De cateva zile ma bantuie un citat: “oamenii
sunt mai degraba litere, nu cifre. Caci literele formeaza cuvinte, iar
cuvintele povesti”. Iar povestile traite se povestec in cuvinte. Potrivite. Dar
mai cu seama traite si impartasite. As vrea sa va creez prilejul sa va
rememorati povestile frumoase, iar una dintre ele este cu siguranta luna de
miere.
Un obicei stravechi de mai bine de 4000 de ani si metamorfozat in sute
de traditii. Traditia in sine nu are nimic de-a face cu originea termenului. In Babilon exista obiceiul ca, timp de o luna
intreaga, tatal miresei sa dea de baut
ginerelui atata bere cata putea bea. Berea
era facuta din miere, iar obiceiul era cunoscut sub denumirea de “luna mierii”.
Legendele sunt multe si incep cu povestea frumoasei Euridice si a iubitului ei,
Orfeu. Se spune ca Euridice a scapat printr-un miracol de un viol al carui
protagonist era Aristaios, zeul pastoritului si al apiculturii. Acesta fusese
odinioara muritor, dar beneficiile pe care le-a adus omenirii l-au innobilat si
l-au ridicat la rang de zeu. Aristaios a urmarit-o pe Euridice prin padure in vreme ce
culegea flori impreuna cu naiadele.
Dandu-si seama ca e urmarita, aceasta ar fi luat-o la fuga si ar fi calcat
pe un sarpe veninos care ar fi muscat-o. Insusi Hades, fermecat de frumusetea ei, ar fi
grabit momentul mortii, dar avea sa fie induplecat de cantaretul Orfeu sa
i-o dea inapoi cu conditia sa nu o priveasca pana nu ajunge la lumina. Aristaios
a fugit in muntii Traciei si, neputand sa uite iubirea pentru Euridice, s-a
angajat in relatii de amor cu tineri barbati, starnind furiile femeilor. Astfel, zeului pastoral ii revine si termenul
de pederastie.
Sunt etimologi care atribuie originea termenului de “luna de
miere” scandinavilor, care obisnuiau sa isi rapeasca viitoarele soate pe care
le ascundeau timp de o luna, timp in care se straduiau sa le lase insarcinate, pana
familiile consimteau mariajul si alti pretendenti se retrageau. In aceasta luna,
tinerii obisnuiau sa bea vin indulcit cu miere. Altii spun ca termenul provine de la mied, o
bautura tot pe baza de miere, care era afrodisiac. Dupa mariaj, tinerii beau
mied in dorinta de a spori fertilitatea cuplului si de a concepe urmasi. Exista
varianta potrivit careia obiceiul “lunii de miere” dateaza din perioada lui
Atilla, hunul care a baut numai vin cu miere la nunta sa, inainte sa fie
asasinat. In antichitate, tinerii nu plecau in calatorii. Ar fi fost cam greu
sa o faca. Dar in luna de miere sexualitatea si pasiunea aveau un rol
important, pe de-o parte ajutand tanara familie sa se consolideze, iar pe de
alta parte, ca tanara mireasa sa dea nastere unui urmas.
Daca ne luam dupa
sursele literare, cercetatorii ne duc in traditia persana si atribuie expresia Orientului, sustinand ca s-ar gasi
mentionata in renumita carte Zend Avesta: “prima luna de casatorie e luna de
miere, iar a doua- luna de pelin”. Un
lucru este cert: in Vechiul Testament exista o referire clara la aceasta
perioada (fara a se mentiona termenul de luna de miere!): “Daca cineva si-a
luat femeie de curand, sa nu se duca la razboi si sa nu i se puna nici o
sarcina; lasa-l sa ramana slobod la casa sa timp de un an, sa veseleasca pe
femeia pe care a luat-o”.
Ceea ce noi cunoastem astazi ca “luna de miere” este
un obicei modern, datand cam din anul 1880, dar care era la indemana
oamenilor cu stare sociala. In epoca victoriana, cuplurile instarite
plecau in voiaj de nunta pe la rudele care nu participasera la ceremonie, de
regula in alte tari sau in zone mai indepartate. Obiceiul fusese preluat din
India coloniala si adaptat canoanelor englezesti. In Abecedarium Anglico
Latinum, publicat in 1552, aparea pentru
prima data termenul de “luna de miere”, adica perioada in care dragostea de la
inceputul casniciei era comparata cu mierea, mentionandu-se totodata ca
trecerea timpului consuma casnicia si dulceata se cam ducea pe apa sambetei (“honeymoon,
a term proverbially applied to such as be new married, which will not fall out
at the first, but the one loveth the other at the beginning exceedingly, the
likelihood of their exceeding love appearing to assuage, the which time the
vulgar people call the honey moon”).
Insusi Samuel Johnson avea sa scrie ca “prima
luna de dupa casatorie, atunci cand intre cei doi proaspeti casatoriti nu
exista nimic altceva in afara de tandrete si placere; initial nu facea nici o
referire la o perioada de o luna, doar compara afectiunea reciproca a celor doi
cu schimbarea fazelor lunii, care nici bine nu se umple ca si incepe sa scada”.
Acum ce sa spun? Stiti si voi cele doua definitii ale casniciei, nu? Prima zice
ca se aseamana cu un butoi plin cu rahat care printre doage are cate un strop
de miere. Iar ce-a de-a doua compara casnicia cu o fortareata in care prostii
de afara vor cu orice pret sa intre inauntru, in vreme ce, cei de dinauntru vor cu orice chip afara! Eu
cred ca o casnicie este o relatie de parteneriat in care fiecare vine cu
plusurile si minusurile lui, incercand prin efort si compromis sa se armonizeze
constant. Fie ca ii spunem “luna de
miere”, “luna de miel”, “honeymoon”, “luna di miele”, “balayi”, “yerach d’vash” sau “mah e asal”, astazi
toata lumea se gandeste la un voiaj dupa nunta, in care cei doi parteneri se
pot iubi in linistea intimitatii lor. Un
lucru as vrea sa mai spun! Daca ati avut o luna de miere, chiar si de o
saptamana! J,
romantismul tine aproape partenerii, chiar si dupa ani buni de casnicie! Puneti
bani de-o parte si ridicati-va munti de amintiri comune. Banii…mai lasati-i dracului
pomana! Ca stiti si voi vorba aia: din castigul cinstit iti ia dracul jumatate, din
cel necinstit ti-l ia tac-su pe tot!
