Intotdeauna am crezut ca, intr-o viata anterioara, am fost urs. Urasc frigul, zapada imi place sa o privesc de la geam. Nu as iesi afara pana primavara, daca nu as avea incotro. Si, cu toate astea, cea mai draga sarbatoare din an imi este Craciunul. Iubesc spiritul acestei sarbatori, iubesc istoria lui, si am credinta ca nimic nu poate egala bucuria unei nasteri sfinte. Inca de la inceputul lunii decembrie incep sa ma uit in supermarket-uri atent la globuri, la beteala, la coronite, caut cadouri, fac planuri, strang pe ascuns banii. Cred, de asemenea, ca aceasta zi este un motiv de bucurie pentru ca este un prilej in care familiile se reunesc, parintii isi asteapta copiii acasa (cred ca mai corect spus ar fi copiii care inca nu s-au asezat la casa lor si acasa inca mai inseamna casa parintilor lor), dar si o intoarcere la traditiile si obiceiurile romanesti. Cand eram copil, asteptam copiii frumos costumati, cu colindul. Din pacate, si in Banat, ca si in alte regiuni ale tarii, colindul s-a pastrat doar la sate. S-a uitat credinta potrivit careia cel care primește colindatorii este binecuvântat si va avea numai noroc in anul care vine. In Banat, copiii care mergeau cu colinda erau numiti “pițari”.
Cand am venit aici prima data, am vazut “Viflaimul” (in satul socrilor mei se numea “Irozii”), o sceneta cu tematica Nasterii lui Isus, pusa “pe rol” in ograda casei. Mi-aduc aminte cu placere de colindele religioase despre nasterea lui Isus: „Steaua sus rasare“ si „Trei crai de la rasarit“, pe care le-am auzit prima data cantate de sotul meu, in timp ce traversam tara in masina, venind acasa de sarbatori. Il puneam sa le cante pana la saturatie, pana se plictisea si intra in stare de mutenie totala ca forma de protest.
Colindatorii nu iertau vreo gospodarie si inca am mai avut bucuria sa-i vad costumati in vechi straie populare. Era absolut fascinant sa ii auzi plecati in cete pe ulitele satului, intr-o larma vesela si cu straita plina de bucate. In coridor, asteptau frumos aranjate merele lucioase si rosii, nucile mari, atent alese, colacii copti in cuptor si banii marunti, asezati teanc.
Satul era plin de batrani, dar, de sarbatori, copiii isi aduceau nepotii la bunici si satul isi recapata suflul si glasul. La masa de Craciun, soacra mea punea sub fata de masa fire de fan si boabe de porumb si de grau. Era un chin sa mananci din farfuria asezata intr-un echilibru imperfect, plina pana la refuz, gata- gata sa se incline cand intr-o parte, cand in cealalta. Se pare ca gestul avea o semnificatie aparte: traditia spune ca aduce bogatie si prosperitate in casa. Dupa Craciun, toate acestea erau atent adunate si date animalelor sa le manance. Probabil ca si ele aveau nevoie de aceleasi lucruri ca si oamenii care le ingijeau peste an.
Socrii mei povesteau despre alte traditii, de colindul cu Steaua sau cu Capra. Astea le stiam din copilaria petrecuta intr-unul din multele sate din Regat, la bunici, si nu eram la fel de curioasa. Imi aduc aminte cu o oarecare nostalgie de taiatul porcului din vremea copilariei mele, care urma alt ritual decat cel banatean. In 20 decembrie, la Ignat, socrii mei taiau in fiecare an cel mai mare porc din care faceau apoi caltabosi, toba, sangerete, jamboane imense asezate in pod la afumat.
In ziua taierii, se strangeau fratii si verii sa ajute gazdele la sacrificat, la transat, iar nevestele nu mai pridideau in bucatarie la prepararea borandaului, a papricasului si-a placintei cu ludaie. Se facea calendar in neam, se fixau zilele in care fiecare taia porcul pentru ca toti aveau obligatia sa mearga la fiecare. Pomana porcului trebuia servita, iar tuica gustata si incercata. Eram socata vazand cum sangele se scurgea in vailing ca mai apoi sa fie amestecat cu faina de cucuruz si fiert pana compozitia devenea cremoasa si maronie. Si ce bataie era pe borandau! Recunosc, nu l-am gustat niciodata si ii cred pe toti cei care imi spun si azi ce gust fantastic are.
Se pare ca sa fii banatean nu este un lucru usor si nu e pentru oricine. Dar pot sa spun raspicat ca muream de placerea mirosului si gustului absolut unic al placintei de dovleac. Iar placinta ca-n Banat nu se face niciunde. Ma uitam la foile subtiri de placinta si ma-ntrebam cum o bila de-aluat imbraca tablia mesei intr-o foaie subtire de vedeai prin ea! Dovleacul era dat pe razatoarea mare si indulcit cu zahar mare. Ce ramanea, se baga in toba, la copt, iar bucataria se umplea de miresme nebune.
In Ajun de Craciun bucataria devenea centrul universului: se framantau colacii, se bateau blaturile, se inspumau cremele. Ne-nvarteam in jurul soacrei mele toti, ca si copiii mici, fie adulmecand mirosuri, fie mai bagand un deget in vailingul cu crema de tort. Nimeni n-avea voie sa puna mana pe nimic. Craciunul trebuia sa fie perfect! Atunci aflam ce a facut tot neamul, ce mai zdruncinase monotonia satului si eu atipeam in timp ce mama ii spunea barbatului meu cum Sima a lu’Vica a lu’ Iota a lu’... niciodata nu auzeam finalul. Ma pierdeam undeva pe la mijlocul sirului de a lu’...
Seara, tronau deja in spais ”Cremşnitul” sau ”Crempita” si Dobos toarta, frumos portionata pe spuza de zahar caramelizat. Si salata de beuf, ca dovada ca si la sat mai razbeau unele “mondenitati” culinare. Colacii pentru pomenirea mortilor erau aranjati frumos pe masa si asteptau sa fie impartiti. Mi-aduc aminte de cele 12 foi de ceapa, cate una pentru fiecare luna, umplute cu sare, puse la loc ferit si uscat in ziua de Anul Nou. A doua zi, batranii se uitau seriosi la foile de ceapa: cele care aveau sarea umeda erau luni ploioase, cele uscate, secetoase din anul in care tocmai intrasem. Nu stiu daca traditia avea sa coincida si cu realitatea de peste an.
Iata si reteta de tort pentru 2 persoane:
300 de gr de biscuiti macinati, 150 de alune prajite macinate, 100 de gr de stafide inmuiate in rom si zahar, 150 de gr de zahar pudra, (esenta) rom dupa gust, 150 de grame de unt topit, 3 oua, 6 linguri de zahar brun, fructe (banane, kiwi, portocale sau orice alt fruct).
Se macina biscuitii, alunele, se pun la inmuiat stafidele in esenta de rom si zahar si untul la topit. Se amesteca toate la un loc impreuna cu 150 de gr de zahar pudra, esenta de rom si galbenusurile pana se omogenizeaza. Se imparte compozitia in doua parti. Prima parte se aseaza in forma de blat pe un platou, iar deasupra se pun fructele taiate, peste care se pune si cea de-a doua parte de compozitie care, la randul ei, se acopera cu bucati de fructe si se pune platoul la rece.
Cele 3 albusuri de bat spuma bine cu 3 linguri de zahar brun pana devin tari. Celelalte 3 linguri de zahar se pun la caramelizat, avand grija sa nu se arda. Cand zaharul este topit, se adauga albusul batut spuma incorporandu-l in zaharul topit prin miscari scurte si rapide cu telul. Se amesteca pe foc mic, avand grija sa nu se arda, pana devine o crema consistenta, caramel. Cat este fierbinte, se toarna deasupra blatului scos de la frigider si de fac tepi cu furculita. Este inposibil sa il nivelati, de aceea el se decoreaza in forma de arici. Deasupra se presara nuca de cocos sau se lasa asa.
Este INTERZIS doamnelor care tin la silueta.
Daca altii dintre voi au alte amintiri despre traditiile vechi din Banat, v-as ruga sa completati materialul.
