“In
fericire nu se numara ceasurile”, caci scurgerea timpului e amagire. Duiliu
Zamfirescu nu numai ca a inteles ca viata este scurta, iar fericirea si mai
scurta, dar a ales sa isi traiasca viata in toata splendoarea efemeritatii
clipei. Contributia sa literara este un fapt recunoscut, iar cine nu a citit
Ciclul Comanestilor, a pierdut unul dintre cele mai frumoase exemple de literatura
autentic romaneasca. Recitesc de fiecare data cu nostalgie citatul din “Viata
la tara”: “Cum ridici priporul Ciulnitei, in pragul dealului, dai de casele
boierului Dinu Murgulet, case batranesti si sanatoase, cum nu se mai intalnesc
astazi pe la mosiile boieresti. De sus, de pe culme, ele vad roata imprejur
pana cine stie unde, la dreapta, spre Valea Ialomitei, la stanga, pe desisul
padurii de Arama, iar in fata pe cotiturile ulitelor strambe ale satului”.
Cumva, aceste cuvinte imi amintesc de satele copilariei mele, o jumatate de
secol mai tarziu, si ma gandesc fara sa vreau ca locurile se aseamana intre ele
prin doruri si nostalgii. Si nu pot sa nu ma gandesc la alte romane, “La
Medeleni”-i lui Ionel Teodoreanu, la “Morometii” lui Marin Preda si la atatea
alte exemple literare. Duiliu Zamfirescu a fost o personalitate complexa, un
magistrat renumit si un cronicar subtil al vietii mondene bucurestene, un
scriitor apreciat, un diplomat versat, un curtezan rafinat. A fost un barbat
care a cunoscut atat succesul profesional, cat si pe cel personal, caci in
jurul lui au roit multe femei frumoase.
Despre eleganta vestimentatiei sale au scris multe ziare ale vremii, la fel cum
tot ele se-ntreceau sa consemneze toate iesirile publice, fie in saloanele
doamnelor din inalta societate, fie in localurile frecventate de lumea buna a
capitalei. Tot pe prima pagina erau amintite scandalurile care se finalizau in
dueluri menite sa-i gadile orgoliul sau sa-i reabiliteze onoarea lezata si care
i-au atras porecla “ “duelius superbus”. Caci celebrul literar era un versat
scrimeor si niciodata nu se temea de rezultat. Duiliu Zamfirescu a fost un
barbat prezentabil, cu aspect de dandy, un curtezan pretentios, un cronicar
acid, un barbat elegant caruia nu-i lipseau palaria si manusile, care stia sa
isi cultive relatii de succes. A fost un superb aventurier care nu s-a temut sa
iubeasca femeia, cazand in mrejele domnitelor credule. Caci ce poate fi mai
ispititor decat jocul seductiei in doi? Cu toate astea, nu avea pardon sa ia in
deradere snobismul aristocratiei bucurestene pe care cu drag o frecventa. Prima
idila romantica a impartasit-o cu Eliza Ioanid, o tanara provenita dintr-o
familie cu stare, pe care a cunoscut-o in timpul stagiaturii, ca avocat, la
Harsova. Iubirea celor doi nu a fost suficient de puternica si de convingatoare
astfel incat sa-i determine pe parintii fetei sa accepte cererea lui, drept
urmare, acestia au pus la cale o casatorie de convenienta cu un alt pretendent instarit.
La putin timp dupa mariaj, Eliza a murit de tuberculoza in insula Corfu, iar
totul s-a rezumat la o frumoasa amintire. In 1882 Duiliu s-a stabilit in capitala, iar
in anul urmator avea sa o cunoasca pe celebra cantareata de opera, Silvia
Montalba, adusa de catre impresarul italian, Benedetto Franchetti, sa concerteze
la Bucuresti. Tanarul scriitor a fost fascinat de prestatia cantaretei si a
scris o cronica elogioasa. Aceasta s-a indragostit de el si a crezut ca idila lor
era suficienta sa-l convinga sa o insoteasca
in turneu si sa se iubeasca in voie. Nu se stie clar de ce Duiliu a refuzat
oferta artistei. Unii sustin varianta ca si aceasta ar fi fost bolnava de
tuberculoza, fapt care i-a trezit niste amintiri dureroase, altii sustin ca
prietenii apropiati l-ar fi impiedicat sa faca acest gest, in vreme ce sunt
cateva voci care sustin faptul ca insusi scriitorul era extrem de racit, fapt
care l-a pus in imposibilitatea de a calatori. Cea care avea sa ii vina de hac
a fost o superba italianca, Henriette Allievi, fiica unui senator italian, pe
care a cunoscut-o in perioada in care a fost numit secretar de legatie la
Ambasada Romana din Roma. Cei doi s-au casatorit in 1890 si au avut impreuna trei
copii. Duiliu Zamfirescu a murit in 1922 si a fost ingropat in Focsani-ul
natal. Stia mai bine ca oricine ca “nimeni nu poate prinde ceasul trecator”.
Bibliografie:
M. Gafita -
Duiliu Zamfirescu
Nicolae
Petrascu - Duiliu Zamfirescu
Corneliu
Senchea - Bucuresti, mon amour
