Paparudele si Caloianul

In copilaria mea din intinderile nesfarsite ale Baraganului, aveam bucurii cuminti si incarcate de magie. Mintea cruda si sufletul curat aveau puterea sa le primeasca si sa le creada, daruindu-le toata valtoarea trairii si dulceata ludica. Sarbatorile Pascale veneau cu tristeti amare si lacrimi de crocodil, caci mieii albi cu blanita moale si privirea calda cadeau jertfa in reintruparea lui Isus. Dadeam roata bucatariei, lingeam cremele ramase pe marginea castroanelor, ne piteam dupa lazile cu faina si malai ridicand stergare – vajnice aparatoare ale dolofanilor cozonaci. Ce miresme, cate tentatii pentru nasul, ochii si guritele pofticioase. Spargeam oua colorate si ne agatam de fustele bunicelor ce pregateau drobul de miel si borsul menit sa ne spele de pacatele spovedite in Ziua de Inviere. Dar bucuria noastra de copii abia acum se pregatea sa isi celebreze nerabdarea si asteptarea. Caci, in a treia saptamana dupa Pasti, veneau pe rand Martea Dracului, Joia Manioasa si Vinerea Schioapa care aduceau dezlegare la ritualurile misteriaose si dadeau motive de petrecere in satele marcate de stravechile traditii populare. In aceste zile, magicul se-mpletea cu profanul, permitand suflarii omenesti sa se desfasoare in procesiuni fascinante: Paparudele si Caloianul – cele doua ceremonii aducatoare de ploaie si belsug, alungand de pe glie seceta si blestemele. Tinere despletite purtand coronite bogate pe cap, cu coapsele acoperite cu mladite de salcie, brusture, fag, stejar sau alun, impodobite cu panglici rosii, cu salbe de firfirici, incantau un cantec ritual si interpretau dansul ploii in ritmul cand alert, cand silentios, cu miscari lascive si cu tenta usor erotica, inaltandu-si bratele catre cer si coborandu-le imperativ catre pamant, in vreme ce invocau ajutorul Paparudei:

“Paparuda-ruda,

Vino de ne uda,

Cu galeata-leata

Peste toata gloata,

Cu ciubarul-barul,

Peste tot poporul.

Da-ne, Doamne, cheile,

Sa descuiem cerurile,

Sa porneasca ploile,

Sa curga siroaiele,

Sa umple paraiele,

Hai, ploita, hai,

Uda, tu, pamanturile,

Ca sa creasca granele

Mari ca porumbele.

Hai, ploita, hai.”

Paparuda sau Papaluga este o divinitate preromana care tine de mitologia romaneasca, zeita a ploii fertilizante. Cantecul cunoaste si versiuni in functie de zona:

“Paparuda, ruda,

Vino de te uda

Ca sa cada ploile

Cu galetile, Paparudele,

Sa dea porumburile

Cat gardurile…”

Ritualul era inchinat ploii, numita in traditia romaneasca Paparuda sau Dodoloaie, la sarbi si croati Dodola-Dodole, la bulgari Peperuna sau Perperuda, iar la aromani Pirpiruna sau Duduletu. Daca ne intoarcem la etimologia cuvantului, cultul zeitei Dodola este prezent in mitologia slava si se traduce prin cuvantul de origine slava “Ruda” care inseamna rudar si “papa” care inseamna tata. Cu alte cuvinte, Paparuda inseamna “tatal aducator de ploaie”. Dansul rudimentar, cu incantatii magice, era sustinut de vestimentatia realizata din vegetatie. Era imperios necesar ca dansul fetelor sa fie urmat de cortegiul batranelor satului care aveau datoria sa le stropeasca cu apa, in unele locuri existand obiceiul pe timp de seceta sa le toarne chiar si cate o galeata de apa in cap. Dansul Paparudei era menit sa evoce puritatea naturii, gata de a fi fertilizata prin minunea stropului de ploaie. Fetele deveneau astfel simbolul pamantului, iar ritualul era menit sa invoce puterea cereasca care le ajuta sa rodeasca. Fetele bateau din palme, pocneau din degete, invocau apa inaltand si coborand bratele, batand tobele improvizate din oale si tigai, cerand bunastare pentru oameni, belsug pentru ogoare si fertilitate pentru animale. Apele, ploaia, vegetatia  si femeia deveneau simboluri intr-o ceremonie in care tanara era simbol al vietii si al mortii, iar dansul ei era menit sa atraga puterile siderale ale universului. Fetele treceau prin toate curtile oamenilor in ritmul lor magic si cadentat in vreme ce gospodarii le stropeau cu apa. Pentru dansul lor, erau rasplatite cu daruri care semnificau belsugul: oua, cas, lapte, malai, grau, fructe si colaci. La finalul procesiunii, tinerele se retrageau pe malul unei ape unde isi aruncau vesmintele inverzite, salbele si coronitele impletite in apa curgatoare, dand drumul somoioagelor arzande, confectionate din paie uscate, pe ape la vale. Mai intotdeauna se lasa seara, iar cumpana isi legana franghia in abisurile fantanii asezata la raspantia de drum, in vreme ce vitele, mugind si insetate, faceau ocol sa isi pololeasca setea, inainte sa umple ulitele satului. In vreme ce dansul care invoca ploaia este interpretat de catre tinere si conduse de regula de o femeie gravida, ca semn al fertilitatii, al reinventarii si renasterii, fetitele imbracate in mirese, veneau cu propriul ritual, Caloianul. 

Copiii isi construiau patutul din ramurele pe care il impodobeau cu frunze crude si flori proaspete. Cand era gata, turnau apa in colbul strans in galetusa si modeleau papusi de lut si lemn, pe care le impodobeau cu coji de oua colorate, cu flori, frunze si pietricele. Papusa se numea  Caloian si el era  personajul caruia i se dedica acest ritual prezentat sub forma unei inmormandari simbolice. Papusa din lut era asezata pe patul confectionat din ramurele, bocita, petrecuta cu alaiul pana la rascruce de drumuri sau data la vale pe apa curgatoare in vreme ce toate cantau:

“Iene, Iene, Caloiene,

Ia ceurlui tortile

Si deschide portile,

Si porneste ploile,

Curga ca suvoile,

Umple-se paraiele

Prin toate vaile,

Umple-se fantanile

Sa rasara granele

Florile, verdetele,

Sa creasca fanetele,

Sa s-adape vitele,

Fie multe pitele.”

La final, copiii imparteau “pomana Caloienilor” executand si ultima parte a ritualului:

“Iene, Iene, Caloiene,

Tinerel te-am ingropat,

De pomana ca ti-am dat,

Apa multa si vin mult

Sa dea Domnul ca un sfant,

Apa multa sa ne ude

Sa se faca poame multe”.

Initial, atat Paparudele, cat si Caloianul au fost ritualuri de initiere care s-au suprapus ulterior pe sarbatoarea romana a primaverii, transformandu-le intr-o ceremonie de invocare a ploii. Ele apartin tipologiei cultelor agrare si sunt menite sa lege si sa dezlege ploaia. 

De dragul traditiilor si trecutului, iata sarbatoarea primaverii in splendoarea copilariei de odinioara:

Bibliografie:

Victor Kernbach, Dicționar de mitologie generală, Editura Albatros, București, 1983;

Mircea Eliade, Mitul Reintegrării, Editura Humanitas, București, 2003, pag. 17-18;