M-am trezit de dimineata cand muntii purtau caciuli de ceata, iar pescarii isi intindeau navoadele peste ape. Lacul isi dezmortea valurile, iar soarele ne arata ostentativ dintii. Noptile stateam cu ochii inchisi pana adormeam caci aveam strania senzatie ca niste uriasi stateau si se holbau prin geam la mine in vreme ce vanturau haurile. Uneori cerul era impanzit de stele, iar luna chioara, acoperita de nori cenusii, sporea misterul deasupra lacului.
De cum mijeau zorii, lancul devenea oarecum
uman, scaldand culori diferite la fiecare crapat de ziua. Deseori, ca un copil
speriat, coboram tiptil si ma furisam la geam. In acea dimineata am stat
incremenita ore in sir in vreme ce al meu dormea dus, ca un copil.
Zvoanele
cerului batusera toata noaptea in vreme ce fulgere razlete sfartecasera cerul. Si
m-am gandit atunci: vom urca pe pesti calare, daca pe cai putere n-avem cum!
Spre
dimineata, al meu a deschis ochii si mi-a zis: hai sa mergem azi pe lac. Ce
daca ploua? Uite cata lume deja este in barci. Si mi-a trecut un gand firav prin
minte: mai bine imi dau drumul cu parasuta de sus de pe creasta muntelui, cu
conditia sa pic pe uscat. Mi-e
frica de apa, caci nu stiu sa-not.
Ne-am baut cafeaua si ne-am imbracat in
tihna. Masina avea ragazul sa-si
odihneasca motorul, in vreme ce noi ne-am tras adidasi comozi si-o pelerina de
ploaie peste hainele de vara.
Gazda noastra deja facuse baie in lac desi
vremea nu era tocmai calda. La usa de la intrare, sotul ei se uita ganditor la strada plina de chinezi ce framantau orasul dis de dimineata
inarmati cu umbrele si aparate de fotografiat. De la una dintre ferestre
vazusem o macara care isi legana gatul lung si scrasnea sub greutate. Nu
intelegeam ce constructie se ridica pe coasta muntelui in vreme ce ploua marunt.
Gazda ne-a privit zambind si ne-a zis ca ploaia pravalise niste bolovani acum cateva saptamani chiar la gura cascadei si ca se luase decizia sa se construiasca un fel de
platforma pentru turisti: pe-o parte sa poata fi admirata cascada, iar pe
cealalta, lacul si orasul.
Sa stea lumea gura-casca pentru ca austriecii au decis sa puna bietul suvoi de apa sa danseze spre mirarea curiosilor. Am facut ochii
mari gandindu-ne ca nu aveam cum sa ratam minunea.
Deci sa vorbim despre Hallstatt, un soi de rai construit cu voia lui Dumnezeu pe pamant.
Iubitul fiicei mele imi povestise odata cum chinezii, indragostiti de
acest loc, au realizat o copie a lui in localiatea Hoizhou din provincia
Guangdong, dar asta nu ii impiedica nici astazi sa ia la pas fiecare metru de
pamant. Proiectul a starnit
indignarea austriecilor in general, si a locuitorilor micii asezari in
particular, dar asta nu l-a oprit pe primarul orasului sa zboare pana in
China impreuna cu o delegatie pentru a marca deschiderea oficiala a
Hallstatt-ului in varianta chinezeasca.
Astazi, parerile austriecilor sunt
impartite, dar cum numarul turistilor chinezi a crescut exponential, multi au
ajuns la concluzia ca , intr-un final, toata aceasta nebunie a avut un final
fericit pentru toata lumea. Hallstatt-ul este situat pe malul sudic al lacului
Hallstattersee si este considerat perla Austriei. Desi in maxim 4 ore l-ai vizitat de la un cap la altul, aici se practica multe sporturi cu: parapanta,
surfing, ski nautic, plimbari cu barca, canoe, lotca cu motor, adunand in
fiecare an peste 1 milion de turisti.
In spatele acestei asezari s-a acumulat o
istorie de peste 4000 de ani din vremea in care a inceput exploatarea sarii si
apoi comercializarea ei.
Unul dintre obiectivele majore ale acestei asezari
este Salzwelten Hallstatt, adica mina de sare la care se ajunge cu funicularul
pana in Hochtal. De aici se urca in liftul panoramic spre platforma Aussichtsplattform Welterblick aflata la 350 de metri desupra lacului. Aceasta este cea mai veche mina de sare din lume.
Desi traseul este unul interesant, o ruptura de menisc
m-a determinat sa fiu prudenta si sa nu ma aventurez in coborari spectaculoase
pe tobogane din lemn, imortalizate de camere foto. Aceasta coborare in viteza se termina pe marginea lacului
Salzee, format chiar in inima minei de sare, unde turistii urcau intr-un tren subteran
pentru a urmari un spectacol de lumini si culoare. Se zice ca in interiorul
minei ar fi fost descoperit un minier perfect conservat care ar fi trait acum
2500 de ani si ca exploatarea sarii ar fi fost facuta la inceputuri de catre
celti. Ei ar fi numit sarea”aurul
alb”, de unde se trage si denumirea micii asezari, Hallstatt.
Noi ne-am rezumat sa vizitam orasul construit de-a
lungul unei singure strazi principale care desparte versantul muntos de lac. Casele sunt
dispuse de-a lungul, de-o parte si de alta a strazii, fie in sir indian, fie una in capul celeilalte.
La debarcader, infasurati
in pelerine de ploaie sau agitand umbrele imbibate de apa, lumea astepta
ordonata sa se urce pe vasele de croaziera.
Ne-am oprit in cimitirul de pe
coasta muntelui in spatele caruia se afla micul osuar. Al meu n-a vrut nici
mort sa intre spunand ca e satul de morti, macar in concediu sa il scutesc, dar curiozitatea mea era prea mare.
Intr-o capela mica, peste
1200 cranii , din care doar 610 erau impodobite cu picturi diverse si pe fruntea
carora scria numele si anul decesului, stateau stivuite unele peste
altele.
Obiceiul de a picta craniile ar data din anul 1720. Cele asezate pe carti indica faptul ca
apartin preotilor. Intrarea in osuar a
fost 1.5 euro. Explicatia existentei acestui asezamant era una extrem de simpla: orasul fiind construit pe coasta
muntelui, cimitirul devenise neincapator, fapt care a determinat autoritatile
locale sa ia decizii majore cu privire la acest aspect.
Astfel, s-a hotarat ca
toate lesurile sa fie dezgropate dupa 15 ani, iar oasele sa fie depozitate in
osuar. Recunoasterea osemintelor se face in functie de picturile cu care sunt
personalizate. Astazi, multi dintre locuitori decid prin testament sa fie
incinerati dupa deces, dar inca sunt unii care aleg varianta ingroparii in
micul perimetru pentru o perioada vremelnica de timp. Cenusa celor incinerati
este depusa fie in acest in cimitir, in zona urnelor, fie in cel nou. Datorita
fluxului tot mai mare de turisti, putini sunt cei care doresc sa fie ingropati aici,
fie intr-o varianta sau cealalta.
In spatele micului cimitir si a bisericii se deschide o panorama de vis si fiecare turist are sansa de a privi
frumusetea cu aroganta, de sus!
Putin mai sus de osuar, pe drumul principal, se
afla o zona ideala pentru facut fotografii. Unele dintre ele au facut istorie
si nimeni nu a rezistat tentatiei de a-si testa norocul sau maiestria.
Pe strada
principala sunt multe terase si restaurante, magazine cu suveniruri care
promoveaza mestesugurile traditionale: articole de décor pentru gradina si
casa, produse artizanale din lemn, turta dulce, sare in diverse combinatii: cu
levantica, petale de trandafir, fulgi de chilli si cate si mai cate, magazine
cu haine in care sunt comercializate frumoasele lor straie populare, pictura pe
sticla, impletituri din paie si multe altele.
Casele sunt inghesuite unele in
altele, dispuse in trepte ca si cand una ar purta pe umeri povara celeilalte, toate
impodobite cu ghirlande de flori care se revarsa de la ferestre. Multe dintre
ele sunt transformate in pensiuni si spatii comerciale, dar mai sunt cateva pastrate ca si case de vacanta. De pe malul lacului se vad in zare formatiunile
muntoase Dachstein.
La nivelul soselei sunt
alte obiective care merita atentia: Pfarrkirche cu acoperisul in forma de
pagoda, construita in sec 15, cu un altar sculptat in lemn si strajuit de-o
parte si de alta de statuile sfintilor Gheorghe si Florian,
Biserica
protestanta neogotica cu a ei clopotnita zvelta, Historischer Marktplatz,
biserica Kalvarienberg, Welterbe Musseum si case pitoresti, nefericita
cascada al carei curs a fost redirectionat pana i se va permite sa isi reia caderile pe vechile albii sapate in
munte. Ne-am oprit intr-o cofetarie unde am mancat o nebunie de prajitura,
ne-am facut cumparaturile si ne-am retras in pensiune. Al meu s-a culcat, eu
mi-am luat cartea si-am iesit in gradinita pensiunii.
Florile de colt isi scuturau
coroana de stropi, iar leandrii infloriti imprastiau parfum de jur imprejur.
Rasarise
soarele, crestele isi aratau in zare semetia, lebedele isi gudurau gaturile
lungi in perechi, ratele isi aliniasera la start bobocii in sir indian si
zburataceau in voie pe lac. Era totul numai frenezie. Pe aleea principala,
lumea imprastia cuvintele ca la turnul Babel.
De nicaieri in piata a aparut o fanfara in vreme ce chelnerii insirau in graba mare mesele si bancile lungi. Imediat incepea petrecerea.
Am iesit din nou seara si-am
surprins soarele in apus. Lumina isi schimba culorile pe fatadele cuminti, iar muntii dansau in
luciul apei in mii de culori de parca ar fi improscat cu flacari.
Respiram
aerul proaspat de munte, ma uitam la lacul cristalin de culoarea smaraldului
si la padurile luxuriante de pe versantii muntilor din jur. Eram in rai! Se
sfarsea inca o zi. Minunata. In curand, alta avea sa inceapa.
Cine sa se mai mire de faptul ca intreaga regiune
Hallstatt a fost declarata patrimoniu cultural UNESCO? Avea si de ce: este
unica si inegalabila in frumusetea ei cuminte.
