Cineva
spunea ca “scrisorile sunt asteptari introduse in plic”; eu cred mai degraba ca
sunt dorinte asternute pe hartie, menite sa fie citite spre a fi infaptuite.
Unele dintre ele devin dovezi de netagaduit, altele dezamagiri si tristeti timbrate
puse intr-o stare de asteptare. Din tolba plina cu scrisori, astazi ma voi opri
la cele care au facut istorie in Romania, unde dorul este o stare de fapt,
strangand in hora o inlantuire de sentimente laolalta. N-am sa va povestesc
despre scrisorile mele asezate frumos in cutia in care imi strang momente
importante si clipe efemere, ci am sa va spun povesti consemnate in epistole memorabile.
Liviu Rebreanu a cunoscut-o pe Fanny Radulescu pe terasa restaurantului bucurestean
Otetelesanu, locul in care artistii se strangeau la o sueta literara. El era un scriitor
aflat in plin elan creator, ea o actrita care promitea. Rebreanu a iubit-o
frumos, in cuvinte si actiuni menite sa demonstreze ca dragostea care-i unea
era unica si neasemuita: “O, si eu credeam ca nu pot iubi, si eu imi
inchipuiam ca vina nu este in mine, ci in ele, in femeile care nu merita sa
fie iubite!...Astazi insa stiu ca iubirea este facuta pentru cei umili, ca cei
mandri nu pot iubi niciodata…(…) Iubirea este supunere, o supunere oarba, ca si
credinta. In iubire n-ai cum sa fii convins niciodata, n-ai sa astepti probe
niciodata. Tot ce nu e supunere si devotament nu e iubire. Trebuie sa traiesti mult, trebuie sa
suferi mult, trebuie sa pricepi mult ca inima ta sa fie in stare a primi
iubirea. (…) Omul indragostit nu zice niciodata: m-ai inselat. Iubirea nu-ti
cere socoteala de sarutarile ce ai dat sau nu ai dat altora. Iubirea nu iti
scormoneste trecutul si nu-ti cerceteaza prezentul. Viitorul este nadejdea
ei; viitorul este egoismul ei. Nadejdea cea deznadajduita, mangaierea cea
nemangaiata sunt balsamul ei, care e tot atat de dulce ca si suferinta, ca si
iubirea. Iubesti, suferi, traiesti: iata troita iubirii.“ Poetii si scriitorii,
mestesugari desavarsiti ai cuvintelor, au scris scrisori duioase, in care au
incercat sa isi explice, sa inteleaga, sa accepte si sa masoare
dimensiunea trairilor lor.
Lucian Blaga a cunoscut-o pe Cornelia Brediceanu in
timpul studentiei sale la Viena. Ea era studenta la medicina, el la filozofie.
A fost suficienta o singura intalnire a celor doi in aula Bibliotecii Universitare ca sa se indragosteasca unul de celalalt si sa isi pecetluiasca
soarta impreuna. Intre orele de studiu si ragazul dintre doua ceaiuri in cafeneaua Kunstelerkafe sau plimbarile prin parcurile vieneze construiau impreuna o poveste
fascinanta de amor care avea sa fie consemnata in istoria literaturii romane: “Ne
comportam ca si cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. O priveam pierdut.” Blaga
ii scria iubitei sale eterne, “ghiocelului negru” cum ii placea sa o alinte, o
frumoasa scrisoare de dragoste: ” Daca tu esti a mea, daca tu iti daruiesti eul
tau mie, atunci si eu o sa iti daruiesc tie si tuturor celorlalti, lucruri
frumoase, unice in felul lor… Altfel, crede-ma, as inchide buzele si as tacea
viata intreaga, caci nu ar putea vorbi cineva, daca te-a pierdut. As tacea
retras in mine, si nimeni n-ar sti dupa moartea mea, ca am trait. Un singur
izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!”.
Desi mie aceste povesti de amor mi se
par de-o frumusete inegalabila, cea mai renumita publicului larg a fost cea
dintre poetul Mihai Eminescu si frumoasa cu parul balai, Veronica Micle. Amandoi
aveau 22 de ani, dar Veronica era deja casatorita de 8 ani cu Stefan Micle, rectorul Universitatii din Iasi, cu care avea 2 copii cand dragostea dintre ea si poet avea sa ii atraga intr-o poveste controversata. Distantele geografice dintre
ei avea sa ii puna in diverse ipostaze, punand relatia la
grele incercari. Prin epistolele pe care si le scriau au incercat sa micsoreze distanta dintre ei “ Draga mea Veronicuta,
sunt 5 ceasuri de dimineata si eu, luandu-ma cu lucrul, n-am putut inchide
ochii inca. Acum, dupa ce am sfarsit cate aveam de facut, imi inchei ziua
gandindu-ma la tine, pasarea mea cea mai sprintena, cea mai voioasa si trista
totodata si as vrea sa pun mana pe tine, sa te sarut pe aripa…pe locul unde va
fi fost odata doua aripi, pe umarul tau cel alb si rotund si frumos.”, iar
Veronica, la randul ei, scria: “Afara ploua, eu stau pierduta pe ganduri, ura
si indiferenta oamenilor, lipsa si departarea ta, iubirea mea nespusa, toate
aceste isi impart pe rand fiinta mea, si in mijlocul unui vartej in care ma
pierd ma intreb tainic si acum te intreb pe tine oare aceasta trista stare de
lucruri se va schimba vreodata.” Relatia dintre cei doi nu mai prezinta pentru
nimeni un secret. Sincer, cred ca tocmai aceasta iubire controversata mi-a
placut cel mai putin din toata viata poetului.
Nu acelasi lucru as putea sa
spun despre dramaturgul Radu Stanca, regizor si eseist, care a avut o dragoste
de pus in cuvinte si expediata in epistole atat de frumoase catre sotia lui,
actrita Dorina Ghibu: ”Doti, draga mea, sunt tot numai asteptare, numai dor de
tine. Un singur gand, o singura ravna: aceea de a fi, din nou, aproape de tine,
aproape de imbratisarea ta, de apa vie a buzelor tale – mereu dorindu-te, mereu
setos de frumusetea ta fara asemanare” caci “esti, de acum inainte, intelesul
meu cel mai intim”. Dar dragostea nu cunoaste nici varsta si nici nu cere voie
atunci cand te cuprinde.
La 70 de ani, filozoful Emil Cioran, avea sa se
indragosteasca de o tanara, Friedgard Thoma, doctoranda in filozofie, foarte
maritata :) si mama unui copil, care avea jumatatea varstei lui. Asta se intampla in
anul 1981, pe cand Cioran traia de ani buni in concubinaj cu Simone Boue. Vreme
de 10 ani intre cei doi au curs scrisori, dezvoltand o relatie platonica, dar
extrem de profunda. Cioran, foarte constient de toate aspectele care ii
desparteau iremediabil, denumea relatia dintre ei “blestemul meu indispensabil”,
in vreme ce ii scria: “De cand am fost izgonit din Paradis m-am gandit in
fiecare secunda la dumneavoastra si nu ma pot gandi la nimic altceva. As vrea
sa zbor pana in Patagonia departe, departe de dumneavoastra, la polul opus. Cu
o ora in urma am gasit cuvantul pe care l-am cautat zadarnic iesi si azi: Leprosul,
asta inseamna sa nu mai fiu cu dumneavoastra, sa nu va mai aud suspinele…” si
isi explica incercand sa accepte: “Nu inteleg ce caut pe lumea asta in care
fericirea ma face si mai deneficit decat nefericirea. Pentru mine ati devenit
ata de importanta incat ma intreb cum va sfarsi intalnirea noastra. As vrea sa
evadez cu dumneavoastra intr-o insula parasita si sa plang toata ziua”.
Desigur, cand este vorba de casnicii, nimeni nu-si propune sa traiasca pasiuni
in afara spatiului conjugal. Dar iubirea nu cere voie si nici nu se jeneaza
atunci cand isi acopa teritoriile, cu pretul regretelor si suferintelor
asumate, nascand procese de constiinta si durere.
Nu doar Cioran a fost exponentul unei
asemenea relatii, ci si scriitorul Calistrat Hogas, casatorit si tata a 8 copii. El avea o
amanta secreta, mult mai tanara decat el, careia ii scria scrisori dupa ce aceasta parasise capitala pentru a urma un tratament medical: “ Draga
tatii, dupa ce ai plecat din Bucuresti am stat trei zile in pat; acum am iesit
dar sunt o umbra si devin mai umbra zi de zi. Constat ca, departe de tine,
viata mi-e cu neputinta, viata mi se duce; numai tu mi-ai putea reda viata care
simt ca mi se scurge ca o apa din intreaga mea fiinta.” Desigur, nu toate
povestile au fost guvernate de pasiuni, tradari, dezamagiri sau bucurii. Unele
au fost marcate de oameni si evenimente politice.
Un exemplu in acest sens a
fost povestea ziaristului Leon Kalustian si a sotiei acestuia, Dora Aronovic. Cei
doi s-au casatorit in 1931, iar Kalustian a fost inchis vreme de 8 ani in
puscariile comuniste. Dragostea care i-a unit sta marturie in cele 22 de scrisori pe
care ziaristul i le-a scris inainte de casatorie: “Dora, marea mea dragoste,
deocamdata in neincrederea mea, tu, care stii ca nu pot spune nici te iubesc,
cutremurat de banalitatea continutului niciuneia din clasicele formule ale
indragostitilor, primeste marturia dragostei ce ti-o port.” Pentru cei cu
sufletele goale, le-as sugera sa le umple cu cuvinte! Caci pentru ce e buna o
coala de hartie deca nu o umplii cu ganduri, incercand sa ajungi la
esenta rostului si-a vietii? Marturisind, in taina singuratatii, ca viata fara
iubire nu exista. Inca vom mai povesti despre scrisori. Altfel decat cele relatate
pana acum. Poate v-ati intrebat vreodata daca s-au facut si bani din banalele scrisori?
Prima parte poate fi citita aici:
http://umbrela-patrata.blogspot.ro/2015/06/letters-for-my-soul.html
http://umbrela-patrata.blogspot.ro/2015/06/letters-for-my-soul.html
Bibliografie:
Revista Magazin istoric nr. 8, august 1972
