Dognecea la final de drum

Acum 3 ani cumparam o casa de vacanta, aflata intr-o stare de degradare incredibila si o transformam impreuna cu barbatul meu intr-un “acasa” al nostru, apoi intr-o poveste de viata reala. Vreme de trei ani casa aceasta a scos ce e mai bun din noi si fiecare moment petrecut in ea a fost un dar primit nu numai de la locul fascinant in care este amplasata, ci si multe bucurii de la oamenii din jurul nostru, oameni simpli si iubitori, oameni de care ne-am legat intr-o maniera aparte. 

Am cladit impreuna o viata diferita de cea de la oras, am ridicat o casa din ruine si am trasforma-o intr-un loc in care reveneam la fiecare sfarsit de saptamana cu mare placere. S-au nascut eroi, 

nea Dumitru, nea Ion, Olga ucraineanca, tanti Maria si multi altii ale caror nume nu imi trec acum prin memoria oarecum blocata in simplul fapt ca ne despartim in zilele care urmeaza de o lume ai carei parte am fost ca “doamna doctorului” si “ domnul doctor”.

Viata fiecaruia dintre noi se schimba si asta am stiut-o imediat dupa ce fiica mea s-a maritat acum doi ani cu un tanar austriac. Eram constienti ca va veni momentul cand "acasa" se va rupe in doua, o parte va ramane aici, alta va lua drumul Austriei. In iarna anului trecut am mai facut o schimbare majora: ne-am vandut apartamentul din oras si ne-am mutat la casa intr-o comuna langa Timisoara. Dar nimic nu prevestea atunci decizia pe care aveam sa o luam peste nici jumatate de an: sa vindem casa de la mosie. 

Ne gandeam ca vor trece ani pana cand va aparea primul client interesat si pana cand vom fi pusi in situatia sa incepem sa cautam alta casa pe meleaguri straine. Dupa cinci luni, o pereche de tineri proaspat casatoriti, care citisera articolele de pe blog, au decis sa vina sa o vada.

“Dar e mult mai frumoasa decat in poze. O luam noi” au spus la nici 10 minute dupa ce au intrat in curte. Asa ca ne-am apucat de impachetat. Cum sa pui atatea amintiri frumoase in lazi si cutii si sa le aduci acasa? N-am luat decat lucrurile personale si cele doua lampi vechi pe care le adusesem sa intregim atmosfera rurala. Am facut curatenie, am spalat geamurile, podelele, perdelele, am aspirat, am frecat mobila sa luceasca, am randuit in dulap vesela si oalele, am adus flori si am plantat in petecul de gradina pe care ne propusesem sa il transformam intr-un alt loc asa cum numai in vis ni se aratau toate imprejurul nostru. Nea Dumitru privea trist si vorbea mai mult cu sine decat cu noi: “Cum , mai oameni buni, sapam gropi si punem flori pentru altii? Lasati voi copacii care anul viitor dau rod, a crescut si gardul viu si in primavara trebuia sa il tundem prima data, iar voi acum vindeti si plecati? Of, c-asa e viata, azi esti aici, iar maine in alta parte!” “Lasa, nea Dumitre, ca nu vin lupi in locul nostru, si ei sunt tot oameni!” “Da, doamna, dar ce fel de oameni or fi? Ca noi eram familie, nu mai eram vecini!” Imi inghit cu greu cuvintele si ma fac ca nu aud. Se casca intre noi taceri pline de sentimente contradictorii si parca ne mai inecam in plans. Ne inghitim lacrimile, tacem si plantam flori. 

Seara mergem la culcare, fiecare cufundandu-se in gandurile lui. Jackie, fericit, alerga dintr-o parte in alta a curtii latrand bucuros. Sa fi fost bine trecut de miezul noptii cand il auzim pe dezmatat latrand cat il tinea gura. “Mai, ce dracu are iar nebunul?” zice Vali adormit. “Or fi caii langa lac”, raspund in vreme ce ma-ntorc pe partea cealalta si adorm la loc. Si cum toate intamplarile comice se petrec noaptea la mosie, trebuie sa va povestesc care era faza cu caii. Cu vreo doua saptamani inainte, tot asa ma trezise pe la miezul noptii cu latratul lui disperat. Afara era liniste, doar glasul lui umplea aerul de zgomot. De nicaieri un strigat sparsese noaptea in doua: yhahahah... si se tot repeta la distanta de cateva secunde. Ma ridicasem din pat si dadusem draperia la o parte uitandu-ma pe geam: intuneric pe lac, bezna printre brazi, doar aerul vibra in acelasi muget repetat: yhahahah...Imi trezisem si atunci barbatul somandu-l interogativ: "Tu auzi ca disperatul darama gardul? Auzi cum latra si de undeva rasuna dealul: yhahahahah... oare se imperecheaza cerbii?" Al meu se intorsese nauc cu fata spre mine si-mi raspunsese somnoros: "Se imperecheaza dracu cu tac-su! Culca-te la loc, ca visezi frumos!" Dar Yhahahahah... se auzea repetat la interval de cateva secunde. Ce sa-l mai trezesti? Sforaia deja usor intors pe-o parte. M-am strecurat inapoi in pat, mi-am tras duna peste urechi si-am adormit cu greu. Ne-am trezit dimineata pe la 7, am pus cafeaua pe foc si casa toata s-a umplut de arome. Satul era inca infasat in liniste si fumul care iesea pe hornurile caselor, nu se mai auzea demult nimic. Cand cafeaua a fost gata, am batut la poarta la nea Dumitru sa vina la micul dejun. Imediat ce-a intrat pe poarta ne-a zis bucuros: "Azi noapte si-a prins un cal potcoava-n gard si atata o tipat pana spre cinci dimineata cand m-am dus si i-am scos piciorul. A ramas potcoava-n gard si v-am adus-o de noroc!" Mi-am intors privirea galesa catre al meu si l-am intrebat: "Dracu cu tac-su, asa-i?"  Acum, parca sa ne faca in ciuda, iar se repeta faza cu trezitul in miez de noapte. Jackie se linisteste intr-un final, dar fascicule de lumina periau draperia si s-au ostoit si ele dupa o vreme.

Ne trezim de dimineata si numai ce dam cu ochii de nea Dumitru pe terasa: “Doamna, azi noapte pe la trii latra Jackie de ziceai ca a luat casa foc. Iau lanterna, ies afara, dar n-o aprind, si ascult. S-auzeau zgomote in gradina sus pe deal si ma gandesc io: or fi hotii la dom’doctor. Aprind lanterna, dau roata si ma uit, nimic. Dar zgomotul s-o mutat la Olga. Fug rapide la poarta ei si ma uit, nimic, dar zgomotul s-aude iar. Mai jos, un om mergea catre casa, dar cum sa pui lumina in ochii omului? Ca sa supara pe tine, mai ascult o vreme, nu se mai aude nimic si ma gandesc io: or fi fost hoti care au urcat in curte pe la Lacul Mic si s-or speriet de Jackie si-or fugit pe ultia da din jos”. Cateva ore mai tarziu vine razand si ne spune ca a gasit in gradina vecina pamantul reavan si urme de mistreti. Si ma uit la el gandindu-ma: bine ca nu i-a sarit omului in carca sa ii dea vreo mama de  bataie crezandu-l hot. Ne-am intors acasa, la oras, dar stare tot n-aveam. O parte din mine vroia sa o dea ca altcineva sa se bucure de ea, iar alta imi spunea: mai tine-o, inca nu e timpul sa o dai. In ultima saptamana mi-am adus aminte de pod si i-am zis lui Vali: “Dar podul nu il curatam?”, cautand motiv sa mai mergem macar o data. “Ce sa cureti , femeie, ca e ca si nou. N-am urcat in el de cand l-am facut!” Facusem o fixatie din asta, drept pentru care o saptamana am stat pe capul lui sa isi ia o zi de concediu si sa purcedem iar la drum. In camera din fata (caci la sat nimeni nu ii spune sufragerie) tronau in saci de nailon duna si cele doua perne, gata pregatite sa fie urcate in masina. Am desfacut lenjeria, am pus-o pe pat, am mai dereticat prin casa, am mai frecat oglinda din baie, gresia din bucatarie, dar, in cap, o voce imi tot repeta obsesiv: PODUL! Dupa amiaza, cand s-a mai inmuiat cumva vremea, il chemam pe nea Dumitru, punem scara la usa podului si deschidem usa. 

Lemnaria sclipea de curata de era, doar ca exact de-asupra usii trona o minge mai mare ca cea de fotbal, dar era plina de viata!!! Un roi de viespi uriase isi facuse cuib taman in podul nostru. “Apoi, dom’doctor, astea se cheama lupul albinelor, ca afurisitele se hranesc cu ele. Daca ne intapa una, direct la spital la Resita ajungem!” Al meu se uita mirat si realmente panicat, eu mi-am pus bunatate de picioare la spate si am fugit direct in casa. Deschid geamul de la baie si incerc sa privesc prin plasa: “Ma, nu fiti nebuni, lasati viespile in pace pana nu va omoara!” strig disperata la ei doi care, unul cocotat pe scara privea inca mingea zbarnaitoare, iar altul, in capul scarii, gata sa o ia la fuga. 

Decreteaza amandoi ca e bine sa lasam podul deschis, poate pleaca de buna voie si nesilite de nimeni. Se intorc dupa o vreme pe terasa la sfat si fac planuri de razboi. Sa gaseasca o prajina, sa-i faca in cap o faclie si s-o plimbe prin jurul cuibului pana ce dihaniile isi prajesc aripile si-si gasesc obstescul sfarsit. “Dar, Dumitre, daca ia mingea foc si se aprinde si acoperisul???” intreaba al meu disperat. “Poi, grinzile-s uscate tare, dom’doctor, poa’sa ia casa foc.” “Si ce dracu facem , Dumitre? Cum sa-i dam omului casa cu viespar cu tot?” S-a lasat seara, apoi intunericul ne-a invalut casa, lacul si satul. Ne-am culcat si-am dormit bine, caci, daca Dognecea ar merita sa fie trecuta pe o harta, aceea ar trebui sa fie harta somnului, pentru ca dormi neintors si adanc. Spre dimineata, se aud iar zgomote pe terasa. Al meu se ridica intr-un cot si-mi zice: “ Ce naiba bantuie iar Dumitru pe terasa cu noaptea-n cap?” si-aude aproape imediat “ Dom’doctor, dom’doctor, iesiti rapide cu sacul!” Sare al meu jos din pat in pijamale, umfla in mers un sac si deschide usa. Nea Dumitru, ca un erou de SF, tinea in mana ditamai mingea cu viespile uriase pe care o arunca in sac, paraind ca un bostan ce-l scapi pe pamant. Tine strans gura sacului in vreme ce barbata-miu cauta cu disperare o sfoara sa lege dracovenia. 

Sacul s-a umplut de zumzet, cred ca erau sute de zburatoare care viermuiau si zumzaiau ca toti dracii. Ne uitam ca prostii si nu venea sa credem ca nebunul se urcase in pod, pe racoare, cand viespile sunt inca in cuib si amortite, si coborase cu viesparul pe scara, purtandu-l triumfator in mana. Intr-un final au gaurit sacul sa iasa aerul si-au calcat in picioare insectele ucigase, dupa care i-au dat foc. “Na, haidati, doamna, acu' in pod”, zice nea Dumitru. “Nici moarta nu ma urc, da mata un ochi roata si vezi daca e curat”. Urca omul inapoi si, nici nu pune piciorul bine, ca zice, : “Dom’doctor, alt viespar, mai mic, da rapide o punga sa-l arunc si p-asta!” In final, mai erau doua, mai mici , ce-i drept, pe care le-a starpit tot el fara sa se gandeasca prea mult la consecinte. Am verificat in amanunt tot podul, curat luna. Fara viespi, fara paianjeni, doar ici – colo cate o soparla stafidita de frigul iernilor trecute. Dupa "razbel" ne-am dat seama ca finalul putea sa fie cu totul altul. "Hai, Dumitre, sa facem un tur pe munte, sa ne luam ramas bun de la lac", il imbie al meu. La Lacul Mic vremea era calda, pe poalele dealului inflorisera brandusele. 

Ne-am uitat tristi la atata frumusete. "Daca eram mai tineri, n-o vindeam. E prima casa dupa care imi pare rau." imi zice al meu. Da, m-am gandit, in 30 de ani am tot schimbat vreo 14 case, dar ca asta n-a fost niciuna. Casa cu lipici la suflet. Ne-am plimbat vreme de cateva ceasuri si ne-am intors cu bratele pline de ferigi. "Sa va amintiti de Dognecea!" striga o vecina din batatura. Am facut focul, am incins gratarul si am stat la povesti pana spre seara. M-am uitat la lucrurile dragi pe care le lasam in urma mea, 

la scaunele pictate cu drag,

la dulapul mancat de vreme cu care ma luptasem o vara, la tablourile de pe perete, la terasa pe care o umplusem cu ceramica veche, 

la tronul cu care venise in brate nea Dumitru din celalalt capat al satului, fara un brat si murdar de colb, purtandu-l triumfator pe ulita. Am vrut sa le iau pe toate, dar m-am gandit: ce-ar fi mosia fara ele? Fac parte din poveste. Ne-am luat ramas bun in poarta si fiecare dintre noi s-a gandit : sa fie ultima oara? “Apoi, doamna, tot o sa vii mata dupa coarne si alune in vara urmatoare. S-om mai vorbi la telefon”. “Lasa, Dumitre, ca mai venim, doar pregateste o camera sa avem unde sa dormim!”, glumeste al meu in vreme ce masina porneste din loc.

LE: Intr-un ragaz de vreme, il intreb pe nea Dumitru despre referendum. "Na, si ce faci, te duci?" il intreb eu cu cel mai neutru ton de care sunt in stare. "Da ce sa fac eu acolo, doamna, ca am treaba. Si cu ce m-aleg eu ca schimba astia Constitutia?" Aseara, il sun cu niscaiva treaba si, cum raspunde, ii spun:"Pai ce naiba ai facut, nea Dumitre, ca m-au sunat astia cu votarea si mi-au zis c-ai mers la vot!" "Doamna, pacatele mele, dar am promis, cum sa ma duc? Ca io nici nu stiu ce insamna dracia aia de homosoxuali! In veata mea io nici n-am vazut vreunul. Am promis ca nu ma duc si, cand promit ca nu ma duc, asa fac!" Sa traiesti, nea Dumitre!