Puskin - Îmi e destul să ştiu că pot.

Asa cum va spuneam in postarea precedenta, ma manca limba rau sa vorbesc despre Puskin. Pentru ca in spatele volumelor de versuri se afla o poveste absolut romantica si un temperament coleric, care a generat multe nelinisti in societatea contemporana lui. Puskin, ca si om, a fost ca o sampanie: spumos!, versatil!   Sunt povesti pe care le citesti si le uiti a doua zi, sunt altele pe care nu le uiti niciodata. In primul rand ar trebui sa spun ca Puskin nu a fost un barbat frumos, dar a fost un mare poet si un mare dramaturg romantic rus si a avut multe calitati pentru care merita apreciat. Un temperament vulcanic, un om neastamparat,  vesnic in cautarea unei provocari, un talent cameleonic, un diamant aflat intr-o perpetua stare de slefuire pana la desavarsire.  Aleksandr Sergheevici Puşkin s-a nascut in data de 6 iunie 1799, la Moscova , intr-o familie arstocrata care isi tragea radacinile de pe doua continente. Mama lui,  Nadejda Ossipovna Hannibal, avea origini in nobilimea germana si scandinava si fusese totodata nepoata unui sclav african care ajunsese general si apropiat al tarului Alexandru I. Tatal lui, Serghei Lvovici Puşkin,  se tragea din vechile familii de traditie rusesti, care facuse cariera si era apreciat.  Cuplul a avut trei copii: Olga, Aleksandr si  Lev. Puskin a fost un copil precoce, la varsta de 11-12 ani vorbea  deja limbile franceza, engleza, italiana, dar nu la fel de bine germana. Tot atunci vorbea cu multa lejeritate despre clasicii francezi. Parinti erau foarte mandri de progresele fiului lor si au decis ca acesta sa urmeze cursurile liceului care se ocupa in exclusivitate de educatia copiilor aristocratiei rusesti. Scoala se afla langa Sankt Petersburg, la Ţarskoe Selo, si fusese fondata de insusi tarul Alexandru I care amplasare liceul intr-un cadru natural feeric, natura scaldandu-si fata in lacurile limpezi de cristal.  Cei care ajungeau aici se puteau bucura de aceleasi facilitati ca si acasa, fiecare avand camera sa complet mobilata. 

Se pare ca primele iubiri ale lui Puskin s-au consumat in acest cadru idilic, motiv pentru care aceasta perioada a ramas in sufletul lui prin profunzimea si acuratetea sentimentelor traite. Tot aici talentul sau literar s-a afirmat, iar prezenta sa era dorita si asteptata in saloanele cu staif din Sankt Petersburg.  Prima iubire a fost sora unui coleg si avea sa isi aminteasca de ea tocmai pentru ca era capul de lista intr-o galerie de multe alte iubiri, una mai frumoasa decat alta. A iubit femeia dincolo de statutul ei social, si-a iubit-o atat de mult in definitia ei, incat la un moment dat, chiar si-a dat viata pentru ea. Puskin a murit intr-un duel generat tocmai dintr-o combinatie de amor orgoliu si gelozie  la varsta de 38 de ani. Dar pana atunci, barbatul destept, talentat si iubaret a scris si a iubit. Mereu.

 

Eu te-am iubit şi poate că iubirea
În suflet încă nu s-a stins de tot;
Dar nici nelinişte şi nici tristeţe
Ea nu îţi va mai da, aşa socot.
Fără cuvinte te-am iubit, fără nădejde,
De gelozie, de sfială chinuit.
Dea Domnul să mai fii cândva iubită
Aşa adânc, aşa gingaş cum te-am iubit.

 

A suferit, a trisat, a tradat, a fost iubit, adulat si uitat. Dar femeia a fost o prezenta permanenta la bratul sau. 

Si nu s-a multumit sa iubeasca intotdeauna cate una, ci a iubit si la gramada, cate doua, cate trei.  Si unele dintre ele chiar i-au inteles nevoia de a le iubi pe toate femeile frumoase care ii ieseau in cale. As spune ca avea o inima incapatoare... A ramas in istoria literara in capitolul destinat vietii si liricii sale povestea celor trei surori: Caterina, Elena si Maria, fiicele generalului Raievski, pe care le-a sedus si iubit pe toate de-o data! Scandalul generat este eclipsat de altul, generat tot de el, cand toata lumea buna din Chisinau si-a mutat atentia asupra altei femei,  o bruneta superba cu ochii verzi, o tiganca focoasa, naravasa, apriga si iubareata,  pe nevasta boierului Inglezi, Ludmila Sekora Inglezi.  Se zice ca barbata-su o cumparase de la o satra de tigani si o pazea, gelos, ca pe ochii din cap. Femeii ii placea amorul si nu rezista avansurilor celor care nu incetau sa-i dea tarcoale.  Acesta a fost episodul in care poetul trece pe langa moarte sfidand-o, caci, desi barbatul inselat il provoaca la duel, guvernatorul pentru care lucra poetul, a anulat disputa , trimitandu-l timp de-un an pe boierul inselat impreuna cu consoarta sa se linisteasca intr-o vacanta peste hotare, iar pe iubaret, in arest la domiciliu, pana i-au trecut gargaunii. Intre multele sale escapade de amor, peste 100 la numar, poetul a trait cea mai mare parte a tineretii sale in exil, iar aceasta perioada a fost generatoare de mari creatii literare.

 

În stejarisul cel salbatic
Calugarul s-a afundat,
Traind tot trist si singuratic,
În posturi, ruga si oftat.
Cu o lopata preasmerita
El si-a sapat al sau mormânt
Si pentru moartea-i multdorita
Se tot ruga la orice sfânt.
Dar, într-o vara, când în pragul
Colibei sale se ruga,
Vazu aiurea cum dubravul*
Încet-încet se-nnegura;
Vazu cum ceata peste lacuri
Se asternea, iar luna-n nori
Aluneca încet pe lacuri,
Parca-nrosita de fiori.
Privi la apa plin de groaza,
Înfiorat pâna-n rarunchi...
Valuri pe lac se înspumeaza
Si se opresc pe-ai sai genunchi...
Deodata... ca a noptii umbra,
Din ape iese o femeie,
Ce lin pe maluri se adumbra,
Alba, ca neaua ce scânteie.
Ea pe calugar îl priveste
Si-si piaptana umedul par,
Monahu-atunci se-ngalbeneste:
Era frumoasa-ntr-adevar.
Din cap facând semn de-aprobare,
Cu mâna îl cheama duios...
Dar, ca si steaua cazatoare,
Piere sub valul somnoros.
El noaptea n-a putut sa doarma
Si ziua nu s-a mai rugat;
Parea ca realul se sfarma
Si-apare chipul fermecat.
Luna pe cer pleca hoinara,
Stejarii se înnegurau,
Doar chipul drag, a doua oara,
Statea pe valuri ce fierbeau.
Privind, îi tot faci semn cu capul,
Saruturi îi trimiti în gluma;
Râzând, te joci acum cu valul,
Plângând, stropesti cu a lui spuma.
Chemându-l dulce, gingas gemi:
"Monah, monah, hai, vino, vino!..."
Dar mult n-aveai sa îl mai chemi,
Caci valul te-a-nghitit, divino!
A treia zi, batrânul schimnic
Statea pe malul fermecat
Si astepta chipul angelic.
Stejarii iar s-au negurat.

Când zorii noaptea au gonit-o,
De urma lui nu au mai dat;
Doar barba sura i-au gasit-o
Plutind pe valul înspumat.

 

El militase inca din liceu impotriva regimului totalitarist, iar convingerile sale din tinerete s-au transformat in actiuni conspirative dupa absolvire. Nici macar moartea lui Alexandru I nu l-a linistit de vreme ce a avut curajul sa isi afirme idealurile politice in fata noului tar , Nicolai I. Intrebat de acesta:  „Dacă în timpul răscoalei ai fi fost la Petersburg, ai fi luat parte la aceasta ?”, Puşkin i-a raspuns fara sa clipeasca: „Fără îndoială, majestate, toţi prietenii mei făceau parte din complot şi eu n-aş fi putut să nu iau parte”. „ Oda a Libertatii” reprezinta si astazi expresia convingerilor sale antitariste.

Regină slabă a Cyterii,
Să-mi piei din ochi şi ieşi în faţă,
Tu, ce pe regi cumplit îi sperii,
A Libertăţii cântăreaţă!
Cununa dă-mi-o mai curând
Şi-n liră pune-mi aspre tonuri
Să fulger viciul de pe tronuri
Şi viaţa liberă s-o cânt.
Arată-mi calea acelui gal
Cu avânturile-i îndârjite!
Tu i-ai dat imnul triumfal
Prin aspre cumpene slăvite!
Tirani ai lumii, tremuraţi,
Cei  cu coroane sclipitoare,
Iar voi căliţi-vă mai tare,
Sculaţi voi, robi îngenuncheaţi!

Oriunde ochii mi-i arunc
Văd pretutindeni bice, fiare,
Văd al robiei plânset lung
Şi ruşinoase legi murdare!
Şi văd canalii mai ales,
Văd nedreptatea stăpânirii,
Văd zeul crud al asupririi,
Văd goana dup-un sterp succes.

Însă e-n lume o mână, ea
Nelegiuirea o retează
Şi mâna n-o poţi cumpăra
Nici prin avere, nici prin groază!
Tot mâna asta ea v-a dat,
O, regilor, cununi de rege,
Peste popoare v-a urcat,
Dar aţi uitat de vechea lege!

De aceea straja-n noapte tace
Când vede podul mişcător
Purtând, spre porţi ce s-or desface,
Întunecaţi conspiratori.
Sună alarma la Palat,
Gărzile luptă la intrare,
Cad lovituri fără onoare,
Dispari,  tiran încoronat!

Aminte luaţi voi, împăraţii,
Nici temniţi, nici altarul sfânt,
Nici gărzi, poliţii, decoraţii,
N-or să vă apere nicicând!
Precum un mucenic vestit,
Rege, în iureşul furtunii,
Capu-ţi vei pierde sub cuţit,
Plătind şi ce au greşit străbunii!

Tanarului suveran i-a placut sinceritatea si a incercat sa si-l apropie, incercand sa il supravegheze din umbra scrierilor sale literare. Intre timp,  amorul de tiganca care ii infierbantase mintile l-a impins sa-si caute alta iubire intr-o satra de tigani. S-a mutat in satra si timp de-o luna a iubit-o pe Zamfira, fata bulibasei.

 

Vom petrece noi

Tot împreună, amîndoi;

Dar e tîrziu şi nu-i nici lună,

Să ne culcăm cu seară bună.

Lumina cea de zi răsare;

Moşneagul s-a sculat îndată.

Trezind şi pe iubita fată:

— Zamfiro, scoală! Ziua mare!

Sculaţi voi de acum, sculaţi!

Şi de gătit vă apucaţi.

Odată toţi au năvălit,

Şi şatrele au ridicat;

Au strîns degrab’, au înhămat

Şi iar în cale s-au pornit.

Măgarii în spinare duc

Copiii mici; iar ceialalţi,

Femei şi fete şi bărbaţi,

După căruţi pe jos se duc

Toţi peticiţi şi dezbrăcaţi.

Ce veselie! Ce cîntare!

Ce vorbe, şi ce vuiet mare!

Răcneşte ursul, cîinii latră,

Şi scîrţie neunsa roată;

Într-un cuvînt, a lor pornire

E deşănţată la privire.

Mîhnitul tînăr se uita

La văi, la dealuri, la cîmpii

Şi lucruri nouă căuta

Între ţigani şi în pustii.

A lui Zamfiră preaiubită,

Cu negri ochi împodobită,

Îl mîngîia cu dezmierdare,

Mărturisind a sa plecare.

Dar el în sine tot purta

O mîhniciune tăinuită,

În inimă pecetluită;

Şi-adeseori nevrînd ofta:

Păsăruică mică,

Tu nu ştii de rău,

Nimenea nu-ţi strică

Cuibuşorul tău.

Pe crenguţă creşti,

Soarele răsare,

Şi tu cu cîntare

Lumea veseleşti.

Primăvara trece

Vine toamna rece,

Oamenii urăsc,

Oamenii jălesc.

Păsăruica dulce

La loc cald se duce,

Şade-n altă ţară

Pîn’ de primăvară.

Asemenea cu păsărica,

Şi tînărul nu avea loc,

Deprinde nu putea nimica

Nici nu credea el în noroc.

A lui era mai lumea toată,

Pentru de grijă-a sa purtare

Lăsa la pronia înaltă,

De multumiri, de desfătare

Mai înainte el ştia,

Căci slăbiciunile ardeau

În pieptul lui nepotolit.

Vieţuind în lume mare,

De slavă el s-a măgulit,

În toate a făcut cercare,

Şi cunoscîndu-le deşarte

Acum el s-a ascuns departe.

Dar focul nu mult va fi stins,

Curînd îl vom vedea aprins.

Aici Puskin a trait una dintre dramele sale  de amor, caci Zamfira l-a lasat pentru un alt tigan de cutitul caruia avea sa moara fata mai apoi. Se zice ca –nainte de a-l parasi, tiganca i-a ghicit viitorul in palma si i-a spus c-o sa moara  din amor. Zamfirei i-a urmat grecoaica cu vocea calda ca o alinare, Calipso Polichroni, care se zice ca era mica de inaltime, cu fata prelunga si nasul cam mare,  pe care a imortalizat-o drept iubita cu "salul negru".

 

Ma uit la salul negru ca un iesit din minti,
Si-i sufletul meu vested razbit de suferinti.
Pe când fusesem tânar si-ncrezator, trufas,
O tânara grecoaica iubit-am patimas.
Fermecatoarea fata ma dezmeirda oricând,
Dar ziua cea cumplita se arata curând.
Stam între oaspeti veseli, voios sorbind din vin,
Când îmi batu la usa, soptindu-mi, un strain:
-„Petreci între prieteni si nu stii nicidecum
Ca tânara ta greaca te-nsala chiar acum”.
L-am rasplatit cu aur, l-am blestemat neghiob,
Si l-am strigat îndata pe credinciosu-mi rob.
Ne-am repezit: calare, goneam spre fata drept,
Si-o crâncena mâhnire se rasucea în piept.
Ajuns la pragul fetei, simteam ca nu mai pot,
În ochi cazuse ceata, eram sleit de tot.
Intrai în casa singur: acolo, pe divan,
Se saruta cu fata, în brate, un armean.
N-am mai zarit nimic, doar spada s-a zbatut,
tâlharul n-avu vreme sa scape din sarut.
Jucai apoi pe trupul lipsit de cap si-ntins,
Privind nauc la fata ce, -ngalbenând, s-a stins.
Imi amintesc tacerea, vad sângele: tâsnea...
s-a prapadit grecoaica si dragostea cu ea.
Smulgându-i salul negru din scumpul cap ucis,
Mi-am sters de sânge spada, râzând de vechiul vis.
Iar robul meu prin bezdna carându-i pe sub porti,
În valuri dunarene i-a pravalit pe morti.
De-atunci nu-mi pun sarutul pe ochii nimanui,
Nici o placuta noapte în trista-mi viata nu-i.
Cu sufletul meu vested razbit de suferinti
Ma uit la salul negru ca un iesit din minti.

 

Dar cea care avea sa ii puna pirostiile pe cap nu putea fi alta decat una dintre cele mai frumoase femei de la curtea tarului, Natalia Goncearova. Cand a vazut-o prima data, frumoasa fecioara avea 16 ani, iar Puskin a cazut ca secerat. Lovit de –o dragoste fulgeratoare, a cerut-o de nevasta, dar a fost refuzat! Cativa ani mai tarziu, cand a cerut-o iarasi, aceasta a acceptat. Se zice ca aceasta casnicie nu a fost de bun augur , iar semnele divine au fost clare, dar ignorate, de vreme ce lumanarile din biserica au fost stinse de vant, iar inelele de logodna s-au rosotgolit pe jos, inainte sa fie asezate temeinic pe deget,  consfintind sfanta taina.  Rebelul de pana atunci avea sa se linisteasca si sa intre in gratiile suveranului tocmai datorita acestui mariaj. Pana si tarul Nicolai o admira pe tanara sotie a poetului si pe care si-o dorea aproape. Viata linistita de acum nu ii stimula creativitatea si nici nu-i gadila harul poetic. Si nici nu avea timp, caci Natalia iubea viata mondena, balurile, receptiile si seratele, iar Puskin incerca sa faca fata tuturor cheltuielilor simandicoase de la curte. Cei doi au avut impreuna 4 copii si, desi avea o viata linistita si aparent fericita, viata la curte si cenzura ii intareau pe zi ce trece starea de disconfort.   Si cum in viata roata se-nvarteste si te mai si loveste, cu 3 ani inainte de moartea lui, la curtea tarului si-a facut aparitia un ofiter francez, un anume Georges d’Anthes, barbat sarmant si admirat de sirul lung de doamne infirbantate de ideea de amor, dar care nu avea ochi decat pentru sarmana nevasta a lui... Puskin. Desi se pare ca si aceasta era sensibila gratiilor frantuzesti, ea a ales sa ii fie fidela barbatului cu care se maritase.  Si cum viata se razbuna in cele mai minunate si nebanuite forme, poetul a primit o scrisoare anonima prin care ii era adusa la cunostinta legatura amoroasa dintre sotia sa si galantul ofiter francez. Puskin nu a ezitat si l-a provocat la duel. Desi francezul ceruse o amanare de cateva zile ca sa aiba timp sa se insoare cu sora Natasei, Ecaterina, si sa demonstreze in acest fel ca banuielile nu aveau fundament,  Puskin nu a renuntat la duel. “Eu nu am o dorinţă limpede de a muri, dar mă comport ca şi cum aş căuta moartea cu toate puterile” avea sa scrie Puskin in „Ïnsemnari de taina” inainte de duel. Cei doi s-au infruntat langa Paraul Negru, iar poetul a murit la doua zile dupa ce fusese ranit.  Sa fi prevestit Puskin propriul sfarsit atunci cand a scris versurile:

 

În tăcere se-adunară
Norii deşi pe chipul meu;
Soarta înciudată,iară
Mă ameninţă din greu…
Am s-o-ntîmpin cu răbdare?
Îi voi mai păstra dispreţ?
Voi avea ne-nduplecarea
Mîndrei mele tinereţi?

După-o viaţă zbuciumată,
La furtuni nepăsător,
Poate şi de astă dată
Aflu ţărmul salvator…
Dar presimt de azi, şi sînger,
Ceasul neînduplecat,
Şi-ţi strîng mîna ta de înger,
Cît e vreme, înc-o dat’.
Blînd, cu-a vocii tale vrajă
Bun rămas, şopteşte-mi dar,
Şi privirea ta gingaşă
Pleac-o trist, ridic-o iar;
Amintirea veşnic vie
Inimii ce-i ţine loc
De speranţă, de mîndrie
Şi de-al tinereţii foc.

Surse de documentare: 

http://feb-web.ru/feb/pushkin/biblio/rum/rum-001-.htm

http://www.interferente.ro/aleksandr-sergheevici-puskin.html