Procesul roabelor

Astazi am avut placerea sa citesc un material postat de o buna amica de-a mea, conferentiar la SZTE Juhasz Gyula Pedagoguskepzo Kar din Szeged, cu privire la un fapt inedit petrecut in localitatea Mako si cunoscut in presa maghiara cu numele de “procesul roabelor” . Mi-a placut atat de mult povestea, incat am decis sa v-o impartasesc si voua. Unealta agricola cunoscuta de catre noi sub numele de roaba are mai multe sinonime: in limbaj popular i se spune taraboanta, taliga, cotiga sau caroaie, iar in dialectul transilvanean, rotcol. Se pare ca ea ar fi fost inventata de catre chinezi, mai exact de catre generalul Jugo Liang care a trait in perioada Dinastiei Han, in sec II. El ar fi inventat deja banalul vehicol pentru a fi folosit exclusiv in scopuri militare si, tocmai datorita eficientizarii manevrelor de transport, descoperirea ei a fost tinuta in secret vreme de cateva secole. Masinaria cu o singura roata si manevrata doar de catre o singura persoana avea un dublu rol: sa faciliteze transportul pe distante relativ mici a unor incarcaturi cu volum scazut, dar cu greutate mare, de la locul de depozitare pe campul de lupta si sa formeze prin alaturarea lor adevarate baricade mobile. Desi masinaria avea amplasata celebra deja roata de lemn sub cuva, preluand astfel greutatea incarcaturii, la momentul respectiv acesteia ii lipseau manerele. Cu toate astea, ea putea fi manevrata cu usurinta pe distante scurte si putea fi basculata fara prea mult efort. Putinele date pastrate despre acest vehicol mentioneaza ca ea ar fi aparut in Europa intre anii 1170 si 1200 cand deja taraboanta avea roata montata in fata cuvei, nu la mijlocul ei. Istoricul de arta medievala, Andrea Matthies, mentioneaza faptul ca prima atestare dateaza din anul 1222, in plina perioada medevala, cand  Henric al III-lea ar fi achizitionat mai multe roabe pentru lucrarile de la Dover. Dupa cum lesne se deduce, masinaria era deja utilizata in constructii, agricultura si exploatarile miniere. Pana in secolul XV, era folosita in Anglia, Franta si Tarile de Jos, abia dupa aceea fiind intalnita in mai multe tari din Europa.

Daca facem un salt in timp si ne oprim in perioada dintre cele doua Razboaie Mondiale in mica localitate Mako, situata la granita dintre Ungaria si Romania, aflam ca taraboanta era nelipsita din casele gospodarilor. 

Deja roaba evoluase si avea atunci cele doua brate care facilitau transportul de greutati pe distante mici. Vecinii nostri o numeau “talicska”, derivat din verbul “tol” care inseamna a impinge ceva si pe care prietena mea a numit-o cu atata drag “impingareata”. Localitatea era mica, iar populatia destul de rarefiata. Ungurii au fost dintotdeauna un popor muncitor si faptul ca traiau intr-o comunitate rurala mica nu i-a impiedicat sa isi doreasca sa isi modernizeze asezarea unde isi duceau traiul. 

Este deja cunoscut faptul ca makomanii sunt renumiti pentru plantatiile de ceapa , astazi localitatea fiind renumita prin deja celebrul Festival al Cepei. Astfel, ei au demarat lucrari de terasament, de regularizare a cursurilor raurilor, carand cu ajutorul roabelor tone de pamant.

Erau interesati sa isi vanda produsele agricole si sa incurajeze schimbul de produse chiar la ei acasa. In mica asezare nu exista nici o gospodarie fara cel putin o roaba. 

Se zice ca nici un membru al familiei nu iesea pe poarta fara roaba. Barbatii isi carau uneltele, femeile, copiii si marfa cumparata de la piata. 

Tot in roaba se aduceau cantile pline cu apa de la fantana. Imediat ce pruncii incepeau sa mearga, tatal le mestesugarea o taraboanta mica pe care ii invata sa o manevreze umplandu-le cu jucarii. Femeile aveau grija sa le picteze si sa le accesorizeze, astfel incat micutii sa fie mandri de roaba lor. 

Satenii au dezvoltat negotul si, pe langa ceapa, vindeau usturoi, paprika si pastarnac, iar lumea incepuse sa prospere si datorita faptului ca mica asezare rurala se afla in imediata apropiere a orasului Szeged. Prin 1920, deja Mako se emancipase si isi pierduse aerul bucolic transformandu-se intr-un targ cu aspiratii de oras. Primaria, inspirata de planurile de urbanism ale suratei sale mai mari, a grabit pe repede inainte procesul de urbanizare introducand canalizarea, asfaltand strazile si infrumusetand drumurile cu arbusti si flori. Localitatea se schimba la fata cu aceeasi viteza cu care si populatia isi diviza palierele sociale. Aparusera intelectualii, functionarii, contopistii, perceptorii,  iar mai apoi, o data cu industrializarea micii asezari, si muncitorii. Locuitorii cu stare materiala au renuntat primii la taraboanta, caci aparuse deja si aici velocipedul sau “scuturatorul de oase” (bone shaker). Desi inventat in 1865, el si-a facut aparitia pe strazile din Mako multi ani mai tarziu cand masinaria cu doua roti nu mai era construita din lemn, ci din fier, dar inca avand rotile inegale. Cei care s-au adaptat cel mai rapid la noile descoperiri tehnice au fost burghezia si proletariatul, astfel incat tot mai putini oameni impingeau roabele pe strazile proaspat asfaltate. Cei care isi pastrau obiceiurile au devenit in scurt timp indezirabili deoarece le aminteau celor deschisi dezvoltarii micii asezari de perioada cand localitatea lor era patronata de saracia care nu mai cadra cu aspectul noului oras. In scurt timp, administratia s-a aratat si ea nemultumita de faptul ca rotile taraboantelor stricau asfaltul, motiv pentru care a interzis circulatia cu roabele pe strazi.  In plus, ulitele erau pline de carute si trasuri, iar aparitia gospodarilor impingand la roabe atrageau suvoaie nesfarsite de sudami. In acest context a inceput deja cunoscutul “proces al roabelor din Mako” care a durat ani la rand, subiect atent dezbatut nu numai in presa centrala, cat si in Parlamentul Ungar. Deja impinsul roabei era considerat o infractiune iar jandarmeria urmarea cu maxima atentie fenomenul si nu nu ezitau sa taie cat mai multe amenzi. Presa vremii polariza fenomenul, opiniile unora transformandu-se in reale dezbateri sociale, in vreme ce pamfletarii nu conteneau sa isi bata joc de ei. Si pentru ca disputa de mutase de pe ulite la tribuna din parlament, autoritatile au decis construirea unui drum acoperit cu zgura special pentru bietele roabe. Astazi, in muzeul orasului Mako, troneaza la loc de cinste un superb exemplar din lemn. 

Doritorilor de mai multe informatii le recomand doua site-uri mentionate de prietena mea: unul fiind un articol semnat de istoricul makauan Toth Ferenc si intitulat chiar “Procesul roabelor din Mako”

https://library.hungaricana.hu/hu/view/MEGY_CSON_MMF_008/… 
si cel de-al doilea, site-ul muzeului Jozsef Attila Muzeum Mako”.

http://moramuzeum.hu/virtualis-muzeum-mako/

Miki, iti multumesc. Intotdeauna invat multe lucruri interesante de la tine. Material postat de prietena mea poate fi citit aici: https://www.facebook.com/mihaela.bucin/posts/10205508583993034

Iar voua, dragi cititori, v-as recomanda, daca ajungeti la Mako, sa vizitati si Muzeul Cepei si negresit cladirile realizate de catre celebrul arhitect Makovecz Imre.

https://youtu.be/nwre6a7v9jc?t=73

Jurnal rural sau cum sa iti infrumusetezi caminul dupa chipul si asemanarea ta

In Banatul Montan a venit deja toamna si, dupa cum stiti, viata la tara are calendarul ei agricol de care nu poti sa nu tii seama: scos cartofii din pamant si aranjati in ladite pentru iarna in functie de marimea lor, scos morcovii si pusi in jardiniere cu nisip, facut dulceturi din gutui si rubarba, pus gogosari si castraveti la murat, adunat frunzele de telina si rasfirate frumusel la uscat, cules alunele de padure si nucile intr-o concurenta constanta cu veveritele harnice si sirete, plantat pomii fructiferi, motiv pentru care am dat o tura prin padure si am venit cu 4 pomi de coarne si un pui de alun pe care i-am plantat in livada. Am scos bulbii de gladiole din pamant si am plantat altii de narcise, branduse si lalele. Ceapa si usturoiul au fost impletite in funii groase si atarnate si ele pe terasa la uscat. In toata aceasta forfota nebuna, intre doua drumuri de Timisoara si Dognecea, ne-am bucurat de musafiri: un arici si-a facut casa in livada si ne incanta deseori cu prezenta lui. E tare grasut si timid si ne-a luat ceva vreme pana ne-am obisnuit unii cu altii.

Treaba nu se termina niciodata la sat pentru omul gospodar.

Ne-am construit un bucium in apropierea terasei, astfel incat sa avem acces rapid cu lemnele taiate la locul de depozitare. Dupa ce lemnele au fost facute surcele, toate au fost aranjate pe terasa.

Un lucru-i sigur: toamna nu-i ca vara, iar ritmul traiului la sat are urcusurile si coborasurile lui. Tocmai de aceea, am gasit prilejul sa fac alte lucruri pe care mi le doream in gospodaria de la mosie. 

Jackie, catelul nostru traznit care alearga orice vietate ce misca in curte, avea o cusca veche si urata, mostenita de la stapanul lui de fapt si de drept, iar de cand smecherul blanos isi schimbase la cerere stapanul si isi mutase fortat domiciliul in gospodaria noastra, nu apucasem sa ii inlocuim casuta batrana si ponosita. Demult imi propusesem sa ii facem una noua mai calduroasa si mai frumoasa. Am adunat toate resturile de lemn lasate de izbeliste de catre mesterii care ne facusera gardul si ne-am pus cu totii pe treaba.

Alte resturi de lemn, carora nu le gasisem nici o utilitate, le-am transformat in scaunele pe care sa le pot folosi in treburile casnice prin gradina. Le-am taiat la dimensiuni diferite, le-am smirgluit, asamblat si pictat si au iesit niste frumuseti carora le-am gasit o intrebuintare: pe unele dintre ele am pus ghivece cu flori in casa la iernat, pe altele le-am asezat pe terasa.

Din ramasite pe care altii demult le-ar fi aruncat, am facut o casuta pentru pasarele

si indicatoare pentru gradina si livada.

Un alt proiect, pe care l-am realizat in mai putin de o ora, a fost o vatra de foc, pentru un trepied cu ceaun de facut papricas, gulas sau o fasole afumata ori chiar de fiert zacusca sau bulionul pentru iarna. 

Gasisem un model pe net care imi placuse foarte mult, dar nu era insotit de nici un fel de informatii. Marisem poza cat imi permisese programul si, mai mult deducand decat stiind cu certitudine, am decis sa incerc. Am sapat o groapa putin mai adanca decat inaltimea unei caramizi. Am pus pe fundul gropii o piatra groasa, relativ rotunda, peste care am asezat roata caramizi vechi in picioare, una langa alta. Am trasat pe sol un cerc cat de mare mi-am dorit de jur imprejurul gropii, am sapat roata in jurul vatrei dupa conturul cercului exterior, am aranjat dupa o forma aleatorie placi pentru terase si alei, iar spatiile dintre ele le-am astupat cu pietricele de rau. Rezultatul il aveti mai jos.

Intre timp asteptam piatra de rau sa terminam aleea care leaga terasa de cusca lui Jackie si tomberon. Recunosc ca am o oarecare nerabdare si abia astept sa ma pun din nou pe treaba. Imi doresc sa o infrumusetez pe alocuri cu melci realizati din pietre, dar despre asta, data viitoare. Pana atunci, idei inspirate sa aveti si dorinta de a le transpune in realitate chiar cu mana voastra.