Ma
gandeam acum cateva zile la brand-urile noastre culinare de tara si fara sa vreau mi-au
trecut asa prin minte si tuica sau rachia romaneasca, si micii, si telemeaua,
si sarmaua, si magiunul, si zacusca si cate si mai cate! Si m-am apucat incet sa
le si caut! Ce-am gasit, n-o sa va vina sa credeti! Unii au scris carti despre ele, altii,
atata le-au cautat pana au ajuns la inceputurile lumii.
Banala
tuica, dupa mine, a fost atat de
raspandita in arcul carpatin incat nici macar nu se stie cine a descoperit-o!
Italienii ii spun grappa, rusii si polonezii - vodca, slovacii si unguri –
palinca, englezii si americanii– whisky, francezii – cognac si lista poate continua. Apoi au
aparut si denumirirle mai nastrsnice: ulei sau picaturi de gat, bautura de
scafandru, tarie de Bihor samd. In Banat circula chiar o poveste potrivit
careia, prin secolul 17, cand cele trei mari imperii (otoman, tarist si
austriac) isi disputau teritoriile chiar in tara noastra, undeva pe langa
Caransebes, un contingent de husari a
cumparat tuica facuta de o satra de tigani. Si-atat de mult le-a placut
licoarea husarilor, ca s-au pus pe data pe baut si nu mult le-a trebuit pana li
s-a cam urcat la cap. Cand au trecut si infanteristii raul, au vrut si acestia
sa bea, dar husarii, beti deja, nu au vrut sa le dea. Si pe cand se bateau ca prostii pe bautura cativa infanteristi
au inceput sa strige: turcii! turcii! punand husarii pe fuga. Si cum multi
dintre ei erau beti, o multime dintre infanteristi chiar au crezut ca sunt
atacati de turci. Cei care nu participasera la dezmat, prinsi in vartejul
strigaturilor si agitatiei, au luat de buna cele auzite si au dat drumul
focului de artilerie, tragand ca prostii unii in altii. Dupa doua zile de
lupta, cand au fost atacati de turci, din cei 100.000 de austrieci, inamicul a
gasit 10.000 de morti si un targ pustiit. Se zice ca acest episod ar intra in
topul gafelor mari din istoria militara mondiala.
Daca
mergem mai departe, se pare ca nici micul nu este chiar un produs traditional
de vreme ce el apare mentionat prin anul 1902 in Romania, dar este cunoscut in
Turcia cam de prin secolul 16 sub forma kebabului lung! Amestecul era facut din
carne de oaie si grasime, aromat cu multe condimente, modelat pe tepuse si pus la
rumenit pe carbuni incinsi.
Daca vorbim de telemea, nici aici nu avem
motiv de bucurie! Caci nu doar denumirea se trage din turcescul „teleme” care
inseamna felie! Ci si branza ca atare! Inainte se facea numai din lapte de oaie, iar la noi era renumita telemeaua de
Braila. Na, uite ca nici asta nu ne apartine!
Si-asa ajungem la sarmaua...romaneasca! Mai sa fie! Dar
nici asta nu ne apartine! Si tot turcul e de vina! Denumirea se trage din „sarmak”,
in turca insemnand rulou! Iar sarmaua,
bat-o vina, a fost raspandita nu numai in Balcani, ci pana in Asia centrala!
Evident ca fiecare tara a venit cu ceva nou, fie amestecuri de carne,
mirodenii, orez sau seminte, dar de fiecare data umplutura trebuie invelita in
frunze crude sau murate si fierte in liniste vreme de cateva ore bune in vase mari de lut. Reteta o gasiti in "Oda sarmalei" publicata pe blog acum cateva zile.
Trebuie dat Cezarului ce ii apartine, motiv
pentru care voi insista asupra bucatariei turcesti si va voi spune ca la ei
sarmalele sunt de doua feluri: cele umplute cu carne tocata, ceapa taiata
marunt si calita usor in grasime, amestecate toate cu seminte de pin, condimente si un
strop de ulei, fierte bine la foc mic si servite fierbinti, dupa ce au fost
stropite din abundenta cu iaurt sau smantana.
Cel de-al doilea fel are compozitia facuta
din orez, stafide si seminte de pin usor prajite, menta tocata marunt, un praf
de scortisoara, ienibahar si piper negru. Acestea, dupa fierbere, se servesc la
temperatura camerei, ca si gustare!
Si cum turcii sunt marii vinovati, trebuie
sa stiti ca orice leguma umpluta se numeste „dolma”, care se traduce prin „
lucruri umplute”. Fie ca vorbim de ardei, rosii, dovlecei, prune, gutui, pepeni
mici, sfecla, flori de dovleac sau vinete umplute, tot la masa turceasca facem
plecaciune, caci multe bunatati ne-au ramas pe masa din arta lor culinara.
Banalul
magiun de prune se trage din cultura asiriana si se pare ca are o varsta destul
de inaintata. Pana ce si prunul tot de pe-aceste meleaguri a fost adus, iar noi
l-am adoptat cu drag si am cantat bunatatea lui inclusiv in povesti de adormit
copiii. Va mai amintiti " Povestea croitorasului cel viteaz"?
Zacusca
se pare ca ne-au adus-o slavii, caci denumirea se trage din “zacuska”, care
insemna gustare delicioasa. Tocana tartinabila este preparata dintr-un amestec
de legume prajite in ulei sau coapte si amestecate impreuna. De regula, din
compozitie nu au cum sa lipseasca vinetele si ardeii copti, ceapa calita,
rosiile, morcovii si mai noi ciupercile sau fasolea fiarta si batuta. Zacusca
este raspandita in majoritatea tarilor balcanice, iar retetele sunt aproximativ
aceleasi.
Si,
pana la urma, ce ne facem cu brand-ul de tara? Sa nu va povestesc despre ia
romaneasca! Dati roata o uitatura la portul tarilor invecinate! Un lucru-i cert!
Ia noastra-i romaneasca! Dar tare se aseamana cu cea sarbeasca sau ucraineana, de exemplu! De vina o fi
globalizarea???? Pai si cu traditia cum mai ramane?
Unul
dintre prietenii mei virtuali mi-a atras atentia ca am uitat de mamaliga
romaneasca! Cu mare regret trebuie sa va spun ca mamaliga traditional
romaneasca se prepara din mei! nu din porumb. Acesta inca nu fusese adus din
America, iar graul era prea scump pentru tarani. O data adusa pe pamant
european, mamaliga din faina de porumb (malai) a devenit un aliment consumat in
foarte multe tari si cunoscut sub denumirea de polenta in italiana si slovena,
palenta in croata si sarba, pulenta in bulgareste si in corsicana. Mult timp a
fost considerata painea saracului (mai cu seama in Banat! unde si astazi I se spune la fel), inlocuind painea din grau. Trebuie sa recunosc faptul ca
eu sunt o mare gurmanda de mamaliga cu branza si smantana si mamaliga cu
lapte. Dar nu o refuz nici langa o tochitura sau o varza calita cu rata. Si n-as
inlocui-o in acesemea situatii culinare cu nici o paine, oricat de calda si
gustoasa ar fi ea!
Iata ce articol am descoperit acum pe blogul lui Dan Alexe si, sincer, nu pot sa nu il postez. Pentru ca el chiar a gasit spiritual culinar romanesc in: mujdei si borsul cu care se acreste ciorba! Taci ca mi-a venit sufletul la loc! Pana la urma, chiar avem si noi ceva! Iata si site-ul cu articolul. Bucurati-va citindu-l!
http://cabalinkabul.wordpress.com/2013/01/12/mituri-culinare-romanesti/
