“Marine, tu esti cel mai iubit dintre pamanteni!"

Ma gandeam zilele astea la un articol pe care l-am citit in studentie la cateva luni de la moartea lui Marin Preda. Cineva povestea in mod metaforic, dar cu vadite trimiteri mistice, faptul ca spiritul lui Preda inca bantuie locul unde prefera sa scrie de la Mogosoaia. Am cautat articolul, dar fiind din perioada comunista, probabil ca nimeni nu s-a invrednicit sa il posteze pe net. Cred ca a fost publicat in Romania literara. Ca si cum gandurile ar veni la pachet, mi-am amintit de toata nebunia ce invaluia viata sa privata si cariera sa de scriitor extraordinar, cat de fascinata am citit prima data in timpul studentiei despre prima sa casnicie cu Aurora Cornu. Nu se putea vorbi in gura mare despre asta, pentru ca prima lui sotie plecase in 1965 in Franta la Bienala internationala de poezie de la Knokk-le Zoote si uitase sa se mai intoarca. Aurora a fost prima lui sotie si i-a stat alaturi doar 5 ani, intre 1954 si 1959. Cand a cunoscut-o, el avea 32 de ani, iar ea 20. El era un tip uratel, morocanos, cu mare har literar, in vreme ce ea era o poeta tanara, frumoasa, desteapta si plina de personalitate. Si cum spiritelor tari le trebuie o perioada de acomodare si acceptare, nici macar nu s-au placut la inceput. Se cunoscusera in cantina Uniunii Scriitorilor unde ironia a fost prima forma de comunicare intre cei doi, iar ingnorarea o forma de toleranta reciproca. Dar asta era provocarea care avea sa le marcheze fiecaruia destinul. S-au reintalnit pe malul marii, intr-una dintre vilele Uniunii Scriitorilor din statiunea Vasile Roaita, Eforie Sud de acum. Destinul lor literar se incapatana sa ii aduca impreuna provocandu-le intalniri neasteptate. Aurora ocupase camera rezervata de Marin Preda, iar destinul le arunca din nou manusa unei conversatii in aceleasi note ironice: << “Pastrati-o dumneavoastra, tovarasa Cornu”. Eu sunt rapidă când plec dintr-un loc, am început să-mi adun lucrurile și el ședea în pragul ușii și se uita fascinat la mine, de acolo i s-a tras, bănuiesc. Ce i s-a tras? O noapte de nesomn și dragostea mărturisită prin intermediului primei scrisori de dragoste: “Dar iată că o adiere de durere, de părere de rău, de mâhnire izvorăşte din inima mea. Te-am făcut să suferi (nu ştiu unde, când şi de ce), dar simt că acest lucru s-a întâmplat şi mi-e greu să îndur asta acum, singur, cu gândul la tine, scriindu-ţi întâia mea scrisoare de dragoste. (…) Te iubesc de tot, cu părul tău, cu hainele tale verzi, cu salopeta şi sandalele tale ciudate. Iubesc cingătoarea ta ascunsă, copcile, oasele trupului tău… Totul, aspirațiile tale, somnul tău… Vanitatea şi cochetăria ta distilată, neliniştile tale profunde, gândul tău puțin înghețat, categoric şi fără ascunzișuri, atât de temut de către amatorii de compromisuri”>>. Si timpul s-a turtit intre cei doi, spargandu-se in clipe unice. Poate de teama unui refuz, poate din simpla exersare a schimbului de ironii lascive, poate de teama unei grabe inexplicabile inclusiv pentru sine, Marin Preda avea sa o ceara de nevasta chiar de-a doua zi. Tot Aurora povesteste acest episod intr-o maniera naturala, aproape ludica, relatand cum scriitorul i-a cerut sa ii cumpere o limonada. I-a cumparat-o, gandindu-se ca “poate n-are bani la el”, spunandu-i “Uite-așa se compromite o femeie”. Preda i-a raspuns fara sa stea prea mult pe ganduri: “Dacă te-am compromis, te iau de nevastă”. Si chiar s-au casatorit in anul 1955. Aurora il alinta si ii spunea: “Marine, tu esti cel mai iubit dintre pamanteni!”, iar forma ei de alint avea sa nasca peste arcul timpului ideea unuia dintre cele mai bune romane ale literaturii romane. Preda a iubit-o cu forta unui taifun, iar harul lui literar il strivea pe al ei: “Traiul cu Marin Preda implica o tensiune foarte mare de care nu-ți dai seama. Un scriitor e ca o uzină energetică și mai rău, e ca un aspirator și utilizează tot.” (…)”Era o presiune enormă să stai în preajma lui Preda. O presiune pe care eu am resimțit-o. Marin trăia cu femeile în sensul că, desfășurând mult farmec, le aducea un univers care era extrem de covârșitor. Îți trebuia o presiune egală să reziști la fenomenul Preda.”(…)“El scria, eu dormeam. Mă trezea din somn să-mi citească o frază, eu urlam, ne certam.”(…) “Am ținut piept patru ani, spune ea… Nu mai era nimic de adăugat la dragostea noastră. Mai mult, ar fi însemnat pentru mine anularea nu a personalității mele, ci chiar a persoanei mele creatoare, pentru că tot ce respiram mergea către literatura lui, care era fascinantă și foarte puternică.” Tensiunile dintre cei doi aveau sa se acutizeze atat de tare, incat Aurora a decis sa il paraseasca la fel de brusc asa cum intrase in viata lui: fara risipa de fapte si cuvinte. La inceputurile legaturii lor, ea ii spusese mai in gluma, mai in serios, cum se spun de regula lucrurile delicate intr-o relatie: ca atunci cand va dori sa plece, el va trebui sa invete sa o retina. De teama acestei afirmatii, Aurora ii lasase un bilet pe masa din bucatarie in care ii spunea: “Cheile sunt în casa de bani, mult noroc. Aurora” si-a plecat la Sinaia. Cateva zile mai tarziu, el s-a dus dupa ea, si-au trait “cele mai sublime săptămâni de despărțire pe care le putea visa”, dar de intors, tot singur s-a intors. A trebuit sa o lase sa plece, constient ca a fost iubirea vietii lui. Scriitorul avea sa noteze in jurnalul personal cu privire la acest moment: „Fapt este ca iubita mea Aurora imi da de rezolvat o noua obsesie - fiinta ei -, dupa ce abia reusisem sa mai scap de obsesia propriei mele fiinte. „Te cureti de toate”, s-a justificat ea, ceea ce, la o adica, n-ar fi rau daca lucrurile nu s-ar agrava unele pe altele: boala de amor cu oboseala psihica. (…) Daca Aurora vrea sa se desparta, eu trebuie negresit sa ma vindec de dragostea pentru ea, si numai timpul ma poate ajuta. Sa ma vindec de tot insa nu vreau si nu pot sa concep, ci doar atat cat sa-i pot reda libertatea si trai fara ea”. Scrisorile lui Marin Preda catre Aurora Cornu sunt dovada acestei pasiuni si au fost publicate la Editura Albatros acum cativa ani in urma. Stabilita la Paris, Aurora a colaborat cu Monica Lovinescu in cadrul emisiunii literare difuzate pe postul “Romania Libera”, a fost distribuita in rolul principal din filmul lui Eric Rohmer, “Genunchiul Clarei”, a produs filmul “Bilocation” premiat la Psyhic Film Festival New York-Montreal, s-a casatorit cu inginerul de sunet la Jurnalul televizat francez, Aurel Cornea. “…literatura a fost singura lui femeie, singura care nu l-a înşelat… În plus, el dorea să împartă soarta cu poporul lui şi a avut dreptate, ţara lui l-a recompensat foarte bine. Au simţit că e omul lor. Pe când eu sunt o călătoare…”, avea sa declare intr-un interviu taziu Aurora despre Marin Preda. Dupa ce capitolul Aurora Cornu a fost inchis, scriitorul a mai avut inca doua mariaje: unul cu Eta Wexler, critic literar de origine evreiasca care si ea avea sa paraseasca tara dupa divort, iar cel de-al treilea cu Elena Preda, cea care i-a si daruit doi fii: Nicolae si Alexandru si care i-a ramas alaturi pana la moartea lui. Dar viata amoroasa a prozatorului a avut mai multe momente de rascruce. Unul dintre acestea a fost o alta poeta, Nina Cassian, pe care ar fi cunoscut-o in perioada primei lui casnicii. Inca nu imi este foarte clar care a fost rolul pe care aceasta l-a jucat in viata lui, dar marturiile ei il indica drept barbatul care i-a marcat ei viata si creatia. Desi un talent incontestabil, ca femeie, Nina Casian n-a fost niciodata o frumusete, dar era cunoscuta drept o devoratoare de barbati. Probabil ca pentru Marin Preda a fost o aventura consumata in mai multe reprize de amor, de vreme ce Nina Cassian i-a descris atat de acid pe cei doi soti in cartea sa “Memoria ca zestre”: “În Marin, coexistau sublimul şi josnicia, puritatea şi sordidul, forţa şi neputinţa, cu demarcaţii mai nete decît am cunoscut la alţii. (…) Meschinărie, ciudă sterilă, parvenitism – au ieşit din Marin ca nişte păianjeni şi au început să-i circule prin viaţă“, iar despre sotia lui afirma ca: “Aurora Cornu e o fată înaltă, brună, turburător de frumoasă, cu cearcăne viorii sub ochii irezistibili, cu membre lungi, dolente, personalitate fizică insinuantă, cu o anumită morgă, cu un anumit mister, paralel cu detalii proaspete, fruste (roşeşte foarte uşor), cu o simplitate afectată alteori. La prima vedere, te solicită prin ceea ce pare a fi extrema ei sensibilitate, candoarea şi un gen de grosolănie nu lipsită de spirit care te face să-i acorzi credit. Curînd, prezenţa ei se precizează, devine vorace şi ameninţătoare. Are un rîs cu dinţi mărunţi şi gingii aparente care, foarte rar, reuşeşte să pară o garoafă albă, proaspătă în ovalul umbros al feţei, dar, mult mai des, aminteşte de indiscreţia avidă a unei rozătoare uriaşe. La fatala ei frumuseţe de plantă mare şi grea, se adaugă un creier atent, mimetic şi o undă de talent poetic bine hrănit cu ambiţii. Orgoliul uriaş («două genii nu încap într-o casă», obişnuia să spună), acut, egolatria tiranică. Dar peste toate astea farmec, farmecul unei distincţii vestimentare suprapuse pe gesturi needucate, farmec şi, poate, fascinaţie: fascinaţia răutăţii! Aliajul de egoism, calcul, ambiţie monstruoasã şi poftã de distrugere se exercitã la Aurora pe planul vieţii publice şi private cu eficacitatea violenţei consecvente (...) Pentru Aurora, Marin reprezenta, pe lîngã o personalitate ameţitoare prin adîncime şi originalitate, scriitorul genial şi reputat, promisiunea unei intrãri triumfale în societate şi în cadrele unei vieţi înlesnite” (…) A trebuit sã se mulţumeascã însã cu chinuita fiinţã a lui Marin, cu prestigiul lui fizic destul de aproximativ, cu şovãielile lui, cu sufletul lui ciudat, tarat de experienţe umilitoare. A fãcut ce-a putut. L-a îngrãşat şi l-a îmbrãcat dupã ultima modã, nereuşind sã-l înfrumuseţeze ci doar sã-i dea un aer . Travaliul pe care l-a operat însã asupra mentalitãţii şi psihicului lui a fost mult mai fundamental şi mai pernicios”, iar despre divortul celor doi scria: “Văzîndu-şi partenerul de aşternut şi de afaceri cam prăpădit, riscînd şi pe viitor astfel de eclipse, văzînd, pe de altă parte, că Marin scrie greu şi rar şi că nici beneficiile băneşti nu sînt considerabile”. Faptul ca cei doi au avut o relatie unica, ramane un lucru de necontestat. Si chiar daca aceste citate din Nina Casian ar fi adevaratate, un lucru este cert: cei doi s-au iubit, indiferent de gura si judecata lumii, mai presus de cuvinte si de fapte, mai presus de timp si de distante, mai presus de amante

Eugene Ionesco si testamentul sau spiritual

O buna prietena imi tot trimite pe mail chestii atat de interesante incat deseori stau si ma intreb unde le gaseste. Si pentru ca orice lucru frumos si bun trebuie impartit cu ceilalti, imi fac datoria fata de mine si de voi si il dau mai departe. Este vorba testamentul spiritual al lui Eugene Ionesco, apărut în publicaţia pariziană "Le Figaro Litteraire" a doua zi după moartea lui, survenita in 1994. Elvira, multumesc.

TESTAMENT

"Mesajele nu au nici un efect asupra mea. În acest moment mi-e totuşi atât de rău încât îmi este greu să scriu. Nici ideile nu-mi vin când durerea este atât de violentă. Este aproape ora 5, va veni noaptea, noaptea pe care o detest dar care îmi aduce totuşi, câteodată, un somn atât de plăcut.

Mi se joacă piesele cam peste tot în lume şi cred că aceia care se duc să le vadă râd sau plâng, fără a simţi dureri prea violente. Ştiu că se va sfârşi curând, dar, cum am spus-o de curând, fiecare zi este un câştig. Câteodată vin să mă vadă prietenii, câţiva prieteni devotaţi. Îmi face mare plăcere să-i văd, dar după o oră obosesc. Oare ce altceva făceam, mai bine, înainte? Cred că mi-am pierdut timpul şi că am alergat în van. Îmi simt mintea goală şi mi-e greu să continui, nu din cauza durerilor ci a acestui vid existenţial de care e plină lumea, dacă pot spune că lumea este plină de vid. Ca de obicei, mă gândesc că poate voi muri în această seară sau, să nădăjduim, mâine ori poimâine. Sau, chiar, cine ştie cât timp mai târziu. Când nu mă gândesc la tot ce poate fi mai rău, mă plictisesc. Câteodată mă gândesc că mă gândesc, mă gândesc că mă rog. Cine ştie, poate că va fi totuşi ceva, va fi ceva. Poate că după va fi bucuria. Care este forma lui Dumnezeu? Cred că forma lui Dumnezeu este ovală. Am fost ajutat în carieră - carieră, cum se spune - de un mare număr de oameni cărora le datorez recunoştinţă. A fost, mai întâi mama, care m-a crescut, care era de-o incredibilă tandreţe şi plină de umor în ciuda faptului că unul dintre copii îi murise la o vârstă fragedă şi că fusese abandonată - după cum am povestit adesea - de soţul ei ce a lăsat-o singură în marele Paris. Apoi, mai târziu, au fost toţi profesorii mei de la liceul din Bucureşti. Dar pe parcursul vieţii, mai ales soţia mea, Rodica, şi fiica mea, Marie-France, au constituit pentru mine cel mai mare ajutor. Fără ele, este limpede că n-aş fi făcut nimic, n-aş fi scris nimic. Le datorez şi le dedic întreaga mea operă. Datorez mult şi unui escroc, Kerz, care s-a declarat falit în ziua ultimei reprezentaţii cu Rinocerii la New York, ceea ce lui I-a adus, în 1940, suma de 10.000 de dolari, dar şi mie mi-a adus renumele în Statele Unite. El m-a ajutat fără să vrea. Au fost, apoi cronicile literare engleze şi franceze. În plus aceste cronici au ridicat împotrivă pe criticii de stânga care crezuseră la început că eu însumi sunt de stânga aşa după cum ceilalţi mă credeau de dreapta. Apoi, încă o dată soţia mea, mereu soţia mea, care m-a obligat să-mi trec examenul de licenţă. Şi mi-a făcut bine, dorind să mă distrugă, cea de-a doua soţie a tatălui meu, Lola, care m-a dat afară din casă, provocându-mă în acest fel să mă descurc şi să reuşesc. Mi-au făcut bine profesorii de la Liceul Sf. Sava care m-au gonit din liceu, ceea ce m-a determinat să-mi iau bacalaureatul într-un liceu de provincie, ocrotit de sora soţiei mele, Angela, care ţinea o pensiune pentru liceeni (liceeni care, după câte ştiu eu, n-au reuşit în viaţă). Vagabondând de la unul la altul, de la unii la alţii, eu, cel fără adăpost, am acum unul din frumoasele apartamente din Montparnasse. Am mai fost, în sfârşit, ajutat câteodată de rude mai mult sau mai puţin îndepărtate, de către mătuşa mea Sabina şi mătuşa mea Angela, de către profesori care îşi imaginau că am geniu. Am fost ajutat, mai recent, în timpul războiului din 1940 de Anca, mama soţiei mele, care în ciuda durerii proprii, cu inima sfărâmată, i-a lăsat pe ginerele şi fiica ei să plece în Franţa. A murit, sperând să se reîntâlnească cu noi la Paris, unde nu a putut ajunge. A murit cu această nădejde. Am fost ajutat de Dumnezeu atunci când, refugiat la Paris pentru că nu voiam să mă alătur comuniştilor de la Bucureşti, am plecat într-o zi la piaţă fără un ban în buzunar şi am găsit pe jos 3000 de franci (din 1940!). Atâtea întâmplări mi-au venit în ajutor! Poate Dumnezeu este acela care m-a ajutat toată viaţa, care mi-a sprijinit toate eforturile şi eu nu mi-am dat seama. Am fost ajutat, apoi, de proprietarul meu din strada Claude Terrasse, dl.Colombel, Dumnezeu să-l binecuvânteze, care nu a cutezat să arunce în stradă un biet refugiat care nu-şi plătea chiria dar era poate trimis de Domnul. Şi astfel, din mână în mână, am ajuns să obţin un soi de enormă celebritate şi să ajung împreună cu soţia mea la vârsta de 80 de ani, chiar 81 şi jumătate, cu frica morţii, cu nelinişte, fără a-mi da seama că Dumnezeu îmi dăruise atâtea binefaceri. El n-a abolit, pentru mine, moartea, ceea ce mi se pare inadmisibil. În ciuda eforturilor mele, în ciuda preoţilor, n-am reuşit niciodată să mă las în voie, în braţele Domnului. N-am reuşit să cred destul. Eu sunt, din păcate, ca omul acela despre care se spune că făcea în fiecare dimineaţă această rugăciune: "Doamne, fă-mă să cred în Tine". Ca toată lumea, nici eu nu ştiu dacă, de cealaltă parte, există ceva sau nu este nimic. Sunt tentat să cred, ca şi Papa Ioan Paul al II-lea, că se desfăşoară o luptă cosmică enormă între forţele tenebrelor şi cele ale binelui. Spre victoria finală a forţelor binelui, cu siguranţă, dar cum se va produce aceasta? Suntem oare fărâme dintr-un tot, sau suntem fiinţe care vor renaşte? Lucrul care mă întristează poate cel mai mult este despărţirea de soţia şi fiica mea. Şi de mine însumi! Sper în continuitatea identităţii cu mine însumi, temporală şi supratemporală, traversând timpul şi în afara timpului.

Nu apărem pe pământ pentru a trăi. Apărem pentru a pieri şi a muri. Trăieşti copil, creşti şi foarte repede începi să îmbătrâneşti. Cu toate acestea, este greu să-ţi imaginezi o lume fără Dumnezeu. Este totuşi mai simplu să ţi-o imaginezi cu Dumnezeu. S-ar putea spune că medicina modernă şi gerontologia doresc, prin toate mijloacele, să reconstruiască omul în plenitudinea sa, aşa cum divinitatea n-a putut s-o facă: în pofida bătrâneţii, a stricăciunii, a slăbiciunii, etc. Să-i restituie omului integritatea, în imortalitate, aşa cum divinitatea n-a ştiut sau n-a vrut s-o facă. Cum n-a făcut-o divinitatea. Înainte, sculându-mă în fiecare dimineaţă spuneam: slavă lui Dumnezeu care mi-a mai dăruit încă o zi. Acum spun: încă o zi pe care mi-a retras-o. Ce-a făcut Dumnezeu din toţi copiii şi vitele pe care I le-a luat lui Iov? În acelaşi timp, în ciuda a orice, cred în Dumnezeu, pentru că eu cred în rău. Dacă răul există, atunci există şi Dumnezeu. 

Sighisoara medievala

Aseara vorbeam cu-al meu ce fain ar fi ca anul acesta sa tragem o fuga la festivalul „Sighisoara medievala”. Desi am trecut de nenumarate ori prin Brasov, niciodata nu am avut ragazul sa luam cursul Tarnavei si sa cautam Sighisoara ascunsa, ca o fecioara sfioasa, intre dealuri. PR-ul bine facut ti se strecoara prima data in minte si nu te lasa pana nu te prinde-n mreje si devii curios, iar curiozitatea se transforma in fapte, vrei sa stii si sa vezi. An de an am tot vazut promo-urile evenimentului si nerabdarea cu care fiica mea pleca impreuna cu prietenii ei la festival. Doar Vama Veche mai cunostea aceasta frenezie si pregatire indelungata. La intoarcerea ei, cutia Pandorei isi ridica atunci capacul prin mii de poze colorate ce-si scoteau capul prin povesti si intamplari. Fiica mea a plecat din tara, iar noi, ramasi singuri, ne-am gasit ragazul sa incercam o luna de miere tarzie pe care la tinerete nu ne-am permis-o: aveam o familie de cladit si cariere de construit. Acum avem timp berechet si asta facem, ne bucuram cu intarziere de viata pe care ar fi trebuit sa o gustam acum cateva decenii. Si facem planuri de vacanta mereu. Asa ca aseara m-am pus pe documentat. Niciodata nu plec la drum fara sa stiu ce am de vazut acolo unde vreau sa ajung.

Se pare ca cetatea medievala a fost ridicata in secolul 12, adica in Evul Mediu, sub numele de Castrum Sex, urmand ca in 1435 sa isi schimbe numele in cel de astazi. In acel secol feudalii sasi au descoperit bogatiile fara de numar ale Transilvaniei si au ramas pe aceste meleaguri vreme de 800 de ani. Ceea ce nu a reusit istoria, a reusit comunismul, de vreme ce al doilea exod, de data asta in sens invers, avea sa se petreaca in perioada ceausista.

De-a lungul timpului, orasul a purtat denumiri diferite: sasii ii spuneau Schäsbrich sau Šesburχ, nemtii ii ziceau Schäßburg, iar maghiarii, Segesvár, in vreme ce in latina numele orasului era Saxoburgum sau Castrum Sex.

Cetatea a fost ridicata de catre sasii adusi din Valonia, Saxonia si Bavaria cu sarcina de a apara granitele unui regat aflat mereu sub amentintarea hoardelor de tatari, a turcilor si a voievozilor romani.

Cetatea este inconjurata de un zid cu o lungime de 930 de metri, cu o inaltime cuprinsa intre 4 si 14 metri.

Zidul a fost ridicat in perioada secolelor 14 si 17, iar sasii s-au asigurat ca zidul de aparare avea sa isi indeplineasca menirea pentru care a fost comandat: sa-i apere ce cuceritori.

Au adus mesteri din Germania cu care s-au tocmit si pe care i-au platit in aur.

Treaba a fost temeinic facuta de vreme ce el sta si astazi in picioare si isi apara istoria de- atatea veacuri.

Zidul avea initial 14 turnuri si 4 bastioane, dintre care doar 9 turnuri si 3 bastioane au trecut testul timpului. In aceste turnuri isi aveau sediile breslele mestesugaresti si purtau numele mestesugarilor pe care ii adaposteau.

Turnul cu ceas sau Turnul - poarta este singurul care nu a apartinut nici unei bresle si  a fost ridicat sa protejeze poarta principala si sa gazduiasca Sfatul Orasenesc.

La inceputul secolului 17, turnul a primit un orologiu refacut in 1648 de catre Johann Kirschel, prevazut cu statui de lemn, infatisand zeii pagani ce reprezentau zilele saptamanii: Diana, Marte, Mercur, Jupiter, Venus, Saturn si Soarele. Poate nu toate turnurile sunt la fel de renumite, dar multe dintre ele sunt frumoase si merita vizitate:

turnul franghierilor,

al macelarilor,

cel al cojocarilor, al tesatorilor care astazi nu mai exista,

al croitorilor (al doilea turn poarta), al giuvaergiilor sau aurarilorc are nici acesta nu mai exista,

al cositorarilor, al tabacarilor,

cel al fierarilor, al dogarilor, al lacatusilor si

cel al cizmarilor. Trebuie spus ca Sighisoara a trecut testul focului in care casele din lemn ale sasilor au ars din temelii, dar determinarea lor a fost mai mare decat puterea focului.

Si-au tocmit mesteri si au ridicat case din piatra, case care pot fi admirate si astazi de catre turistii curiosi. Frumusetea acestui loc care a avut taria de a-si pastra frumusetea nealterata a determinat includerea lui in patrimoniul cultural mondial UNESCO in anul 1999. Pe lista Patrimoniului, in dreptul Sighisoarei, scrie: “rezervatie de arhitectura si urbanism”. Si nu e putin lucru de vreme ce este cel mai mare sit romanesc, intins pe 34 de hectare, intrat vreodata in patrimoniul cultural mondial. In timpul festivalului medieval cetatea se schimba la fata. Orasul linistit si atemporal din timpul anului se trezeste la viata. Nobili feudali, domnite delicate, jongleri si scuipatori de foc umplu strazile pavate in piatra. Si toti localnicii vor sa iti spuna frumoasa legenda a orasului. Se zice ca in 1284, orasul german Hamelin ar fi fost ocupat de rozatoare, iar locuitorii erau atat de disperati incat au tocmit oameni priceputi sa scape orasul de invazia soarecilor. Dar nici unul nu a reusit pana cand, intr-o seara, un om fara varsta, invaluit intr-o mantie colorata si ciudata a intrat pe poarta orasului promitandu-le imposibilul in schimbul unei sume mari de bani. Legenda spune ca acesta si-ar fi scos fluierul, s-a asezat rezemat de zidul unei case si a-nceput sa cante. Iar cantecul lui fermecat a scos toata liota de rozatoare din toate cotloanele orasului care s-a asezat in linie dreapta pana la o apa mare. Apa involburata a cuprins intreaga oaste soricareasca si a inecat-o pe vecie. Cand omul si-a cerut rasplata, locuitorii n-au mai vrut sa scoata banii. Orasul scapase de napasta, iar plata se cerea a fi facuta inainte. Dar calatorul s-a razbunat si s-a intors cateva luni mai tarziu in haine de vanator, si-a scos fluierul si a-nceput sa cante iar. Toti copiii au iesit din case, si fermecati, s-au incolonat si au pornit spre muntele Koppelberg unde au disparut pe data ca si cand nu ar fi fost. Legenda spune ca acestia s-au "teleportat" intr-un mod misterios direct la Sighisoara si ca cei 130 de copii disparuti atunci pe muntele Koppelberg ar fi fost intemeietorii urbei Sighisoara. Daca este adevarata sau nu, asta tine de fiecare dintre noi. Mie imi plac povestile, chiar si atunci cand sunt imposibil de crezut. Se spune ca la Sighisoara nu sunt cladiri in paragina sau abandonate. Dar ca peste tot in tara asta sunt si proprietari indiferenti, carora nu le pasa de istoria care le este gazda vremelnica. Investitiile sunt mari de vreme ce cetatea in sfarsit are racordare la gaz, electricitate, internet.  S-au investit bani in renovari si iuminatul arhitectural, in reabilitarea pavajului. Fiecare cladire are un nume, nu un numar. Ele poarta numele primului proprietar si pot fi dentificate astfel: Carpius, Johann, Wagner, Dudler, Fronius, Shuller, Fronius sau Cositorului. Dar orasul are mii de tentacule cu care te prinde si te farmeca. Se zice ca aici ar fi vazut lumina zilei domnitorul Vlad Tepes, desi sasilor nu le place legenda asta.

Exista si o casa care ii poarta numele, Casa dragonului. Lipita de ea, este Casa cu cerb, a carei istorie zice ca aici s-ar fi nascut romanul Kelp care a plecat in 1700 si a ajuns in America unde ar fi fost unul dintre parintii francmasoneriei americane. 

 Ceea ce m-a impresionat pe mine a fost faptul ca Sighisoara si-a pastrat si conservat cetatea, in vreme ce Mediasul si-a daramat zidurile, Timisoara si-a ingropat o parte dintre ele. Ca v-am convins sau nu sa mergeti la Sighisoara, va spun sincer ca nu mi-am propus sa o fac. Ci doar sa va impartasesc niste fapte la care ar trebui sa ne gandim macar un pic.

Imaginile au fost descarcate de pe net si sunt folosite cu scopul de a promova acest asezamant.

„Credinta inalta pe om la cer , iar amorul coboara cerul in om” - Byron sau iubirea lui Alecsandri pentru Elena Negri

S-ar zice ca ma pregatesc pentru examen. Ma pun pe treaba in fiecare dimineata, scot cartile , imi aliniez creioanele, caietele... Dar de fiecare data esuez intr-o lume aparte, in lumea mea in care ma simt al naibii de bine. Zilele trecute imi dedicasem vreo 4 ore pentru Alecsandri, dar de la drama si pasteluri am ajuns la Elena Negri. Si pentru ca o poveste, fie ea si romantioasa, trebuie spusa mai departe, cam asta o sa incerc sa fac astazi. Sunt sigura ca stiti ca Elena Negri, Ninita cum o alinta poetul,  a fost cea mai mare si cea mai romantica dragoste a lui Alecsandri. Cei doi s-au cunoscut in 1845 in cadrul seratelor literare de la Manjina. Fratele ei, Costache, canta la vioara, sora Catinca, la pian, iar Elena ii acompania vocal.  Se pare ca acest tablou a ramas pentru totdeauna in memoria si sufletul lui Alecsandri, la fel cum si versurile pe care le citise atunci au ramas definitiv legate de aceste amintiri.

 

„Era o nopate lina, o mult frumoasa noapte

Ce revarsa in lume armonioase soapte,

Si multe glasuri blande in inimi destepta,

O noapte de acele ce nu le poti uita,

Care aprind in suflet scanteia de iubire

Si pun pe frunte raze de indumnezeire.

De-odata-un glas de inger, o sfanta armonie

Plutind usor in aer ca vantul ce adie,

Se scobori prin stele din leaganul ceresc:

Duios era si gingas acordul ingeresc,

Ferice de acela ce c-o simtire vie

Slaveste armonia si’nalta poezie!”

Acesta era fiica lui Petrache si a Smarandei Negri si sora Catincai si a lui Costache Negri, prieten bun cu poetul. Alecsandri a iubit-o frumos, cuminte si adanc. A iubit-o in modul cel mai liric cu putinta inspirandu-i volumul de poezii „Lacramioarele”, adevarate elegii. Se spune ca era foarte frumoasa, iar „cand intra la serate, insotita de sora sa Catinca, gatite amandoua si impodobite in rochii de bal, se nastea in jurul lor un murmur de admirare. Una bruna, delicata, cu surasul pe buze, alta blonda, cu figura deschisa burboniana si plina de mandrie”. Putinele poze ramase de la ea ne-o arata cu fata incadrata de parul negru, ondulat dupa moda acelor timpuri, cu privirea blanda , intr-o postura putin teatrala. Sursele literare vorbesc despre o inteligenta nativa deosebita, o fire manierata si educata, afectuoasa, cu sentimente frumoase pentru poporul roman. Iubea muzica si literatura si il aprecia pe Alecsandri inainte ca cei doi sa se intalneasca si sa se iubeasca.  Ninita a intrat in viata lui cand gloria batea nerabdatoare la usa poetului, desi acesta suferea in tacere dupa moartea sotiei sale. Elena avea atunci doar 23 de ani si era proaspat divortata, iar el 25. Si cu cat stateau mai mult impreuna cu atat relatia lor se adancea. „Un dracusor plin de duh, incantator, ironic, fire bogata, generoasa, sensibila, inima de inger, inchipuire arzatoaresi nobila” o descria poetul. Cei doi au petrecut luni frumoase si calme pe mosia ei de la Blanzi, iar multe din poeziile lui si-au gasit filonul inspiratiei aici. Pana intr-o zi cand doctorii Elenei i-au recomandat sa plece intr-o tara cu clima calda. Suferea de o boala la plamani si clima rece din tara o supunea unor suferinte suplimentare. Aceasta a plecat la inceputul lunii august singura, dar inarmata cu promisiunea lui Alecsandri ca o va urma cat mai repede cu putinta, cu discretie, spre a nu da nastere barfelor de salon. Cei doi s-au regasit in septembrie la Trieste, iar momentul revederii este astfel descris: „Ma duc in camera ei si o strag la piept cu toata caldura unei iubiri rascolite de o despartire de doua indelungate luni...” Cei doi au plecat spreVenetia unde au inchiriat un apartament in Palatul Benzon, singurul camin pe care l-au avut vreodata. In cartea imobilului erau consemnate doua nume: domnul si doamna Alecsandri, Vallahia. S-au iubit cuminte in umbra palatelor incarcate de istorie, in noptile calde, sparte de serenade, pe canalele despicate de gondole. Elena pregatea cafeaua turceasca de dimineata („Sorbim micile noastre felegeanuri cu un fel de smerenie. Fiecare picatura trezeste in noi un suvenir din patrie...”), iar Alecsandri mergea la cumparaturi in mica piateta din spatele Pietei San Marco. Gesturile lor marunte se transformau in declaratii si promisiuni de iubire. Iar zilele se scurgeau intr-o lendoare tandra , in „convorbiri lungi si dulci, trecand de la subiectul cel mai serios la nimicurile cele mai nebunesti” „Prima noastra luna a trecut cu asa o repeziciune, incat de-abia am gasit timpul, in treizeci de zile, sa mergem de doua ori la gradinile publice, sa intram de doua ori in biserica San Marco..” In cea de-a doua luna, poetul noteaza ca Elena ar astepta un copil: „cerul ne mai datoreaza si acest har, nu pentru a intregi fericirea noastra, caci e deplina, dar pentru a uni iubirile noastre intr-un sentiment unic, care ar face din copilul nostru fiinta cea mai fericita din lume”. Inrautatirea starii ei de sanatate i-a obligat sa paraseasca Venetia si sa se indrepte spre sudul Italiei catre Sicilia. Au poposit pentru scurt timp la Florenta, Roma, cu gandul sa ajunga la Napole, dar drumul  s-a dovedit greu de suportat. Starea ei s-a inrautatit, iar cei doi au decis sa se intoarca in tara. Elena nu avea sa mai ajunga niciodata, murind in bratele lui Alecsandri, pe vapor, la intrarea in Cornul de Aur. Indurerat, poetul avea sa scrie una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, „Steluta”:

„Tu, care esti pierduta in neagra vecinicie,

Stea dulce si iubita a sufletului meu

Si care-odinioara luceai atat de vie

Pe cand eram in lume tu singura si eu”.

Poetul avea 26 de ani si, desi credea ca lumea lui s-a naruit o data cu moartea Ninitei, peste cateva luni avea sa iubeasca din nou.

Dracula - un brand de tara fara egal

Ma gandeam deunazi ca nici un brand romanesc nu este mai puternic reprezentat in afara granitelor tarii decat cel al lui Dracula. Si inca ma intreb cum a reusit o Romanie macinata astazi de coruptie sa fie reprezentata de catre cel mai justitiar domnitor? La fel cum ma intreb care brand este mai cunoscut astazi: cel al printului Valahiei sau al gimnastei Nadia Comaneci? Desi amandoua brandurile de tara au adus plus valoare Romaniei ca imagine in lumea intreaga, trebuie sa recunoastem ca mitul lui Dracula dainuie de mai bine 500 de ani si avea sa nasca o adevarata industrie atat la nivel de literatura SF, cat si la nivel de cinematografie.

Cel care a declansat aceasta nebunie vampiriceasca a fost un scriitor irlandez, Bram Stoker, cel care avea sa dea nastere mitului literar modern al vampirului, care a scris un roman gotic publicat in 1897 cu numele de “Dracula”. Acesta a plasat  o parte din actiunea romanului sau  in Trecatoarea Bargaului, situata la granita dintre Transilvania si Moldova.  Dupa cum singur avea sa recunoasca, acesta s-a inspirat din istoria domniei lui Vlad Tepes Dracul, consemnand ca “ a fost intr-adevar acel voievod Dracula care si-a dobandit numele impotrivindu-se turcilor peste marele fluviu chiar de la frontiera cu Turcia”  si i-a recunoscut meritele de vreme ce “de-a lungul secolelor s-a vorbit de el ca de cel mai iscusit , cel mai viclean, dar si cel mai viteaz dintre fiii tarii de dincolo de padure , spiritul lui ager si si vointa lui de fier au intrat cu el in mormant si lupta si acum”.  Tot el face legatura cu traditiile populare romanesti si da definitia vampirilor a caror existenta nu se sfarseste  o data cu moartea lor, ci  “ne-mortii sufera de blestemul nemuririi, trec dintr-o epoca in alta inmultindu-si victimele, sporind relele lumii…” . Irlandezul studiase acele gravuri sasesti din secolul 15 care se gaseau in colectiile Royal Library sau British Museum, la fel cum se presupune ca a studiat lucrarea “History of Moldavia and Wallachia” scrisa de Johann Christian Engel, in care autorul l-a descris pe Tepes drept un tiran sangeros. Romanul lui Stoker  a avut un succes atat de mare cum nici macar nu fusese in stare sa isi imagineze vreodata. Dar tocmai acest succes fulminant a dat aripi industiei cinematografice care a sesizat aviditatea publicului pentru acest gen de fictiune. Prima ecranizare a romanului s-a realizat in Germania anului 1922 si s-a numit “Nosferatu – Simfonia groazei”.  In  1938, s-a filmat horror-ul clasic “Dracula”, ca in  1958, romanul sa fie ecranizat a treia oara sub regia britanicului  Terence Fisher.

Dar cea mai fidela si cunoscuta  ecranizare ramane cea a lui Francis Ford Copola din anul 1992, avandu-i in rolurile principale pe Anthony Hopkins, Winnona Ryder, Keanu Reevs si Garry Olman in rolul contelui Dracula. Si, desi nici Stoker , nici Copola habar nu aveau unde se afla Romania pe harta, acestia au transformat un subiect intr-un succes fulminant la scara mondiala. Cronicile istorice mentioneaza 23884 de capete care ar fi fost trase in teapa de domnitorul valah pe malul sudic al Dunarii. Printul  era descendent al dinastiei Basarabilor care domnea in Valahia de generatii bune, acesta fiind unul dintre nepotii lui Mircea cel Batran. Bunicul lui a avut cativa fii nelegitimi printre care si pe tatal lui Vlad Tepes, Vlad Dracul, un domnitor la fel de crud si intransigent cum avea sa fie si fiul lui, Vlad Tepes. Numele Dracul i-a fost dat dupa ce acesta a fost numit cavaler in Ordinul Dragonului, care avea ca scop oprirea extinderii Imperiului Otoman. Drac inseamna in latina dragon, sarpe, drac, iar acest animal aparea, de fapt, pe sigla ordinului respectiv alaturi de o cruce, semnul crestinatatii.  In timpul domniei sale, Vlad Dracul a pus acest blazon pe steagurile tarii, l-a batut pe monede si l-a folosit ca sigiliu. Fiul sau s-a nascut in anul 1431 si numele sau real a fost Vladislau I Basarab – Luxemburg, dar noi il stim sub numele de Vlad Tepes. Initial acesta se semna cu numele de Dracula (fiul lui Dracul). Personajul Dracula apartine istoriei medievale, in care arderea pe rug si spanzuratoarea erau pedepse obisnuite care umpleau la refuz pietele publice,  si este un personaj baroc. Acesta era convins de faptul ca numai o domnie autoritara ar fi putut pune oranduiala in tara.  El a impus un regim draconic, bazat pe principii morale reale in care cinstea si harnicia erau apreciate, iar lenea, viclenia si hotia erau aspru pedepsite prin tragerea in teapa.  Inamicii sai erau nu numai hotii, ci si cersetorii, popii vicleni, saxonii  uzurpatori si tradatorii de neam si tara. Ulterior a primit porecla de Tepes, la foarte scurt timp dupa moartea sa, tocmai pentru ca trasul in teapa devenise forma prin care ii pedepsea pe turci, dar isi omora si inamicii. Moartea lui a ramas pana astazi un mister. Unii sustin ca ar fi fost omorat de turci, altii ca l-au asasinat boierii valahi. Corpul lui neinsufletit nu a fost gasit niciodata. Un lucru este cert: capul i-a fost taiat si dus la Constantinopol, ca toata lumea otomana sa stie ca timpul lui Tepes s-a incheiat. Trebuie spus ca aceasta pedeapsa nu a fost nascocita de Tepes , ci a fost preluata de la un alt domnitor roman renumit care era varul sau,  Stefan cel Mare, dar acesta nu a exersat-o intr-atat de des incat sa si-o lege de numele lui. Legendele spun ca domnitorului ii placeau aceste executii in masa si sa formeze adevarate paduri din tepii in care erau priponite capatanele otomane. Iar cand treaba era gata, ii placea sa se ospateze in vreme ce admira padurea ce capete trase in teapa. Unele  legende vorbesc de faptul ca Tepes ar fi plecat la lupta si si-ar fi lasat regina singura in castel. Turcii au atacat castelul, iar regina a ales sa se sinucida decat sa cada prizoniera. Cand Vlad s-a intors de la lupta, a gasit lesul sotiei sale intr-o balta de sange. In durerea sa nemarginita, a hulit numele lui Dumnezeu si si-a vandut sufletul Diavolului in schimbul nemuririi sale.

Dar alta avea sa fie regina inimii sale, frumoasa si neasemuita  Katharina. Aceasta era fiica unui tesator din Corona (Brasovul de azi). Ei au avut 5 copii impreuna. Desi a fost un iubaret si a avut multe mandre prin tara saseasca printre care Ursula  de la Sighisoara, Erika de la Bistrita,  Lize de la Sibiu, Katharina a fost singura femeie care a stapanit inima lui Tepes. Si geloziile sale erau bine cunoscute si temute de vreme ce starneau cele mai aprige manii si gelozii atunci cand aceasta ii era departe. Cand s-a indragostit de ea, Tepes avea 34 de ani, iar tanara sasoaica doar 17. Se zice ca in iarna anului 1465, niste tinere trageau prin nametii mari de zapada o sanie incarcata cu provizii pentru soldatii ce campau la Bastionul Tesatorilor, aflat in imediata vecinatate a casei voievodului. Aflat afara cu soldatii, Tepes s-ar fi grabit sa le ajute sa traga sania, desi galanteria nu-i statea in fire, motiv pentru care toti cei prezenti au inteles ca lui Tepes ii picase draga fata cu cosite blonde si ochi albasti. Frumusetea Kahtarinei Siegel ii inrobise inima. 

Dragostea printului de atunci, guvernator militar si Duce al Almasului si Fagarasului, a starnit multa manie in randul tinerilor pretendenti la mana fetei. Aceasta fusese educata la Manastirea Franciscanelor din Mahlersdorf, dupa ce un foc napraznic mistuise toata avutia familiei ei. Tepes i-a comandat rochii de la Venetia si Flandra si a umplut-o cu daruri alese. O legenda veche spune ca Tepes, suparat pe sasii care marisera taxele a distrus toate recoltele din Tara Barsei, a prins negustorii si targovetii si a dat porunca sa fie  trasi in teapa. A doua zi dimineata, in timp ce lua micul dejun printre tepele in care se odihneau capetele unora dintre cei arestati, un zvon i-a ajuns la urechi ca nevestele furioase ale celor arestati ar fi dat navala peste Katherina,  ar fi batut-o si i-ar fi taiat cositele. Suparat, domnitorul i-a eliberat pe cei ramasi cu capul pe umar si-ar fi recuperat una dintre cositele iubitei sale pe care a pastrat-o ascunsa printre hainele sale. Tepes era atunci casatorit cu nepoata reginei Poloniei, Anastasia Holszanska, iar Papa Pius al II-lea nu acceptase cererea lui de divort, ca sa se poata recasatori cu iubirea vietii lui. Cativa ani mai tarziu, Anastasia s-a sinucis in vreme ce turcii asediau cetatea in care aceasta se afla. Atunci Tepes a ratat casatoria cu Katharina, desi ei aveau deja 3 copii impreuna si mai aveau sa vina inca alti doi. Prins de Matei Corvinul, acesta i-a promis libertatea in schimbul casatoriei lui Tepes  cu matusa acestuia, Elisabeta Corvin de Hunyadi. Katharina  i-a ramas alaturi chiar si dupa ce Tepes a fost inlaturat de la tron. Dupa asasinarea lui, Katharina s-a reintors la manastire. Daca este sa ne reintoarcem la firul epic al subiectului si la legendele care il au ca personaj pe Vlad Tepes, o alta legenda spune ca vremurile erau atat de crunte incat se inradacinase obiceiul ca invingatorii sa bea sangele celor invinsi. Poate multi dintre voi se intreaba ce-a avut Tepes cu Transilvania de vreme ce resedintele  lui au fost stabilite la Targoviste si la Bucuresti. Vlad Tepes a fost un domnitor care si-a purtat bataliile si si-a castigat victoriile si prestigiul in Transilvania. Expeditiile si bataliile sale au avut loc in jurul oraselor Sibiu, Bistrita, Medias si Sighisoara. In luptele sale au curs rauri de sange si de aici s-au nascut legendele ce aveau sa depaseasca renumele personajului.

De ce Castelul Bran a fost numit “Castelul lui Dracula” este un mister de vreme ce nu exista nici un fel de atestare istorica ce ar putea face legatura dintre personaj si castel. Singura explicatie ar fi aceea ca descrierea din romanul lui Stoker seamana cu castelul Bran. Istoria insa consemneaza faptul ca in 1462, oastea regelui Ungariei, Matei Corvinul, l-a prins pe Vlad Tepes in apropierea cetatii de la Podul Dambovitei si l-a inchis timp de doua luni la Castelul Bran , dupa care l-a mutat in Cetatea Visegrad.  Folcloristii sustin de asemenea faptul ca in satele din jurul Branului exista credinta ca au existat odinioara oameni in viata , numiti strigoi, care ziua se purtau normal, iar noaptea, sufletele lor bantuiau prin sat si chinuiau oamenii in somn.  Puterea lor disparea o data cu cantecul cocosilor in zori. Dar scriitorului irlandez se pare ca ii datoram mult mai mult. Cand acesta a creionat personalitatea personajului sau, el  s-ar fi inspirat din consemnarile cronicarilor care il descriau pe Tepes ca un domnitor crud, un tiran sangeros, iar de aici pana la credintele populare stravechi despre vampiri si strigoi nu a mai fost decat un pas. In povestile noastre, vampirii sunt descrisi ca fiind oameni morti, blestemati in timpul vietii sa nu-si gaseasca odihna vesnica si sortiti sa paraseasca noaptea mormantul pentru a rataci printre cei vii. Ei nu isi pot potoli foamea si setea decat band sangele cald al celor vii. Desi Stoker s-a inspirat din personalitatea crunta a printului valah, el l-a transformat intr-un personaj fermecator , fapt care il ajuta sa isi ascunda indentiile si faptele, posesor al unei forte  fizice de exceptie si cu o rezistenta iesita din comun la formele clasice de atac. Trebuie recunoscut faptul ca, daca Stoker nu ar fi scris romanul sau, Vlad Tepes ar fi ramas necunoscut in afara granitelor tarii. In conditiile de fata, acesta detine performanta de a fi cel mai cunoscut roman in lumea intreaga.  Romanii inca povestesc legenda potrivit careia in timpul domniei lui orice sarac putea bea apa de la fantana dintr-un pocal de aur fara ca cineva sa indrazneasca sa il fure. V-as provoca la o astfel de incercare si astazi. Intrebarea este cine renunta de buna voie la pocalul de aur???

Biografie:
http://biografii.famouswhy.ro/vlad_tepes/
Neaghu Djuvara-De la Vlad Tepes la Dracula Vampirul, Editura Humanitas;
Rafu Florescu-The Life and Times of the Historical Dracula;
Stefan Andreescu-Vlad Tepes(Dracula). Intre legenda si adevar storic;
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/domnitorul-vlad-epe-subiect-al-manipul-rii-500-ani
http://en.wikipedia.org/wiki/Vlad_the_Impaler
http://www.snagov.ro/ro/Vlad-Tepes-Dracula-Snagov-677.htm

Hoinar de weekend in vestul tarii: Conacul si capela lui Mocioni de la Foeni si obiectivele turistice din Oravita

Astazi am pornit de dimineata din nou la drum. Desi initial ne-am propus sa mergem tot in judetul Arad, am ajuns in final in Caras. Prima statie a fost Foeni, la conacul si capela lui Mocioni. Pot sa recunosc cu toata sinceritatea ca a fost oarecum coplesitoare prima senzatie.

Desi aflat intr-o stare avansata de degradare, conacul este impunator prin dimensiuni si prin impozanta. Acesta a fost construit dupa planurile arhitectului Otto Wagner, cel care a proiectat de altfel si palatul Mocioni de la Capalnas. Desi am povestit pe larg despre aceasta familie intr-o alta postare, voi mentiona faptul ca ramura Mocioni de la Foeni a primit domeniul de aici o data cu titlul nobiliar si l-a transformat intr-un leagan politic si cultural pentru afirmarea drepturilor romanilor din Banat.  Conacul este strajuit de porti inalte, frumos asortate cu arhitectura cladirii. Treptele mari , grupate in trei sectiuni, probabil, segmentau conacul in trei zone distincte de locuit. Aripa din stanga cladirii, acum cu  geamuri si usa termopan, sfideaza trecutul si istoria si adaposteste o gradinita. In drepata, la fel, si-a facut loc un magazin, in vreme ce cladirea centrala, cu coloanele inca semete orientate catre cer, care sustin greutatea frontonului sobru, a ramas inca nealterata de impertinenta umana.

Dincolo de geamurile obosite se vede neoranduiala. Satenii curiosi ne striga din poarta: acolo se tin nuntile in sat. Pacat! Ma uit in sus, tencuiala a inceput sa cada. Ma uit pe geam si vad ca si inauntru e la fel. Ma-ntorc cu fata catre porti si ma gandesc: pe-aici intrau trasurile. Ce vremuri! Astazi s-au asternut praful si uitarea.

Trebuie sa stiti ca mai jos de conac, intr-un mic cimitir amplasat la marginea satului, se afla capela Mocioni in care isi gasesc odihna vesnica reprezentanti de seama ai acestei ramuri. Aceasta a fost construita de arhitectul vienez Mór Kallina, in stil sobru si monumental.

Usa din fier , incadrata de doua coloane impunatoare din marmura, frumos decorata cu aplicatii metalice din fier forjat,  era zavorata, iar pozele le-am facut prin micile orificii prin care am reusit sa strecor aparatul. Deasupra usii , chiar pe fatada, se afla blazoanele familiei, sculptate in piatra.  M-am chinuit sa ma uit in interior si chiar am reusit sa iau niste cadre. Dupa placile de marmura neagra sunt frumos aranjate ramasitele celor care isi dorm somunl de veci.

In centrul cupolei , ca un tipat metalic, coboara catre pardoseala un candelabru din fier forjat. Chiar in fata cimitirului, peste micul parau, este aruncat un pod de caramida care dateaza din perioada ocupatiei turcesti.

Am plecat mai departe. Si ne-am razgandit. N-am mai mers la Capalnas si la Bulci, am vrut ceva vesel, optimist, motiv pentru care am schimbat si sensul, si judetul si-am pornit catre Oravita. Am trecut din nou pe langa conacul din Banloc, trist si semet, uitat de prezent si incapatanat sa isi pastreze ostentativ istoria si faima. La marginea satului am dat peste o crescatorie de struti.

Dar si peste drumuri pline de gropi. Despre Oravita am scris mult si mi-am imaginat acest loc aproape idilic si extrem de rafinat, dar l-am gasit altfel: un loc pestrit, colorat de catre tiganii care ocupasera la propriu si la figurat si gara, si tarabele din preajma.  Se facea bisnita la greu. Cu ce? ma-ntreb! Cu saracie, imi raspund!

Gara inconjurata de trepte era luata cu asalt de catre niste turisti sarbi care isi pazeau cu strasnicie posetele, semn ca ghidul isi facea bine treaba. Mergeau incolonati si fotografiau de zor. Gara a fost construita in 1849 si se zice ca a avut functia de statie de cale ferata si a fost prima gara cu ascensor (e adevarat ca peronul este situat mult mai sus de nivelul strazii!). Sa nu uitam ca in 1854 aici s-a inaugurat tronsonul de cale ferata Oravita – Bazias cu o lungime de 62.5 km. Calea ferata a fost construita pentru transportul carbunelui de la Anina la Bazias, in port. Linia ferata trece prin 14 tuneluri si 10 viaducte si a fost o minune la vremea sa. Oraselele astea de munte sunt tare curioase. Sunt construite pe lungimea vaii si habar nu ai cand si daca ai ajuns in centru. Pana la urma s-a intamplat si asta! Si-am dat nas in nas cu Teatrul vechi.

N-am sa insist asupra lucrurilor pe care le-am povestit deja. Acesta este primul teatru din Romania si a fost ridicat in anul 1817 de catre arhitectul Ion Niuni.  Este cu atat mai important cu cat acesta  este primul teatru din Europa care a fost iluminat cu lampi de acetilena.  Am tras de usa si, spre marea mea mirare, aceasta s-a deschis! Nu aveam sa am acelasi noroc peste tot! Chiar in fata, din hol, intrai in sala de  spectacol. Intuneric bezna, dezamagiri in valuri curg. Pana la urma cineva mi-a auzit lamentarile si a aprins lumina!

O splendoare avea sa ni se arate. O sala mica de 36m lungime si 15 m latime, de maxim, zic eu, 50 de locuri la parter, extraordinar de frumos decorata in stil rococo, in rosu cu auriu. Interioarele au fost realizate ca o copie fidela a fostului teatru vienez Burgtheatre, dupa proiectele arhitectului Ieronimus Platzger. La inaugurare, intr-una din lojele de la etaj au stat imparatul Francisc I si imparateasa Augusta Carollina.

Din pacate, cortina pictata de Francisc Zech era trasa, deci nu am putut-o admira. Pe scena se odihnea in colt un pian vechi prafuit. Am luat-o in josul strazii cu gand sa vedem vechea farmacie Knoblauch, dar ne-am oprit mai intai la catedrala Adormirea Maicii Domnului, ridicata in 1718, in stil baroc, decorata cu multe picturi si icoane.

Iconostasul a fost realizat la Viena. In spatele altarului se afla amplasata o mica si superba orga.

Nu era slujba, deci am putut-o admira in voie. Am coborat in josul strazii si pe stanga am dat de renumita farmacie Knoblauch. Plecasem devreme tare de-acasa, special sa gasim cat mai multe obiective deschise. Ghinion, desi era 11 dimineata, farmacia avea orar de luni pana vineri de la 8 la 12.

Oboseala mare, frate! Patru ore de munca pe zi de luni pana vineri e truda, nu gluma. Cand sa faci banul cu turistii iti aduci aminte ca e weekend si esti obosit asteptand in timpul saptamanii pret de 4 ore pe zi turistii care nu prea se inghesuie sa vina! Obloanele erau trase. Ce sa tragi cu ochiul? N-ai la ce, decat la efigii, la fatada si cam atat. Ghinion!  Daca stai sa te gandesti ca asta a fost prima farmacie miniera din Romania, fondata in 1763, ai avea motiv sa regreti ca nu o vezi, nu?

Azi e muzeul de istorie a farmaciei montanistice! Dar e deschisa cand lumea merge la lucru, nu cand are liber si timp sa viziteze! ROMANIE, te halesc! Lua-o-ar dracului de treaba, ca pe toate le facem cu dosul. Patruzeci si cinci de turisti sarbi lasasem in gara si urmau sa vina sa vada muzeul pe dinafara! De aici am plecat sa cautam Hotelul Coroana. De tot hazul a fost faza. Crezand ca l-am identificat, vad o asistenta la unul dintre geamurile cladirii si o intreb daca stie unde este. Imi arata o cladire banala si imi spune: e restaurant, nu e hotel. Nu e asta, ii spun eu! Intra pe poarta asta si in spate e o ruina de casa, zice ea. Cred ca aia e. Intru, ma uit, dau roata, doar ziduri prabusite.  Mai sa fie, imi zic eu, dar nu seamana cu ce ar trebui sa fie! Cladirea pe care o cautam avea o istorie interesanta. A fost ridicata prin 1730, in stil eclectic hibrid, cu interioare fastuos decorate. Cladirea trebuia sa aiba etaj, impartita in doua de un pasaj boltit.

Abia acasa, suparata, am cautat sa vad din nou hotelul pe care il ratasem. Geamul de la care vorbisem cu asistenta era unul dintre vechile geamuri ale hotelului. Nu e prima data cand mi s-a-ntamplat sa constat ca, in calitate de turist, stiu mai multe despre istoria obiectivelor situate in localitati despre existenta carora bastinasii habar nu au. De-aici am tinut drumul catre primarie.  

In 1920, prefectura a organizat un concurs pentru ridicarea acestui edificiu, iar castigatoarea a fost Henrieta Delavrancea Gibory, fiica scriitorului Barbu Stefanescu - Delavrancea.

Cladirea a fost construita in stil renascentist si gazduieste si azi primaria orasului. Am vrut sa intru sa o vad si in interior. Veniti Dvs de luni, cand e program de lucru! imi zice parznicul. Hello, lumea , sau macar unii, mai si lucreaza in Romania de astazi, de luni pana vineri cel putin! N-a fost chip, asa ca am iesit. Incurajam turistii sa mai stea, in mama lor, si pe-acasa, nu sa umble de nebuni si sa ne deranjeze pe noi in timpul serviciului!  N-am zis nimic de judecatoria orasului, care a fost una dintre primele cladiri ale colonistilor austrieci, ridicata in 1721. Nu m-a impresionat. La fel si Hotelul Imperial care i-a gazduit pe imparatii austrieci la inaugurarea teatrului. Nimeni n-a stiut sa ne spuna unde este casa Matza Neagra sau vila Mateescu. Asta e. La plecare m-am oprit sa vad viaductul. Al meu era deja suparat: ce sa vad, niste ruine? Nu vezi ca nimanui nu-i pasa? imi tot spune el de cateva saptamani bune. Dar eu ma incapatanez sa le vad macar pe cele care inca mai sunt pe axa verticala sau trantite la pamant. Nepotii mei nu le vor mai putea vedea deloc. A tras masina pe dreapta si am sarit imediat jos.

Cand am ajuns la viaduct, alta deceptie! Sute de pet-uri goale colorau apa de altfel limpede a raului ce cobora in mici cascade la vale. Deasupra se inalta semet viaductul din caramida. Acesta a fost construit de mesteri italieni,  are o lungime de 87 de metri, o inaltime de 13 metri si este format din 7 arcade cu o latime de 10.2m fiecare.

 La intoarcere am schimbat traseul. Baronii, ca sunt de Timis sau de Caras, au grija doar de conturile si mosia lor, nu si de drumurile si bunastarea judetelor pe care le pastoresc. Ne-am intors prin Resita. Aici drumurile sunt bune atata vreme cat pleaca din capitala judetului si sunt drumuri nationale sau judetene importante! Ca la noi. Si m-am gandit: care baron va castiga lupta cu regionalizarea? Cum ar fi sa devina Resita capitala Banatului???  Poate pana atunci vine toamna si pica frunzaverde! Sau macar se ofileste! Poate si Bojin se mai inmoaie, aud ca e cercetat de ANI. Dar n-am nici o grija: ciocu mic, USL-ul inca este la putere! Si daca o amanam noi asa pana in septembrie si ne facem ca vrem regionalizare, ce se intampla? Doar nu o sa suparam baronii si sa bagam raca cu capitala! Iar daca nu primim fondurile europene, care e problema? Fura ei din alta parte. Noi sa fim sanatosi si la mai mare!