Janis Joplin - vocea ragusita din magnetofon

Astazi mama m-a chemat la ea. Intr-o gramada de lucruri care se cereau triate, unele pentru a fi pastrate, altele cerandu-se demult aruncate, tronau un magnetofon si o cutie cu role. Doamne, cred ca erau de varsta mea! M-am uitat oarecum mirata la aparatul care statea cocosat intr-un mic geamantan vechi de aproximativ jumatate de secol! Pentru ca singurele amintiri legate de valiza asta mica faceau conexiunea cu tatal meu! El avea obiceiul ca, de ziua noastra, a mea si a fratelui meu, sa ne puna sa spunem o poezie sau pur si simplu ne tragea de limba in speranta ca vom scoate cine stie ce perla. L-am luat acasa si, de pe benzile ragusite, inca mai vorbeam noi, cei doi copii de-odinioara, si tatal nostru care demult nu mai este printre noi. Timpul isi cascase gura ca sa-i pot vedea nemarginirea. Am schimbat benzile, iar cand am ajuns la final, pe fundul cutiei ramasese o rola mai dolofana. O voce tanguita si melancolica a umplut camera si mi-a rascolit alte amintiri:

“A woman left lonely will soon grow tired of waiting,

She’ll do crazy things, yeah, on lonely occasions.

A simple conversation for the new men now and again

Makes a touchy situation when a good face come into your head.

And when she gets lonely, she’s thinking ‘bout her man,

She knows he’s takeing her for granted, yeah, yeah,

Honey, she doesn’t understand, no no no no!”

Am crescut in mijlocul unor veri mai mari care se bucurau de pantalonii evazati, camasile inflorate si muzica rock, iar banda asta de magnetofon, in mod cert, nu era a mea. Generatia Flower Power se nascuse cu vreo 4 ani inaintea mea, dar stiti cum e cu Romania, cand ea a ajuns la apogeu in lume, era inca departe de noi. 

Probabil ca inca ma jucam cu papusile cand verii mei faceau rost cine stie de pe unde de benzi de magnetofon cu cantecele lui Jimi Hendrix, Jim Morrison, Janis Lyn Joplin, Joan Baez, John Lenon, The Animals sau Steppenwolf. Ca sa il parafrazez pe Fanus Neagu, fiecare generatie a avut “frumosii nebuni ai marilor orase”. Eu m-am bucurat de nebuni frumosi si-ai altor generatii. Astazi mi-am amintit de posterele cu masina colorata in care poza Janis, frumoasa texana care avea sa revolutioneze muzica rock, infrumusetandu-si cantecele cu influente de rhythm and blues si soul. 

Mintea copilului de altadata se impregnase cu amintirea unei superbe masini colorate peste care trona o claie de par cret din mijlocul careia se casca un zambet larg. Si vocea. O voce suava, usor ragusita, mi se parea mie atunci, dar indiscutabil colorata! Ca masina, ca hainele, ca toate bratarile si margelele insirate la gat si pe brate si pe care mi le arata ori de cate ori intram pe furis in camera interzisa. Desi a stralucit in lumea muzicala doar 3 ani, din 1967 pana in 1970 cand a murit in urma unei doze de heroina, muzica ei inca dainuie nu doar in mintea femeii de acum, cat mai cu seama in amintirea copilului de-atunci.

Multi ani mai tarziu, cand m-am maritat, al meu avea sa vina cu sute de casete. Si zeci de fotografii din care el imi zambea imbracat in pantalonii evazati si camasi inflorate. Ce vremuri! Iar eu le-am primit pe toate. 

The war is over. If you want to

Acum cateva seri vorbeam cu fiica mea la telefon si imi povestea foarte incantata de noile cursuri la care participase de curand in care profesori pasionati de actul de educatie le relatau povestea a doua campanii de PR care au avut succes mondial si au bifat locuri de top in istoria RP mondial. Prima v-am povestit-o, campania autobuzelor galbene, cea de-a doua urmeaza acum si este vorba despre cutremurul social si civic declansat de liderul trupei Beatles, John Lennon, prin hit—ul “Give peace a chance”. 

Rrefrenul cantecului a devenit un soi de slogan antirazboinic la nivel planetar care avea menirea de a provoca acel entuziasm declansator si mobilizator de energii si constiinta valorilor. Cantecul a fost intonat de peste 300.000 de paticipanti la protestele de la Washington in 1969 impotriva razboiului din Vietnam, devenind astfel imnul international al miscarii pentru pace. El a inteles ca isi poate folosi numele si succesul pentru a transmite mesaje credibile impotriva rayboiului. John era un rebel temperamental si nonconformist care credea intr-o lume in care pacea si iubirea reprezentau elemente esentiale in viata oamenilor. Desi a fost leaderul trupei Beatles timp de 9 ani, in  momentul in care a intalnit-o pe Yoko Ono, in 1966, acesta s-a distantat de colegii lui si intr-un final a parasit trupa, implicandu-se activ alaturi de Yoko in diferite actiuni care militau impotriva razboiului din Vietnam. 

 In anul 1969 cei doi s-au casatorit si au inregistrat impreuna celebra piesa “Give peace a chance”. Prima lor actiune concertata a avut loc in luna de miere la Amsterdam, cand au lansat campania “Bed in for Peace”. 

Cei doi au realizat doua campanii “Bed in for peace” , una in Amsterdam si alta in Montreal, protestand impotriva razboiului si militand pentru pace. Campania a demarat la Amsterdam, intr-un apartament din hotelul Hilton unde, timp de o saptamana, de la 9 dimineata pana la 9 seara, cei doi dadeau interviuri presei invitata la eveniment. Ei sustineau aceste interviuri in pat si militau despre pace, folosind pancarde inscriptionate cu “Hair Peace” si “Bed Peace”. Desi destui au ridiculizat campania la inceput, foarte multi tineri au aderat la principiile promovate de cei doi, iar presa i-a sustinut atat datorita modului original in care cei doi au ales sa isi transmita principiile si valorile, cat si datorita succesului si popularitatii de care se bucura John Lenon.

Cea de+a doua campanie aavut loc la Montreal, la Hotelul Queen Elizabeth, unde au inregistrat single-ul “ Give peace a chace”. La multi ani dupa moartea lui John, Yoko se adresa tuturor militantilor din lumea intreaga printr-o scrisoare astfel: “Dear Friends, In 1969, John and I were so naïve to think that doing the “Bed in” would help  change the world. Well, it might have. But at the time, we didn’t know. It was good that we filmed it, though. The film is powerful now. What we said then could have been said now. In fact, there are things that we said then in film, which may give some encouragement and inspiration to the activists of today. Good luck to us all. Lets remember WAR IS OVER if you want  it. Its up to us and nobody else. John would have wanted to say that”.

Cativa ani mai tarziu dupa aceasta campanie, cei doi au lansat campania “War is over ! If you want it – Happy Christmas fron John and Yoko”, promovat pe billboard-uri (panouri) uriase montate in 12 orase din intreaga lume printre care Londra, Paris, Tokio, Roma, New York, Athena s.a. pe care au fost lipite visualuri alb/negru cu mesajul: “The war is over. If you want to-Happy Christmas from John & Yoko”. 

Campania a fost lansata de Craciun si s-a bucurat de un imens succes avand un impact major asupra publicului si sporind numarul celor care se declarau impotriva razboiului din Vietnam. 

Happy Christmas Kyoko
Happy Christmas Julian
So is Christmas
And what have you done
Another year over
And a new one just begun
And so this is Christmas
I hope you have fun
The near and the dear ones
The old and the young.
A very merry Christmas
And a happy New Year
Let’s hope it’s good one
Without any fear.
And so is Christmas (War is over)
For weak and for strong (If you want it)
For rich and the poor ones (War is over)
The road is so long (Now)
And so Happy Christmas (War is over)
For black and for white (If you want it)
For yellow and red ones (War is over)
Let’s stop all fight (Now)
A very merry Christmas
And a happy New Year
Let’s hope it’s good one
Without any fear
So this is Christmas (War is over)
And what have we done (If you wand it)
Another year over (War is over)
We hope you have fun (If you want it)
The near and the dear one (War is over)
The old and the young (Now).
A very merry Christmas
And a happy New Year
Let’s hope it’s a good one
Without any fear
War is over if you want it
War is over now.

Cantecul a fost inregistrat la Rrecord Planet Studios din New York in ooctombrie 1971. Desi single-ul avea ca tema protestul impotriva razboiului din Vietnam, el s-a transformat in scurt timp intr-un colind de Craciun. Textul se dorea o continuare a campaniei lansata de Lenon si Yoko la sfarsitul anului 1969, lansata sub sloganul: “War is over (If you want to)”, campanie care a condus la repozitionarea americanilor fata de razboiul din Vietnam.

Dar cea mai cunoscuta compozitie ramane “Imagine”, imnul miscarii pacifiste la nivel mondial. Lenon si-a asociat imaginea de luptator visator care si-a pus talentul in slujba pacii:
Imagine there’s no heaven
It’s easy if you try 
No hell below us
Above us only sky
Imagine all the people living for today
Imagine there’s no countries
It isn’t hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too
Imagine all the people living life in peace
You, you may say
I’m a  dreamer, but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will be as one.
Imagine no possessions
I wonder if you can
No need for greed or hunger
A brotherhood of man
Imagine all the people sharing all the world
You, You may say it
I’m a dreamer but I’m not the only one
I hope some day you’ll join us
And the world will live as one.

Lenon si Yoko au avut inspiratia de a lansa expresii memorabile precum :
”All we are saying is give peace a chance” (Tot ce vrem sa spunem este sa dam pacii o sansa) sau “ I don’t believe in killing whatever the reason”. (Nu cred in crime, indiferent de motiv) sau “If everyone demanded peace instead of another television set, then there’d be peace” (Daca lumea ar cere pace in loc de un alt televizor, atunci ar fi pace). John a stiut sa sintetizeze crezurile si opiniile sale in sloganuri care aveau menirea sa influenteze masele si sa genereze miscari sociale. El folosea inclusiv  imagini de mare impact, inspirandu-se din publicitatea de pe Madison Avenue. John Lenon si Yoko Ono au militat pt eliberarea lui John Sinclair – poet si activist de culoare, co-fondator al Partidului Panterele Albe, a Angelei Davis – activista Panterelor Negre, impotriva discriminarii femeilor si impotriva razboiului din Vietnam. Mesajele lor au fost considerate a fi subversive si apropiate ideologiei comuniste de catre presedintii Richard Nixon si Edgar Hoover, motiv pentru care Lenon a primit foarte tarziu acceptul pentru rezidenta definitiva in America. Lenon s-a afirmat cu foarte mult curaj opiniile cu privire la razboi, riscandu-si nu numai cariera, dar si viata. Artistul a primit rezidenta permanenta in America abia in 1976, cand presedinte era Jimmy Carter. Yoko Ono si John Lenon au inspirat noi generatii de activisti, iar campaniile lor sunt surse de inspiratie si incurajare activistilor din zilele noastre.
Ar fi total nedrept sa nu spun ca in aceeasi perioada mai multi cantaresti si trupe consacrate isi puneau harul in slujba miscarilor de protest civic. In 1968, Phil Ochs lansa cantecul “The war is over”, 

iar Doors “The unknown soldier”.

Rosa Parks si povestea autobuzului galben din Montgomery

Era 1 decembrie 1955 in oraselul Montomery din statul Alabama. Puhoaie de oameni care doar iesisera de la munca umpleau strazile si se indreptau catre autobuzele care traversau arterele. Rosa Parks era obosita dupa o zi in care calcase zeci de camasi in fabrica Montgomery Fair. S-a urcat in autobuz si era multumita ca prinsese unul dintre locurile libere din spate. Restul nu avusesera noroc si stateau in picioare. Era aglomeratie mare pe strazi si numarul albilor care mergeau cu autobuzul in aceasta perioada crescuse simtitor. Probabil incepusera pregatirile de sarbatori, caci altfel nu se explica. In statia de la Empire Theatre a urcat un pasager alb, dar locurile destinate lor erau deja toate ocupate. Soferul James F Blake a strigat la cei patru negri care stateau pe scaune, somandu-i sa cedeze un loc celui care doar se urcase, dar niciunul nu s-a ridicat. Enervat, soferul a urlat din nou, trei dintre ei s-au sculat in picioaret, Rosa a ramas asezata. Era suficienta umilinta faptului ca trebuiau sa urce doar pe usa destinata populatiei de culoare, acum trebuia sa le cedeze si locurile lor. Regula spunea ca primele 4 randuri din autobuze erau destinate exclusiv pasagerilor albi, dar stia si faptul ca soferul putea decide ca partea rezervata albilor era oriunde vroia el, extinzand-o pana unde avea chef, obligandu-i pe negri sa stea in picioare. Dar la fel de constienta era ca peste 90% dintre calatori erau fratii ei, nu albi! Desi discriminatoare, inca era in vigoare legea lui Jim Crow, potrivit careia erau reglementate existenta si regulile de functionare a cafenelelor, restaurantelor, sali de asteptare, frizerii, bacanii destinate exclusiv negrilor. La sfarsitul secolului 19, statele din sudul Americii legalizasera unele drepturi pentru cetatenii de culoare, garantandu-le dreptul la educatie si transport comun. Dar asta se intampla doar la nivel declarativ, de vreme ce negrii s-au trezit prinsi intr-un grotesc exercitiu de batjocura sociala cunoscut in istorie sub numele de “sistemul legal de segregare al lui Jim Crow” care promova tocmai inegalitatea rasiala manifestata in viata de zi cu zi. Astfel au aparut legi care stabileau ca oamenii de culoare puteau sta jos pe scaune in autobuze numai daca nu erau albi care calatoreau in picioare. Un negru nu avea voie sa se uite in ochii unui alb si ii era interzis sa priveasca o femeie alba. Daca trotuarul era aglomerat, negrul avea obligatia sa se dea la o parte si sa le faca loc albilor. Acest sistem a reprezentat o forma legala de teroare economica si politica, ascunsa sub aparenta legiferarii drepturilor egale pentru toti cetatenii americani, indiferent de culoare. Istoria Americii mentioneaza organizatia Klu Klux Klan care promova teroarea rasiala. Din aceasta organizatie faceau parte 5 milioane de oameni!Actiunile lor au avut ca scop terorizarea populatiei de culoare si au creat convulsii in societate, dar nu au fost destul de convingatoare incat sa schimbe definitiv regulile in societate. Ceva avea sa se intample si sa schimbe lumea in bine! In 1950 , miscarea anti-apartheid a inceput sa prinda viata. La incepututl anului 1955,  Emmet Till avea sa vina in vizita la varul lui, Simon Wright. Intr-o zi , cei doi tineri au iesit in oras, iar Emmet a fluierat-o pe doamna Bryant care se indrepta spre masina. Noaptea, cativa dintre membrii Klu Klux Klan l-au saltat din casa si l-au omorat, apoi l-au aruncat in raul Tallahatchie. Moartea lui Emmet Till avea sa  genereze o miscare care avea sa schimbe perceptia si legea cu privire la drepturile negrilor. De cateva luni bune se infiintase miscarea pentru libertati civile care avusese curajul  sa gandeasca o campanie care sa genereze schimbarea mentalitatilor asupra populatiei de culoare, dar aveau nevoie de un element declansator care sa produca aceste rasturnari de mentalitati si sa genereze miscari de protest. Membrii fundatiei au decis sa se foloseasca de interdictia negrilor de a ocupa un loc in autobuz daca o persoana de culoare alba sta in picioare. Ei au imaginat un scenariu in care o femeie de vreo 40 de ani trebuia sa urce intr-un autobuz si sa nu-si cedeze locul unui alb asumandu-si o amenda si oprobiul public. Dar femeia care s-a oferit sa ii ajute avea un copil din flori, intarziase de cateva ori la munca si nu era tocmai un exemplu pentru societate, motiv pentru care organizatorii au renuntat.

A durat aproape un an pana cand pe 1 decembrie 1955, Rosa Parks – o femeie afro-americana in varsta de 42 de ani care era croitoreasa si calcatoreasa la fabrica de camasi, a urcat in autobuz in vecinatatea locului de munca cu gand sa se duca acasa. Rosa Luoise McCauley se nascuse in 1913 si era fiica unui tamplar si al unei profesoare. La 19 ani se casatorise cu Raymond Parks, de meserie frizer, membru activ in cea mai veche organizatie care lupta pentru drepturile civile din America. Dupa casatorie, ea s-a implicat activ in aceasta miscare si a ocupat functia de secretar al organizatiei. Rosa l-a auzit pe sofer tipand la ea, dar nu l-a bagat in seama. In autobuz se facuse deodata liniste, asteptand sa vada urmarea. Puteai sa auzi timpul scurgandu-se pe langa tine, asa tacere grea se lasase peste oameni, iar tensiunea plutea in aer incat ai fi putut intinde mana sa o atingi. Blake a coborat din autobuz si a chemat politistul, iar in scurt timp, Roza a fost arestata. In vreme ce politistul ii completa formularul de arest, Rosei i s-au luat amprentele. I se facuse sete si a cerut voie sa mearga sa bea apa. Fara sa ridice ochii din formular, barbatul din fata ei i-a zis ca cismeaua cu apa este doar pentru albi, dupa care s-a ridicat, a luat-o de brat si a impins-o intr-o celula. Liderii comunitatii de culoare au organizat un boicot impotriva firmei de transport si l-au ales in fruntea comitetului pe reverentul Martin Luther King. El avea sarcina de a promova actiunea si de a o duce la indeplinire. Tanarul pastor baptist  a indemnat populatia sa nu mai foloseasca autobuzele in conditiile in care marea majoritate a albilor detinea masini, iar 90% dintre membrii populatiei de culoare s-au alaturat protestului. Boicotul a durat 381 de zile. Ca sa ajute in situatii urgente de transport, taximetristii de culoare au decis sa-si duca fratii in masini la pretul costului unui bilet de autobuz, iar cei care detineau masini personale si-au pus la dispozitie autoturismele pentru transportul celor care se aflau in nevoie. Desi inca necunoscut la vremea aceea, aceasta actiune avea sa il transforme pe Martin Luther King intr-un simbol international al luptei pentru drepturi civile egale.

Autobuzele circulau aproape goale desi acum asteptau mai mult timp in statii. In afara de cativa albi, nimeni nu mai urca sau cobora din ele. Protestul a fost preluat si de celelalte comunitati de negri din alte orase din sud. Negrii mergeau pe jos catre locurile lor de munca. La proces, peste 500 sute de oameni s-au strans in fata tribunalului, demonstrand impotriva unui sistem oprimant si scandand numele Rosei. Cand sentinta a fost data, ea a fost condamnata pentru incalcarea legii autobuzelor privind segregarea rasiala si obligata sa plateasca o amenda de 14 dolari, dupa care a fost lasata sa plece acasa. Cateva luni mai tarziu, Curtea Suprema a decis impotriva continuarii segregatiei in autobuze, iar compania s-a bucurat. Pierduse foarte multi bani. Insa politia locala a obligat-o sa metina practica veche  pana cand, o luna mai tarziu, un tribunal federal a decis ca legea segregatiei din Montgomery nu este constitutionala, obligand astfel oficialitatile sa o puna in practica si sa o respecte. Rosa Parks a devenit astfel un simbol al luptei pentru drepturile omului si a fost decorata de catre Bill Clinton cu Medalia Prezidentiala a Libertatii in 1996, iar 3 ani mai tarziu cu distinctia Congressional Gold Medal. Rosa a murit in 2005, la onorabila varsta de 92 de ani, iar sicriul ei a fost depus in Capitol, fiind a doua persoana de culoare care isi gaseste linistea vesnica alaturi de renumiti presedinti de stat. Ziua de 1 decembrie, ziua in care a fost arestata, a devenit “Rosa Parks Day” si este sarbatorita in statele Ohio si California.

Si ziceti voi ca o femeie nu merita sa fie presedinte? Pe ce va bazati?

Juliette has a gun

Cand Romano Ricci era tanar se razvratea impotriva tuturor membrilor familiei sale. Singura solutie ca sa faca ceea ce doreau ei era sa ii ceara exact contrariul. Cel cu care a avut o relatie speciala a fost bunicul lui, Robert Ricci, celebrul parfumier care avea sa ii lase mostenire pasiunea pentru arta parfumeriei. Cand era mic se juca prin fabrica bunicului,  iar amintirea mirosului Signorrici, considerat de el cel mai masculin si senzual parfum barbatesc, i-a ramas pregnant in amintire. Dar cea mai veche amintire olfactiva insa a fost aceea a parfumului L’Air du Temps. La 10 ani deosebea notele de baza si diferitele arome, iar la 15 ani, deja se dovedise un spirit creativ. Robert Ricci nu avea nici o indoiala ca nepotul lui avea sa duca mai departe spiritul si traditia familiei din care se tragea. Cand bunicul a decedat in 1988, iar afacerea acestuia a fost vanduta 2 ani mai tarziu, Romano s-a trezit bogat si a decis sa se dedice in totalitate artei esentelor tari. 

Doar parfumul ii curgea prin vene, motiv pentru care, in 2005 cand si-a infiintat propria casa de parfumuri “Juliette has a gun”, n-a reusit performanta sa mire pe nimeni. Numele casei si l-a ales realizand faptul ca parfumul bine ales reprezinta o arma mortala pusa in slujba oricarei femei, constienta de atu-urile sale: “Am botezat aceasta marca Juliette pentru a ma intoarce la Julieta romantica, moderna si usor salbatica, concepand un parfum destinat femeilor active care traiesc viata din plin”. “Cred ca in fiecare femeie este o Juliette care are o arma la dispozitie, pe care o poarta in functie de personalitatea ei. De exemplu, Lady Vengeance ar arata-o si s-ar juca cu ea, Miss Charming ar tine-o ascunsa bine si Calamity J ar purta-o la glezna, ca o spy girl”. Parfumurile sunt de nisa si, evident, nu sunt deloc ieftine si nici nu se gasesc pe toate rafturile parfumeriilor. Creatorul si-a descris brandul astfel: “ Filosofia noastra este sa tratam crearea parfumurilor ca pe o arta si sa fim prezenti pe piata doar printr-o distributie limitata regasita in parfumerii specializate, concept stores sau buticuri. O colectie de 8 esente originale, un spary universal pentru geanta ce are forma unui glont si o colectie de 3 lumanari sunt disponibile momentan, alte arme ale seductiei sunt pe cale sa apara. Lux, in forma sa singulara si deosebita. Doar pentru femei.” 

Doua lucruri l-au inspirat pe Romano Ricci: trandafirii si opera lui Shakespeare care ascunde diferite tipologii si subtilitati ale femeilor, suficient cat sa il ajute sa lanseze o gama de succes si sa devina unul dintre cei mai renumiti parfumieri moderni din lume. La 28 de ani, Romano Ricci se scutura de renumele strabunicii sale, legendara creatoare haute couture Nina Ricci, si de al bunicului lui, cei care ii deschisesera portile in lumea design-ului si parfumurilor, cucerind lumea printr-o aparitie proaspata si inconfundabila. 

Tanar, fermecator, imbracat clasic si elegant, cu o palarie Fedora aruncata sugubat intr-o parte, poza intr-o aparitie de rock’n’roll romantic, menit sa atraga toata atentia. “Juliette has a gun” promoveaza parfumuri cu note romantice, inspirate de diferite tipuri de feminitate. 

Miss Charming si Lady Vengeance au fost lansate in 2006, inspirate tot de personajul shakesperian, Juliette.

Miss Charming incapsuleaza inocenta proaspata si dulce a unei romantice care tanjeste dupa iubitul ei, Romeo. Flaconul alb tine prizonier un parfum floral fructat, rezultat din amestecul esentelor de trandafir marocan, litchi, capsuni si mosc. Aici Julietta este deopotriva romantica si inocenta, dar si sireata, stie sa se apropie indepartandu-se, printr-un joc al seductiei neintrerupte.  

Cel de- al doilea parfum, Lady Vengeance, aduna  laolalta esentele trandafirului bulgaresc, patchouli si vanilie intr-un recipient negru impodobit cu funda neagra. Acest parfum simbolizeaza femeia libera si indrazneata, seducatoare si misterioasa.

Citizen Queen, un alt personaj shakesperian metamorfozat de imaginatia lui Romano, renaste din aroma lemnului de mosc, trandafir, iris si chihlimbar. In sticla alba laptoasa, cu script negru, se ascunde un parfum animalic, periculos de senzual.

Au urmat Midnight Oud un parfum oriental rezultat din amestecul notelor de trandafir, oud, chihlimbar, mosc, sofran, muscata, lemn de agar si patchouli, sechestrate intr-un superb recipient metalic din argint.

Calamity J este un melanj de esente lemnoase de mosc, iris, patchouli si ambra, un parfum seducator si puternic, dedicat femeilor puternice, pline de personalitate.

Not a perfume este un parfum simplu, cu efect maxim, creat dintr-un singur ingredient pe toate notele, celatox, 

in vreme ce Romantina este un parfum delicat, inspirat de inocenta unei povesti de dragoste moderna desfasurata in “cetatea eterna” a Romei, in care serile imprumuta aromele florilor de portocal, iasomie, trandafir, iris, osmanthus si patchouli, creand astfel un parfum de neuitat. 

Parfumul vorbeste despre dragostea curmata brusc din dorinta de a o pastra intacta in amintire, fiind perfect adecvat femeii imprevizibile si extrem de sexy. Alte parfumuri care merita incercate sunt Vengeance Extreme care se adreseaza strict femeilor care adora arta seductieisi vor sa lase o impresie olfactiva greu de uitat 

si Mad Madame un parfum conceput pentru femeile adulte, entuziasmate si provocatoare,  adevarate amazoane aflate la vanatoare de iubiri tineresti. Parfumul afrodisiac este realizat din esentede trandafir, ambroxan, patchouli si tuberoza. 

Pentru curiosi, Romano a dezvoltat un nou concept intitulat “Nose”, un magazin de vanzare cu amanuntul, promovat pe site-ul www.nose.fr .

In loc de incheiere: o femeie care nu se simte frumoasa are nevoie de un parfum bun. Daca l-ai gasit pe cel potrivit, s-ar putea sa ai sansa sa te indragostesti de el! Iar o femeie indragostita intotdeauna este frumoasa. Daca vrei sa ai mai multa incredere in tine, nu-ti cumpara alta oglinda, ci un nou parfum. Daca vrei sa te rasfeti si sa stii sigur cine esti, ia-ti cate un parfum pentru fiecare anotimp, unul pentru zi si altul de seara, dar si unul care sa te reprezinte si sa spuna tuturor cine esti! Daca nu iti ajung banii, imprumuta cardul sotului tau sau da-i sugestii ce cadou astepti de ziua ta de la el. Parfumurile sper sa iti ajunga! Siguranta de sine o mai si construiesti! Ce mai astepti?

Femeia perfecta care vrea sa ajunga presedinte

A fost odata ca niciodata o femeie perfecta care traia intr-o lume perfecta pana intr-o zi cand l-a intalnit pe barbatul perfect cu care a trait o poveste de dragoste perfecta, finalizata printr-o nunta perfecta. Din dragostea lor perfecta s-au nascut 3 copii perfecti. Intr-o iarna perfecta, pe cand sotul perfect si sotia perfecta se intorceau acasa cu masina, au zarit pe drum un barbat care se straduia sa repare o masina ramasa in nameti. Cei doi soti perfecti, de teama sa nu isi dezamageasca cei 3 copii perfecti, au oprit masina si au incercat sa-l ajute pe barbatul ramas cu masina in drum si porbagajul plin cu saci ticsiti cu cadouri. Acesta era Mos Craciun! Si, cum niciunul dintre sotii perfecti nu era mecanic si habar n-aveau cum sa repare masina, l-au invitat pe barbat in autoturismul lor si-au plecat mai departe la drum. Mos Craciun le-a spus celor doi soti perfecti ca, in acea noapte perfecta, avea o misiune grea: sa duca darurile perfecte tuturor copiilor cuminti in noaptea de Ajun. Cei doi soti perfecti s-au bucurat enorm gandindu-se la toate bucuriile la care urmau sa fie partasi si sa aduca in casele oamenilor Craciunul perfect. La o curba, insa, masina a derapat, iar din accident a scapat cu viata doar femeia perfecta. De ce doar ea? Pentru ca femeia perfecta exista, iar barbatul perfect s-a dovedit a fi o utopie, la fel cum si sa crezi in Mos Craciun nu e altceva decat o nebunie. Femeile ar trebui sa se multumeasca doar cu-atat si sa se opreasca din citit! 

Dar barbatii vor continua sa se intrebe: daca Mos Craciun nu exista, iar barbatul ideal este doar o fantasmagorie, cine a fost la volan? Evident, nimeni alta decat femeia perfecta. Asa s-ar explica si accidentul!!! Si clipa de neatentie. Si sotul mult prea credul. Si inconstienta lui Mos Craciun sa urce intr-o masina condusa de-o femeie. Ce belea - o femeie, chiar si perfecta, la volan! Unde erau sania si turma de reni? Si de ce s-ar urca Mos Craciun intr-un autoturism?

Daca esti femeie si ai citit pana aici asta demonstreaza faptul ca femeile nu asculta de nimeni niciodata! Fac doar ceea ce vor. Prin urmare, de ce va mai mirati ca femeile vor sa ajunga presedinte? Intr-o lume perfecta, oamenii ar vota femeia perfecta, adica femeia presedinte. Dar, cum nimeni nu crede in barbatul perfect si nici macar in Mos Craciun, intrebarea este: cine sa o voteze? Intre atat de multe femei perfecte, ramane o intrebare: care este femeia mai perfecta decat insasi perfectiunea femeii ideale? Stiu, adjectivul perfect n-are grade de comparatie, dar asta nu e valabil si pentru femei! Femeia e unica si neasemuita. Deci, cine merita sa fie presedinte???? Tu pe cine ai vota? Una dintre femeile perfecte sau un barbat banal? Poate pe Mos Craciun?


Epilog dupa alegeri:

:))) Ca sa vezi, presedinte a fost ales chiar Mos Craciun! Sa mai spuna cineva ca in acest an nu vom avea Craciunul perfect de vreme ce presedinte este insusi Santa Klaus!

Nu e nimic tragic sa ai o femeie presedinte!

Cine citeste stirile din ziua de astazi se cruceste de toate comentariile rautacioase cu privire la cele doua femei inscrise in cursa prezidentiala. Una este frumoasa, eleganta si determinata. Nimeni nu poate dovedi ca minte sau fura, dar faptul ca e frumoasa obliga critica ratiunii pure sa o acuze de superficialitate, coruptie si prostie. Cealalta, nu tocmai o frumusete, dar o femeie cu masura faptelor si vorbelor sale care si-a facut din justitie un crez. Intr-o tara corupta pana in maduva oaselor ai crede ca e ca o gura de aer curat!  Dar nici ea nu se bucura de o foarte mare simpatie. E clar: romanii de azi au ce au cu femeile. Ma-ntreb: oare ce s-a intamplat de istoria ne-a aruncat inapoi, in trecut, cu cateva secole? Odinioara existau romance in fata carora Europa isi scotea palaria. Frumoase, destepte, plecate peste hotare sa faca lobby pentru tara, dar militante active si devotate pentru locurile natale in care isi aveau originile.  

Elena Ghica s-a nascut in Bucuresti-ul anilor 1828 si a fost primul copil dintre cei 6 cati au avut impreuna banul Mihalache Ghica si Caterina Ghica. Mama ei a fost prima femeie din Tara Romaneasca, care a publicat o carte  in limba romana “Pentru educatia copiilor”, iar tatal ei a infiintat Muzeul National din capitala. Fiica lor fost una dintre romancele frumoase, inteligente si culte care au facut onoare tarii. Printesa a fost nepoata domnitorului Grigore Ghica, fratele tatalui ei, si de mica s-a dovedit un copil precoce: la 5 ani vorbea fluent  in limbile: romana, greaca, italiana, latina, engleza, germana si franceza. La 11 ani, a scris o nuvela, la 15 ani a tradus “Iliada”, iar la 16 ani a avut primul vernisaj la Dresda. Pana la majorat a invatat alte 2 limbi straine: rusa si albaneza. Aristocratia romaneasca era fascinata de inteligenta si frumusetea tinerei printese, care isi desavarsise educatia peste hotare in Dresda, Viena, Venetia si Berlin, obtinand masterul in greaca antica. Adora calaria si manuia cu indemanare armele. In 1849 s-a reintors in tara si , la 21 de ani, s-a casatorit cu ducele rus Alexander Koltsoc – Massalski pe care il cunoscuse la unul din evenimentele mondene la care era invitata. Cei doi tineri s-au stabilit la curtea tarului Nicolae I din Sankt Petersburg, dar maniera in care tanara ducesa isi exprima cu dezinvoltura si sinceritate parerile personale nu a fost pe placul aristocratiei tariste. Desi avertizata sa isi tina parerile politice pentru sine, aceasta a ignorat avertismentele, iar comportamentul excesiv de liberal a dus la biciuirea ei in fata Prefecturii. Dupa acest incident, Elena s-a mutat in Elvetia, iar mai apoi in Grecia si Anatolia. A fost pictorita, cantareata, compozitoare si scriitoare talentata, publicand mai multe articole si carti sub pseudonimul  Doria d’Istria.  Lucrarile sale de etnografie si folclor balcanic, de geografie si istorie, despre religie, economie politica si agricultura, eseuri de arta si despre necesitatea emanciparii femeilor si dreptul lor la respect si demnitate au fost foarte apreciate de catre oamenii de cultura ai timpului. A fost un militant constant pentru egalitatea dintre sexe si emanciparea femeilor.

 “Ma voi ridica singura sub forma vietii. De vreme ce soarta ma sileste sa caut Gloria – pe mine ma cauta Iubirea. Ei bine, voi castiga Gloria”, afirma ea asumandu-si menirea. Vorbea, canta si compunea muzica, fiind “printre cele mai frumoase femei ale timpului, cu o voce de inger desteptator” (Cezar Bolliac). A fost membru al Academiilor din Franta, Germania, Italia, Turcia, Grecia si Sua, una dintre cele mai dedicate luptatoare pentru pace, o femeie precoce timpului sau care a militat pentru emanciparea si drepturile femeilor din lumea intreaga. Multi afirma ca ar fi fost  prima alpinista din lume, desi adevarul este ca a fost prima alpinista romanca, care a escaladat varful Moench  din Alpii elvetieni, in 11 iunie 1855. Alpii fusesera deja cuceriti de alte doua alpiniste, la fel de determinate, dar de origine franceza: Marie Paradis in 1808 si Henriette d’Andgeville in 1838. In 1870 s-a stabilit definitiv la Florenta unde a si murit in 1888. Intreaga ei avere a fost donata statului roman. Oare cati stim chiar si atat de putine lucruri despre femeile adevarate ale Romaniei? Sa fii datoare cu o moarte ca cineva sa-ti recunoasca meritele? Zau asa! Fiecare aveti pe langa casa voastra o mama, o sora, o nevasta sau o fiica. Reveniti la sentimente mai bune! Nu e nimic tragic sa ai o femeie presedinte!