Mergea tacuta pe strada cu privirea
in jos, pana a ajuns in dreptul tablitei pe care scria cu litere citete de un
albastru inchis strada “Frasinetului de Bacaul”. Intotdeauna o citea
cand ajungea in dreptul ei si in piept simtea un dor naprasnic, de el si de
Bacaul cu miros de-acasa. Inainte se bucura de linistea caselor din jur si se
uita distrata cand ajungea in dreptul Cimitirului Bellu la crucile care se
zareau prin fierul forjat ce alcatuia usile grele ancorate de zidul de ciment.
Simtea o pace interioara inainte cand se intorcea la casuta lor modesta si
confortabila, situata intre cimitire, la o aruncatura de bat de “Martisorul”lui
Arghezi. Astazi inima i se stranse intr-o inclestare care o amortea gandindu-se
la el, la George Vasiliu, la barbatul vietii ei pe care il condusese acum
cativa ani, in tacere, pe ultimul drum. Norii tristetii se spargeau in lacrimi
amare umplandu-i sufletul uscat de dor, dar pe fata ei nu se citea decat
impietrirea unei taceri adanci. Pana ce si cuvintele disparusera fara ecou,
lasandu-si sensurile dincolo de silabe. Cum trec anii, se gandea, mergand fara
sa isi conduca pasii spre numarul 63. Puse mana pe clanta si-i simti
raceala in palma uscata si alba. In fata i se deschidea gradina pe care el
obisnuia sa o priveasca de la geamul de langa birou. Incerca sa ii caute
privirea dincolo de geam adulmecandu-i gandurile. Le luase cu el, dar ii lasase
amintirile insotite de cuvinte si gesturi care ii faceau atat de bine. Isi
trecu degetele prin firele de par si isi aduse aminte de felul in care ii lua
capul in palma si-i spunea: ”Agatha, doamna mea..” Aici isi scrisese buna parte
din opera domnul “tristetilor” de plumb. Se uita la casa lor, un soi de
declaratie geometrica a dragostei ce o impartasisera in doi, sperand la o
minune. S-a uitat cu inima la gura pe geamul mic ce dadea in birou si se
astepta sa il vada fumand, cu pipa asezata in coltul gurii, gandind. I s-a
parut o clipa ca i-a vazut umbra si inima i-a zvacnit de speranta. Asa se amagea
mereu cautand in tonurile amiezii conturul siluetei lui. Degeaba, plecase.
Intra in vestibul si incepu sa se uite pierduta in jur: iata desenele
pictorului Spiru Vergulescu, inspirate de poeziile lui. Isi indrepta spatele, o
durea de parca toata nefericirea lumii ar fi trebuit sa o care in
spinare. Se duse la geam si se uita afara. Ce liniste, gandi, aproape fara de
cuvinte. Se uita la biroul plin cu poze, la rafturile pline cu carti si sterse
praful cu degetul ei subtire pe crinul de arama al patefonului. Se lasa sa cada
pe marginea fotoliului. Atipise pret de cateva minute cand a avut
impresia ca vocea lui se aude din sufragerie, ba chiar si rasetelele lui
Jebeleanu. Deschise ochii si asculta pret de cateva secunde. Doar ceasul ticaia
incet, desi avea impresia ca ii sparge timpanele.
Intra
in camera lui mica si se tranti pe patul lui ingust cuprinzandu-l cu bratele
deschise intr-o desarta imbratisare. Nimeni nu i se lipea de piept, nimeni nu
ii sufla in ureche, nimeni nu o saruta pe frunte. Privi roata la scaunelul lui,
la dulapul lui modest, apoi catre fereastra de unde ii placea sa se uite in
gradina in timp ce ea ingrijea trandafirii. Intoarsa pe-o parte se trezi
soptind:
“Pe seară, la geamuri, un nour
violet şi de aramă,
Pe drum, l-aceeaşi oră, se
târâie un lanţ de fier,
Şi coincidenţe aranjate pe-o
tristă gamă –
Azi iar mi-i frică… Şi cred,
şi sper…”
Se uita la ceasul de pe biroul lui
pe care ea insasi il oprise la ora 8.10 in dimineata in care el o parasise
pentru totdeauna, pe 22 mai 1957. Mirosi pipele si aroma ii umplu plamanii.
Si-a adus aminte ca si cand fusese ieri cand, simtind ca ii vine sfarsitul, s-a
aplecat si l-a sarutat pe frunte, iar el intr-un efort disperat a
sarutat-o pe obraz inganand cu un ultim effort: “S-a dus…amo…rul…un amic…” Si-a
infipt privirea calda in ochii ei, s-a intors apoi cu spatele si i-a soptit:
“Vine intunericul!”. I-a cautat mana, a inchis ochii si a murit. Si lumea toata
a incremenit.
Aceasta este Agatha Grigorescu
Bacovia, cea mai devotata si mai incapatanata nevasta pe care o consemneaza
literatura romana. Cum a stiut femeia asta sa se lupte pentru poet, cu lumea,
cu sine, dar mai cu seama cu el! Si cum a stiut sa il iubeasca ca pe
o promisiune, ca pe un legamant lasat cu limba de moarte, ca pe un testament
legiferat cu ura si patima laolalta. Si el a iubit-o cuminte si trist si i-a
zis: ‘daca am existat, e ca te-am iubit…” si a-nteles darul pe care cel de sus
i l-a facut, realizand ca “intr-o zi m-am intalnit cu mine, dar m-am schimbat
pentru un amic”. Langa ea se simtea protejat si aparat de lumea nebuna care ii
rascolea tristetile si frica de moarte. “Unii prieteni îmi spun că sunt inadaptabil,
că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes
prin geamul din faţă al casei mele”, se apara poetul zambind trist chipului
femeii dragi. Ea stia sa le tina piept si sa rosteasca toate cuvintele
imperativ, nelasand loc interpretarii. Ea stia sa dea glas tacerilor lui. Gandurile
ce ii veneau in minte se rostogolau in cuvinte pe buzele ei si el radea
fericit. Ea stia ce culoare avea tacerea lui si stia cum sa faca fata
indiscretiilor celor din jur. Si atunci se simtea stanjenit gandindu-se la cum
a trebuit sa se urce pe catedra amfiteatrului ca toate privirile avide de
curiozitate sa il despoaie de ganduri si cuvinte. Iar ovatiile
nesfarsite le percepea ca o insiruire de palme peste obrajii lui supti si
privirea ii ardea de rusine, iar emotiile lui s-au frant in nelinistea
avalanselor de intrebari. Si-atunci i-a vazut privirea si i-a prins mana si a
stiut ca era in siguranta. Doar declarase raspicat : „daca gasesc un suflet bun
care ma intelege, ma alatur cu toata inima de dansul”.
Agatha
a fost masura perfecta a sufletului bacovian. Calita in durere inca de mica,
pregatita sa faca fata greutatilor viitoare, a luat viata cu asalt si i-a
declarat razboi. N-a avut decat o singura arma: „implacabila diploma a durerii”
si amintirle celor dragi pierduti pentru totdeauna: mama decedata cand avea 4
zile, un tata ruinat de insusi fratele lui pentru barilii de petrol ascunsi sub
via stramoseasca, o sora mai mare care luase foc („Leni devenise o torta”),
urmate de decesul tatalui si plecarea Agathei la Bucuresti unde s-a angajat ca
functionara la Societatea de asigurari Agricola. A incercat sa isi
construiasca un statut, a respins avansurile barbatilor, a esueat in relatia cu
varul poetului Octavian Goga, a atras atentia catorva poeti incepand de la
Alexandru Stefanescu, Aurel Savela si sfarsind cu George Bacovia. Pustoaica de
15 ani s-a inscris la liceu, iar mai apoi la Facultatea de Litere si Filozofie.
Dar in sufletul ei nu incapea decat Bacovia caruia i-a promis: „ca vietile
noastre se vor uni de indata ce-mi iau licenta s obtin o catedra, Dumneavoastra
veti scrie...acesta este rostul talentului dumneavoastra”.
Agatha
l-a cunoscut pe Bacovia in timp ce se plimba pe Calea Victoriei impreuna cu
seful ei de la Cronica Moldovei, nimeni altul decat Aurel Savela, fost prieten
de-al tatalui ei. Agatha si-l amintea pe poet „mic de statura, putin adus de
spate”, dar o prezenta placuta, un insingurat in tacerile si tristetile
sale. Bacovia s-a uitat la tanara de 21 de ani, i-a luat mana si i-a
sarutat-o. „O privire senina si dreapta se fixa asupra mea. Apoi pleca ochii
parca jenat de spontaneitatea cu care ma privise atat de insistent”. El avea
35, dar se purta ca un adolescent timid Idila lor a prins
radacini pe parcursul a 12 ani. In toata aceasta perioada s-au intalnit o data
pe an, plimbandu-se tacand sau rareori recitandu-i versuri. „Ma asezasem pe divan si nu stiam ce sa spun. Avea teribilul dar de a-mi
transmite tacerile sale”. „Imi placeau acele taceri, cu gandurile depanate de
fiecare in mintea sa, neexprimate, dar uneori identice”. Exista o poezie a
gesturilor, o dantela a atingerilor fugare: „Mi-a luat amandoua mainile si mi
le-a dus la frunte... Inchisesem ochii si m-am trezit ca mana mea mangaie
fruntea in care ardeau atatea ganduri..”
Proaspat casatoriti, cei doi isi petrec luna de miere:
"Puneam balansoarele în antreul din faţă, să privim ploaia printre
frunzele dese ale teilor...". Au trecut impreuna prin perioade grele la
inceput, iar cel mai relevant mod de a ilustra realitatea acelor vremuri este
povestea unui soldat rus pe care cei doi aveau sa il gazduiasca in casa lor
saracacioasa si lugubra: "Aici, la voi, poet mare la sărăcie? La noi case mari,
covoare, haraşo, haraşo, nu cum voi este." Din salariul ei de profesoara,
Agatha avea sa construiasca si casuta in care cei doi si-au trait viata
impreuna, pe strada Frasinetului
de Bacaul la numarul 63, astazi Muzeul George si Agatha Bacovia. "Urma
să încep căsuţa noastră fără arhitect şi numai cu caţi bani aveam”. "Am stat zilnic pe şantier
pentru o mie şi o sută de probleme". Iar recunostinta poetului a fost
nemarginita: "Adio, tu rămai pentru mine ceea ce defineşte frumosul şi
poate eşti poezia sau jalea nopţilor. Pentru tine scriu fantezia aceasta.
Corpul tău era o dantelă şi nu vroiai prea multe laude, fiindcă timpul e
scurt". Agatha jubila si dansa de bucuria cuvintelor: "Trebuie
publicate! Altfel pentru cine aţi scris atatea frumuseţi?". "Pentru
mata! Ar fi putut fi mici scrisori, dar nu ţi le-am trimis", ii spune
poetul timid, rosind. A fost o dragoste ca o boare, o iubire, ca o
parere.
Surse
de documentare:
I.
Valerian, De vorbă cu G. Bacovia, mai 1927
N.C.
Munteanu-Muntmarg, De vorbă cu poetul Bacovia, 13 sept. 1931
M.
Petroveanu, „Cuvânt înainte” la Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezii
şi proză”, Prefaţă de Mihail Petroveanu, Editura pentru literatură, Bucureşti,
1967,
Agatha
Grigorescu-Bacovia, „Poezie sau destin. Viaţa poetei”, Editura
Eminescu, Bucureşti, 1971.
