UCM Resita - viata ca un perpetuum carnaval

Oare cati dintre banateni isi mai amintesc ca in 1771 la resita functiona una dintre primele uzine metalurgice din lume, infiintata cu patru ani inaintea faimoaselor uzine Krupp? Indiscutabil, carasenii nu au cum sa uite asta niciodata.

Este forma prin care patriotismul local se manifesta pregnant si constant intr-un preznet in care lipsa valorilor autentice ne obliga sa ne intoarcem privirile spre trecut.

Complexul industrial Resita, sau ce a mai rams din el, este situat in partea de S-V a Romaniei intr-o pitoreasca zona depresionara a Banatului Montan, la vest de muntii Semenic. Uzina resiteana si-a inceput productia in data de 3 iulie 1771 prin darea in exploatare a primelor doua furnale. De fapt tocmai aceste doua furnale devanseaza din acest punct de vedere renumitele Uzine krupp care au fost puse in lucru in anul 1811, dar si alte renumite uzine metalurgice concurente: Vilkovice Cehia-1828, MAN Germania - 1834, Sulzer Elvetia-1834, Donawitz Austria 1836, Burmeister & Wain Danemarca 1843 si Skoda Cehia – 1859.

Oamenii din Banatul de Munte au realizat multe lucruri demne de mentionat in istoria locului: hidro-amenajarile de pe Barzava pentru plutaritul lemnelor, barajul de la Klaus, calea ferata Oravita-Anina, hidrocentrala Grebla, fabrica de bere Ciclova, constructiile civile din Resita: Palatul Cultural, casa Muncitoreasca, Scoala Pittner si multe altele.

Istoria uzinei dateaza din perioada imediata pacii de la Rasarovitz din 1718 cand Banatul a trecut sub dominatia Imperiului Habsburgic. reorganizarea banatului a fost data in primire Contelui Claudius Florimund Mercy care a acordat o atentie deosebita reorganizarii exploatarilor miniere, a colonizarii teritoriilor cu lucratori germani renumiti pentru harnicia, atentia, precizia si seriozitatea lor, fapt care a dus la relansarea industriei miniere. 

In anul 1719 a fost construit in Bocsa primul cuptor inalt care folosea drept combustibil carbunii de lemn. In anii imediat urmatori au fost construite alte doua cuptoare inalte: in 1718 la Oravita si in 1723 la Dognecea, ambele destinate topirii minereurilor de cupru. 

Intre 1730 si 1768, uzinele de la Bocsa aufost arendate si apoi reluate in regie proprie de catre Curtea Imperiala de la Viena. Maria Tereza decisese sa dezvolte zona, dar deciziile ei au fost puse in practica mult mai tarziu deoarece padurile din imprejurimile localitatii erau complet distruse, iar caderea de apa a raului Barzava era mult prea mica pentru a permite actionarea rotilor hidraulice.

Intr-un final, inginerii si tehnicienii imperiali au propus ridicarea unor uzine metalurgice noi la resita, propunere care a fost acceptata in 1769 si pusa in aplicare cu ajutorul iobagilor si muncitorilor tocmiti si adusi de la Oravita, Sasca si Biserica Alba. Totodata au fost adusi muncitori calificati din imperiu. 

Inginerul timisorean Karl Alexander Steinlein de la Oficiul Cadastral al Banatului a proiectat in 1769 proiectul si a alcatuit devizul estimativ de cheltuieli. Pe baza planurilor sale au fost tocmiti 21 de zidari, 23 de tamplari si dulgheri adusi din Germania si 1800 de tarani romani. 

Reichenstein si Redange au proiectat cele doua furnale date in exploatare in. Tot atunci au fost ridicate patru ateliere de forje si cuptoare spatioase de incalzire, doua soproane pentru depozitarea minereului, carbunilor si materialelor finite. 

Curtea vieneza a dat uzinei spre exploatare paduri, s-au facut donatii si chiar exproprieri taranesti, astfel incat in a doua jumatate a sec 19, uzinele se intindeau pe circa 133.168 ha. Astfel, padurile din imprejurimi au fost decimate si s-a demarat transportul lemnului pe raul Barzava. Lucrarile de amenajare au inceput in 1783 si au fost finalizate in 1785. S-au construit 3 greble pentru scoaterea bustenilor la Resita, Calnic si Bocsa pentru aprovizionarea celor 3 uzine de la Resita, Bocsa si Dognecea. In 1803 s-a renuntat la trasportul bustenilor pe apa deoarece cheltuielile erau prea mari, obligand comunele sa puna la dispozita uzinelor vreme de 25 de ani un numar de 1556 de carausi. Pana in 1812 trei sferturi sin locuitorii satelor din jur au fost constransi sa isi onoreze obligatiile incarcand, descarcand si transportand carbunele de lemn, minereul de fier si fonta la uzina Resita. Uzina producea atunci unelte agricole, scule, piese turnate din fonta, sine pentru roti de caruta, cuie, tunuri si ghiulele.

Incepand cu mijlocul sec 19, activitatea uzinei a inceput sa intre in competitie cu marile uzine europene in care incepuse revolutia industriala unde munca iobagilor fusese inlocuita cu cea a meseriasilor liberi organizati in bresle, forta hidraulica cu cea a aburului, forjarea fierului cu laminarea. In aceste conditii, Curtea de la Viena a decis extinderea si modernizarea uzinei cu utilaje tehnice noi. Intre 1840 si 1848 Resita si-a modernizat turnatoria, a infiintat atelierul mecanic, atelierul de pile, cel de pudlare si laminare, inzestrat cu motoare cu aburi. 

Tot atunci s-a introdus utilizarea cocsului pentru retopirea fontei in cubilouri. In 1849 a fost ridical un furnal nou, iar cele vechi au fost utilate cu 3 masini de suflat aerul. Au urmat punerea in functiune a doua cuptoare cu flacara, doua cuptoare cupola, un cuptor creuzet, modernizarea atelierelor de cazangerie, de masini, tamplarie si instalarea a doua linii de laminare, actionate de masini cu aburi.

Uzinele Resita reprezinta cea mai veche unitate industriala din Romania si una dintre cele mai vechi din Europa. Desi la inceput activitatea a fost focusata pe sectorul metalurgic, ulterior s-a dezvoltat sectorul constructiei de masini, ajungand ca in ultimul sfert din sec 19 aceasta sa devina activitatea de baza.

Desi uzina Resita a disparut dupa Revolutie, resitenii inca vorbesc cu mult respect despre ea deoarece nu reprezinta doar istoria orasului, ci si suma anilor de experienta in constructia de masini, in transporturi si energie, industrie metalurgica si chimica cumulata de generatii intregi. Reputatia uzinei s-a bazat pe traditie, competenta, calitate, fapt care a dus la dezvoltarea si prosperarea comunitatii locale.

Uzina a avut mai multi proprietari si a parcurs etape de dezvoltare diferite. Intre 1771 si 1854, ea a apartinut fiscului austriac care isi exercita managementul si controlul prin intermediul Directiei Miniere Banatene cu sediul la Oravita. Atunci se produceau piese din fonta turtata direct de la furnale, bare forjate din fier, cercuri pentru roti si carute, scule, cuie si unelte pentru uz agricol si gospodaresc. 

Intre 1855 si 1920, uzina a apartinul companiei internationale St.E.G.“KuK Oberprivillegierte Staatseisenbahn Gesellschaft“ cu capital francez si austriac, finantat de 3 banci: Societe General du Credit Mobilier de Paris, Georg Sina din Viena si Arnstein & Eskeles tot din capitala Austriei, o societate imperiala si regala a cailor ferate de stat care avea patrimoniu proprietati miniere, metalurgice si feroviare in Banat si Boemia, o fabrica de locomotive din Viena si concesiunea unei retele de cai ferate de circa 5000 de km care se ocupa cu constructia si exploatarea cailor ferate.

Intre 1920 si 1948, dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial si formarea Statului National Unitar Roman, in baza Decretului Regal Roman nr 2455/8 iunie 1920, patrimoniul St.E.G. de pe teritoriul Romaniei a fost transformat in societatea “Uzinele de Fier si Domeniile Resita”. Domeniile cuprindeau mine de fier si carbune,cupru, podgorii, paduri, drumuri si cariere de calcar, in vreme ce uzina detinea furnale, cocserie, otelarii, laminoare, turnatorii, forje, o fabrica de roti montate, de poduri si constructii metalice, alta de masini si utilaje petroliere, o fabrica de armament si masini electrice, alta de locomotive care scotea pe poarta 100 de locomotive pe an. Tot aici se reparau locomotivele cu aburi, se montau roti, osii, se realizau bandaje, schimbatoare de cale ferata, echipament feroviar, constructii metalice pentru cladiri si hale industriale, poduri rulante, masini electrice, generatoare, transformatoare, utilaje petroliere, armament precum tunuri antitanc si antiaeriene de 75mm licenta Vickers, tunuri pentru baterii de coasta, mine submarine, aruncatoare tip Brandt 60 si 120 mm, afete, poduri metalice si multe altele. 

Societatea era cea mai mare din economia tarii in ceea ce priveste cifra de afaceri si numarul de angajati care in 1948 se ridica la 22.892 de persoane.Produsele fabricate aici erau exportate in 40 de tari, inclusiv in cele cu veche traditie industriala. Nationalizarea UDR s-a realizat in baza Legii 119/11 iunie 1948 care a fost publicata in Monitorul oficial nr 133 bis/1948. Prin acest decret, 351 de societati au fost preluate de stat, Uzinele de Fier si Domeniile Resita fiind cap de lista.

Pana in august 1949, uzina a fost reorganizata si integrata unor noi structuri de stat astfel incat sa i se diminueze popularitatea si renumele mondial. Astfel au aparut SOVROMETAL care se ocupa de industria metalurgica si SOVROMUTILAJPETROLIFER care raspundea de industria constructiilor de masini. Intre 1954b si 1962, cele doua societati au fost reunite cu denumirea Combinatul Metalurgic Resita, iar in 1962 in Intreprinderea de Constructii de Masini. 

Dupa 180 de ani de existenta, patrimoniul a fost maturat de regimul comunist, iar revolutia post decembrista l-a transformat in fier vechi. Astfel in 1991, ICM Resita s-a transformat in Societatea Comerciala pe Actiuni. 

Uzinele au functionat neintrerupt 233 de ani, unele dintre ele fiind premiere internationale sau situate in topul progresului tehnic european. Aici au fost construite 1461 de locomotive cu aburi, 180 de poduri metalice feroviare si rutiere, 6000 de compresoare cu aer, 1.5 milioane kW motoare electrice, peste 1 milion kW de utilaje termo-energetice, 4008 perechi de boghiuri pentru locomotive magistrale, peste 9.5 milioane CP motoare Diesel pentru locomotive, generatoare, propulsie fluviala, peste 1.3 milioane CP motoare Diesel pentru propulsie nave marine, peste 200 servomotoare hidraulice mari, peste 6.2 milioane kW hidroagregate, turbine hidraulice/generatoare electrice.

Si cum viata pare sa fie un perpetuum carnaval, dupa ce istoria si-a afisat zambetul fericirii si bunastarii timp de 233 de ani, aceasta si-a scos masca si-a ranjit amar. Spectacolul pe scena lumii se incheiase. Vremuri noi trageau cortina. Nimeni nu aplauda. Se lasase tacerea. Si durerea. Si disperarea.