Daca ma intrebati care
este autorul meu preferat, am sa raspund fara ezitare: Mario Vargas Llosa. Cred
ca putini stiu ca numele sau adevarat este Jorge Mario Pedro Vargas (numele
tatalui) Llosa (numele mamei) si ca toata copilaria lui a fost strigat cu porecla
„Bugs Bunny” datorita danturii sale proeminente. Daca ma intrebati de ce el
este preferatul, in mod cert voi avea o problema. Pentru ca sunt atat de multe
motivele, incat nu as sti pe care sa le mentionez mai intai. In primul rand imi
place maniera in care politicul, misticul, traditia si iubirea leaga
personajele in plasa unor actiuni complexe care dezvolta intrigi, pasiuni si
revolutii. In al doilea rand pentru dezinvoltura frazei, pentru onestitatea si
sinceritatea confesiunii, pentru forta epica a naratiunii, pentru simplitatea
si profunzimea gandurilor, pentru stilul sau eclectic si versatil. In al
treilea rand pentru aceasta lume exotica prezentata cu candoare, cu
sensibilitate, scotandu-i la iveala fara pardon alintarile, cochetariile,
frivolitatile si pasiunile umane, dar si pentru sinceritatea cu care analizeaza
coruptia, mizeria si violenta din America Latina. Pentru luciditatea analizei
si pentru tusele de ironie subtila. In
al patrulea rand, pentru atentia cu care
isi construieste personajele, pentru intrigile complicate in care ii pune sa se
autodefineasca prin fapte si cuvinte. Pentru tehnicile sale narative specifice,
a dialoglui in contrapunct si pentru povestirea in lant. Pentru nonsalanta cu
care recunoaste: „Pentru ca este imposibil sa stim ce se intampla cu adevarat,
noi peruanii mintim, inventam, visam si cautam refugiul in iluzie. Intri intr-o
fictiune, in adevarul acestei minciuni si uiti de viata reala, mediocra, la
care suntem condamnati.”
Mario Vargas Llosa a fost prieten cu Gabriel Garcia
Marquez, cu Juan Carlos Onetti si cu celebrul cuplu: Jean Paul Sartre si Simone
de Beauvoir. Scriitorul mentiona ca cei care i-au fost modele literare au fost
William Faulkner si Gustave Flaubert. Se pare ca, in adolescenta, tocmai pentru
ca isi dorea sa fie un scriitor apreciat, s-a gandit sa le scrie lui Faulkner,
Hemingway si Camus cate o scrisoare, rugandu-i sa ii explice care este secretul
succesului literar. Desi s-a chinuit sa dea o forma gandurilor care il macinau,
niciodata nu a expediat scrisorile, prin urmare nici nu a primit vreo reteta
succesului. Dar aceasta determinare avea sa o foloseasca mai tarziu cand a mers
pentru prima data in Franta si a incercat din rasputeri sa il intalneasca pe
Sartre.
Ca si acum, nu a putut sa treaca de secretarul lui, dar inclusiv acest
incident avea sa fie razbunat printr-o prietenie mai tarzie. Tocmai aceasta
determinare si incapatanare focusata pe atingerea unui obiectiv avea sa ii
aduca porecla „Micul Sartre cel Viteaz”. In schimb a dardait ore in sir afara asteptandu-l
pe Camus in fata teatrului pana cand l-a abordat. Dar poreclele sale au fost
mult mai multe. De exemplu, in 1990 cand a canditat la presedintia Peru-ului,
cei din echipa lui i-au spus „Jaguarul”, iar colegii de breasla ii spun si
astazi „Cadetul”datorita disciplinei cu care isi exercita profesia. Dar nu
despre porecle am sa va povestesc acum, ci despre femeile din viata lui. Cum e
si firesc, in viata unui mare scriitor nu iubirile pasagere raman nespuse, ci
acelea care il ajuta sa se transforme si sa se redescopere, confirmand valoarea
talentului sau literar.
In 1977, Llosa a
scris „Matusa Julia si condeierul” pe care critica literara o compara cu
romanul lui Salinger, „De veghe in lanul de secara”.
Cartea se bazeaza pe
experienta sa personala, pe vremea cand era student la Lima, avea 19 ani si s-a
indragostit nebuneste de matusa lui, Julia Urquidi, care era cumnata unchiului
Lucho. Fiica acestuia, Patricia, avea sa
fie cea de-a doua nevasta a lui Llosa. Julia, desi era o femeie foarte
frumoasa, era departe de a fi persoana potrivita pentru un tanar inocent cu
radacini adanci intr-o familie respectabila.
Ea era frumoasa, focoasa, cu 10 de
ani mai mare ca el si tocmai divortase. Desi la inceput l-a ignorat, dupa o
vreme a raspuns avansurilor lui, iar in 1955 s-au casatorit, spre marea disperare
a familiei, desi in 1964 aveau sa divorteze... In roman insasi povestea de
dragoste este cea mai slaba veriga. Este evident ca personajul o iubeste
pe naravasa matusa, dar nu se intelege si de ce o iubeste. Nici meditatiile lui
Mario, nici aparitiile exotice ale femeii nu aduc o explicatie in acest sens.
Probabil ca si atunci, ca si azi, dragostea n-avea nevoie de motive.
Ceea ce este interesant este faptul ca Julia Urquiridi a scris si ea o carte
intitulata „Ceea ce Varguitas nu spune”, tinand sa adauge acele episoade din
viata lor de cuplu pe care naratorul le omisese si sa tempereze altele
care i se pareau exagerate. Cu toate astea, ea fost prima care a crezut in
talentul lui de scriitor si, daca ar mai fi trait doar 7 luni, ar fi fost
martora decernarii premiului Nobel celui care i-a fost iubit si sot odinioara. Dar
sa derulam ata timpului si sa mergem mai departe. Caci se zice ca s-a
indragostit de Patricia inca din perioada in care era casatorit cu Julia si cu care
si-a legat destinul un an mai tarziu. In 1971, Llosa isi dadea
doctoratul cu teza „Garcia Marquez:Istoria unui deicid”. Evident ca facea
citire la „Un veac de singuratate”, reprosandu-i autorului ca i se substituie
lui Dumnezeu. Sper, caci daca mergem dupa definitia cuvantului, acesta s-ar
traduce prin „ucigasul lui Dumnezeu”. Daca ii cititi romanele cu atentie, cel
putin in doua dintre ele, i-a iesit si lui la fel de bine deicidul in „Razboiul
sfarsitului lumii”si „Conversatie la Catedrala”. Dar nu intamplator am facut
aceasta referire la Marquez.
Dupa cum va spuneam, in 1965, Llosa s-a casatorit
cu verisoara lui, Patricia Llosa, care era studenta la Drept la Universitatea
Sorbona din Paris. Pentru ca sa se poata casatori, a avut nevoie de o
derogare a arhiepiscopului de Lima, nu intamplator ruda cu familia scriitorului.
Cei doi au avut impreuna trei copii, dintre care Gabriel Rodrigo Gonzalo a fost
botezat de catre sotii Garcia Marquez si Mercedes Barcha dandu-i prenumele lui Marquez si al fiilor acestuia. Desi de Marquez avea sa il lege o mare prietenie, cei doi au intrat intr-un
conflict deschis care a dus la racirea relatiilor dintre ei timp
de 31 de ani. In anul in care scriitorul peruvian Mario Vargas Llosa a castigat
Premiul Nobel pentru literatura, in lumea internetului circulau mici ironii la
adresa scriitorului. Alegerea castigatorului a fost intr-adevar o provocare,
deoarece Llosa era favoritul publicului in acel an datorita impresionantei sale
opere literare, ale carui romane erau citite in intreaga lume. Insusi autorul a
declarat: „Sunt ani buni de cand numele meu nu a mai fost mentionat ... Este o
surpriza totala , sunt foarte placut surprins, dar o surpriza, totusi” . Cu
toate astea comisia avusese unele ezitari in a-l desemna, deoarece scriitorul
era un militant activ in politica de dreapta si circulau si niste versiuni ale
unui scandal in lumea literara care ii avusese ca protagonisti pe Llosa si
Marquez.
Gurile rele
sustineau ca autorul, in trecut, ii
daduse un pumn in ochi scriitorului Gabriel Garcia Marquez din pricina unei
femei, incident care era cunoscut sub numele: „pentru ce i-ai facut Patriciei”.
Desi Llosa afirma ca, spre deosebire de colegii lui de breasla, nu a fost in
stare sa isi insele partenerele, iata ca evidenta vine sa infirme spusele sale:
„Eu ma indragosteam si infidelitatile mele imi produceau intotdeauna traume
morale si sentimentale”. Se zice ca, desi i-a legat o puternica prietenie pana
la sfarsitul anilor 1960, incidentul cu pricina s-a petrecut
in cinematograful „Mexico City”, in timpul unei premiere, in anul 1976.
The
Guardian sustine ca Marques ar fi mers la Llosa si l-ar fi strigat bucuros:
„Mario”, la care Llosa s-a ridicat brusc de pe scaun si i-a raspuns cu un pumn
direct in ochi, strigandu-i „Cum indraznesti sa vii sa ma saluti dupa ce i-ai
facut Patriciei la Barcelona?” Llosa facea referire la o perioada in care calatorea
destul de mult si, intr-unul dintre zborurile peste ocean, s-a indragostit de o
frumoasa stewardesa suedeza, pentru care si-a parasit nevasta si s-a mutat la
Stockholm.
Distrusa
de durere, sotia sa, Patricia, s-a dus sa se confeseze celui mai bun prieten al
sotului ei, nimeni altul decat Gabriel Garcia Marques si sotiei acestuia,
Mercedes, care au sfatuit-o pe Patricia sa divorteze. Cand Llosa s-a intors
spasit la nevasta, dupa ce i-a trecut amorul, i-a povestit de
intalnirea cu Marquez si de faptul ca acesta a incurajat-o sa divorteze.
Directorul Fundatiei Marquez, Jaime Abello,
a facut eforturi supranaturale sa ingroape povestea in fasa si sa nu
ajunga pe prima pagina a tabloidelor. Cei doi au fost protagonistii celei mai
celebre dispute literare din lume si se pare ca este destul de greu de egalat. In trecutul lor comun, cei doi mai avusesera
micile lor tachinari, cand Llosa l-a numit pe celebrul scriitor „curtezana lui
Castro” acuzandu-l de servilism fata de regimul castrist, iar socul pe care
Llosa l-a avut cand Marquez a primit premiul Nobel in 1982 a fost unul greu de
suportat, daca tinem seama de faptul ca lui i-a fost decernat abia 18
ani mai tarziu, in 2010. Garcia publicase „Un veac de singuratate”, iar romanul
l-a propulsat printre cei mai buni scriitori ai lumii, in vreme ce Llosa accepta
cu greu sa traiasca in umbra faimei prietenului lui. In timpul decernarii
premiului Nobel, Llosa a tinut sa ii multumeasca Patriciei pentru cei 45 de ani
de casnicie si pentru suportul ei neconditionat: „Peru inseamna Patricia,
verisoara cu nasuc obraznic si iute din fire, cu care am avut norocul sa ma
casatoresc cu 45 de ani in urma si care imi suporta si acum maniile, nevrozele
si crizele de furie care ma ajuta sa scriu (...). Ea rezolva problemele,
gestioneaza banii, pune ordine in haos, ii tine la distanta pe ziaristi si pe
intrusi, imi cruta timpul, decide intalnirile si calatoriile, face si desface
bagajele si e atat de generoasa incat chiar si atunci cand isi inchipuie ca ma
dojeneste, imi face, de fapt, cel mai grozav compliment<< Mario, singurul
lucru la care te pricepi e sa scrii.>>” Cu toate astea, llosa a uitat sa
ii multumeasca Patriciei si pentru lacrimile pe care le-a strans in batiste, si
pentru noptile nedormite, si pentru iertarea iubirilor vinovate, si pentru
nemiscarea ei in asteptarea reintoarcerii lui la matca, acasa.
Astazi nimeni nu poate sa ii conteste valoarea
incomensurabila ca autor a peste 30 de romane, piese de teatru si lucrari de
non-fictiune. El este unul dintre scriitorii care au revolutionat literatura
Americii Latine in perioada anilor 1960-1970 alaturi de argentinienii Ernesto
Sabato, Jorge Luis Borges si Julio Cortazar, de columbianul Gabriel Garcia
Marquez si mexicanul Carlos Fuentes. Ca marea majoritate a scriitorilor
latino-americani, el a scris despre experientele sale politice si cele
personale la nivel social si afectiv. El a povestit despre dictatura lui Manuel
Odriga, despre Fidel Castro si revolutionarii lui care l-au trimis in exil pe
Fulgencio Batista. Dincolo de
convingerile sale politice, Llosa a fost dintotdeauna un barbat frumos, inalt,
talentat, condus de pasiuni si cu succes la femei. Ceea ce multi nu stiu este
faptul ca i s-a acordat titlul de marchiz, instituindu-se linia nobiliara a
Marchizului de Vargas Llosa, de catre Casa Regala a Spaniei si ca astfel a
devenit un Sir nu numai in lumea literara, ci si in cea aristocratica.
Bibliografie:
George Motroc - Mario Vargas Llosa. Ultimul laureat al Premiului Nobel si influentele sale literare franco-britanice (ne)recunoscute;
Cotidianul - Interviu cu Mario Vargas Llosa;
Site-ul oficial al autorului.
George Motroc - Mario Vargas Llosa. Ultimul laureat al Premiului Nobel si influentele sale literare franco-britanice (ne)recunoscute;
Cotidianul - Interviu cu Mario Vargas Llosa;
Site-ul oficial al autorului.
