Am pastrat-o in sertar pana
azi, pentru ca acest personaj are farmecul aparte al unei epoci apusa demult si
pentru totdeauna. Ea se numeste Clara Haskil si a fost o celebra pianista evreica
de nationalitate romana, nascuta in Bucuresti in 1895 si refugiata in timpul
razboiului in Franta, iar mai apoi in Elvetia.
Muzicologii inca spun despre ea
ca a fost cea mai buna interpreta a pieselor lui Mozart in sec 20, fara a trece
cu vederea piesele lui Beethoven, Schumann, Chopin, Schubert si Scarlatti
impecabil interpretate. La 5 ani canta in fata Reginei Elisabeta a Romaniei, la
6 ani era inscrisa la Conservatorul din Bucuresti, la 7 ani Regina Elisabeta i-a acordat o bursa si a ajutat-o sa
studieze la Viena sub directa indrumare a lui Richard Robert, cel care a fost
mentorul celebrilor Rudolf Serkin si George Szell.
La 10 ani a sustinut primul ei concert si s-a
inscris la Conservatorul din Paris avandu-l ca profesor pe Morpain. In 1907,
George Enescu a renuntat la bursa primita de la Ministerul Instructiunii
Publice lasand trei tineri studenti sa plece la studiu in capitala franceza.
Clara Haskil era una dintre cei trei. La 12 ani studia deja cu Alfred Cortot
care la un anumit moment dat i-a reprosat ca ar fi cantat "ca o femeie de serviciu". La educatia ei muzicala au participat pentru o scurta vreme Lazare Levy si Madame Giraud-Letarse. La 15 ani a
absolvit Conservatorul, primind Premiul Premier.
Din cauza multiplelor problemele de sanatate
si-a intrerupt deseori cariera muzicala, dar de fiecare data a revenit mai in
forta. Sanatatea sa precara s-a datorat multiplelor boli carora a trebuit sa le
faca fata intr-o maniera eleganta: scolioza, apendicita, bronsita, preumonii,
operatii pe creier, radioterapie, erizipel. Scolioza a fortat-o in anul 1918 sa
poarte corset de fier pentru o lunga perioada de timp. In perioada Primului Razboi Mondial a fost internata intr-un azil unde a fost tratata de o forma severa de scolioza care a tinut-o imoblizata la pat timp de patru ani. Originea iudaica a condus la marginalizarea ei in lumea muzicala. In plus, Clara era o femeie onesta, constienta de valoarea talentului ei, fara dorinta si fara resurse de a lua ochii audientei prin artificii vestimentare sau joc de scena. Asta nu a impiedicat-o
sa cante alaturi de George Enescu, Dinu
Lipatti, Eugene Ysaye, Pablo Casalas , Arthur Grumiaux si multii altii.
A avut
norocul sa aiba prieteni de o rara frumusete spirituala si cu un suflet urias.
Cel mai drag i-a fost Dinu Lipatti pe care il cunoscuse in 1936 in salonul
Printesei Polignac. Charlie Chaplin a spus despre ea: “ in viata mea am
intalnit trei genii, pe Clara Haskil, pe Einstein si pe Winston Churchill”. Clara il cunoscuse pe Chaplin in casa unor prieteni din micul orasel elvetian. Ea a fost una dintre cele mai indragite prietene ale familiei marelui actor, in casa acestuia petrecandu-si ultimul Craciun, cu un an inainte sa moara. Printre
admiratorii ei s-au numarat Printesa Winnaretta de Polignac, Contesa Pastre, Werner Reinhard, Contesa Lily Pastre, industriasul elvetian Michel Rossier, dirijorul Hermann Scerchen, violoncelistul Pablo Casals, pianistul Nichita Magaloff, violonistul Arthur Grumiax si dirijorul Herbert von Kajan.
Ceea ce m-a socat a fost faptul ca recunoasterea talentului sau exceptional a venit abia cand artista implinise varsta de 50 de ani, cand a sustinut 80 de concerte. Pana la aceasta varsta, Clara Haskil a fost intretinuta de catre putinii ei admiratori care au vazut geniul dincolo de fiinta modesta si lipsita de ostentatie. Desi s-a bucurat de un succes urias tarziu, Clara Haskil
nu a avut niciodata casa ei, intotdeauna a stat cu chirie. Pana in 1951
nu a avut nici macar un venit constant, acesta fiind anul in care a inceput sa
primeasca onorarii din concertele sustinute. Iar ceea ce pare absolut imposibil
este faptul ca abia in anul 1952 a avut primul pian personal. Persoana pentru
care a avut o afectiune imensa si pe care l-a apreciat din punct de vedere
profesional a fost Dinu Lipatii. N-as vrea sa credeti ca intre cei doi a fost o alta relatie decat una pur artistica. Ar fi fost cam greu: ea avea 50 de ani, el 19! Cei doi si-au scris unul altuia, iar
frumoasele sentimente care i-a legat stau marturie in cele 31 de scrisori pe
care Clara Haskil i le-a trimis acestuia:
"Scumpe prietene,
{...}imi inchipui cate vei lucra si compune vara asta. Cand are cineva talentul dumitale atat de mare si de rar si in acelasi timp inteligenta, spiritual patrunzator, la ce nu poate tinde cu success? Cat de reconfortant trebuie sa fie asa un sentiment care corespunde la un adevar atat de puternic ca in cazul dumitale. Asta mi-aduce aminte de vorbele lui Enescu vorbind de dumneata cu o admiratie si o afectiune miscatoare.
Clarineta"
15 martie 1940, Paris
" Mon cher Dinu,
Scrisoarea dumitale plina de stiri interesante mi-a facut cea mai mare placere si m-am bucurat de a te sti intr-o dispozitie buna si de a vedea ca faci proiecte frumoase si lucrezi cu curaj. Bine faci, bravo! Mi-a fost tare necaz nr.1 ca m-ai si inlocuit cu Madeleine Cantacuzene - concurenta redutabila in toate privintele! - nr.2 ca ai copiat programul nostru din Paris - nr. 3 ca mi-a sosit vestea ca o sa canti la radio la 29 februarie. In ziua de 29! Tocmai anul asta a trebuit sa fie de 29 de zile! De...prin urmare asa faci?"
Criticul musical Alain Lompec i-a spus "un mister in varful degetelor", iar aparitia ei in lumea muzicala a numit-o "o experienta singulara si ...imposibila", fiind adorata datorita "fragilitatii ei, ceea ce era descris ca puritate estetica, limpezime a stilului, pentru faptul ca nu se interpunea niciodata intre piesa cantata si ascultator". Tot Lompac povesteste intr-un interviu cum odata Clara Haskil a fost intrebata de un mare dirijor cum il concepe ea pe Mozart, iar raspunsul a venit in cea mai sincera si onesta forma: "Eu nu-l concept pe Mozart, il cant numai asa cum este scris pe partitura". Intr-o dimineata de decembrie
in 1960 , aflata in turneu in capital Belgiei, s-a impiedicat de-o treapta pe peronul garii din Bruxelles si a suferit un traumatism cranio-cerebral sever.
Desi operata de urgenta, a doua zi dimineata si-a dat ultima suflare trecand in lumea celor drepti.
Avea 66 de ani. Regina Belgiei a dat ordin sa fie retinut si expus corpul neinsufletit al artistei in capitala, astfel incat insasi Majestatea sa si toti admiratorii ei sa isi poata lua ramas bun. In ziua urmatoare, sicriul ei a fost dus la Paris.
Este ingropata in cavoul familiei Haskil in
cimitirul Montparnasse. Dupa trecerea ei in nefiinta, localnicii din micul
orasel elvetian, Vevey, au decis sa dea numele ei unei piete si strazii unde nu demult locuia
intr-un umil apartament. Iar ca o forma umila de recunoastere si pretuire, din doi in doi ani, orasul care a gazduit-o organizeaza festivalul Clara Haskil, unul dintre cele mai importante festivaluri de pian din lume. Chiar si astazi localnicii se mandrec cu numele
compatrioatei noastre. Oare cati romani stiu istoria ei? Macar numele! In
Romania nu exista un loc public destinat memoriei celei care a fost ambasadorul
Romaniei in Europa si America. Ne-am mira sa fie!!!
