Nu cred ca
exista multe persoane care sa nu fi auzit de padurea japoneza Aokigahara,
situata la poalele muntelui Fuji, cunoscuta pentru numarul mare de sinucideri
inregistrate aici. Localnicii spun ca padurea e plina de demoni si spirite
denumite Yurei sau Tamashi si reprezinta una dintre cele sapte porti ale iadului. Practica
locala este ca orice vizitator sa fie frecat cu sare pe spate inainte sa intre
in padure, astfel incat spiritele rele sa nu se prinda de spatele curiosilor si
sa le duca acasa. Padurea este cunoscuta sub numele de “Marea de copaci” (The Sea
of Trees) si se intinde pe o suprafata de 35 de kmp. Legenda spune ca cei care
se aventureaza in desisurile copacilor nu mai gasesc calea de intoarcere
niciodata. Intinderea ascunde pesteri de gheata si peisaje ciudate care
genereaza o frumusete peisagistica stranie. Ea este al doilea loc renumit
pentru numarul mare de sinucideri inregistrate in lume, dupa “The Golden Gate
Bridge” din San Francisco.
Povestile locului sustin faptul ca bastinasii din vremuri stravechi isi abandonau aici rudele
bolnave din considerente pur sociale, pentru a-si proteja resursele de hrana
pentru copii si cei aflati in putere. Locul a devenit renumit o data cu
publicarea nuvelei “Kuroi Kaiju (“Black Sea of Trees”- Padurea neagra de copaci)
a autorului nipon Seicho Matsumoto in anul 1959, in care relata povestea a doi
tineri indragostiti care decid sa se sinucida in aceasta padure. Un alt autor
japonez, Wataru Tsurami, a scris in 1993 o alta carte de succes intitulata “Manualul
complet de sinucidere” in care mentioneaza faptul ca aceasta padure reprezinta “locul
perfect de a muri”. In carte sunt descrise diferite metode de sinucidere,
recomandand moartea prin spanzurare. Sursele confirma ipoteza ca numarul
sinuciderilor ar fi crescut imediat dupa publicare si ca multe cadavre aveau
asupra lor acest ghid sinistru. Nu sunt eu in masura sa confirm veridicitatea
acestor informatii, dar pot sustine ipoteza ca aceste romane au fost sursa de inspiratie
a mai multor ecranizari de succes de-a lungul timpului, inclusiv a unui amplu
documentar intitulat “Suicide Forest”.
Eu am vazut doar doua filme interesante:
primul, “The Forest”, avand-o in rolul principal pe actrita Natalie Dormer care interpreta rolul Sarei, o americanca venita in Japonia in cautarea surorii
ei disparute in padurea Aiokigahara,
si “The Sea of Trees”, avandu-l in rol
principal pe Matthew McConaughey.
Aseara l-am
vazut pe ultimul si trebuie sa recunosc faptul ca mi-a placut mult. Un film trist,
despre dragoste si moarte, despre singuratati asumate, despre boli
imprezivibile, despre credinta si tradare, despre angoase, nostalgii, temeri si
sperante. Semnele apar din primele cadre, din momentul in care un tanar american, Arthur Brennan, este
intrebat la aeroport daca doreste sa cumpere un bilet dus/intors pentru Tokyo.
Un taxi il preia dintr-o suburbie rurala a capitalei Japoniei si il lasa la marginea padurii, dupa care face
rapid cale intoarsa. O masina parasita, o carare marcata, sfori colorate care
sa te opreasca sa inaintezi in desis sau sa te ajute sa iti gasesti drumul spre liziera padurii, panotaje pe care sunt scrise avertismente menite sa
te indemne la reflectie, iar apoi padurea frumoasa, contorsionata si deasa.
Tacerea se lasa tot mai grea pe masura ce lumina devine tot mai difuza. Personajul
isi cauta locul potrivit ca sa inghita somniferele ascunse bine intr-un buzunar interior, dar atunci apare el,
barbatul japonez -Takumi Nakamura , care nu gaseste drumul spre iesirea din padure, interpretat magistral de catre actorul Ken Watanabe. Actiunea este construita in zig-zag,
prin multiple intoarceri in trecut, aducand-o la rampa de frumoasa actrita
Naomi Watts in rolul Joan-ei - sotia tanarului american, decedata in ambulanta care o transporta intr-o clinica recuperatorie dupa o operatie la cap, in urma unui stupid accident.
Cei doi soti Brennan au avut un mariaj normal, s-au casatorit din dragoste, dar viata,
prin capcanele ei, i-a indepartat unul de altul la un moment dat ("cu cat ma dispretuia pe mine mai mult, cu atat se ura pe ea mai tare"). Increzatoare
la inceput, iar mai apoi trista si insingurata in nevoia de a intelege aventura
sotului ei, afla de incurabila boala si de iminenta operatie pe creier.
Intelege riscurile si nu se teme de moartea in sine, ci de singuratatea actului
asumat pe o masa de operatie, inconjurata de straini, departe de cei dragi. Exista un schimb de replici
emotionante, scurte si dense, care ascund alte simboluri care nu se vor dezvalui pana
la final. Povesti in alte povesti: fapte din trecut se succed rapid cu cele prezente, din padure. Sunt ganduri si reprosuri asumate cu vinovatie de catre personaj si
marturisite prietenului de circumstanta: traiesti o viata cu un om alaturi si,
dupa moartea lui, iti dai seama ca nu l-ai cunoscut indeajuns: nu stii care
sunt culoarea , anotimpul si cartea preferata. In capela, cineva ii spune ca surorile ei ar fi mentionat o carte pentru copii, dar Arthur nu face conexiunea cu povestea "Hansel si Gretel" la care facea trimitere la un anumit moment dat Takumi. Dialogul dintre
cei doi barbati care ratacesc prin padure in cautarea drumului spre viata devine
din ce in ce mai profund, din ce in ce mai incarcat de simbolurile menite sa ii
arate sotului devastat de moartea sotiei calea catre viata. "Scara catre Paradis" (Rakuen Kaida), orhideea ("se spune ca o floare infloreste cand sufletul ei trece dincolo") , apa ("apa este paradisul meu"), Legea lui Columb, numele sotiei (Kiiro - galben) si al copilului lui Tamuki (Fuyu - iarna). Este o lupta
continua pentru supravietuire: frigul din padure, asperitatile vietii, nevoia
de ajutor de a da si de a primi atat de atent mascata incat fara sa vrei te
intrebi :cine pe cine ajuta acum? Finalul este de-o sensibilitate
impresionanta: Takumi este incapabil sa se mai miste si se afla pe moarte, fapt care il obliga pe Arthur sa gaseasca singur drumul catre
iesirea din padure, implicit catre viata, promitandu-i sa se intoarca. El este recuperat de catre echipele de salvare in vreme ce repeta insistent sa mearga sa il salveze pe Tamuki. Desi l-au cautat, nimeni nu a gasit nici o urma a existentei acestuia. Dupa o perioada de refacere, Arthur revine in padure, iar in locul in care si-a parasit prietenul inflorise o frumoasa orhidee. Intors
acasa, in America, gaseste in cutia postala cartea pentru copii "Hansel si Gretel" in care strecoara biletul pe care notase numele sotiei si copilului lui Takumi, doua cuvinte traduse de catre un tanar student: iarna si galbena. Acesta este momentul in care se dezleaga epica
filmului si deducem ca prietenul anonim nu fusese nimeni altcineva decat
spiritul sotiei sale. Desi aparent isi dorise sa traiasca, sa iasa la liman, rostul lui fusese sa il
ajute pe Arthur sa regaseasca drumul spre propria viata, invatand sa
accepte moartea partenerei sale si sa se lepede de povara vinovatiei. Caci,
nu-i asa, dragostea isi intinde eternitatea, dincolo de nume si personaje, intr-o
gratioasa stare de fapt.