A fost odata ca niciodata o baba, Baba Dochia, care avea un
fiu, Dragobete Iovan Dragomir. Copil ascultator, si-a trait copilaria pe langa
fustele maica-si, iar, cand a crescut mare, degraba ma-sa i-a gasit nevasta pe
masura, una cuminte, harnica si frumoasa, tocmai buna pentru flacaul ei. Dragomir
era mereu dus cu oile si caprele la munte, iar nevasta-sa ramanea acasa sa o
ajute pe baba la treburile din batatura. Dar chiar si-asa, Dochia nu avea ochi
buni pentru nora-sa si-o punea sa lucreze cat era ziua de lunga, dandu-i cele
mai nastrujnice porunci. Odata a trimis-o la rau sa spele lana alba pana s-o
face neagra, iar saraca fata, degeaba a trudit pana nu a mai putut, ca lana tot
mai alba se facea. Si s-a pus saraca pe plans pana cand i s-a facut mila lui
Dumnezeu si l-a trimis pe pamant pe Sfantul Petru sa-negreasca bunatate de
lana. Sfantul a batut cu toiagul in rau si lana toata s-a cernit. Intr-alt an, la sfarsit de Faurar, cand zapada inca nu se topise, numai
iaca ce-au trecut-o poftele pe baba si-si chema nora sa se duca iute in padure
sa-i aduca fragi proaspeti si parfumati. A plecat tanara fata suparata cu
traista pe umeri si lacrimile siroindu-i pe obraji, gandindu-se cum sa faca ea
casa buna cu nebuna de baba. Dumnezeu privea din inaltul cerului si-si scarpina
norii din barba. Si iute a batut din palme dand rod mladitelor de fragi. Fata a
cules pumnul de fragi, l-a pus cu grija bine intr-o ulcica de pamant si s-a
intors fericita acasa. Baba Dochia, crezand ca primavara i-a batut deja la usa
si n-a apucat sa o pofteasca-n casa, repede si-a chemat fiul sa stranga iute
caprele si oile si sa plece impreuna cu ele sus la munte. Dumnezeu
lasase soarele sa-si mijeasca razele, dar gerul il pastrase. Batuse norii sa-si umfle obrajii dolofani si-a suflat vant sa-i rareasca in zarea mare. Baba nebuna si-a luat toiagul de dupa usa si-a plecat imbracata asa cum o prinsese vremea, cu toate cele 9 cojoace in spate si cu oile
in urma. A doua zi, dis-de-dimineata, in prima zi de Germanar, baba urca pe
coasta muntelui cand de- odata s-a pornit un viscol napraznic si-a-nceput cand
sa ploua, cand sa ninga, pana i-a udat cojocul de deasupra transformandu-l
intr-o adevarata piatra de moara. A urcat baba ce-a urcat si si-a lepadat
cojocul, caci greutatea ii rupea salele. A doua zi a mai lepadat inca unul si
tot asa, pana le-a lepadat pe toate noua. Gerul se-ntetise atat de tare, incat baba
a-nghetat langa fiul ei, transformat in sloi de gheata langa oile si caprele
sale.
Credinta populara spune ca Dragobete oficia casatoriile intre
nevorbitoare, semnificand venirea primaverii si trezirea naturii la viata. Cuiburile
se umpleau cu pui, iar plantele isi ridicau somnoroase tulpinele fragede catre
soare. Iar lumea toata se umplea de bunastare. Fetele nemaritate culegeau apa
de pe fragi si isi clateau obrajii facandu-le mai frumoase ca niciodata, gata
bune de maritat. Se zice ca cele care-si intalnesc iubitul in ziua de
Dragobete, dragostea o sa ii tina impreuna tot anul. Cred ca merita sa incercati.
BALADA DOCHIEI - scrisă de Ghe. Asachi în 1838, după
călătoria la muntele Pion (Ceahlău)
Între Piatra Detunata
S-al Sahastrului Picior,
Vezi o stânca ce-a fost fata
De un mare domnitor.
Acolo e rea furtuna
E locasul cel cumplit,
Unde vulturul rasuna
Al sau cântec amortit.
Acea doamna e Dochia
Zece oi s-a ei popor
Ea domneaza-n vizunie
Peste turme si pastori.
La frumusete si la minte
Nici-o giuna nu-i samana
Vrednica de-a ei parinte,
De Decebal, ea era.
Dar cum Dacia-au împilat-o
Fiul Romei cel marit,
Pe cel care-ar fi scapat-o
De-a iubi a giuruit.
Traian vede asta zâna
Desi e biruitor,
Frumusetei ei se-nchina
Se subjuga de amor.
Împaratu-n van cata
Pe Dochia a-mblânzi.
Vazând patria ferecata,
Ea se-ndeamna a fugi
Prin a codrului potica
Ea ascunde al ei trai,
Acea doamna tinerica
Turma paste peste plai
A ei haina aurita
O preface în saiag,
Tronu-i iarba înverzita.
Schiptru-i este un toiag.
Traian vine-n asta tara
Si de-a biru-i deprins.
Spre Dochia cea fugara
Acu mâna a întins.
Atunci ea, cu graiu ferbinte
"Zamolxis, o zeu ! striga,
Te giur pe al meu parinte
Astazi, rog nu ma lasa!"
Când întinde a sa mâna
Ca s-o strânga-n brat Traian,
De-al ei zeu scutita zâna
Se preface-n bolovan.
El petroasa ei icoana
Nu-nceteaza a iubi,
Pre ea pune-a sa coroana
Nici se poate desparti.
Acea piatra chiar vioaie
De-aburi copera-a ei sân,
Din a ei plâns naste ploaie,
Tunet din al ei suspin.
O ursit-o privegheaza,
Si Dochia deseori
Preste nouri lumineaza
Ca o stea peste pastori.
https://hbhdeco.wordpress.com/2013/02/23/dragobete-celebrate-love-the-romanian-way/
