Orhan Pamuk - un scriitor cameleonic si controversat

Trebuie sa recunosc faptul ca acum vreo 4-5 ani ma chinuiam de zor sa citesc “Ma numesc Rosu”. Mai trecusem printr-o experienta similara pe la 18-19 ani cu “Ulysse”, romanul lui James Joyce. Stiu ca multi se vor scandaliza, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nici una dintre carti nu m-a captivat, prin urmare nu le-am mai recitit niciodata. Acum cateva zile rugam prietenii sa-mi recomande niste carti de lecturat intr-o perioada prea calma pentru firea mea destul de activa. Mi-au fost recomandate doua romane, ambele scrise de catre Orhan Pamuk. Reintalnirea cu autorul turc a fost una sceptica. “Ma numesc Rosu” pe mine nu m-a convins, o terminasem de citit dupa trei sau patru incercari de a duce lectura pana la capat. Am o incapatanare determinata de a nu lasa cartile necitite si filmele nevazute pana la final. Cred ca am facut-o mai mult din consideratie pentru scriitorul care fusese renegat de statul caruia ii apartinea, pentru ca a avut curajul sa-l someze sa isi asume genocidul impotriva populatiei armene ("Thirty thousand Kurds have been killed here, and a million Armenians. And almost nobody dares to mention that. So I do.") si mai putin din convingere literara. In urma publicarii interviului sau in revista suedeza, acesta a fost obligat sa paraseasca Turcia, dar a revenit hotarat sa se apere: ”ceea ce s-a întîmplat cu armenii în 1915 în Turcia a fost un genocid ascuns de către statul turc. E un subiect tabu. Dar trebuie să fim în stare să vorbim despre trecut.” Turcia a introdus atunci un nou articol in Codul penal, potrivit caruia ”O persoană care, de origine turcă fiind, insultă statul turc va fi pedepsită cu închisoare între șase luni și trei ani.” si a fost pus sub acuzare retroactiv. Opt dintre cei mai renumiți scriitori ai lumii au susținut libertatea de exprimare a lui Pamuk, iar acestia erau Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Umberto Eco, Jose Saramago, John Updike, Carlos Fuentes, Gunther Grass si Juan Goytisolo. Justitia turca a trebuit sa cedeze presiunilor, iar Turcia nu este primita nici astazi in UE datorita manierei in care a gestionat acest incident. Europenii nu au considerat democratica atitudinea adoptata de statul turc fata de o realitate istorica negata si neacceptata in mod oficial. Romanul "Ma numesc Rosu" povesteste despre universul pictorilor in miniatura, o lume acum disparuta, in care maestrii si ucenicii isi disputa orgoliile si-si afirma talentul, este o poveste despre arta si stil, despre dragoste si ura, despre talent si exercitiu repetat. Pamuk descrie foarte detaliat arta picturii in miniatura: ”În cele din urmă meșteșugurile noastre vor pieri, iar culorile vor pieri. Nimeni nu va mai fi interesat de cărțile, de miniaturile noastre. (…) șoareci lacomi, fără de rușine, se vor înfrupta din paginile lor, vor fi roase și nimicite de furnici, de cari, de o mie și unu de gîndaci. Volumele vor fi desfăcute în bucăți, paginile vor fi rupte (…) prinți aflați la vîrsta copilăriei vor vătăma picturile cu condeiele lor de jucărie, le vor scobi oamenilor ochii, își vor lăsa mucii pe pagini, vor măzgăli chenarele cu negru. (…) iar în locurile în care se vor lipi, vor înflori pete de mucegai și murdărie ca niște buboaie” , ”toate, absolut toate vor fi nimicite!”. Informatiile sunt atat de detaliate si exacte incat este greu sa nu crezi ca citesti un tratat de specialitate. Doar cate o afirmatie neasteptata a unui personaj te mai trezeste putin la actiunea  romanului:”dacă mi-ar fi pictat cineva țipătul, ar fi fost verde ca prazul. Am înțeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, și că eram cu desăvîrșire singur.” Pentru ca, la un moment dat, fara sa vrei, dupa ce ai citit deja vreo 250 de pagini, lungile discuții despre stil incep sa te captiveze, sa te simti atras de detaliile numeroase despre legendele si basmele traditionale turcesti pictate de miniaturisti pana cand isi pierdeau vederea sau isi provocau singuri orbirea. ”Maestrul Osman îmi altoia asemenea palme pentru că nu desenam în deplină armonie ramurile vreunui copac, încît, în vreme ce vărsam lacrimi de durere, în fața ochilor mei prindea viață o întreagă pădure”. Daca mi-a placut sau nu? Sincer, nu stiu! Au fost pagini intregi care m-au fascinat, dar mult prea putine in comparatie cu dimensiunea romanului. Cred ca am fost bucuroasa cand l-am terminat, usurata ca reusisem sa duc acel exercitiu la final, ca mai invatasem cate ceva despre arta orientala, despre cultura turca si cam atat. Nu m-am mai apropiat niciodata de vreunul dintre romanele lui pana acum. Percepeam acest exercitiu imaginar ca pe o pedeapsa pe care mi-o aplicam singura intr-un mod nemeritat. Dar zilele acestea m-am convins ca m-am inselat. Mi-am dat seama ca Orhan Pamuk nu este doar cel mai cunoscut scriitor turc, dar este si cel mai controversat, pentru ca ambele romane pe care le-am citit in aceasta perioada mi-au placut foarte mult. Unul dintre ele este “Fortareata alba”, o poveste in care evolueaza doua personaje puse in oglinda, in plina criza a Imperiului Otoman. Sunt prezentate doua orase cu o istorie captivanta, Venetia si Istanbulul, care pun doua lumi în dialog, Occidentul si Orientul, prin intermediul a  doua personaje bizare: un erudit venetian, capturat de pirati si vandut unui turc ciudat, cunoscut sub numele de Hogea (Invatatorul). Destinul lor se intersecteaza si naste un bun prilej de negociere a doua lumi total diferite, intr-un joc al regasirii propriei lor identitati. Acest roman a fost premiat cu Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2006. Cel de-al doilea roman este “Muzeul inocentei”, un roman de dragoste de o sensibilitate greu de descris in cuvinte. Exista anumite note comune intre cele doua romane, ambele fiind naratiuni care se dezvolta in jurul unor obsesii, scrise intr-o maniera delicata, care pun in oglinda doua civilizatii, Orientul si Occidentul, si influentele pe care acestea le exercita reciproc. 

In "Fortareata alba" actiunea se desfasoara la mijlocul secolului 17 si prezinta doua personaje: eruditul venetian, luat prizonier pe o corabie si vandut celui care ii va deveni stapan, Hogea. Intre cei doi se tese o relatie psihologica ciudata, un fel de joc de sah intelectual. Venetianul il invata pe turc tot ceea ce stie, iar Hogea incearca sa faca divese inventii prin care sa atraga atentia padisahului asupra necesitatii invataturii. Cei doi ajung sa isi povesteasca amintirile, sa isi descrie trairile si sentimentele, sa-si argumenteze principiile si valorile, convingerile si nazuintele incat incep sa aiba indoieli cu privire la propriile lor identitati. Istambulul, un oras asezat pe doua continente, devine simbolul celor doua lumi si decorul naratiunii in care stapanul devine, pe nesimitite, sclav. Rolurile se schimba, cuvant cu cuvant, tot mai profund cu fiecare pagina parcursa, traversand zile toride, dupa amiezi cu strazi adormite. Hogea, desi un personaj ferm conturat la inceputul romanului, isi pierde personalitatea in contactul intelectual cu robul venetian. Savoarea cartii este data de tocmai acest dans psihologic al celor doua personaje. Ei reprezinta doua civilizatii diferite, fascinate una de alta, dar care au atat de multe in comun! Relatia se construieste in mod meticulos, aproape artizanal, in jurul dilemelor individuale ale celor doi barbati. Fiecare incearca sa ajunga la esenta eu-lui, ca forma de acces la adevarurile universale. In incercarea de a se intelege pe sine se consuma exercitiul de a intelege lumea in toata diversitatea ei. La final, m-am intrebat: de ce “Fortareata alba”? Nu va pot da decat raspunsul meu: in roman, "fortareata alba" era cetatea leseasca pe care turcii nu au putut-o cuceri niciodata, nici macar dupa lungi si obositoare asedii. Care este legatura dintre cetatea medievala romaneasca si cele doua lumi? Greu de spus. Sa fie acesta un fel de obiectiv, un fel de goana dupa ideal? Sau sa fie efortul intelectual de a intelege diversitatea prin ceea ce aseamana lumile si nu prin ceea ce le deosebeste? Sa fie un fel de parcurs catre maturitate? Sau sa fie un fel de traseu mental menit sa fie apreciat doar de catre cei care pun pret pe experienta si nu pe rezultat? Este aproape socant cum personajele sale nu se simt bine nici in pielea lor, nici in lumea lor. Fiecare tinde sa traiasca experientele celuilalt, ceea ce se si intampla in final. Hogea ia drumul Venetiei, iar crestinul incearca sa intre in personalitatea si lumea turcului, asumandu-si noul rol. Cine a fost perdantul si cine castigatorul? La fel de greu de spus. Sa fie “fortareata alba” simbolul viitorului, iar cele doua personaje a doua lumi pe cale sa isi traiasca ultimile zile de glorie? Un lucru este cert: daca in romanul lui Orhan Pamuk venetianul era maestrul, cand am inchis cartea, am avut sentimentul ca autorul s-a razbunat. Devenisem sclavul propriei mele lecturi si-mi doream sa inteleg mai mult despre mirajul unui Orient misterios, pe care poti sa il pipai, dar niciodata sa il imbratisezi. 

Cand am luat romanul de dragoste in mana eram inca sub influenta celui pe care doar il terminasem. Ma-ntrebam: ce vrei tu de la romanul asta de dragoste??? Cand ai citit tu ultimul roman de dragoste, iti mai amintesti? Mi se parea un sacrilegiu sa treci de la un exercitiu intelectual la o poveste siropoasa. Greseam, inca o data. “Muzeul inocentei” este un roman de dragoste care se construieste tot in jurul unei obsesii, sau a unei femei pentru care un barbat dezvolta o obsesie! In primele 400 de pagini (din peste 600) am fost mirata de artificiul literar care il obliga pe cititor sa stea lipit de poveste ca timbrul de plic. Daca ma intrebati de ce, raspunsul e simplu: pentru ca in mai bine de doua treimi din roman sunt descrise sentimentele lui Kemal, un tanar bogat, scolit in America la o facultate de prestigiu, un personaj controversat din anii ‘70, care se indragosteste de verisoara sa indepartata, Füsun. Kemal are 30 de ani si este fiul unui mare industrias turc. El conduce una dintre companiile tatalui sau si este logodit cu Sibel, o tanara care provine din lumea bogata a Istambulului, educata la Sorbona. Ei frecventeaza un cerc de prieteni la fel de instariti ca si ei, care sunt indiferenti la saracia ce macina suburbiile capitalei, la regimurile politice si convulsiile sociale ale tarii. Inainte de a se logodi, Kemal o intalneste pe Füsun, o ruda indepartata pe care nu a mai vazut-o de cand erau copii. Ea lucreaza ca vanzatoare la magazinul Şanselize, are 18 ani si e de o frumusete rapitoare. Tanara raspunde sentimentelor lui si accepta sa i se daruiasca in apartamentul din blocul Compasiunea. Cei doi se iubesc timp de cateva saptamani si intre ei se infiripa o poveste de dragoste intensa, pana in ziua in care are loc logodna lui Kemal cu Sibel. Füsun vine la logodna iubitului ei cu Sibel, care are loc la Hotelul Hilton din Istanbul, dupa care se face nevazuta. Kemal Bey continua sa vina zilnic in apartamentul din blocul Comapsiunea, asteptand-o pe Füsun. Dar asteptarea lui este zadarnica si singura consolare o gaseste mangaind obiectele care i-au apatinut sau care au fost atinse de ea. Inca de atunci, fara sa stie, Kemal ii dedica un muzeu afectiv in inima sa. Fiecare obiect ii aminteste de cate o ipostaza a feminitatii: adolescenta slaba si nehotarata, candida si seducatoare, timida si indrazneata, lenesa si studioasa, increzatoare si geloasa. Kemal incearca sa decida care exponat corespunde acelui moment in care a cunoscut fericirea deplina. Rememoreaza voluptatea imbratisarilor, amintirea saruturilor, dogoarea amiezilor petrecute imbratisand-o pe Fusun. „Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte (…) Când simţim însă că existenţa noastră a dobândit deja forma ultimă, aşa cum se întâmplă în cazul unui roman, putem percepe şi distinge, la fel cum fac eu acum, care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre (…) Ştim însă, totodată, că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre, aceasta a trecut de mult şi că, din această pricină, ne provoacă suferinţă. Singurul lucru care face suportabilă această suferinţă este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei“. El parcurge intreaga scala de sentimente: de la dragostea suava pana la cea obsesiva , trecand prin chinurile geloziei, prin toate formele de durere si disperare: “Pe vremea aceea, am intuit, pesemne, pentru prima oara ca, pentru majoritatea oamenilor, viata nu este o fericire care se cere a fi traita cu sinceritate, ci o continua prefacatorie, care se desfasoara pe spatii mici si care se alcatuieste din constrangeri si pedepse, ca si din minciuni care se cuvin a fi crezute.” Naratorul descrie obsesia personajului adunand in jurul trairilor lui intregul set de obiceiuri si traditii turcesti, placeri si prejudecati ale tinerilor cu orgoliile originilor lor, dar si cu aspiratii occidentaliste. In disperarea lui, Kemal se desparte de Sibel si incearca sa isi gaseasca iubirea. Cand o regaseste, Füsun era deja maritata cu Feridun, un tanar mediocru, pasionat de cinematograf, decis sa-si transforme nevasta in stea de cinema. Feridun ii cere ajutor financiar lui Kemal Bey ca sa isi indeplineasca obiectivul, iar Kemal il ofera neconditionat. Acesta este pretul pe care il plateste pentru a merge zilnic in casa celor doi soti din Cukurcuma. El devine un membru al familiei, alaturi de parintii lui Füsun, Nesibe si Tarik Bey. La fiecare vizita pe care o face in casa celor doi, Kemal fura cate un obiect pe care il adauga colectiei de bunuri care i-au apartinut lui Füsun. Mania lui este cunoscuta si acceptata de catre toti membrii familiei. Füsun divorteaza spre finalul romanului de Feridun, iar cei doi ajung din nou impreuna, dar nu pentru mult timp. Destinul lor comun este curmat brusc de o intamplare tragica si neasteptata, menita sa ii separe definitiv. Lui Kemal ii vine ideea sa infiinteze un muzeu al iubirii chiar in casa in care a locuit familia iubitei sale, in care exponatele sa fie rujurile, agrafele, cerceii, articolele de imbracaminte purtate candva de Füsun, solnitele, paharele, tacamurile si servetelele furate de la masa unde fusese invitat, bibelourile, vederile, chiar mucurile de tigara si alte nimicuri care, pentru el, au o valoare inestimabila. In mintea sa, muzeul inocentei este o galerie alcatuita din resturile unor sentimente care nu au voie sa se manifeste in afara acestui spatiu predestinat. Tot ce ea a atins vreodata, va putea mangaia si imbratisa el de-acum inainte. Kemal intalneste un scriitor caruia ii incredinteaza povestea iubirii sale pentru a o eterniza. Finalul este impresionant si oarecum absurd din punctul meu de vedere, deoarece descrie pe parcursul a peste 200 de pagini ultimii opt ani in care Kemal viziteaza familia iubitei Füsun, fara sa aiba nici macar o secunda sansa sa reinvie sentimentele initiale. “Cum toate obiectele – cu alte cuvinte, întreaga mea poveste – vor putea fi văzute simultan, din orice loc, vizitatorul muzeului va pierde sentimentul Timpului. Aceasta este cea mai mare alinare a vieții. În muzeele poetice, bine alcătuite, întemeiate pe imbolduri venite din inimă, ne simțim consolați nu pentru că ne trezim față în față cu lucrurile vechi, la care ținem, ci pentru că Timpul este abolit. Unii oameni își ticsesc locuințele cu tot soiul de obiecte, iar către sfârșitul vieții le transformă în muzee. În ceea ce mă privește, eu încercam să retransform în locuință o casă devenită muzeu, prin patul, camera și însăși prezența mea. Ce poate fi mai frumos decât să dormi, noaptea, în același spațiu cu lucrurile de care te simți atașat prin legături profunde, sentimentale, prin amintiri! Înțelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. Cum nu doream să încerc să scriu eu însumi o asemenea carte, m-am întrebat cine anume ar fi putut s-o facă în locul meu. Așa am ajuns să-l caut pe distinsul domn Orhan Pamuk, care a așternut pe hârtie această poveste cu vorbele și consimțământul meu. A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijiliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:

- Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită”. “La o mie nouă sute şaptezeci şi cinci de ani solari de la naşterea lui Iisus Christos, pe teritoriul Balcanilor, al Orientului Mijlociu, al sudului şi vestului Mediteranei, al căror centru era Istanbulul, “virginitatea” tinerelor continua să fie socotită o comoară de preţ, care se cerea a fi protejată până în ziua căsătoriei. Faptul că fetele au ajuns să se mărite la vârste din ce în ce mai fragede, în urma unor evoluţii numite occidentalizare, modernizare şi, mai ales, urbanizare, a început să diminueze oarecum valoarea practică a acestei avuţii, în unele cartiere din Istanbul. Adepţii occidentalizării socoteau, optimişti, că în urma modernizării, pe care o asociau cu ideea de civilizaţie, acest principiu, ba chiar şi subiectul în sine, urmau să fie date uitării. Însă în anii aceia, faptul că o tânără făcea dragoste cu un bărbat înainte de căsătorie, mergând “până la capăt”, se asocia cu o seamă de semnificaţii şi concluzii grave, chiar şi în cele mai occidentalizate şi mai înstărite medii din Istanbul.” Kemal Bey, personaj melodramatic, uneori usor ridicol, isi gaseste fericirea in efortul sau constant de a-si indeplini idealul: muzeul inocentei. Viata reprezinta efortul constant de a-si atinge scopul, acesta fiind motivul pentru care infrangerile suferite nu au puterea de a-l smulge din lumea sa ideala. Aceste momente sunt pentru personaj ocazii rare de a se lasa prada fericirii. 

Orhan Pamuk a avut o idee fantastica, care a incantat fanii, dar si specialistii de marketing literar: el a infiintat, in realitate, la Istambul, muzeul descris in carte, inaugurat o data cu lansarea romanului. 

Se pare ca autorul ar fi cheltuit 1.5 milioane de dolari ca sa dea viata acestui proiect. El a cumparat o cladire in Istambul pe care a transformat-o in muzeu. Multe din obiectele expuse au legatura cu subiectul romanului sau cu viata personala a autorului. 

Dar cea mai apreciata piesa este colectia de 4213 mucuri de tigara ale lui Fusun, pe care autorul le-a datat si le-a expus pe o panza care acopera unul dintre peretii muzeului. Muzeul Inocentei detine 83 de casete pline de obiecte din lumea personajului, tot atatea capitole avand si romanul. 

Sinteza acestui roman este una simplista si poate nu cea mai fericita. Va recomand sa cititi romanul. Este unul dintre cele mai frumoase ale genului sau.