Maitreyi

Maitreyi. Un roman care astazi mi-a cazut pur si simplu in brate in timp ce rascoleam in rafturile bibliotecii dupa un mic volum de poezie. Si atunci mi-am amintit fara sa vreau de toate experientele exotice care au facut deliciul numeroaselor ore de lectura cand pur si simplu devoram romanele si nuvelele lui Eliade. Cativa ani mai tarziu am fost martora aceleiasi magii pe care scrierile sale o exercitau asupra fiicei mele, la adolescenta. Dar Eliade este departe de a fi un autor ale caror scrieri sa se incadreze unei perioade din viata cititorului. Epica sa, o imbratisare intre traditiile si miturile romanesti si experientele sale esoterice de factura hindusa fascineaza la orice varsta. Dar azi mi-a aterizat brusc si aproape dureros in brate romanul Maitreyi. De multe ori am vrut sa scriu despre Eliade, dar m-am intrebat: ce-as putea scrie despre tine si ei sa nu stie? Mi se parea imposibil sa vin cu ceva nou. Acelasi semntiment l-am avut cand mi-am propus sa scriu despre Nichita. Ma gandeam: ce sa scriu si tu, cel de dincolo de ecranul laptopului, sa nu stii? Iar postarea dedicata lui Nichita a ajuns in topul lecturilor pe blog. Ca semn ca, daca il iubesti, il citesti de dragul amintirii. Nu pentru ca blogerul ti-ar spune ceva ce tu nu stii. Sper sa va placa la fel de mult si aceasta postare. Pentru ca Eliade este, dincolo de cuvant, o stare intre mit si filosofie, intre sentiment si ratiune, intre real si ireal, intre fantastic si cotidian. Este scriitorul care si-a gasit motive de inspiratie in folclorul romanesc, in mitologia greaca, in miturile, credintele si practicile hinduse. Este un intreg pe care nu poti sa il descoperi decat pe bucati, pentru ca are agilitatea unui acrobat care face cu usurinta saltul de la particular la universal si invers, are capacitatea de a privi lumea trecand peste granitele spirituale , profund marcat de doruri si nelinisti, de suferinta si bucurie, deasupra carora se ridica la fel ca un veritabil invingator. Dar astazi nu o sa vorbim de Yoga, despre Tantra, despre trecerea in starea de spiritualitate absoluta. O sa vorbim de dragoste ca initiatoare in spiritualitatea absoluta. Ca o usa care deschide o calea catre o lume noua. Ca o forma de desavarsire a propriei spiritualitati, ca o experienta dureroasa de a invata ca renuntarea este o alta forma de a-ti demonstra iubirea neconditionata si ca durerea te impinge catre o treapta superioara a intelegerii.

Cand am citit romanul, stiam ca multi critici romani il considerau cel mai frumos roman de dragoste romanesc. Si acum ma-ntreb daca Eliade a iubit-o pe Maitreyi sau doar a fost atras de exotismul unei iubiri interzise (de vreme ce el era de religie ortodoxa, iar ea era hindusa) care nu putea avea decat un singur deznodamant: despartirea. Amandoi erau tineri: Mircea Eliade avea 23 de ani, iar Maitreyi Devi, 16 ani. Dupa ce s-a intors in tara, in 1933, el a scris romanul ,,Maitreyi", iar ea, patru decenii mai tarziu, a publicat versiunea ei cu privire la acest episod comun in romanul ,,Dragostea nu moare". Eliade a plecat in India in noiembrie 1928, cand avea 21 ani si doar absolvise Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Obtinuse o bursa particulara de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care i-a permis sa studieze limba sanscrita si yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Acesta era socotit in Bengal a doua glorie nationala, dupa Tagore, si era o mare onoare sa fii acceptat ca doctorand sub directa lui indrumare. Dupa cultura italiana, filozofia indiana devenise noua sa pasiune si era decis sa invete cat de mult se putea. S-a dedicat studiului gramaticii sanscrite si a filosofiei hinduse. Dasgupta l-a indragit imediat pe tanarul Eliade, luandu-l sub protectia sa si devenind discipolul sau favorit. Cand a fost invitat prima oara in casa profesorului sau si a intalnit-o pe fiica cea mare a acestuia, Maitreyi. I s-a parut uratica, rasfatata si prea zvapaiata. Doi ani mai tarziu, Eliade s-a mutat in casa mentorului unde familia acestuia s-a straduit sa il faca sa se simta ca acasa. Eliade a avut prilejul sa cunoasca latura mai putin evidenta a adolescentei pasionata de filosofie si discipola a poetului Rabindranath Tagore si care avea sa devina o poeta respectata in India. “Când eşti bătrân iubeşti mai mult şi suferi mai puţin,” afirma tanara cu privire la venerabilului poet. Pana atunci, Maitreyi deja publicase un prim volum de versuri, intitulat ,,Uditta (Rasaritul)". Eliade a inceput sa o invete franceza, in vreme ce ea ii dadea lectii de bengali.

Cei doi s-au indragostit aproape fara sa-si dea seama, in ciuda faptului ca stiau ca apartin unor religii si lumi diferite. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, scria Eliade in ,,Memoriile’’ sale. Prezenta ei ii ravasea simturile: “la ea mă excită totul, carnea ca şi sufletul, virginitatea ei barbară,” desi ea ii vorbea neincetat despre vesnicia iubirii dintre ei. Entuziast, naiv si inflacarat, Eliade se decisese sa se converteasca la hinduism si chiar isi anuntase familia cu privire la aceasta decizie. Tanarul astepta raspunsul regelui si actele universitare care sa-i asigura existenta in India, cu un venit lunar de 35 lire sterline. Dialogul relatat in carte dintre cei doi protagonisti este fascinant. El, mirat de propriile trairi si martor surprins la dovezile ei de dragoste, nu promitea nimic. Incercand sa inteleaga, Eliade nota in jurnalul sau: “mi se părea un viol asupra dragostei, orice tendinţă de legalizare sau exteriorizare simbolică.” Dar Chabu, sora ei mai mica, s-a prins de ce se ascundeau mereu cei doi si avea sa ii spuna acest lucru mamei lor ceva mai tarziu. Inainte de asta, Maitreyi apucase sa ii marturiseasca mamei sale ca Mircea ( Allan este numele personajului in roman) era îndragostit de o indianca, iar aceasta i-ar fi raspuns raspicat ca “nimic durabil, nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, când această pasiune nu a fost corectată de tradiţie, adică de familie.” Cand profesorul Dasgupta a aflat, acesta l-a obligat pe Eliade sa paraseasca imediat casa, interzicandu-i fiicei sale orice forma de contact cu elevul sau. Profesorul Dasgupta, jignit de îndrazneala europeanului, i-a spus raspicat: “Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub nici un motiv.” Tanara a fost aspru pedepsita pentru incalcarea traditiilor si ritualurilor hinduse. Oarecum dramatic, Eliade a decis sa porneasca spre Himalaya unde avea sa traiasca in asceza timp de cateva luni. ,,Sufeream cumplit. Sufeream cu atat mai mult cu cat intelegeam ca, o data cu Maitreyi, pierdusem India intreaga. Tot ce mi se intamplase pornise din dorinta mea de a ma identifica cu India, de a deveni cu adevarat,,<<indian>>". (...)

,,Aceasta Indie, pe care incepusem s-o cunosc, la care visasem si pe care atata o iubisem, imi era definitiv interzisa. Nu voi putea niciodata dobandi o identitate indiana. Speranta noastra, a mea si a lui Maitreyi, ca ne-am fi putut casatori, se urzise dintr-o iluzie. Invatasem destula filozofie indiana ca sa stiu cat e de greu sa te eliberezi de iluzii, sa te trezesti din vis. in putinele clipe de completa luciditate, imi dadeam foarte bine seama ca fusesem fermecat de propriile mele naluciri. Ma lasasem legat si fermecat de miraje si nu aveam altceva de facut decat sa sfasii panza tesuta de Maya si sa redevin liber, senin, invulnerabil", povestea Mircea Eliade in jurnalul publicat niste ani mai tarziu. Ajuns la manastirile din Himalaya, la Rishikesh Svarga Ashram, l- a avut drept guru pe Swami Shivananda. Iar mai apoi s-a intors la Calcutta, unde a invatat limba tibetana si a studiat etnografia Asiei orientale. La sfarsitul anului 1931 a fost obligat sa plece din India, sa isi satisfaca stagiul militar in tara. In anul 1932, Mircea Eliade s-a intors in Romania, iar doi ani mai tarziu s-a casatorit cu Mina Mareş. Cam in aceeasi perioada, Editura Culturii Naţionale a organizat un concurs pentru cel mai bun roman original care urma sa fie premiat cu suma de 20 de mii de lei. Eliade s-a pus pe treaba. Traise o poveste de dragoste frumoasa, intr-o lume exotica, incarcata de traditii si credinte diferite, cunoscuse dezamagiri, dureri, infruntase doruri si ramasese cu multe intrebari. S-a hotarat atunci sa scrie Maitreyi. A scos din cufere prafuite corespondenta dintre el si Maitreyi, scrisorile primite de la tatal ei, profesorul indian, o fotografie veche, flori uscate presate intre paginile unei carti, jurnalul tinut in acea perioada, in care consemnase zilnic faptele petrecute in acei ani , o suvita din parul iubitei si multe altele. Cand s-a apucat de scris a realizat ca romanul era deja redactat in mintea si in inima sa. Era usor sa povestesti despre oameni si intamplari adevarate. Cine spune ca dragostea interzisa nu uneste destinele si mai puternic se inseala amarnic. Pentru ca tocmai acele oprelisti faceaa ca iubirea lor sa fie din ce in ce mai puternica. Pentru ca destinul facuse posibila o iubire intr-o lume potrivnica . Pentru ca ceea ce ii apropia asa de tare avea sa ii desparta cu aceeasi forta nimicitoare. Ceremonialul logodnei in ceas de taina dintre cei doi indragostiti este mistic si de o frumusete aproape ireala: “Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu şi a nimănui altcuiva. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea.” Eliade, ca un adevarat maestru, foloseste tehnica narativa a confesiunii. Formula lexicala este incisiva, clara si succinta. Dincolo de cuvintele atent alese, razbat provocari delicate si ademeniri studiate, candide sovaieli si gesturi infranate. Cartea a marcat un succes national si international. Maitreyi avea sa afle despre romanul care ii purta numele abia in 1972, adica dupa 40 de ani, din relatarea unui alt roman ajuns la Calcutta, sanscritologul Sergiu Al-George. Maitreyi era deja casatorita, era fericina si multumita de caminul pe care si-l construise, dar amintirile au coplesit-o la fel de violent si contradictoriu cum se intamplase in adolescenta sa. Cand a recitit cartea a fost revoltata de scenele de dragoste descrise, pentru ca ele nu existasera niciodata in realitatea. Acesta a fost motivul pentru care ea a decis atunci sa scrie versiunea ei, “Dragostea nu moare”. In 1957, Eliade s-a stabilit la Chicago, unde, după 16 ani, a primit vestea ca Maitrey dorea sa il intalneasca in orasul in care acesta locuia. Dupa 40 de ani, aveau sa se reintalneasca. Profesorul Pabitra Sarkar, doctor in lingvistica, care a fost martorul acestei reintalniri dupa mai bine de 4 decenii, avea sa declare intr-un interviu revistei Timpul: ,,Maitreyi Devi radia. La fel, si Eliade. Nu stiu ce gandeau, dar cred ca amandoi erau fericiti. Insa Eliade era un batran urat, stiam ca nu fusese prea frumos nici in tinerete si nu intelegeam cum s-a indragostit Maitreyi de el..." ,,(...) Cand am intalnit-o, a doua zi, era bucuroasa. Ne-a spus ca si-a indeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume sa il intalneasca pe Eliade si sa il faca sa se simta bine in modul tipic bengalez: servindu-i cu mancare gatita cu propria ei mana. Era fericita si ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Pana atunci nu am stiut nimic cu siguranta, aveam doar banuieli", a rememorat Sarkar.Probabil ca Maitreyi a fost marcata de aceasta intalnire, pentru ca la sfarsitul aceluiasi an avea sa vina in Bucuresti, ca invitata a Uniunii Scriitorilor. In acel popas, Maitreyi le-a vizitat pe mama si pe sora lui Eliade si le-a daruit cate un exemplar din romanul vietii ei, "Dragostea nu moare". Concluzia este ca din aceasta iubire imposibila, despartita de continente, religii si principii, s-au nascut doua romane de dragoste : "Maitreyi" si "Dragostea nu moare", care amandoua povestesc, din doua perspective diferite, dragostea dintre romanul Mircea Eliade si bengaleza Maitreyi.

Mircea Eliade insusi a recunoscut ca a fost atras spre studiul religiilor datorita perioadei petrecute in India. A fost surprins de cate curente religioase existau in cultura hindusa, iar Maitreyi l-a ajutat sa inteleaga. Despre rolul lui in studiul istoriei religiilor nu mai are rost sa vorbim, de vreme ce Catedra de Istorie a Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poarta numele. In mai 1966 a devenit membru al Academiei Americane de Arte si Ştiinte, a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale, iar in februarie 1976 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Sorbona. Ulterior retragerii sale, catedra a fost preluata de catre asistentul sau Ioan Petru Culianu, un alt savant roman de talie internationala, asasinat la 21 mai 1991 de catre comunisti. In 1935, Eliade s-a apropiat de ideologia Mişcării Legionare si, cu toate ca ulterior s-a delimitat de aceasta doctrina, a ramas un admirator al valorilor legionare. Eliade a fost un scriitor care a ales sa fie calator al vietii sale, traindu-si anii intr-o România tulbure si controversata ca si astazi, in Portugalia, in Franta si India, ca mai apoi sa se stabileasca definitiv in America.

N-as vrea sa inchei acest material fara a insista putin asupra personalitatii celei care a fost cunoscuta de catre publicul roman cu numele de Maitreyi. La 16 ani a publicat primul volum de poezii, prefatat de Rabindranath Tagore. Acest volum a fost urmat de alte patru volume de poezie, opt lucrari despre viata si opera lui Rabindranath Tagore, a scris filosofie si carti de calatorie. A fondat in 1964 ,,Council for the Promotion of Communal Harmony’’ si a fost investita cu functia de vice-presedinte al All-India Women’s Coordinating Council. A fondat un orfelinat pentru ajutorarea si educarea copiilor din zona Calcuttei si a celor ramasi in India dupa separarea Bangladeshului de Pakistan, in 1971.

Cat a iubit-o Eliade pe Maitreyi este greu de spus, pentru ca nimeni nu le-a masurat iubirea, nici in metri, nici in fapte, nici in cuvinte. Dar Eliade a cunoscut India prin Maitreyi si iata ce scria el despre femeia si tara pe care le- a iubit atat de mult: “In India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare – de orice rang, de orice vârstă – nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.” Adaugati acestui citat faptul ca indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mama, iar imnul lor national incepe cu cuvintele “Plecăciune Mamei.”

Despre Mircea Eliade poti sa scrii la nesfarsit. Este greu sa spui tot despre o personalitate atat de greu de definit. Este atat de vast incat numai gandul ca vrei sa il cuprinzi te sperie profund. Dar care lanseaza mii de provocari pentru cei care au curiozitatea sa ii citeasca primul cuvant.

" Orasul florilor" fara Mühle nu exista!

In Timisoara de astazi, oamenii protesteaza impotriva indiferentei autoritatilor fata de una dintre cladirile emblema ale orasului: Casa Mühle, odinioara una dintre cele mai frumoase vile ale orasului, astazi o ruina, cazuta in posesia clanurilor tiganesti care o lasa sa se deterioreze si sa ridice, cel mai probabil, inca o oribilitate de palat tiganesc. Wilhelm si Arpad Mühle , tatal si fiul, doi celebri gradinari care au construit Parcul Rozelor din Timisoara si Parcul Cismigiu din Bucuresti, au fost singurii rozaristi care au fost investiti cu titlul de bey de catre ultimul sultan otoman. Inainte de inceperea Primului Razboi Mondial, in Timisoara existau mai multe parcuri: Parcul Catedralei, Parcul Justitiei, iar de estetica lor se ocupau Wilhelm Mühle, Franz Niemetz si Beno Agatsy. Acestia au adus flori, plante, arbori indigeni si straini, straduindu-se sa le dea aspectul unor superbe gradini botanice. In 1891, Timişoara avea 44 000 de locuitori si a gazduit unul dintre cele mai importante evenimente europene: Marea Expozitie Industriala si Comerciala. Au fost organizate 10 pavilioane din lemn cu 32 de sali, toate ridicate in actualul Parc al Rozelor. Pentru acest eveniment, Oskar Beran a editat un catalog bilingv maghiar-german, din 120 de pagini. Parcul expozitional a fost realizat gratuit de catre Wilhelm Mühle, in stil francez si englez. In catalogul expozitional, Beran descria ca in parcul principal erau alternate parcele cu pajisti si cu rondouri de flori tropicale si plante exotice. Parcela mare de flori era inconjurata de o pajiste verde smarald, in mijlocul careia trona la loc de cinste un aranjament floral uimitor realizat de catre maestrii gradinari Wilhelm Mühle si W.F. Niemetz. Tehnica lui Wilhelm Mühle se remarca prin aranjamentele florale din soiuri noi si rare şi plante ornamentale. Dar cine este acest Wilhelm Mühle, gradinarul? Beran scria cu adanc respect: „Se remarcă în primul rând grădina de horticultură a lui Wilhelm Mühle şi florăria aferentă calificată pe primul loc din ţară (Ungaria, n.n.). Această grădină dispune de 17 solare mari ocupând o suprafaţă totală de 8 200 m2, unde se remarcă mai ales plantaţia de trandafiri a căror frumuseţe nu este întrecută niciunde în ţară. Regina Ungariei, precum şi reginele României şi Serbiei au comandat de multe ori coroane şi buchete de flori din această grădină." Parcul a fost vizitat de catre ilustrii participanti sositi din lumea-ntreaga, inclusiv de catre Imparatul Franz Josef. Cu aceasta ocazie, Wilhelm Mühle expusese o colectie de peste 300 de hibrizi de trandafiri. La realizarea acestei expozitii, Wilhelm Mühle a fost ajutat de alti doi gradinari celebri, Agatsy si Franz Niemetz. Dar cine a fost Wilhelm Mühle, omul? La origini a fost un cetatean ceh care s-a nascut in 1844 in Boemia, la Kulm. A urmat studii de specialitate in Cehia si Germania cu privire la cresterea florilor, remarcandu-se repede in coloniile lui Wenceslasz Franz Niemetz, un cunoscut cultivator de flori din Timisoara, care avea sa il ajute niste ani mai tarziu in organizarea Expozitiei Universale. Mühle s-a stabilit in Timisoara in 1876 si a reusit sa ridice orasul la rang de “oras al florilor”.

In acest an el a pus bazele propriei sale afaceri in zona Elisabetin (Maiernfof) , cum tineai drumul din Telekhaz-ter sau Grundhaus Platz (Piata Balcescu de azi) spre Cetate, tinand drumul drept pe sub o alee umbroasa cu salcami.

In dreapta aleei erau gradinaria si serele de flori ale familiei Wilhelm Muhle, care se intindeau de-a lungul a 17 sere mari , ridicate pe o suprafata de 8200 metri patrati. Aici a cultivat toate soiurile de trandafiri incepand cu rasa nobila si pana la cel salbatic. Wilhelm Muhle si-a deschis totodata un magazin de prezentare si vanzare pe strada Rezso, actuala Alba Iulia. Din gradinile sale plecau flori si arbusti in toata Europa de sud-est, la Budapesta si la Viena. El era gradinarul care asigura toate aranjamentele florale cand Imparatul Franz Josef sau alte capete imperiale vizitau Timisoara. In semn de apreciere, Wilhelm Mühle a fost decorat cu ordinul de merit "Crucea de aur cu coroana" si a primit titlul de furnizor de flori al Curtii Imperiale si Regale. Odata cu infiintarea Serviciului horticulturii municipale, in 1902, s-a trecut la o arhitectura peisagistica sistematica, coordonata de specialisti.

Wilhelm Mühle locuia impreuna cu familia sa in vila in care functiona si firma, o casa frumoasa, cu terasa , din care se revarsau in cascade multicolore cele mai frumoase flori aranjate in moduri absolut originale in gradinile care flancau vila din toate partile. Poarta de intrare a firmei se afla pe strada Puspok ut sau Bischof Gasse (actuala Mihai Viteazu), casa inconjurata de copaci inalti si poarta mai exista si azi. Dar frumusetea acestei vile era data de trandafirii care tronau in gradina din jurul casei si pe care trecatorii se opreau sa ii admire printre grilajele din fier forjat care inca mai pastreaza initialele faimosului gradinar: JM .

In nenumarate randuri Reginele Ungariei, Romaniei si Serbiei au comandat coroane si buchete de flori din gradinaria lui Mühle. Tot el a fost acela care a infiintat doua publicatii de specialitate, foarte apreciate de catre specialistii vremii. Wilhelm Mühle s-a stins din viata in 1908, dar afacerea lui a fost continuata de fiul sau, Arpad. Pe vremea aceea, din cartierul Elisabetin plecau peste 1500 de specii de flori in toata Europa. Desi nu pare o cifra impresionanata, trebuie mentionat faptul ca existau 4500 de specii pe intreg continentul! Cei mai apreciati erau trandafirii, in culori splendide de la alb la mov si de la albastru la negru. Trandafirii timisoreni erau prezentati in toate revistele si in cataloagele de specialitate distribuite in toate capitalele. Si nu se concepea expozitie in care Timisoara sa nu fi fost prezenta prin florile care o facusera renumita. Arpad Mühle a calatorit in toata lumea, a adus flori pe care le-a cultivat in serele familiei si pe care le-a vandut apoi in toata Europa. In 1900, Arpad Mühle s-a dus pana in Japonia sa se specializeze in cultivarea crizantemelor. Trend-urile nu influentau numai moda vestimentara, ci si arhitectura peisagistica. In 1904, acesta a organizat in Timisoara o expozitie de crizanteme, deschisa oficial de insusi primarul Carol Telbisz. Ecourile acestui eveniment au rasunat in toata Europa. In serele sale cresteau plante exotice si arbusti rari. Acesta a detinut titlul de furnizor al Caselor Regale ale Romaniei si Bulgariei. Tot el a fost angajat consultant stiintific pentru realizarea planului peisagistic al parcurilor: Cismigiu, Parcul Public din Sinaia si Parcul Sofia. Dupa ce s-a sfarsit Primul Razboi Mondial, Parcul Rozelor a fost ingrijit de catre arhitectul Mihai Demetrovici, care i-a schimbat numele in Parcul "Rosarium". In 1928, parcul si-a reluat vechea denumire cu ocazia organizarii de catre Municipalitate a unei expozitii de prezentare publicului a 2.000 de trandafiri care existau in colectiile private ale gradinarilor banateni. In acelasi an, Societatea de Horticultura, impreuna cu Arpad Mühle infiintau Uniunea Amicilor Rozelor din Romania. Aceasta actiune legifera activitatea gradinarilor timisoreni care produceau anual sute de mii de trandafiri. Autoritatile locale, mai cu seama Primaria, sustinea efortul lor, cedandu-le un teren pentru plantarea soiurilor de trandafiri. Trei dintre soiurile create aici fusesera premiate in cadrul expozitiilor internationale. Arpad Muhle a murit in anul 1930 si din pacate, istoria celebrilor gradinari a intrat in conul de umbra. Nici unul dintre mostenitorii lui nu a imbratisat pasiunea tatalui si bunicului lor. Ce s-a intamplat cu toate aceste puncte de interes pentru oras? In 1934, numai in Parcul Rozelor erau plantate peste 1400 de soiuri de trandafiri, iar Timisoara detinea cea mai mare colectie de trandafiri din S-E Europei.

Timisoara nu mai este orasul florilor de vreme ce simbolul lor dispare sub privirile indiferente ale autoritatilor locale. De ani de zile au cedat cladiri emblema clanurilor tiganesti si au smuls cladiri de patrimoniu de pe harta orasului. O vreme nu a reactionat nimeni, pentru ca toti au sperat ca fiecare cladire ocupata de tiganii dornici sa se cocoate in cladirile istorice din centrul orasului va fi ultima cedata in mod abuziv. Acum centrul orasului este sub ocupatie. Timisorenii nu mai au loc in centrul orasului lor. Turnulete si statui grotesti au imbracat fatada cladirilor istorice. Au smuls usile si geamurile realizate in atelierele din Viena si au montat altele bogat sculptate si decorate cu clante imense si aurite dupa moda tiganeasca. Pana la Vila Mühle, cand timisorenii au spus PANA AICI! Sa vedem daca inteleg si cei in drept. Prea v-ati jucat cu spiritul acestui oras si cu rabdarea locuitorilor lui! Va spunem inca o data: AJUNGE! Dati-ne „orasul florilor” inapoi. Mühle ne apartine tuturor!

http://www.vest24.ro/protest-in-fata-casei-muhle-21335

Imaginile, in marea lor majoritate, sunt luate de pe pagina domnului Corneliu Vaida, initiatorul acestei actiuni de protest. Sper ca acest material sa ajute la promovarea istoriei renumitilor gradinari care au facut cinste orasului si Banatului. Si sa-i determine pe cei in drept sa treaca la actiune.