Jocul cu culorile in Dognecea lui martie

“Scopul omului e sa prefaca munca in bucurie” – N. Kazantzakis

Fie ca ma credeti, fie ca nu, dragostea n-are varsta, n-are cap si n-are granita! Nu apartine  doar tineretii si nici nu-si masoara focul dupa criterii demografice. Ce incerc eu sa va spun este ca vecinul nostru de peste gardul dognecian s-a indragostit atat de tare la 64 de ani , incat s-a insurat pe nepusa masa si fara sa isi dea ragaz sa se mai gandeasca. Dar stiti cum rade viata de noi, o data cu tanara nevasta, s-a ales si cu o bunatate de interdictie sa mai paraseasca perimetrul casnic si sa iasa din curte afara. Tanara doamna, la vreo 55 de ani, frumoasa si trasa ca prin inel, si-a stabilit cu precizie chirurgicala noile teritorii: “Nu ma mai lasa, doamna, sa ies din casa. Vrea tot timpul sa stau langa ea!” Si uite-asa, intr-o dimineata de sambata din luna lui martie ne-am trezit fara nea Dumitru. Nu prea am inteles noi repede noua stare a lucrurilor, dar regula e regula si am inghitit-o fiecare cum ne-am priceput mai bine. Dupa 2 ani petrecuti impreuna, pierderea ne-a cam intristat si fiecare si-a facut de lucru sa o rumege in tacere. De bietul Jackie ne durea sufletul cel mai tare: cine sa-l hraneasca, cine sa ii dea drumul in livada? Si cine sa se uite peste gard cand noi nu suntem acolo? 

Am sapat gradina, am semanat legumele, am plantat in ghivece plante tinere… pe la pranz, a batut la poarta tamplarul care cara in 

spate scaunul lasat pentru reparat de asta toamna. 

Barbata-miu s-a uitat la el si si i-a zis: “Mai, Tica, asta parca e tronul lui Stefan cel Mare, atata e de mare”. 

Intre timp, m-am mai procopsit cu un scaun din lemn masiv,  vechi si el de vreo 80 de ani. Le-am scos in gradina si m-am pus pe smirgluit straturile de vopsea de diferite culori temeinic asezate unele peste altele, astupat gauri de carii si crapaturi cu ceara, le-am finisat din nou cu o alta serie de smirgluit, le-am desenat iute niste flori de floarea soarelui si frunze de toamna pe care le-am pictat cu mare entuziasm  si, intr-un final, le-am lacuit. 

Fotoliul are foarte multe decoratiuni din lemn, motiv pentru care am ales un model simplu (care, fie vorba intre noi, oricum va fi acoperit pe timp de vara cu perne, dar am tinut mortis sa fie si acesta in ton cu restul mobilierului). Au iesit doua exemplare frumoase: tronul tocmai bun de folosit la citit ziua pe terasa, scaunul de asezat in coltul camerei cu un ghiveci pe el. 

Cum iarna a fost una grea la mosie, am facut planuri peste planuri cum sa imi fac mai frumoasa casuta de la tara. Si cum tablourile originale sunt scumpe in galeriile de arta, mi-am ales unele facute de catre artisti de pictura naiva si mi-am pictat singura vreo patru: 

unul pe piele de vitel cu un peisaj de iarna dupa o pictura originala semnata de artista moldoveanca Elena Rovutcaia, 

alte doua dupa bufnitele lui Petru Diaconu si 

ultimul dupa un artist al carui nume nu am reusit sa il aflu. Pentru cei curiosi, pictura pe piele am facut-o tot cu vopsele acrilice (la fel ca si cele pe carton panzat montat pe suport de lemn). Am degresat suprafata de piele, am pictat-o, dupa care am fixat culorile cu o solutie de tratare si de fixare a culorilor prin simpla tamponare. Toate materialele le-am cumparat de la fondul plastic din oras. Dupa ce pictura a fost gata, am lipit-o pe margini cu Uhu Plus pe un placaj si am inramat-o. Cele realizate pe carton panzat, le-am expus fara rama. 

Pentru ca iarna a fost exagerat de lunga, iar dorul de primavara mi-a ocupat cam tot timpul, mi-a venit ideea sa fac ceva si pentru butelia mare din gradina. Este vorba de recipientul acela imens care se inchiriaza de la furnizorii de gaz lichefiat, de la care se alimenteaza centrala cu gaz pentru incalzirea caloriferelor si a apei calde in casa. Am mers la Hornbach si am cumparat trei stinghii lungi pe care i-am rugat sa le taie in jumatate pe fiecare si m-am apucat de lucru. 

In pod avem 2 spaliere de sport pe care intentionez sa le montez in fata buteliei si sa fixez asimetric aceste bucati de lemn, iar la baza lor voi aseza doua ghivece in care voi planta zorele, astfel incat vegetatia sa urce pe ele. 

Iata si placile de lemn, 6 la numar, vopsite tot cu acrilice si apoi lacuite cu lac incolor. 

Pe ulita satului, forfota mare. Lumea aflase vestea ca ramasesem fara mana noastra dreapta si s-a pornit pelerinajul. Femeile isi prezentau oferta pentru curatenie in casa, iar barbatii, sa ude gradina. Nu pot sa spun ca m-am dat vreodata la o parte de la munca, dar , cum sunt sute de case de vacanta cumparate de timisoreni in sat, fiecare s-a gandit ca nevasta doctorului musai are nevoie si de femeie in casa. De parca nea Dumitru mi-ar fi spalat geamurile, gresia si buda din casa. Le-am zis: “Mai tanti Ana, n-am nevoie de femeie sa imi faca mie treaba in casa, dar am nevoie de ajutor, pe bani, fireste, sa ma ajutati in gradina, la smuls buruieni.” Pe una o dureau salele, alta suferea cu inima, ce mai tura-vura, fiecare vroia sa stearga praful cand dadeam telefon ca venim acasa si cam atat, dar pe milioane bune! Apoi au urmat harnicii barbati, iar al meu le-a spus: “Iata, asta e gradina. E nevoie de udat, e furtunul in podrum, racordat la apa, doar il tragi de pe bobina si il plimbi roata prin curte. Apoi uite si coasa electrica, o data pe luna sau la o luna si jumatate e de cosit iarba sus in livada.” "A, pai e munca grea, abia o scot la cap in gradina mea”. “Dar cat ceri, nea Gheorghe, ca sa faci treaba care imi trebuie mie?” “Dom’doctor, nu ma bag, ca nu mai e de mine!” 

Seara, ne-am asezat pe banca pe terasa si, in vreme ce admiram lacul, ne-am gandit: unde naiba sunt oamenii care vor sa mai si munceasca? Si cand de gandeam mai cu disperare, am gasit si solutia, chiar langa nasul nostru. Da, nu chiar toata Romania este popor de asistati. Noaptea se lasase peste sat, luna, ca o secera luminoasa, stralucea printre puzderia de stele. Pasarile isi pornisera trilurile si nu stiam daca sa ne ducem la culcare sau sa mai stam sa admiram spectacolul naturii. Viata, cu ajutorul divinitatii, are grija sa le aranjeze pe toate. Unul iese pe poarta, altul ii ia locul. Nici un gol nu ramane in timp, caci fiecare ne gasim rostul. 

P.S. In loc de incheiere: primaria din sat a amplasat in sfarsit tomberoane pentru colectarea gunoiului menajer. Masina urca serpentinele pline de gropi doar o singura data pe luna. In fata casei, chiar in buza lacului, avem si noi unul. Tomberonul e burdusit si inconjurat de saci strans legati la gura. Seara este pelerinaj: satenii desfac sacii aruncati de timisoreni, cauta prin ei, dupa care sunt iute legati la gura. Sambata seara, dupa vreo 16 ore de munca in gradina, stateam amandoi si admiram lacul pe terasa. Si numai ce vedem un satean care indesa niste cutii intr-o plasa. Al meu n-are de lucru si striga: "Are balta peste, nea Vasile?, iar raspunsul a fost bestial: "Inca n-are, dar da tomberonulbere in baxuri la doza, expirata din decembrie!" Si uite-asa aflam si noi ca vine de sarbatori vecina noastra, ucraineanca. cea care de canta de moare lumea si le bea de baga toti satenii sub masa cand inca ea nu si-a ostoit setea. Saptamana viitoare precis vine si menajera sa ii faca ordine prin casa. :)