Saptamana din povesti si superstitii

Intre raurile Eufrat si Tigru se intindea un teritoriu fertil cunoscut astazi drept “leaganul civilizatiei omenirii”, loc in care s-au dezvoltat primele societati alfabetizate de pe pamant. Oamenii i-au zis Mesopotamia, dar niciodata n-a existat o tara care sa poarte acest nume. Regii i-au scris istoria punand bazele regatelor care au dezvoltat culturi preistorice majore. Ur-Nammu,  regele sumerienilor, Sargon -  regele akkadienilor, Tiglath-Pileser - regele asirienilor si Hummurabi, regele babilonienilor, cel care a transformat statul cu acelasi nume intr-un mare imperiu. Aici au fost scrise primele coduri legislative ale lumii cunoscute sub denumirea de “Codul lui Hammurabi”, opera literara “Epopeea lui Ghilgames” si tot aici au fost construite Turnul Babel , Templul lui Marduk si Gradinile Suspendate ale Semiramidei. Viata in Babilon era bine randuita, caci oamenii deja aveau meserii din care castigau suficient cat sa isi intretina in prosperitate familia. Una dintre cele mai rentabile ocupatii era negustoria, iar obiceiul organizarii targurilor si iarmaroacelor isi trage originea din perioada de glorie a Imperiului Babilonian. La inceput, pietele erau organizate din 10 in 10 zile, numai ca oamenii greu le tineau socoteala. Si-apoi lumea dadea navala si din imprejurimi, motiv pentru care administratia a hotarat ca ziua de negustorie sa fie stabilita la fiecare a 7-a zi din luna. In acea zi nimeni nu muncea, iar piata era plina cu negustori si tarabele pline cu marfa, de precupete gurese si saltimbanci veniti sa distreze lumea si puhoiul de copii care impanzeau strazile. Evreii, dupa ce au vazut norodul strans la targ ca la balci, s-au gandit ca tot a 7-a zi sa fie decretata zi de sarbatoare, iar lumea sa se roage lui Dumnezeu. De-aici si pana la datul numelor diferite pentru toate cele 7 zile n-a mai fost decat un pas, dar la acest proces au participat atat egiptenii, cat si romanii, adoptand si ei saptamana cu 7 zile, ale caror denumiri au fost inspirate dupa numele planetelor: ziua Soarelui, ziua Lunii, ziua lui Marte, ziua lui Mercur, ziua lui Jupiter, ziua lui Venus si ziua lui Saturn. Romanii au numarat zilele din noapte in noapte si multe tari pastreaza aceasta regula si-acum. Luna calendaristica a fost impartita in grupuri de cate 7 zile pana la sfarsitul ei. Romanii nostri n-au fost multumiti de originea numelor zilelor saptamanii si si-au construit povesti in jurul lor, atribuindu-le deopotriva barbatilor si femeilor cu caractere diferite. Caci crezul lor este ca Dumnezeu in toata maretia sa ar fi decis ca prima zi din saptamana sa fie Duminica, urmata de Luni si Marti- doi barbati, Miercuri-femeie, Joi- barbat, Vineri si Sambata-femei, iar cele guvernate de femei sa devina zile de sarbatoare, in vreme cele patronate de barbati sa fie destinate muncii.

Luni, prima zi din saptamana, este ziua astrului selenar. Potrivit legendei, aceasta zi este reprezentata de un barbat bun si priceput care detine cheia portilor cerului carora de arata calea atunci cand sufletele ajung in lumea celor drepti. In calendarul nostru popular, sunt multe zile de luni cu rang de sarbatoare: Lunea Curata, Lunea Pastorilor si Spolocania. Legenda spune ca cei nascuti lunea nu-s tocmai frumosi, dar sunt norocosi si vor avea viata lunga si imbelsugata, fiind devotati casei si caminului, priceputi la tesut, cusut si brodat. Tot lor le este interzis negotul sau datul pe datorie, petitul, nuntirea si inmormantarea. Lunea nu se taie unghiile, nu se scoate gunoiul din casa si nu se da cu imprumut nimic.

Marti e ziua cu “trei ceasuri rele”, zi cu ghinion, in care nu e bine sa incepi nimic sau sa pleci la drum. Aceasta zi apartine celor care urmeaza sa se nasca si este simbolizata de un barbat rau care nu te-ajuta, ci te-ncurca. Se zice ca Dumnezeu ar fi urzit lumea si pamantul intr-o zi de marti. In calendar sunt multe zile de sarbatoare pline de interdictii, una mai inspaimantatoare decat alta: Martea Seaca, Martea Stramba, Martea Testelor, Martea Dracului, Martea Incuiata, Martea Vaselor, Martea Ciorilor, Martea Furnicilor, Martea Traznetului, Martea Santoaderului sau Paparudele, motiv pentru care niciodata nu se incepe construirea unei case, forarea unei fantani, lucrul la camp si nu se cumpara obiecte taioase. Totodata nu se merge la petit si nuntit. Cele mai reprezentative sunt cele 6 zile de marti dupa Rusalii in care unele activitati casnice sunt interzise, altele sunt recomandate. Cei nascuti intr-o si de marti, contrar trasaturilor zilei, sunt energici si entuziasti, optimisti si pozitivi.

Miercuri schimba registrul si este simbolizata de-o batrana sfanta, sarmana, cu suflet bun, imbracata in straie albe si cu pletele despletite care traieste in pustiu, in paduri neumblate sau in pesteri adancite in fund de pamant. Aceasta este ziua in care romanii tin post pentru Maica Domnului cinstindu-i menirea. Se zice ca Miercuri este vaduva, motiv pentru care nu e bine sa se mearga in petit sau la nuntit de ziua ei. Tot credinta populara spune ca aceasta zi e buna pentru postit, pentru pus clostile la clocit, leac si descantec, pentru  calatorii, negot si pentru cultivarea mintii. Miercurea, insa, nu se pun boii la jug si nu se organizau petreceri. Sfanta Miercuri pazeste drumul si protejeaza calatorii aratandu-le calea buna de urmat. Ea are grija de oameni si animale, hranindu-le si  oblojindu-le ranile. Este o zi curata si binecuvantata, solara, pozitiva prin definitie. In calendar sunt zile de miercuri cu statut de sarbatoare: Miezul Paresimilor, Miercurea Stramba. Cei nascuti in aceasta zi sunt cu realisti, intoleranti, decisi, activi, imperativi.

Joi este ziua norocoasa, dedicata cultului si odihnei, care incurajeaza dragostea si casatoria, care celebreaza increderea si dialogul. Joia se afla sub directa protectie a Sfantului Nicolae, iar cel care o simbolizeaza este barbatul afectuos, norocos, protector al dragostei si casatoriei. In aceasta zi cerul se razbuna tunand si fulgerand, motiv pentru care taranii si-au botezat vitele cu numele de Joiana, sa fie ferite de traznete. Pana in sec 19, saptamana avea doua zile de sarbatoare, una era joia, cealalta era duminica. Intre Paste si Rusalii, femeile n-au voie sa lucreze vreme de 9 joi, denumite “joile oprite”, ca sa fereasca recoltele de grindina si furtuni. Tinerele neveste se scoala dis de dimineata si isi spala parul si-l piaptana inainte sa se crape de ziua ca sa ramana frumoase si iubite. Tot ele spala icoanele Maicii Domnului cu apa neinceputa si dreasa cu busuioc cu care se clatesc apoi pe fata ca sa ramana tinere si frumoase si o arunca peste flori sa imprastie fiori de dragoste in ograda. Femeile se pun pe scuturat, maturat si dereticat, ca cel drag sa vada si sa-i aprecieze harnicia, chiar daca niciuna n-are voie sa spele rufe. Joia este buna pentru valorificarea tuturor cunostintelor, abilitatilor, talentelor si experientelor personale si colective. Credinta populara zice ca din ouale puse sub closca in aceasta zi vor iesi cocosei. Joia e zi de dragoste, deci tocmai buna de petit si nuntit. In aceasta zi erau permise toate activitatile dedicate iubirii: petitul, logodna si casatoria. Calendarul popular mentioneaza zile de joi declarate zile de sarbatoare, unele dintre ele avand conotatie negativa: Joile Oprite, Joia Nemaipomenita, Joia Verde, Joia Furnicilor, Joia Alba, Joia Iepelor , Joia Paparudelor si Caloianului si Joia din Postul Craciunului cand crestinii il sarbatoresc pe Climata Vantul, cel raspunzator de vanturile puternice si periculoase. Iar cea mai mare sarbatoare este Joia Mare din Saptamana Patimilor. Cei nascuti joia sunt norocosi, afectuosi, exigenti si buni negutatori de cai.

Ziua de Vineri sta sub semnul Crucii datatoare de viata si este reprezentata de cea mai batrana sfanta dintre toate suratele ei. Ea se afla sub protectia batranei milostive, Sfanta Vineri, si a Crucii. Sfanta Vineri protejeaza femeile casatorite, le moseste, casatoreste tinerele si protejeaza animalele. Este ziua in care se posteste. Vineri este sora zilei de Duminica si este o zi curata, marcata de un noian de superstitii si interdictii de lucru. Se zice ca toate faptele celor care lucreaza in aceasta zi se transforma in rani pe trupul sfintei. Desi buna si milostiva la suflet daca i se respecta regulile, ea devine razbunatoare si necrutatoare in momentul in care nu ii sunt incalcate  interdictiile. In credintele populare se zice ca “cine coase vinerea isi coase gura, cine toarce-si toarce matele, cine sparge oul face culcus in casa lui mormonilor, cine-si taie unghiile isi pune spini pe calea pe care o trece desculta, cine se spala pe maini nu are parte de coliva, cine atata focul isi atata flacara sub cazanul in care are sa fiarba-n iad” (TH.D.Sperantia – raspunsuri la chestionarul de sarbatori paganesti). Vinerea nu se schimba niciodata asternuturile daca vrei sa nu te-ajunga visele urate. Interzis era sa coci paine si sa croiesti si sa cosi haine. Zilele de Vineri consemnate in calendarul crestin sunt: Vinerea Seaca, Vinerea Mare, Izvorul Tamaduirii si Vinerea Ciumei. In aceasta zi se tine post pentru purificare trupeasca si spirituala.  Toti cei nascuti in aceasta zi sunt carismatici, empatici si intuitivi.

Sambata este una dintre zilele nefericite, fiind zi de rascumparare, de rugaciune, de iluminare, destinata randuirii lacaselor sfinte, comunicarii cu lumea de dincolo si aducerii de ofrande. Este ziua in care cerul se deschide ca cei morti sa poata sa priveasca pe pamant la cei dragi si sa primeasca pomenile facute de cei vii. Desi femeie, ziua este una trista, buna pentru farmece. Timpul e batran, motiv sa nu incepi nimic: nici sa construiesti, nici sa pleci la drum. Desi nefasta pentru cei vii, este favorabila pentru spiritele celor morti, vrajilor si magiilor. Sambata nu se incepe nimic ce nu poate fi terminat in aceeasi zi si nici nu e bine sa mananci de dimineata, ca ci e zi de dat pomana. Cei care viseaza in noaptea de sambata trebuie sa stie ca acestea se vor implini. In calendar sunt mentionate multe zile de sarbatoare: Sambata Mare, Sambata Mortilor, Sambata lui Lazar. Cei nascuti sambata sunt puternici, generosi si optimisti.

Duminica este ziua bucuriei, aducatoare de pace si liniste. Aceasta este singura zi sfanta fiind denumita si Dies Dominica, adica Ziua Domnului.  Se zice ca femeia care o reprezinta locuieste intr-un palat de aur , dincolo de Apa Sambetei care inconjoara Iadul, si vegheaza neincetat la binele oamenilor. Ea poarta vesminte albe si stralucitoare si este vara soarelui. “Dumnezeu a facut lumea in 6 zile, iar intr-a 7 s-a hodinit”, spune Biblia, prin urmare, aceasta zi, indiferent care, este zi de sarbatoare, de odihna, de credinta si rugaciune, de bucurie si veselie. Este ziua-femeie cea mai frumoasa si pretioasa dintre toate suratele sale. In aceasta zi sunt interzise descantecele si aflarea ursitei, punerea verzei la murat, activitati de plantat si semanat. Duminica este prin definitie zi de sarbatoare, dar anumite duminici au statut special in calendarul popular: Duminica Tanara, Duminica Floriilor, Duminica Tomei, Duminica Mare. Cei nascuti in zi de duminica sunt persoane loiale si ferme.

Legendele populare spun ca sunt zile bune si imbelsugate, aducatoare de noroc asa cum sunt zilele de luni, miercuri si joi  sau rele, aducatoare de ghinion precum zilele de marti, vineri si sambata, indiferent daca se afla sub semnul femeii sau al barbatului. Zilele mergeau la inceput pe pamant printre oameni, iar acestia aveau timp sa le cunoasca si sa le inteleaga. Nimeni nu spune cand zilele au decis ca locul lor nu mai este printre muritori, dar omenirea, chiar daca nu le-a mai vazut, a continuat sa le respecte, crezand in toate superstitiile care le insoteau.

Bibliografie:

Tudor Pamfilie – Sarbatorile la romani si Povestea lumii de demult dupa credintele poporului roman;

Artur Gorovei – Credinte si superstitii ale poporului roman;

Elena Niculita-Voronca – Datinile si credintele poporului roman, adunate si asezate in ordinemitologica;

Narcisa Alexandra Stiuca – Sarbatoarea noastra cea de toate zilele;

Romulus Vulcanescu – Mitologie romana.

Lunile anului in file de poveste

Dumnezeu, in marea sa nemarginire, se plictisise atat de tare incat prima data a nascocit jocul, iar mai apoi colbul. Si s-a pus pe plasmuit. In lumea fara de-nceput si fara de sfarsit, creatorul s-a trezit singur, n-avea unelte, nici materiale sofisticate, nici reviste sa se inspire, nici prieteni cu care sa schimbe pareri. Prin urmare, prima data a facut o minge mare pe care a privit-o indelung tinand-o intre palme. Dezamagit a aruncat-o cat a putut de tare, iar mingea s-a rotit in neant pana cand, intr-un tarziu, i-a cazut la loc in brate. A privit mirat caci nimeni nu-ndraznise vreodata sa-l atinga sau sa il imbie intr-o surprinzatoare imbratisare. Dumnezeu a ras de placere caci singuratatea ramasese o parere, acum avea un prieten cu care sa se joace si sa isi masoare eternitatea in ghidusii rebele. S-a gandit o clipa si-a decis sa construiasca  o lume cu pamanturi manoase, ape limpezi  si spumoase, pe care le-a infrumusetat cu plante vezi, flori colorate si frumos mirositoare, cu pomi roditori de fructe zemoase si gustoase, cu pasari cantatoare si animale unele blande, altele fioroase. Apoi a mesterit indelung pana a conceput barbatul din a carui coasta a alcatuit femeia. Barbatului i-a dat vitejia, determinarea si iubirea, in vreme ce pe femeie a inzestrat-o cu frumusete, gingasie si darul sa rodeasca samanta omeneasca. Aruncase demult pete de culoare modeland soarele caruia i-a daruit caldura, apoi luna cu a ei lumina magica si pala, norii pufosi si bucalati, vantul poznas si hoinar neobosit, lacrimile ploilor si roua diminetilor, fulgii cerniti intr-o incremenire de gheata. Atunci s-a scarpinat in barba, si-a batut burta cu palmele si si-a zis: ce frumoasa e lumea pe globul meu de lut. Dar in ce ordine sa le fac sa apara? Care sa fie rostul tuturor acestor personaje? Si cum sa le leg atat de puternic intre ele incat geometria universului sa-si pastreze cu sfintenie rolul? Le-a impartit pe grupe: unele pentru campii, altele pentru munti si dealuri, unele sa mearga pe pamant, altele sa se inalte in zare, iar pe cele ramase stinghere la colt de lume le-a daruit apelor. Omului i-a dat pamantul pe de-a-ntregul sa il populeze, sa il lucreze si sa il ingrijeasca pentru generatiile viitoare. Dar lumea inca statea incremenita, nestiind care ii era rostul, cand trebuia sa intre in scena si cand i se termina rolul? Dumnezeu a cazut pe ganduri si i-a venit o idee: sa cearna timp, astfel incat lumea sa aiba vreme sa se nasca, sa creasca, sa zamisleasca urmasi si sa moara. Dar cat timp? Un an, un cerc complet de viata, un inel drept legamant, un “annus”! isi zise el bucuros. Anul sa aiba patru anotimpuri: primavara cu nasterea vietii, vara cu copilaria si adolescenta, toamna cu maturitatea si iarna cu batranetea, aducatoare de moarte si de speranta, caci viata n-are cum sa mai dispara, ci doar se transfera in alte suflete perene. Voi nascoci timpul si voi darui anului cate 3 luni pentru fiecare anotimp, iar lunilor le voi da patru saptamani organizate in sapte zile senine urmate de tot atatea nopti calme, iar zilelor le voi da 24 de ore, orelor – 60 minute si minutelor 60 de secunde. Caci lumea e un ceas, in care fiecare intra si iese dupa cum bate gongul vietii. Pentru unii va bate mai devreme, pe altii va uita sa ii cheme, dar lumea va fi magica in aceasta ordine lipsita de reguli si masuri, guvernata de neprevazut, de riscuri si de minuni. Spectacolul incepuse de cand Dumnezeu intorsese arcul orologiului si lumea dansa printre luni, saptamani si zile, care macinau luni transformate in anotimpuri si ani. Cine stie cat timp s-a scurs de la facerea lumii? Si cine stie care ii este rolul de jucat pe scena lumii intr-un angrenaj divin caruia Dumnezeu uitase sa ii scrie manualul cu instructiuni de folosire. Aruncase provocarea oamenilor, caci asa era jocul ce urmau sa il joace la inceput singuri, apoi in doi, trei, ca la final sa ramana intotdeauna unul. Dar timpul, timpul inca isi incarca bateriile si orologiul suna sarbatorind  efemeritatea vietii si nemuritoarea vesnicie.

Putini stiu insa ca Dumnezeu in toata darnicia lui a alcatuit la inceput doar 10 luni: Martius, Aprilis, Maius, Iunius, Quintilis, September, October, November si December.  Intre timp, in joaca lui nevinovata, creatorul le-a daruit oamenilor papusi imaginare sub forma de zei carora le-a dat un rol care sa-i ghideze in viata lor de zi cu zi: prima luna a anului il preamarea pe Marte, zeul razboiului, sfatuitor si exemplu de urmat pentru barbati, apoi s-a gandit la femei si le-a daruit Aprilis, luna zeitei Venera si a Florei care umplea pamanturile cu vegetatie, iar femeile i-au multumit recunoscatoare, astfel incat l-au mai pacalit pe creator sa le mai dea o luna, Maius, inchinata zeitei pamantului, Maia. Femeile viclene au castigat si luna urmatoare, caci multe ramasesera grele si se rugau acum in cor zeitei protectoarea caminelor si casniciilor, soata lui Jupiter, regina zeilor si a oamnenilor, Iuno. In aceasta luna aveau loc cele mai multe nunti. Creatorul s-a simtit la un moment dat cam obosit de galagia suratelor care nu se opreau din vorbit decat in somn. Si-a sters fruntea de sudoare si si-a zis: "sa continue omul jocul si sa-l faca dupa indelunga cugetare. Se apropie de parg, va fi bine, caci gandeste pentru ziua care vine. Copiii inca ii alearga prin batatura, nevasta deretica prin casa, curtea e plina de copii, pamanturile dau in rod. Sa-l las sa vad ce poate". barbatii insa n-aveau timp de joc si de botezuri, asa ca repede s-au pus pe treaba si pe restul le-au numit: a 5-a, a 6-a pana la 10 luna. Ce lipsa de inspiratie, si-a zis creatorul oleaca dezamagit. Dar Dumnezeu si-a amintit: barbatul este stalp, femeia e icoana! Drept urmare, a privit cu-atentie, caci Iulius Cezar ridicase un imperiu si-l tinea in maretie pe pamant. Astfel incat, Quintilis a devenit pe data Iulie. Dar timpul se scurgea-n viteza mare, iar dupa Cezar a mai urmat un alt mare imparat, Octavianuls Augustus, caruia creatorul s-a simtit obligat sa-i daruiasca si acestuia o luna, iar Sextilis s-a transformat in August. Gata, isi zise Dumnezeu, restul lunilor sa ramana ca-nainte, iar lunile si-au pastrat randul: septembrie (septem -7), octombrie (octo - 8), noiembrie (novo - 9) si decembrie (decem - 10). Numai ca, pe pamant, moara timpului macina vieti si altele le luau locul. Nici nu stim  exact cand regele roman Pompilius a decretat: "sunt prea putine luni", si pe data a mai nascocit vreo doua, asezandu-le in coada anului: Ianuarie i-a inchinat-o zeului portilor si pragurilor timpului, Ianus, zeu periculos si perfid, care avea doua fete: una privind spre anul ce-a trecut, cealalta spre anul care vine. Acesta veghea deopotriva intrarile si iesirile, fiind paznic al inceputului si sfarsitului. Regele isi desfata privirile admirand tinerele romane care fugeau din calea barbatilor care le fugareau incercand sa le atinga cu biciul facut din piele de capra, astfel incat sa le convinga sa le devina soate credincioase si sa le lase grele, sa nasca prunci vigurosi pana anul care urma sa vina. Biciul se numea februa, iar regele a decretat: Februarie avea sa se cheme urmatoarea luna.

Habar nu am cand creatorul si-a dat seama ca ne-am nascut si noi sub soare ca popor si, cum romanii greu se lasa multumiti si-s curiosi nevoie mare, ei si-au numit lunile dupa vremea pe care Dumnezeu, poate din indiferenta sau pur si simplu din coincidenta, ne-a lasat-o sa o traim aici: Ianuarie a devenit Gerar caci iarna isi asternea nametii pe ulite si case, iar lumea statea imprejurul sobei in ca re mocnea focul. Taranii spun ca, daca in ianuarie vremea e friguroasa, la fel va fi si primavara care urmeaza, dar vara va fi secetoasa.  Februarie sau luna lupilor era considerata o luna geroasa caruia taranii i-au zis Faurar, adica fierar, caci, desi la inceput de luna pamantul era inghetat, dupa jumatatea ei, cand se dezgheta, oamenii se apucau sa isi faureasca uneltele, pregatindu-se de lucrat pamantul. In Martie lumea era pe camp, Baba Dochia urca anevoie cu oile la munte, lepadandu-se de cojoace, iar Martisorul suna gin goarna vestind primavara. Iarna se lua la tranta cu primavara, dar niciodata nu izbutea sa-si pastreze lumea pentru sine. Martisor era tare nazdravan, fapt pentru care, cand si-a invitat fratele mai mic, pe Prier, la ospatul de seara, acesta si-a luat cu el la drum atat caruta, cat si sania si luntrea, caci nebunul de frate-sau ii trimitea in intampinare soarele cu raze inselatoare, nori cernind zapada in troiene si ploi care maturau toti bolovanii din cale. Dar nici mezinul nu era mai prejos, caci de fiecare data ii dejuca toate planurile si ajungea la cina indiferent de vreme si pricina. Aprilie se rafata si el cu nume nou: Prier, dupa vremea prielnica, caci primavara isi intra in drepturi depline. Uneori o mai lua razna, iar satenii s-au razbunat si-au numit-o “traista-n bat”.  Mai a devenit Florar, caci marea de flori si culori se desfasura sub razele de soare, gerul era dus, vara era pe-aproape. Caci Iunie, devenit Ciresar sau Ciresel, isi scutura cerceii dulci si se rasfata sub razele de soare. Ai nostri s-au suparat cand au vazut ca soarele isi cam facea de cap, astfel incat Iulie a devenit Cuptor. Luna asta ascundea o fratie vinovata cu fartatul Faurar, caci, in popor se zice ca, pe cat de frig e in Faurar, pe-atat de cald va fi in Cuptor. Dar caldura acestei luni ajuta rodul sa se coaca, iar luna August s-a transformat in Gustar sau Secerar, caci amandoua ne duc la gustarea roadelor si la seceratul lanurilor. Lumea abunda in rod: legume, fructe si grane. In Septembrie vremea era schimbatoare, iar taranii se pregateau sa culeaga viile. De aceea i-au pus mai multe nume: Vinitel, Viniceriu si Rapciune. Batranii zic ca, daca in septembrie e cald, in Brumarel va fi frig si umezeala. Daca tuna si ploua, in Faurar va fi multa zapada, iar anul urmator va fi extrem de roditor. Daca, dimpotriva, va fi cald si infloresc scaietii, atunci toamna va fi lunga si frumoasa. Octombrie vine cu Brumarel, iar toamna se coboara in alaiuri de frunze pamantii peste care cerne bruma subtire. In luna Noiembrie deja iarna revine acasa si isi trimite bruma sa –si vesteasca sosirea, iar luna se numeste Brumar. In ambele luni se formeaza bruma si chiciura, iar daca sufla vantul, iarna va fi blanda. Decembrie sau Ningau deschide usa iernii si lumea se pregateste pentru un alt miracol al vietii ce se va instala pe pamant dupa alte doua luni. Este o luna plina de sarbatori si colindatori. Lumea se roaga sa muste gerul din pervaze, astfel incat anul care vine sa fie plin de roade. Daca ninge abundent, in iunie va ploua mult. Ziua buna va doresc pana data viitoare. Vom vorbi de saptamana. 

Bibliografie:

Narcisa Alexandra Stiuca – Sarbatoarea noastra cea de toate zilele, vol 2, Editura Cartea de buzunar.

Sanzienele - Cine le vede nu le crede, cine le-aude nu le raspunde

In 24 iunie, romanii sarbatoresc Sanzienele sau Dragaica, cea mai spectaculoasa sarbatoare pagana a anului, cand ziua nasterii Sfantului Ioan Botezatorul  anunta Solstitiul estival. Conform traditiei, este noaptea in care se deschid cerurile si se contopesc energiile astrale, dar numai celor cu inima curata le este permis accesul la tainele universului caci doar ei stiu sa priveasca dincolo de realitatea prezentului si au puterea sa vada altfel decat cei “cu mintea-ntreaga”. Cand portile cerului se deschid, sufletele stramosilor se coboara pe pamant, iar cei vii isi pomenesc mortii, celebrand asa zisii “mosi de sanziene”. Batranii impodobesc mormintele si dau pomana pentru sufletele celor dusi. In aceasta zi de sarbatoare, casele sunt impodobite cu ramuri verzi si flori galbene si fiecare scoate din lada straiele mirosind a levantica. Sanzienele sunt zanele bune care umbla pe pamant, cantand si dansand, sortind la rod holdele si femeile tinere, tamaduind bolile si sufletele indurerate ale oamenilor, umpland de leac si miresme florile si plantele pamantului. In aceasta zi soarele ajunge la apogeu vestind plenitudinea verii, motiv pentru care ziua se numeste si “Cap de vara”. Linistea cuprinde pamanturile, iar animalele capata darul vorbirii si se pun laolalta la sfat. Zanele pamantului, frumoase, harnice si bune, care s-au preschimbat in flori aurii, ies din paduri sa petreaca si sa-mprastie rod in casele si ogoarele oamenilor. Tinerele se scoala dis de dimineata, isi scot zestrea si hainele afara sa le mangaie soarele si sa alunge moliile, dupa care se aduna impreuna din toate satele invecinate si pleaca la cules de flori chiar cand zorii dau din gene. Apoi se pun pe impletit cununi si isi aleg cea mai mandra fata dintre ele si-i dau numele pentru o zi de Dragaica. Fiecare isi doreste sa fie zana pret de-o zi, chiar daca traditia graieste ca Dragaica nu se va marita in urmatorii 3 ani. Toate se imbraca in ii si fote de sarbatoare, isi incing mijlocul cu braie de care agata flori galbene si frumos mirositoare, acoperindu-si capul cu marame peste care isi asaza cununa de sanziene. Poarta in brate spice de grau si seceri si pornesc cu alaiul din sat in sat  si pe ogoare la colindat in alai de sarbatoare.

Fetele-si gatesc surata cu cununa impletita din flori de sanziene si spice de grau, ii agata de brate cheile de la jitnite intr-un ritual prin care celebreaza soarele si muncile agricole specifice verii. Cununile sunt purtate ziua, dupa care sunt puse la uscat in case, agatate de icoane si folosite ca leac pentru boli si protectie pentru familie. Flacaii isi construiesc din manunchiuri de flori si spice de grau cruci si le aduc in biserici pentru a fi sfintite si pastrate de-a doua zi in case ca sa alunge relele si sa previna bolile. Sanzienele sau Dragaicele sunt personaje nocturne, dar, spre deosebire de iele, sunt binevoitoare cu oamenii si-i ajuta sa fie sanatosi si vigurosi, sa le rodeasca pomii, plantele si pamanturile si sa le fie fertile soatele si animalele. Cand alaiul fetelor e gata, acestea joaca dansul Dragaicei, dans ritualic pentru belsug si protectie, una dintre ele purtand steagul Dragaicei, o prajina inalta de 3 m care are in varf o cruce impodobita cu batice colorate, flori de sanziene, frunze de pelin, capatani de usturoi si spice de grau ca simbol al cercului solar. Tot in aceasta zi se “intrusteaza boul”, adica se impodobeste cu flori si se plimba prin sate. Practicile premaritale abunda in ziua magica, fetele mari avand obiceiul sa arunce cununa de sanziene pe acoperisul casei. Coronitele agatate pe acoperis erau semn de maritis, iar cele grabite, repetau aruncarile ca sa stie cati ani mai au de asteptat. Cele curajoase, aruncau cununa in coltul casei, iar a doua zi, in zori, o duceau in grajd cu ochii inchisi incercand sa dibuiasca cea mai frumoasa juninca din ocol. Cum arata vita, asa avea sa fie si cel ce-i era sortit: tanara si viguroasa sau o gloaba batrana si obosita. Fetele nemaritate isi puneau sub perna flori de sanziene ca sa isi viseze ursitul, iar cele proaspat maritate se inchingeau cu braie de flori sa le rodeasca pantecele copii sanatosi si sa le protejeze de dureri de mijloc la muncile campului.  Daca in coronita agatata-n casa paianjenii isi faceau plasa, era semn ca fata se marita cu-n flacau avut, daca nu, cu unul sarac. Fiecare om isi arunca pe case coronitele intreband sanzienele: tinerii despre iubiti, mamele despre copii si casa, barbatii despre vite si ogoare, batranii despre sanatate, in vreme ce doar copiii nu-si gaseau intrebarile, caci jocul era singura lor grija. Daca suava coronita pica de pe casa era semn ca dorinta se-mplineste, daca nu, gaseai motiv de consolare pana–n anul care vine si speranta ca ursita are timp sa ti se schimbe-n bine. Tinerele mame pregateau albiile de scaldat, parfumand apa cu flori de sanziene, in care isi scaldau copiii intarindu-le astfel sanatatea. Se zice ca roua cazuta pe flori in noaptea de Sanziene vindeca bolile de ochi si de piele, iar babele, umbland pe carari neumblate,  strangeau roua din zori intr-o carpa alba noua, pe care o storceau acasa intr-o oala neinceputa ca sa se spele pe fata tinerele fecioare sau maritate cu speranta ca roua le va face mai frumoase si le va tine tineretea mai multa vreme. Ritualul spune ca batranele n-aveau voie sa vorbeasca si sa se intalneasca cu cineva pe drum, astfel incat vraja sa nu se rupa si sa-si pastreze puterea. Batranele satului supuneau fetele descantecelor de intors inima celor indragostiti ca sa le creasca puterea. Flacaii purtau faclii aprinse pe care le roteau in cercuri solare, aprinzand focul capitelor ridicate pe dealuri ca simbol de protectie si purificare. Crucile atent impletite le prindeau la usi, porti si icoanele agatate pe pereti in casa.  Alaiul de flacai canta in apus:

“Du-te soare, vino luna,

Sanzienele de-mbuna

Sa le creasca floarea-floare,

Galbena, mirositoare,

Fetele sa o adune

sa le-aseze in cunune,

Sa le prinda-n palarie,

struturi pentru cununie,

Babele sa le rasteasca,

pan’la toamna sa nunteasca.”

La lasarea intunericului, dealurile erau cuprinse de flacari, caci noaptea trebuia luminata si spiritele ghidate dupa rituri si traditii:

“Du-te luna, vino, soare

ca tragem la-nsuratoare

Cununile neursite

zac pe hornuri azvarlite,

Hai, frumoaselor, ce stati,

zane sa nu ramaneti!

Ca venim dupa petit

pana nu v-ati razgandit”

In preajma caselor unde locuiesc fetele care nu sunt pe placul niciunuia dintre ei, acestia cantau:

“Toate slutele-s grabite,

Toate vor sa se marite,

Cu-alde unii dintre noi,

Feciori mandri, vai de noi,

Ca la nunta stim hori,

La praznice stim pranzi

Si la dragosti si mai si…”

Cand zorii mijesc spre ziua, facliile sunt infipte in curtile caselor si pamantul ogoarelor si lasate sa se stinga cand noaptea se ingana cu ziua si cerul plange in stropi de roua.

Ziua de 24 iunie mai este denumita si “amutitul cucului”, caci pasarea incepe sa cante o data cu sarbatoarea Bunei Vestiri si se opreste in ziua de Sanziene. Credinta populara mentioneaza ca doar cucul poate vesti oamenilor cat mai au de trait pe pamant si, cum numai Dumnezeu stie cat ii este sortit fiecaruia sa faca umbra pamantului, sanzienele ii iau glasul si il lasa mut. Batranii spun ca, daca se opreste cucul din cantat mai devreme, vara va fi secetoasa. In aceasta noapte magica, tinerii cauta comori ascunse si in iarmaroace incingeau hora, caci petrecerea era prilej de intalnire a tuturor flacailor si tinerelor tocmai bune de maritat in vederea incheierii viitoarelor casatorii. Astazi, inca se mai pastreaza vechiul obicei al organizarii targurilor de fete, cel mai renumit fiind cel de pe Muntele Gaina.

In satele romanesti nimeni nu se-ncumeta sa nu sarbatoreasca aceasta zi, caci pedeapsa Sanzienelor e apriga: femeilor le se pocesc gurile, iar barbatilor care au jurat stramb le iau mintile, caci Sanzienele sunt mari iubitoare de dreptate. Nimeni nu-ndrazneste sa se apropie de ele, caci asta inseamna sa te condamni singur la moarte. In mod firesc sunt invizibile, dar in noaptea focului viu capata trup si se razbuna daca nu sunt celebrate. Beau ape din fantani si se scalda in lacuri ascunse in paduri, iar cine isi potoleste setea dupa ele ori ramane pocit pe viata, ori isi pierde mintile. De-aceea in noaptea de Sanziene, taranii nu lasa nici un vas descoperit, caci cine bea apa dupa ele, fie ramane mut, fie e lovit de uitare. Unii le-ar fi zarit dansand prin paduri, la raspantii de drum, pe maluri de apa sau in locuri uitate de Dumnezeu. Locul in care acestea danseaza noaptea ramane parjolit de foc si iarba nu mai creste multa vreme. In locul batatorit cresc ciuperci carora taranii le-au spus „lingura zanei“,  iar cand iarba rasare la loc, culoarea este verde intunecat si nu e pascuta de nici un animal. Sanzienele danzeaza ca nebunele rotindu-se in hore, goale sau invelite in voaluri albe, imprastiind in jur ceata alba parfumata si mangaiate de lumina lunii. Preotesele soarelui  sunt tributare deopotriva focului, celebrat de flacai prin tortele cu care umplu dealurile rotindu-le in cercuri solare, cat si apei, motiv de scalda in stropi de roua pentru tinerele fete.  Daca oamenii runt rai, provoaca seceta, pe femei le lasa sterpe, florilor le iau mirosul si ogoarelor rodul. Tot de aceasta zi este legata si legenda ierbii fiarelor care se zice ca descuie orice incuietoare, indiferent cat de mestesugita ar fi fost facuta. Iarba fiarelor straluceste ca aurul in intuneric, iar la rasarit picura sange si lasa urme ca de rugina pe pamant. Cine a vazut-o zice ca ar avea chip de om si, in loc de frunza, are aripi. N-are radacina, caci, cum altfel ar putea sa-si schimbe locul? In restul anului e simpla buruiana, dar si atunci puterea ei ascunsa fie rupe coasa, fie lama de la plug sau smulge potcoava calului pe drum.  Flacaii legau lacatele cu sfoara si le trageau prin iarba si mare era mirarea cand lacatul se deschidea fara cheie, semn ca incuietoarea era desferecata de iarba fiarelor padurii. Tot in aceasta zi vrajitoarele culeg “neburanita”, planta din care isi fac potiunea ce le ajuta sa zboare.  Cine vrea sa fie dragastoasa tot anul sa-si prinda florile sanziene in par sau sa le strecoare - n san si sa-ti zica-n tainic gand:

“Sanziana, Sanziana,

Floare esti sau buruiana?

Buruiana dorului

sau floarea norocului?

Buruiana de iubit

sau floare de lecuit

vise limpezi de fecioare

ce mai cred in ursitoare?”

Bibliografie:

Victor Kernbach – Dictionar de mitologie generala;

Mircea Eliade- De la Zamolxes la Ghenghis Han;

Dragaica sau sanzienele – CrestinOrtodix.ro

Sanzienele. Obiceiuri si traditii de Dragaica, Gandul;

Sanzienele – Mica enciclopedie AS.

Printesa de Nerola si uleiul de neroli

In 1643 se nastea in Franta fiica ducelui de Noirmoutier si a sotiei acestuia, Renee Julie Aubri, Marie Anne. Tatal ei, Ile de Noirmoutier s-a alaturat Coroanei Frantei in anul 1720 si a avut pretentii la tronul ducatului Napoli, Golful Taranto. Marie Anne a apartinut unei familii respectabile de avocati francezi si a fost casatorita la 15 ani cu printul Chalais, Adrien Blaise de Talleyrand, Marchiz de Exideuil. Acesta, angajat in mai multe dueluri compromitatoare, a fost obligat sa fuga in Spania unde a ramas impreuna cu sotia lui vreme de 3 ani, dar a fost obligat sa isi mute domiciliul la Roma, decedand in timpul calatoriei. La putin timp dupa sosirea in capitala Italiei, ducesa s-a casatorit cu un mare lord italian, mai batran cu 22 de ani decat ea, Flavio degli Orsini, duce de Bracciano si Santo Gemeni, conte dell’Anguillaraet, marchiz de Roquance si print de Nerola, fapt care i-a permis sa se lanseze in diplomatie, ca reprezentant neoficial al Italiei in relatiile cu Franta si Spania.

Ducesa avea un famec irezitibil, un aer nobil, aproape majestuos, fiind o tanara frumoasa, cu ochi albastri si expresivi, care stia sa isi foloseasca darurile cu care fusese inzestrata in scopul atingerii ambitiilor personale. Stia sa fie insinuanta, magulitoare, subtila, masurata in cuvinte, stapana pe arta conversatiei, inepuizabila in subiecte, blanda si extrem de placuta. Dar mai presus de orice, era o femeie inteligenta, ambitioasa, demna si discreta. Ea a facut nenumarate calatorii impreuna cu sotul ei in Franta, largindu-si sfera cunostintelor si facand o impresie excelenta, iar la moartea acestuia, a mostenit o avere impresionanta. Printesa isi avea resedinta la Palazzo Pasquino, in Piazza Navona din Roma, de unde isi raspandea influenta si farmecele asupra oamenilor politici. Dupa moartea sotului ei, Ludovic al XIV-lea i-a acordat in semn de pretuire o pensie pe care printesa a primit-o pana cand a murit. Pana la decesul ei, la venerabila varsta de 80 de ani, aceasta avea sa joace un rol important la Curtea Regala a Spaniei, in timpul domniei regelui Filip al V-lea, inainte ca regina Elisabeth de Parma sa o inlature din tara. Printesa de Orsini avea sa se afirme in diplomatia neoficiala a Romei, in special in relatiile cu napoletanii si Curtile Regale ale Spaniei si Frantei. Cand regele Carol al II-lea se afla pe moarte, iar Filip de France, duce de Anjou, nepotul regelui Frantei, a fost declarat mostenitor la tronul Spaniei, printesa de Orsini a participat la negocierile pentru infaptuirea mariajului dintre Filip si printesa Marie Louise Gabrielle de Savoia, fiica lui Filip, fratele lui Ludovic al XIV-lea si a Henriettei de Anglia. Marie Anne si-a pus la bataie toate atuurile si, prin subtile intrigi, a ajuns sa devina “Camera primar” a tinerei regine in varsta de doar 13 ani. Slabiciunea tanarului rege Filip al V-lea i-a permis ascensiunea la Curtea Regala, oferindu-i un rol pe masura ambitiei personale. De fapt, ea a fost aceea care a condus Spania intr-o perioada dificila cand tara era angajata in mai multe razboaie cu inamici straini, secondate de un razboi civil, macinata de intrigile de la palat si de dificultati financiare incredibile carora trebuia sa le faca fata. Ea a beneficiat de sustinerea regelui Frantei, Ludovic al XIV-lea, si a doamnei de Maintenon, intr-o perioada in care Spania traversa o perioada grea. Vreme de 13 ani s-a aflat in preajma cuplului regal, cunoscand viata din culisele Curtii Regale spaniole, incercand sa mentina relatiile diplomatice cu Versailles-ul, desi s-a aflat intr-un permanent conflict cu ambasadorii francezi care incercau sa monopolizeze consiliul guvernamental. Printesa de Orsini l-a sfatuit in permanenta pe tanarul rege, sugerandu-i sa se bazeze mai mult pe supusii spanioli decat pe ajutorul Frantei, fapt care i-a atras simpatia si recunostinta cuplului regal. De fapt, printesa isi punea planul personal la bataie incercand sa scoata Spania de sub tutela Frantei. In 1705, si-a numit propriul minister si a preluat sefia partidului Bourbon. Fire pragmatica si personalitate puternica, n-a ezitat sa intre in conflict cu insusi Cardinalul Arhiepiscop de Toledo atunci cand acesta s-a dovedit a fi ostil fata de interesele natiunii. 

Cand regina a murit in 1714, printesa de Orsini a fost convinsa de catre Cardinalul Alberoni, ambasadorul ducadului de Madrid, sa aranjeze o casatorie cu Elisabeth Farnese, printesa de Parma, pe care o nesocotise gandindu-se ca trebuia sa fie o printesa rasfatata si lipsita de caracter. Insa noua pretendenta la tron nu s-a dovedit la fel de maleabila ca defuncta, iar profilul noii regine nu se potrivea cu dimensiunea orgoliului si ambitiilor ei personale. Cand a plecat sa isi intampine viitoarea regina, printesa de Orsini a tinut-o intr-un frig umilitor la frontiera timp de o noapte, moment in care a pierdut atat sprijinul aliatei sale, doamna de Maintenon, dar si pe cel al regelui Ludovic al XIV-lea al Frantei. In noaptea respectiva, vizitiului care o aducea pe viitoarea regina la Madrid ii degerasera degetele de la ambele palme din pricina gerului. Filip s-a casatorit cu Elisabeth de Parma care nu a uitat ofensa adusa de catre printesa si nici nu a uitat sa se razbune, gonind-o de la curte cu acceptul tacit al regelui. Elizabeth se nascuse in Palazzo dela Pilotta din Parma si fusese crescuta de catre mama ei intr-o izolare stricta, incercand sa-i imblanzeasca temperamentul ambitios, dar ea avea o fire puternica si actiona in baza propriilor ei convingeri nepermitand nici un fel de compromis. Cand a cunoscut-o pe printesa Orsini, si-a dat seama ca aceasta avea o influenta mult prea mare asupra regelui, fapt care i-ar fi compromis pozitia in Curtea Regala, prin urmare nu exista decat o singura solutie: izgonirea acesteia din Spania. Dupa un scurt sejur in Franta natala unde a fost primita cu raceala si rezerva,  printesa Orsini s-a retras la Roma, asteptand in zadar ca regele Spaniei sa o cheme inapoi. Dupa moartea sotului ei, ducele de Bracciano, si-a schimbat numele si titlul in Marie Anne de La Tremoille, printesa de Orsini. Marie Anne a avut satisfactia sa controleze puterea bisericii si Inchizitiei spaniole, incercand totodata sa mentina control asupra cheltuielilor bugetului curtii regale destul de sarac la acea vreme.  A murit in 1722 in Italia, iar numele ei a ramas scris atat in istoria celor trei regate prin eforturile sale de a mentine tanarul cuplu regal pe tronul Spaniei, dar si in istoria parfumurilor. Printesa de Orsini era pur si simplu innebunita dupa uleiul de neroli si a introdus esenta arborelui de portocala amara ca un parfum la moda. Ea il utiliza in parfumarea bailor personale, iar cantitati enorme de esenta erau folosite pentru parfumarea hainelor, manusilor, lenjeriei si decoratiunilor din apartamentele sale. Esenta de neroli a imprumutat numele ei, ea fiind printesa de Nerola din regiunea Lazio, langa Roma. Neroli este o esenta cu aroma racoritoare si distincta, picanta, cu note dulci si florale. De-a lungul sec 17, mirosul de portocal a inmiresmat Curtea regala a Frantei. Maria de Medici si fiul ei, Ludovic al XIV-lea, au fost fascinati de mirosul lor special. In 1684, Ludovic al XIV-lea a fost transferat de la Fontainebleau la Versailles si o data cu sosirea lui la palat, portocalul amar Grand Bourbon avea sa isi gaseasca aprecierea in Orangerie, devenind varful de lance al colectiei. Acesta fusese adus tocmai in sudul Chinei, floarea lui fiind simbolul virginitatii. Tinerii casatoriti care faceau parte din aristocratia franceza obisnuiau sa se casatoreasca in lunile aprilie si mai ca sa se poata impodobi cu ghirlande de flori de portocal amar. Florile de culoare portocaliu spre ocru se adaugau in apa la distilat. Condensul rezultat era denumit “Naphe Water”, adica apa de flori, cunoscuta sub “Orange Blossom”. Aroma sa era unica,usoara, delicata, racoritoare, moale, dulce, florala si feminina. Uleiul antidepresiv are rol sedativ, calmant, digestiv si bactericid. Nici un produs sintetic nu a putut reproduce perfectiunea apei de flori de portocal amar. Specialistii spun ca sunt necesare 1000kg de flori pentru producerea unui singur litru de ulei esential. Esenta de neroli a fost folosita cu pecadere in Venetia pentru indepartarea virusilor si mirosurilor neplacute generate de apele canalelor. Iar astazi, multe dintre parfumurile cunoscute folosesc in combinatie cu alte arome uleiul de neroli.

Bibliografie:

Noaptea zapezii – Pujade-Claude Renaud, Actes Sud Babel 1998

Amintiri dintr-o lume uitata

Ialomita mea cea indepartata se pierde cumva printre amintiri. In colbul prin care imi faceam, la tara, carari catre copiii din vecini, in sirurile de tutun puse la uscat la soare agatate de gardurile cocosate de greutate de la drum, in mugetul animalelor care se intorceau de la pasunat si in cumpana fantanii care se legana scartaind in amurg... Mi-aduc aminte cu drag de o senzatie de zbor cand, bunicul m-a luat odata la sura sa pazim pepenii din bostanarie. Era o noapte torida, de aceea mi-a intins un pres pe pamant si m-a lasat sa dorm leganata de luna. M-am trezit in miez de noapte si-am deschis ochii catre nemarginirea cerului pudrat de stele si-am tipat cat m-a tinut gura: bunicule, prinde-ma ca zbor! 

Parintii mei erau tineri si pana la 6 ani m-au lasat in grija matusilor si bunicilor sa copilaresc la tara: iarna sa merg cu colindul si sa astept cu bucurie tuica fiarta cu zahar si piper care se cocea pe soba incinsa cu coceni, sa inot prin troiene si sa-mi fac partie spre drum, vara sa dansez paparudele, sa ma zbenguiesc in apa lacului Fundata, sa-mi julesc genunchii si sa ma bucur dimineata de gustul laptelui cu colarezi. 

Cand eram de cativa anisori, muream de dorul alor mei si-i ceream printre lacrimi bunicii sa ma duca la oras. Bunica ma lua de mana si dadeam coltul ulitei catre marginea satului de unde incepeau lanurile de porumb ori de cate ori era nevoie pana oboseam. Imi trecea dorul, caci praful era ridicat in slavi de carduri de rate si gaste gurese ce se zburataceau la noi, de cate un catel jucaus care ne latra printre uluci sau de catre babele ce se odihneau la umbra pe marginea santului cand caldura le oprea din toiul treburilor din batatura. Era un spectacol, dar si acesta, la 6 ani a coborat cortina, lasand loc altor clipe de neuitat. 

Slobozia natala era un oras mic, cu o ulita principala care incepea la gara si se termina undeva la podul de fier,

lasand in urma vechea manastire inconjurata cu un zid de aparare, zidita si ctitorita de Matei Basarab cu hramul Sfintii Voievozi in 1623.

Orasul fusese ridicat pe vechea asezare cunoscuta sub numele de Vaideei, care fusese rasa de pe fata Baraganului in timpul domniei lui Mihai Viteazul. Amplasate in mijlocul campiei, pamanturile fusesera parjolite deopotriva de turci si tatari. Prin 1658, satul a fost scutit de taxe si impozite, confirmate si reconfirmate de mai multi domnitori, ca sa incurajeze relocarea cu oameni dispusi sa isi ridice gospodarii si sa isi intemeieze familii. Denumirea Vaideei avea sa fie inlocuita cu Slobozia lui Ianache Caragea, stapanul satului, iar din sec 18, sa fie scurtat in Slobozia si numele asa i-a ramas. Etimologia cuvantului se trage din “slobozie”, adica asezare scutita de dari.  In vechile hrisoave s-a consemnat cum Mihai Voievod ar fi dat in 1594  “slobozenie de trei ani” celor  “care vrea sa vina si sa traiasca in aceasta siliste”, iar ceilalti domnitori au pastrat scutirea de dari pana dupa 1688, in vremea lui Constantin Brancoveanu. Altii spun ca numele s-ar trage din slobozirea tiganilor, aici fiind pusi in libertate prima data scalvii tigani. 

Orasul avea sa se inalte la intersectia drumurilor de transhumanta catre baltile raului Ialomita care traverseaza orasul si catre baltile Brailei sau tinuturile Dobrogei. Nu departe de aici avea sa fie construit un vestit targ medieval, Cetatea de Floci, locul in care oierii isi vindeau lana si transformat in punct militar strategic. In campia Baraganului pamantul crapa vara de seceta si vantul matura ciulinii si scaietii de la un capat la altul al pustiului fara de margini in care doar dropiile isi gaseau culcus in stepa. Iarna, Crivatul il biciuia in rafale de ger pana crapau pietrele si ridica cetati din troiene. Dar oamenii au ridicat gospodarii. Aici, in inima campiei se intersectasera odinioara doua drumuri comerciale importante: unul care venea din Europa Centrala si altul, din Orientul Apropiat. 

Comuna urbana din 1912 avea sa devina in 1968 resedinta judetului, iar in 1978 municipiu. Orasul copilariei si adolescentei mele era cuminte, populat cu oameni cu care te salutai, chiar daca nu stiai cum ii cheama. Daca traversai orasul de la un capat la celalalt, probabil ca te intalneai cu jumatate dintre locuitori, iar vestile se imprastiau cu o viteza uluitoare. Era imposibil sa ascunzi ceva. 

Era genul de targusor in care timpul intepenise anchilozat, lumea incremenise si ea in asteptare si nu se intampla mare lucru. Parca rar suna inclusiv si telefonul. Toti cei tineri visam sa fugim in lume, sa traim intr-o alta viteza in care viata sa pulseze prin noi, nu pe langa noi. 

Mi-aduc aminte ca ma gandeam la facultate ca singura forma de scapare, iar cartile devenisera colaci de salvare. Ma gandeam ca am sa raman nemaritata sau, in cel mai fericit caz, o sa ma marit cu vreun tanar plictisit care ziua va merge la un job banal si seara o sa-mi toarne pe banda rulanta o turma de plozi.

De fiecare data cand ma gandeam la viitor, mancam cartile din coperti si atat de speriati erau ai mei incat doua amintiri imi trec rapid prin minte: mama care, disperata, ma gonea sa plec in oras sa ma intalnesc cu vreun baiat, intrebandu-ma ce blestem a lovit-o sa raman nemaritata, ca nu sunt nici urata pamantului, nici proasta orasului. Ma-nversunam si mai tare si stateam noptile in bucataria mica si rece citind pana mijeau zorii, pana cand tata deschidea usa sa-si puna ibricul cu nechezol pe ochiul de aragaz, preparandu-si cafeaua efemera inainte sa plece la lucru. Intr-o dimineata, m-a prins citind “Florile raului” si, cum citea el peste umarul meu un catren sau poate doar un vers sau doua, tare l-a mai speriat Baudelaire incat a crezut ca ma trec ganduri depresive si mi-a si aplicat vreo doua peste ceafa, doar-doar o trezi pofta de viata din mine.

Liceul fusese o alta lume care isi zavorase portile dincolo de aparente si esente. Eram 36 de “capre” nebune, sortite sa fim educatoare si invatatoare. Obligate sa cantam la vioara, sa purtam uniforme peste genunchi care sa se alinieze sfoara la careuri scolare, indiferent de inaltimea pe care ne-o permisese Dumnezeu. Aveam si domnisoare batrane profesoare, unele mai ingaduitoare si mai blande decat multe alte profesoare care aveau copii. Eram 36 de nebune, rebele, unele mai silitoare, altele mai lenese, dar sa fiu a naibii daca nu eram originale. Scoala era scoala, dar si distractia era in toi. Escaladam geamuri de frica extemporalelor, aruncam mosoare cu soareci jucarie prinsi la capete, pe holurile intunecate, intre picioarele profesoarelor care fugeau disperate pe scari in cancelarie, ne inghesuiam in laboratoare printre planse si mulaje sa bem must proaspat adus de colege de la tara, dar si invatam pe rupte, mergeam la concursuri si olimpiade. Cand ma uit in urma, ma uit cu nostalgie, caci viata, viata era frumoasa intr-o tinerete absolut plenara. Batranetea era o stare imaginara, atat de departe incat simteai ca pipai nemurirea. Iar viitorul parea ca isi desfasoara trepte incepand cu fiecare zi de maine. Dupa ce am terminat liceul a urmat facultatea. Dumnezeu imi aruncase zarurile si daduse 6:6, poarta-n casa. Castigasem lozul cel mare si-am plecat de-acasa. Peste 6 luni aveam sa ma marit si sa plec din Baraganul iubit. Dar nu atunci, imediat, ci cativa ani mai tarziu, in celalalt capat de tara. De-atunci au trecut atat de multi ani, incat deseori uit unde m-am nascut. Caci viata iti da mai multe iubiri si inchide ochii la amintiri.

In acest oras mic a trait un om a carui istorie am aflat-o acum, dupa 30 de ani dupa ce am plecat de-acolo, in Banat. Numele lui era Costica Axinte, nascut in 1897 in comuna Perieti, o comuna asezata pe soseaua care duce de la Urziceni catre mare. Slobozenii i-au zis Costica si l-au invitau la toate momentele lor importante: la nastere, la hora, de Craciun, de Paste, in vreme de pace si de razboi, la cununie, dar si la moarte. 

A avut o pasiune mare: fotografia! Astfel incat , in 1914 s-a inrolat voluntar ca fotograf de razboi, facand parte din Escadrila 1 Aviatie. Cand s-a intors, s-a mutat la oras si a facut ceea ce stia cel mai bine, printre cele 327 de fotografii regasindu-se Regele Ferdinand, Regina Maria, Printul Carol, dar si oameni oblisnuiti surprinsi in ipostaze domestice. La vremea aceea facea parte dintre putinii fotografi profesionisti din tara. 

Familia Acsinte

In 1926 s-a insurat cu Elena Dumitru  si-au avut trei copii: Ecaterina, Alexandru si Viorica. In 1930 si-a infiintat propriul studio din oras si l-a numit: Foto-Splendid C. Acsinte. Treizeci de ani mai tarziu s-a pensionat, iar studioul a fost demolat. Dupa aceasta data, fotograful, calare pe bicicleta, a imortalizat locurile si oamenii din jurul Sloboziei pana in ’84 cand, la 87 de ani, a murit si-a fost inmormantat sus pe deal, in cimitirul Bora. In urma lui au ramas peste 7000 de negative fotografice, unele pe placi de sticla, altele pe filme. Au mai trecut niste ani pana cand un avocat ialomitean, Cezar Petrescu, pasionat de fotografie, sa ii scaneze lucrarile din Muzeul Judetean si sa le faca publice. Si astfel sa imi redea amintirile si mie. 

Cu legenda faimoasei coana Europa, ca taranii, muncitorii si croitoresele, cu vanzatorii de braga si halvita, cu baietii care vindeau ziare, lozuri si covrigi, cu brutarii burtosi ce invarteau lopetile in cuptoare scotand painile dolofane fierbinti. 

In fotografiile lui gasesc candoarea si asprimea chipurilor care mi-au marcat copilaria, oameni batrani care trecusera prin razboi si prin comunism cu indarjire, cu parinti croiti intr-o alta dimensiune, incapabili sa faca orice comparatie intre lumi si destine, caci traiau aceeasi monotonie. Cu noi, copiii, indiferenti la semnele lumii reale, traind cu veselie in universuri imaginare. Acsinte fotograful mi-a daruit o lume rotunda, in care trecutul si prezentul se-mbratiseaza dureros, caci este un univers in sine, pudrat cu amintiri, doruri si nostalgii. Fiti si voi tristi. Nu numai eu! Sa ne auzim cu bine.