Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

Ploaia de cuvinte - Acest site foloseste cookies. Navigand in continuare va exprimati acordul asupr

duminică, 28 august 2016

Jurnal rural – sau cum sa-ti renovezi singur mobila mancata de carii


In micul univers dognecian, timpul pare sa stea in loc. Oamenii se duc la culcare odata cu lasarea serii, iar dimineata se scoala cu noaptea-n cap. De fiecare data cand mergem acolo, ceasul biologic ne da si noua desteptarea la 5.30 dimineata. Nu ne asezam la coada in asteptarea masinii care vinde painea cauciucata la 1 leu bucata, direct din portbagaj, in zorii zilei si nici nu ducem vacile, caprele sau caii la pascut, ci ne sculam atunci cand se sparge cerul pentru ca exista un freamat pe care, oricat ai vrea sa il ignori, iti da desteptarea si te rostogoleste jos din pat. Diminetile sunt animate de sunetul coaselor care secera iarba de sus de pe coline, de tinerii si batranii care strang fanul in clai tuguiate, raschetand pamantul cu niste greble imense. Ulii planeaza deasupra in formatie de doi cate doi, pandind fiecare gaina care scarmana praful dupa viermi. Pe balta, starcul sta statuie si vaneaza pestii intr-o liniste adanca. Familia de codros care si-a facut cuib pe terasa noastra isi invata asiduu puii sa zboare, iar randunelele fac ultimele repetitii inainte de plecarea spre tarile calde. Mierlele se intrec in triluri in zorii zilei, la fel cum apusurile sunt elogiate de sute de greieri. In unele nopti senine apar si licuricii. Soparlele au prins curaj si se zbenguie pe terasa cat e ziua de lunga, lepadandu-si pieile uzate. Zilele toride au scos serpii de alun dintre crapaturile stancilor si se incolacesc pe rugi la soare. Jackie nu mai latra, de bucurie ca gardul e terminat si nimeni nu-l mai leaga-n lant. A invatat repede lectia: cine sta in curte isi asuma libertatea binemeritata. In general, lumea este simpla, curioasa, calma, isi traieste viata la relanti si nu intelege nici graba, nici discretia cu care se inconjoara, ca intr-o bula imensa de sapun, orasenii care le-au asediat satul si le-au cumparat mai pe nimic casele cele mai frumoase. Vinerea dimineata este zi de targ, taranii isi strang de pe langa casa legumele si fructele, le pun in cosuri de rafie si ies cu ele la vanzare. De prin imprejurimi vin masini incarcate cu haine vechi pe care le expun pe jos, pe hartii de ziar, la vanzare. Orasenii se reped la mancare, satenii la toale. Totul e ieftin ca braga, caci satenii n-au bani. Nea Ion sta intr-una din casele care inconjoara piata, adica in centrul localitatii, langa primarie. Fire sugubeata, n-are stare pana nu iti decreteaza in cel mai neaos dialect banatean: “Mie mi-o placul lucrul, dar cel mai mult mi-o placut sa ma uit cum muncesc altii si io sa dau ordine.” Are pareri clare si nu ezita sa le spuna si altora: “Io nu-ntaleg tinerii din ziua de azi. Isi pun belsiuje-n nas, se tatuaza, isi farbuiesc parul in fel si chip, ma-ntaleji, apoi Domnul ne-o lasat intr-un fel si bine esta sa ne tinem asa cum ne-o randuit pe fiecare.” Ii place vorba, chiar daca iti repeta in fiecare zi aceleasi povesti vanatoresti. Seara de seara isi parcheaza masina in fata casei noastre si il auzi: “ Ma, care vi-s pre-aisi?” Se asaza pe una dintre bancile de pe terasa, isi scoate tigarile si se pune pe fumat si povestit. Dupa cateva vizite, in vreme ce el deapana aceleasi amintiri, din bucataria separata de terasa de o plasa de tantari, recit si eu in gand, o data cu el, firul acelorasi povesti. Om gospodar in tinerete, a strans avere, a cumparat case in mijlocul comunei in speranta ca le va vinde la pensie in profit. “Cine s-ar fi gandit pre atunsi sa cumpere case la marginea satului ca sunt cu fata catre lac? Ma-ntelegi, toti vroiau in centru, langa primarie.” Casele stau nelocuite, caci cine sa stea in ele cu chirie? Gradinile le cultiva cu flori si cu legume. Sus pe deal sunt pomii fructiferi din care face tuica. Pe suprafata mica in care sunt insirate cateva tarabe, oamenii vin la noi sa ne salute. Toti il stiu din auzite pe-al meu ca-i doctor, si, de, satenii plimba vorba cu repeziciune si te arata cu degetul atunci cand te vad pe ulita, chiar daca noi nu prea-i cunoastem. Vorbim cu toti, strangem maini, pupam obraji anonimi, cumparam cate ceva cam de la fiecare. Nea Ion, personaj cu greutate in sat, ne atine calea si, mai cu forta, mai de rusine, ne-a bagat in propria-i gospodarie. Si tot asa, mai cu sila, mai cu jena, vizitam si-o casa de vanzare lipita chiar de gospodaria lui. Cladire nemteasca mare si solida, bine impartita, cu teren destul in jur care s-ar preta pentru o pensiune. Ne-ameteste cu amplasarea, cu pretul, nici unul dintre noi nu pare c-ar fi interesat. Pe cand deschide usile si da cu ele de perete, numai ce apare-n cadru un leagan vechi, mancat de carii. 


O bijuterie. Fac ochii mari, intorc capul catre barbata-miu care prinde mesajul din zbor: “Nea Ioane, cat ceri pe el?” “Pre hutulus?, intreaba el, un plin de masina e bine?“ Se-astepta, saracul, la negocieri. Al meu scoate banii si-i pune-n palma, iar de bucurie, ne-a dat si-un dulap de haine mancat de carii pana in miezul lemnului in pretul tocmit. Vroia sa-l sparga cu toporul si sa-l bage la iarna pe foc.


Lumea de la sat viseaza case domnesti, cu mobila noua si atent finisata, nepunand pret pe cea mostenita si data din tata-n fiu, de-a lungul mai multor generatii. Deseori imi spune: "Doamna, asta nu-i lucru domnesc. Ce, vi-s tarani ca noi?" Nu-ntelege de ce pun ponevile taranesti pe paturi si covoare din cele tesute la razboi pe dusumele . In drum spre casa, incarcati cu sacosele pline cu varza, ceapa, morcovi, cartofi si vinete am realizat ca in pretul ala luasem, fara sa ne gandim, si-o colonie de carii. A doua zi, dis de dimineata, de frica sa nu ne razgandim, ne-am trezit cu ele puse afara pe terasa. Dantela, soro, lemnul tot era gaurit. Am luat telefonul si calculatorul si pun’te pe cautat restauratori. Preturi de preturi, durere mare. Cum sa bagi in casa mobila mancata de carii? Barbatul meu s-a uitat la mine cu mila: asta ai vrut, asta ti-am luat. Sa te vad acum ce faci. Toata noaptea n-am dormit, m-am intors pe-o parte ca sa am motiv sa ma-ntorc in secunda urmatoare pe cealalta. Tavanul se albise pironit in noapte cu privirea.  Duminica, dis de dimineata, mi-am luat inima-n dinti si m-am dus la un tamplar din sat. Am cazut la invoiala sa vina sa ia mobila si sa rascheteze lacul, sa vedem ce este sub el. Exista pe piata solutie decapanta care inlatura lacul dupa aplicare (Kreidezeit, marca germana) 
la firme care fac vanzari online, dar eu alesesem varianta clasica, special sa imi pot da seama de gradul de afectare a structurii lemnoase.  La 10, m-am urcat in masina si m-am dus la Dedeman in Resita – nu existau solutii de omorat cariile, doar de prevenit. Spre seara, dezamagirea atinsese cote ingrijoratoare. Mi-am luat calculatorul si da-i, nene, bice pe motoare de cautare. Gandacii astia de lemn sunt insecte xilofage care sapa canale in textura lemnului pentru adapost si hrana. Ele se inmultesc in conditii de temperatura scazuta si  umezeala, iar casa noastra de la mosie intruneste ambele cerinte pentru o dezvoltare armonioasa de toamna pana primavara. Restauratorii recomandau tratarea curativa a lemnului afectat si impregnarea acestuia cu rasini care sa astupe orificiile, ajutand lemnul sa isi recapete rezistenta si elasticitatea de dinainte. Astfel am aflat ca motorina, atat de des recomandata pe site-urile romanesti, nu omoara cariile si larvele, ci doar le ameteste putin, inducandu-le o binevenita stare de beatitudine. In magazinele de bricolaj se comercializa pana nu demult Lindan-ul, dar, desi isi facea foarte bine treaba in lupta cu devoratorii, s-a dovedit a fi foarte toxic pentru om, motiv pentru care a si fost retras de la vanzare. Cele mai bune solutii recomandate erau comercializate in Germania si Italia, iar restauratorii din toata lumea decretasera in majoritate covarsitoare ca produsele italiene sunt cele de top. Am vazut zeci de filme in care restauratorii iti aratau pas cu pas etapele de tratare si restaurare a mobilei vechi mancate de carii. Mi-am facut lista: solutie antitarlo, sa fie bio, ca sa nu ne afecteze prin miros sau sa prezinte grad de toxicitate, sa se poata intinde cu pensula pe suprafata afectata (caci altfel este cam dificil la imbinari), sa aiba grad mare de penetrare in lemn si sa nu necesite perioade indelungate de tratare. 
Unele solutii trebuiau inserate cu seringa in fiecare orificiu, ceea ce ar fi fost o tragedie, dar existau produse care se puteau aplica prin pensulare sau pulverizare. Toti erau de parere ca obiectele trebuiesc apoi invelite etans in folii de nailon, astfel incat sa favorizeze procesul de distrugere a coloniilor de carii. Site-urile de specialitate recomandau de asemenea plasarea obiectelor de mobilier in camere refrigerate la o temperatura de – (minus) 28-30 de grade C sau in bai de nitrogen ori in camere de gazare. Nici amestecul de clei de oase si rumegus fin nu se dovedea o varianta viabila. Amestecul de benzina cu naftalina era si el o sinistra si rasuflata poveste care , evident, avea repercursiuni asupra sanatatii umane. 


Intr-un final, am decis: Xylamon Combi N, o solutie anticarii care se preta a fi data cu pensula pe toata suprafata mobilei si care penetreaza lemnul in profunzime pana la 50cm adancime. Preparat pe baza de ceara, acesta ofera o elasticitate sporita, formand un film protector pe toata suprafata lemnului. Solutia se aplica prin pensulare in 1 sau 2 straturi, in functie de tipul de lemn si de gradul de afectare al piesei de mobilier. Daca se opteaza pentru doua pensulari, primul strat trebuie lasat sa se usuce complet, adica vreo 3-5 ore, inainte de a-l aplica pe urmatorul. Spre marea mea surprindere, exista firme italiene care refuza sa livreze marfa in Romania, motiv pentru care acest proces a durat ceva mai mult timp. Comanda, livrata in 5 zile pe teritoriul Italiei, avea sa ajunga in Romania dupa o luna! Intre timp, mi-am achizitionat batoanele de ceara pentru umplerea gaurilor, vopselele acrilice pentru pictat mobila, lacurile, smirglurile, spaclurile si restul de ustensii. Dar si batoanele astea aveau tainele lor: unele erau mai dure, altele mai moi. Cele mai bune sunt cele moi, care pot fi modelate intre degete la fel ca plastilina si care pot fi inserate cu usurinta in fiecare orificiu. 
Veleca este cel mai bun dupa parerea mea. 


Cele realizate din ceara dura sunt foarte greu de folosit (Borma Wachs). Sunt nenumarate site-uri care le comercializeaza si in Romania, iar timisorenii le pot cumpara direct de la Popas. Markerele pe baza de ceara sunt utile doar la acoperirea zgaraieturilor, nicidecum la astuparea gaurilor.  Evident ca am invatat sa aplic ceara inainte, flosindu-ma de toate denivelarile din mobila de acasa pe care le-am astupat impecabil. 

Cu ceva vreme in urma, imi pictasem mobila de bucatarie cu motive florale traditionale, 


usa de la beci, 


capacul de la fantana, 


banca, 


suportul de cani si 

masa de pe terasa si 


un banal capac care astupa naiba stie ce fieraraie. Imi puneam intrebarea daca dulapul care avea sa isi gaseasca definitiv locul in micul dormitor sa pastreze linia traditionala sau sa inventez niste motive mai futuriste, mai apropiate de prezent. Leaganului ii stabilisem menirea, caci avea sa ia drumul Vienei, la copiii proapat casatoriti carora doream sa le transmit mesaje subliminale sa se puna pe treaba caci vrem sa fim bunici. Intr-un final, am decis. Pastram linia traditionala. Am sters cu guma florile de magnolii si am redesenat buchete de flori, pe care apoi le-am pictat. In toata aceasta perioada lumea facea pariuri, daca reusesc sau nu. Daca mobila isi va gasi forma, daca rabdarea, pusa din greu la incercare, imi va dovedi lipsa de experienta si nestiinta practica. Nimeni nu paria pe reusita, iar asta m-a inversunat si mai tare. Trebuia sa fie o lectie: ca ambitia, perseverenta si dragostea pentru lucrurile dragi pot invinge toate obstacolele. Ca poti gresi, dar poti , la fel de bine, si sa reusesti. Daca a fost greu? Da, a fost, dar, oricand, daca as gasi o alta piesa de mobilier frumoasa, m-as pune din nou pe treaba. Cine spune ca nu reusesc?

Cel mai greu a fost sa imi gasesc curajul si sa incep munca de chinez. 





Am intins solutia pe toate suprafetele lemnoase afectate si neafectate de carii in doua straturi, dupa care am infoliat ambele piese si le-am lasat asa pret de 2 saptamani. 


Le-am dezbracat apoi de tot plasticul ce le tinuse incorsetate si am pornit la atac. Gauri - cu nemiluita!

Fiecare orificiu a fost astupat cu ceara si indesata pana in pantecele lemnului cu ajutorul unui spaclu mic si nivelat apoi la suprafata. Mii de orificii astupate in zeci de ore de lucru, de dimineata de cand se lumina pana seara cand nu mai vedeam nimic. In imagine aveti poza cu usile dulapului, jumatatea din stanga cu orificiile astupate, cea din dreapta cu gaurile etalate in toata splendoarea lor.



A urmat apoi smirgluirea tuturor suprafetelor lemnoase pana cand acestea au devenit netede. Evident ca au fost imperfectiuni, pentru ca trebuie sa stiti un lucru: cu cat lemnul este mai mancat de carii, cu atat el devine mai dificil de lucrat pentru ca se naruie precum un castel de nisip luat cu asalt de cel mai timid val. Dar se trage si o concluzie de aici: lemnul se lucreaza diferit: in functie de tipul lui (daca e dur sau moale) si cate gauri aveti de astupat. Cu cat sunt mai multe, cu atat procesul devine aproape imposibil de realizat. Mai trebuie mentionat ceva: ceara ar trebui aleasa in functie de culoarea pe care doriti sa o dati mobilei la final: daca doriti sa fie, de exemplu, mahon, luati batoane de ceara mahon. Eu am luat nuanta cea mai apropiata de culoarea lemnului, ceea ce a facut dificila operatia de acoperire a punctelor de ceara la final. 



Dupa ce am acoperit toate gaurile, am desenat modelele florale si le-am pictat.







Imi facusem deja planuri ca voi picta doar usile si sertarul, iar restul suprafetelor urma sa le vopsesc cu lac mahon, ca restul mobilierului din dormitor.



Cum usile erau culoarea lemnului natur, am folosit ca nuanta de fond un crem culoarea piersicii, peste care am pictat florile cu vopsele acrilice. 



Dupa ce picturile s-au uscat bine, le-am lacuit cu lac incolor pentru o mai buna fixare.

Dupa doua luni de asteptare si de munca, iata rezultatul. 



Leaganul s-a lucrat mult mai usor, lemnul fiind mai putin afectat in fibra si avand o duritate mai mare, dar inca mai trebuie vopsit de vreo 2 ori ca sa astupe bine ceara. Daca are cine sa vi-l vopseasca prin pulverizare cu pistolul de vopsit este si mai bine.


Pe masa sunt instrumentele cu care eu am lucrat. Celor care n-au inspiratie sau timp, le pot oferi cateva dintre modelele mele. Nu sunt exceptionale, dar, decat nimic, tot e ceva.









Nea Ion, venit sa vada minunea, imi zice: “Apoi, doamna, cand le vad asa frumoase acum, parca-mi pare oleaca rau ca ti le-am dat.” Nu era prima data, caci imi adusese cu ceva vreme in urma niste ulcele crapate si ciobite, cu smaltul sarit pe alocuri, pline de praf. Stia ca nebunei ii placeau lucrurile vechi si, cand a facut curat in pod, le-a-ncarcat in masina si mi le-a aruncat in curte. Se dusese vestea-n sat ca nevasta doctorului strange vechituri din targ si vecinii decartasera furci vechi, lampase de mina, ceramica veche sau un fotoliu ciung de-un brat, dar de el inca nu m-am apucat. 



Am spalat toate piesele din ceramica, le-am reconditionat si le-am pus la loc de cinste. Au venit apoi cu totii sa le vada. Nu mai semanau deloc cu cele pe care le lasasera pe-aici. Acum toate imi infrumuseteaza locul si ma bucur de fiecare data cand dau cu ochii de ele. Tamplarul insa, chemat sa ia scaunul la reparat, ma tot intreba insistent: "Abtibilduri sunt, doamna, asa-i?" Degeaba ii tot repetam ca sunt pictate cu mana si isi plimba buricele degetelor pe suprafata lemnoasa, doar - doar m-o prinde cu minciuna, cautand delicate denivelari. 
In loc de incheiere: faceti, dragilor, orice va face placere. Nu va fie teama de esec inainte de a-ncepe un proiect pentru ca in toate exista sansa sa reusiti. Totul este sa va placa si sa vreti. Hai, la treaba, ce mai stati?

Acest articol NU SE DORESTE a fi un curs de restaurare pentru ca nu am pregatirea necesara. Sunt destul de matura sa nu am orgolii, doar am dorit sa va impartasesc o alta experienta de-a mea care mie mi-a facut viata si caminul mai frumoase. Si sa va spun ca, indiferent de creditul pe care il primiti de la cei din jurul vostru, daca vreti, va doriti si va place, sigur veti castiga. Daca nu altceva, macar experienta. Nu uitati: nu conteaza destinatia, ci drumul catre ea. Sa il faceti cat mai frumos si aventuros. 

Cine isi doreste sa invete mai mult are mai jos site-urile care mie mi-au fost de un real folos: