Sa asteptam ca sufletele noastre sa ne-ajunga din urma

Exista o istorioara despre un grup de cercetatori  europeni care au plecat in expeditie prin Tibet. Cand au ajuns acolo, au angajat impreuna un serpas, care sa-i calauzeaza in traseele ce le aveau de urmat. Dis de dimineata, decisi  sa ajunga intr-o singura zi la tabara unde erau asteptati, au tot grabit urcusul, indemnandu-si insotitorul sa grabeasca pasul si refuzand orice indemn de a face un popas. Dupa multe ore de urcat, tibetanul s-a oprit tacut, s-a asezat pe o piatra si a inchis ochii. Cercetatorii l-au intrebat ce face, i-au vorbit, l-au rugat, l-au amenintat ca nu-i mai dau nici o plata, daca nu se ridica imediat sa-i calauzeasca spre locul de innoptat. Dar calauza a ramas nemiscata. Dupa o buna bucata de vreme, acesta a deschis ochii, s-a ridicat scuturandu-si hainele si a pornit cu pas linistit spre culme. Acestia l-au urmat, muti de uimire. Dupa o vreme, cineva a rupt tacerea si l-a intrebat ce l-a facut sa se opreasca  si ce l-a determinat, pana la urma, sa reia urcusul.

Serpasul a spus: „Trupurile noastre s-au zorit prea mult. Trebuia sa ne oprim si sa asteptam pana ne ajung din urma sufletele, altfel calatoria noastra n-ar fi avut sorti de izbanda.“

Povestea aceasta aminteste de o alta, tot despre un tibetan care plecase,  singur, spre un templu aflat   in varf de munte. Pe drum l-a prins o ploaie torentiala brazdata de fulgere si tunete. Omul a gasit un han unde sa se adaposteasca, abia dupa ce se lasase demult intunericul peste culmi. A schimbat cateva vorbe cu hangiul, a mancat frugal si s-a dus la culcare. Dar nici nu s-a luminat bine de ziua si calatorul era gata de drum. Hangiul s-a uitat pe fereastra, a vazut cum toarna cu galeata si l-a intrebat: „Unde te duci, omule, pe vremea asta? E prapad afara, n-o sa apuci sa ajungi nici pana la urmatorul han, daramite sus, la templu! Stai sa se opreasca ploaia.“ Drumetul a deschis usa si i-a raspuns din prag: „Nu-ti face griji. Sufletul meu a ajuns demult acolo, asa ca picioarelor mele le este usor sa-l urmeze.“

Intelepciunea tibetana are darul de a ne suprinde mereu, pentru ca este exprimata in cuvinte simple si in pilde graitoare de la sine. Dar nu pot sa nu ma-ntreb daca sunt sau nu in acord cu propriul meu suflet. Sa nu-i permit trupului sa o ia la goana si sa imi piarda sufletul pe drum. Pentru ca este posibil sa ma rup de esenta propriului meu destin si sa ratacesc drumul catre culmea la care aspir. Dar cum o intrebare naste alta, ma-ntreb  ce se-ntampla cand corpul nu poate tine pasul cu frenezia sufletului tau? Si unde se afla, in aceasta ecuatie a propriului nostru destin,  ratiunea, vointa, curajul si putinta cu care incercam sa impingem destinul inaintea clipelor ce ne tin fortat pe loc ?  Si de ce tocmai sufletul sa fie calauza in demersul temerar de a te lua la tranta cu viata? Ce forta il impinge de la spate ca sa ne oblige pe noi ca intreg sa ajungem la capatul unui destin harazit? Am credinta ca fiecare se naste cu un scop, dar drumul catre el este supus nenumaratelor teste generate de obstacolele pe care suntem obligati sa le trecem, de oamenii carora le permitem sa ne transforme in bine sau in rau, de deciziile pe care le luam. Ganditi-va ce sansa extraordinara v-a oferit viata daca ati crescut intr-o familie iubitoare sau daca aveti un partener pe a carui intelegere si toleranta puteti conta. Ce sansa extraordinara ati avut daca sufletul a fost in acord cu trupul vostru si au mers impreuna in acea armonie extraordinara harazita celor buni. Pentru ca trupul nu iti garanteaza sufletul pe masura lui. Oamenii se pot naste cu un trup diform in care sa se ascunda un suflet mare. Dar ce te faci cand destinul iti harazeste un trup frumos si-un suflet had?  Sau ce noroc pe capul celor care se nasc cu un suflet mare intr-un corp minunat? Cum poate un suflet mic sa se ridice la inaltimea sufletelor mari?

Este saptamana Pastelui si indemnul meu este sa ne asteptam sufletele sa se intoarca acasa.

Sa va bucurati de caldura familiei pe care cu truda si rabdare ati construit-o si sa va oferiti momente de ingaduinta pentru voi cand viata va pune la-ncercare.

Iubirile Regelui Mihai

Aseara stateam in living si citeam ultimul roman al lui Pascal Brukner pe care doar il cumparasem de la carturesti. Carturesti. Sotul meu, care doar si-a cumparat bicicleta, venise de la un tur prin cartier si era foarte dornic sa imi povesteasca despre noua sa experienta pe doua roti. Habar nu am cum am ajuns de la cuvinte si spite la perioada interbelica si regele Mihai. Si nici nu stiu cat de repede ne-am schimbat rolurile intre noi: eu, din ascultator, in orator si invers. 

 Tocmai terminasem de citit materialele despre tineretea Regelui Mihai si evident ca ii faceam lui capul calendar povestindu-i noile picanterii descoperite. Pe cat sunt eu de colerica si temperamentala, pe atat este el de rabdator si cumpatat. Da, au spus-o altii inaintea mea si mai destepti decat mine, contrastele se atrag (si , uneori, mai fac si casa buna impreuna). Dupa cateva clipe (care lui, probabil, i s-au parut nesfarsite) m-a intrebat: de ce nu-i scrii pe blog lui Ion Cristoiu sau lui Stelian Tanase, ca si ei sunt  pasionati de perioada interbelica, ca si tine. Si vorbesc tot la fel de mult ca tine. Ce curios as fi cine o sa va asculte  cand vorbiti toti laolalta? Mi-a cam taiat elanul, nu prea mai aveam chef sa-i povestesc nimic. Prin urmare, ma razbun acum pe tastatura. Daca sunteti curiosi sa cititi despre iubirile din tinerete ale regelui Mihai, sa-i dam bataie: eu cu povestitul, voi cu cititul.

Prima iubire a regelui Mihai a fost o anume Yvonica. Relaţia acestora, consemnată în jurnalul regelui Carol al II-lea, tatăl lui Mihai, a avut loc intre anii 1937-1939 şi s-a încheiat abrupt, cand Yvonica a acceptat suma de 2.000.000 de lei ca să iasă din viaţa tânărului prinţ. Tatăl lui, Carol al II-lea, nota în jurnalul personal: “Mihăiţă e pe punctul de a fi complet vindecat de durerea lui şi copt pentru o altă «femeie»”.  Aceasta nota dateaza  chiar din  ziua în care tot acesta menţionează că i-a avut invitaţi la masă pe industriaşul Nicolae Malaxa şi pe soţia acestuia impreuna cu fiica lor, Irina . Idila dintre principe si Lulu, adica Irina Malaxa,  a fost una  dintre cele mai frumoase povesti de dragoste din perioada interbelica. In 1938, cand s-au cunoscut, nici unul dintre ei nu implinise 18 ani. Se pare ca a fost dragoste la prima vedere, iar tinerii pareau sa aiba consimtamantul tacit al tatilor lor: regele Carol al II-lea si magnatul Nicolae Malaxa.

Daca, pana sa o intalneasca pe Lulu, principele era preocupat de masini sportive, cai de rasa , barci cu motor si arme de vanatoare, cand a zarit-o intr-o statiune pe malul Marii Negre, vechile pasiuni au trecut in plan secund, pentru ca Lulu era o frumusete de fata: zvelta, bruneta cu trasaturi elene, gratioasa, cultivata, volubila,  romantica, afectuoasa si rafinata. Si cum dragostea nu cere voie sa se instaleze, cei doi tineri puteau fi vazuti mereu impreuna: la tenis, pe hipodrom, in bazinul de inot, la vanatoare  sau la plimbare cu masina princiara, un Alfa Romeo. Principele indragostit canta Brahms, Mozart, Bach sau Debussy la pian, iar Lulu asculta.

Tineretea subjuga si inmoaie asperitatea vietii, motiv pentru care presa vremii consemna relatia cu simpatie si in limita bunului simt, aproape protejand-o. Idila de la Bucureşti a ajuns şi în paginile presei străine, iar cei doi tineri erau descrişi admirativ de cotidianul "The Palm Beach Report": "El, inalt şi blond, iar ea, subţirică, brunetă, cu un splendid profil de grecoaică, fac un cuplu atât de contrastant…"

Desi parea ca tatii celor doi tineri incurajau relatia, se pare ca fiecare isi urmarea interesul personal:  Regele Carol al II-lea dorea ca prinţul Mihai să stea cât mai departe de politică şi de tron, iar Malaxa urmarea obtinerea de noi avantaje financiare din relatia cu Casa Re gaa. Era de notorietate faptul ca magnatul deţinea cea mai mare avere din epocă datorită sprijinului masiv acordat de stat, sub formă de credite şi comenzi. Presa vremii consemna  că au fost ani în care 98% din producţie era livrată către stat, iar profiturile obţinute atingeau rate intre 300 şi 1.000%. O  parte din acestea s-au întors la rege sub formă de donaţii şi acţiuni, sau pur si simplu sub forma castigurilor obtinute de rege la partidele de poker.Singurele care nu au incurajat aceasta idila erau mama prinţului Mihai, prinţesa Elena, care-şi dorea o parteneră cu sânge albastru pentru unicul său fiu, si matusa lui, prinţesa de Spoleto, ulterior ducesă de Aosta . Abdicarea Regelui Carol al II-lea în toamna anului 1940 l-a propulsat  pe principele Mihai pe tronul rămas liber. Noul  Rege al României a rupt relatia cu Lulu Malaxa  din raţiuni de stat şi din presiunile exercitate de  cele doua femei prezente in viata sa. El urma sa treaca prin vremurile tulburi ale celui de-al Doilea Război Mondial si sa cunoasca la un moment dat, o noua iubire.

Cand Lulu Malaxa avea 20 de ani, l-a cunoscut pe doctorul George Emil Palade,  viitorul mare savant şi cercetător în domeniul biologiei celulare, care era cu 9 ani mai mare decat ea.  Fiul unui profesor de filosofie şi al unei învăţătoare, Palade avea o carieră in plina ascensiune în medicină internă, un doctorat în anatomie microscopică absolvit la numai 28 de ani, sub îndrumarea a două personalitati din lumea medicala: Francisc Rainer şi Andre Boivin, profesori de anatomie şi biochimie. Lulu Malaxa şi George Emil Palade s-au căsătorit în acelaşi an si , sase ani mai tarziu, au emigrat în SUA. Irina şi George Palade au avut doi copii, Georgia Palade Von Dusen si Philip Palade, care au devenit moştenitorii averii Malaxa, confiscata de legionari şi naţionalizata ulterior de comunişti. George Emil Palade  s-a recăsătorit în 1970, cu Marilyn Gist Farquhar, iar cariera sa a fost un fulminanta, neegalata de catre nici un alt savant roman: a indeplinit calitatea de "Visiting Investigator" la Institutul Rockefeller din New York unde a inceput ca  asistent si a devenit ulterior  membru asociat, membru titular, şef al Laboratorului de biologie celulară şi profesor de biologie. Din anul 1972 a fost deful Catedra de Biologie celulară a Universităţii Yale din New York. George Emil Palade a murit în octombrie 2008.

Nationalizarea din 1948, i-a confiscat lui Nicoale Malaxa toate proprietăţile şi a devenit angajat într-una din fabricile sale. cand a fost trimis într-o delegaţie comercială la Viena, Malaxa a refuzat să se întoarcă în România, a  plecat în SUA şi s-a stabilit la New York. In America, dupa mai multi ani, industriaşul a fost acuzat public de colaborare cu Garda de Fier, iar autorităţile americane au intentionat să-l deporteze, dar acesta murise deja în 1965. Nicolae Malaxa a fost fericit să imbatraneasca aproape de fiica, de ginerele si de nepotii sai,  Georgia Palade Von Dusen si Philip Palade. La patru ani după moartea tatălui său, Lulu Malaxa a murit răpusă de o boală la numai 48 de ani, cu cinci ani înainte ca soţul său să primească Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină.

In 1974, George Emil Palade avea să primească premiul Nobel pentru medicină ca reprezentant al SUA, stat al cărui cetăţean devenise intre timp. După revoluţie, cei doi nepoţi ai lui Nicolae au primit de la statul român despăgubiri de 622,5 milioane lei pentru Uzina Faur (fosta uzină Nicolae Malaxa, fostă 23 August), 384,7 milioane lei pentru Uzina Republica şi 73,3 milioane lei pentru Combinatul Siderurgic Reşiţa. Este un lucru stiut ca nu este permis capetelor incoronate sa iubeasca cu inima, ci doar cu mintea. Dar tanarul principe nu invatase inca lectia potrivit careia regatele se sprijina pe aliante, iar iubirea sa fie lasata in grija supusilor.  Drept urmare, tanarul rege  se indragosteste la putin timp de actrița Mariella Lotti.  Regele Mihai a cunoscut-o pe Mariella Lotti în 1939, când ambii  aveau  18 ani. Actrița se afla în România pentru a da o primă reprezentaţie de gală la Teatrul Regal din Bucureşti. La 18 aprilie 1948, jurnalul France Dimanche relata despre povestea de dragoste dintre Regele Mihai al României şi actriţa italiană, celebră în acea perioada de timp. “Prima lor întâlnire a avut loc pe 19 octombrie 1939.

Mariella Lotti, vedeta unei trupe italiene aflate în turneu în România, dădea o primă reprezentaţie de gală la teatrul regal din Bucureşti. Din loja sa, Mihai de România n-a slăbit-o din ochi. Săptămâna următoare, pe 25 octombrie, ziua în care împlinea 18 ani, Mihai a obţinut, favor special, autorizaţia de a-i prezenta pe Mariella Lotti şi pe tovarăşii săi Curţii Regale a României. A dansat toată seara cu ea”. Idila se afla abia la început. “Odată încheiate reprezentaţiile trupei în România, Mariella nu s-a întors la Roma. S-a instalat într-un luxos hotel al Capitalei şi a locuit acolo timp de două luni. În fiecare dimineaţă, Mihai de România o lua cu maşina în lungi plimbări”, scria France Dimanche.

Războiul a întrerupt povestea de amor dintre Mihai şi Mariella, iar femeia s-a întors la Roma unde trebuia sa onoreze niste contracte. Actriţa a continuat sa  ii scrie zilnic iubitului ei, insa regele nu-i răspundea. Desi i se propusese să joace în «La Tosca», alături de Michel Simon”, Mariella Lotti refuza rolurile, dorindu-si doar sa se intoarca in Romania.

În 1944, când a revenit la Bucureşti pentru a se întâlni cu Regele Mihai, Mariella Lotti a jucat într-o coproducţie româno-italiană, “Escadrila albă”, un film de război despre activitatea escadrilelor sanitare pilotate de femei infirmiere în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Mariella Lotti interpreta rolul Elenei Muşat si a jucat alături de Lucia Sturdza- Bulandra, in regia lui Ion Sava.

Călătoria sa a fost însă una dintre cele mai scurte, deoarece noul rege i-a permis accesul doar în cadrul unor foarte scurte audienţe. Dezamagita, s-a intors la Roma si şi-a anunţat sora şi prietenii ca intentioneaza sa se calugareasca.  Când a apărut articolul  în France Dimanche, Regele Mihai se afla de câteva luni în exil şi se logodise cu prinţesa Ana de Bourbon-Parma, cu care avea să se căsătorească în luna iunie a aceluiaşi an. Momentul aparitiei articolului era total neadecvat de vreme ce  publica urmarea unei  povesti de dragoste care se consumase înaintea logodnei regelui.

Mariella si-a reziliat imediat cel de-al doilea contract şi si-a trimis actele pentru inscrierea in mănăstire. Disperati, apropiatii ei l-au anuntat pe regele Mihai, care i-a scris Mariellei  sfătuind-o  să nu ia nici o decizie iremediabilă si să aştepte până la abdicarea sa. In timpul filmarilor în Sicilia pentru un film folcloric a aflat, din ziare, despre logodna lui Mihai cu Ana de Bourbon-Parma.  

Nu dupa mult timp, publicaţia France Dimanche iesea cu titlul de pe prima pagină că “Abandonată de Mihai de România, actriţa Mariella Lotti se retrage la mănăstire”. In articol se mentiona: “Actriţa italiană Mariella Lotti se va călugări, în câteva zile, la mănăstirea Llarri, din dragoste pentru Mihai de România. După ce a aflat că Mihai de România urma să se însoare cu Ana de Bourbon- Parma, Mariella nu şi-a putut domina durerea. Prea multe amintiri recente îi copleşeau mintea”. Desi a fost acceptata, s-a razgandit ulterior. Mariella Lotti a  debutat  în pelicula “Jeanne Dore”,  a interpretat roluri memorabile în “Puntea suspinelor” (1940), “I mariti-Tempesta d’amore” (1941) si “Fari nella nebbia” (1942). Ultimului său film a fost  “Nez de cuir”, o coproducţie franco-italiană în care l-a avut ca partener pe Jean Marais, cand  avea doar 31 de ani si devenise una dintre cele mai apreciate actriţe italiene ale anilor ’40.

Mariella a murit în 2006, la 85 de ani. După Yvonica,  Irina Malaxa si Mariella Lotti a urmat, începând cu 1942, povestea de dragoste cu Dolly Chrissolegos, alintata „Dodo”, o grecoaică roşcată, cu ochi mari si verzi, in varsta de 20 de ani. În vara anului 1942, Mihai I era din nou rege, de aproape 2 ani, după abdicarea lui Carol al II-lea, tatăl său, la 6 septembrie 1940. Tanarul rege avea 21 de ani şi cateva povesti de dragoste in trecutul sau. “Şi pe urmă, într-o seară, el întâlni pe Dolly Chrissolegos. Era în vara anului 1942, la o serbare de noapte în grădina Palatului Regal. Printr- o ironie a soartei, Dolly era roşcată ca Magda (Elena) Lupescu. Roşcată, albă, cu ochi mari şi verzi de zeiţă greacă. Avea 20 de ani. Era în toată strălucirea ei. «Cine este?», întrebă Mihai. «Este nevasta unui traficant. S-a măritat la 16 ani. El era funcţionar la telefoane şi (cu voce joasă) comunist. El câştigă mulţi bani cu germanii. El o bate. Ea are de amant pe un colonel de cavalerie. Ea»… «Numele ei?». «Dolly Chrissolegos». Puţin după asta, ea se numea «Dodo» pentru rege”, se scrie în articolul “Tragicul şi sentimentalul destin al regelui Mihai al României” din revista franţuzească Cavalcade , în traducerea apărută în publicaţia românească online Curentul International.

Din articol reiese faptul că Dolly era “omul sovieticilor”, infiltrata in anturajul  regelui pentru a-i influenţa deciziile în sprijinul  comuniştilor. Si in acest caz, Mihai a sistat relatia dupa abdicare. “La 23 august, «Dodo » spune regalului său amant: «Porneşte, Mihăiţă». Regele îl primeşte pe Antonescu, face să fie arestat. Germanii sunt încă acolo. Energia lui Mihai îi ia din scurt, îi domină. Poporul român freamătă de entuziasm pentru rege. Când soseşte Armata Roşie, ţara era deja întoarsă. România se alătura aliaţilor. «Dodo » a câştigat”.  

Daca este sa dam crezare articolului, relaţia regelui cu grecoaica Dolly ar fi durat până în noiembrie 1947, când Mihai o intalneste la Londra, la nunta viitoarei regine a Marii Britanii, Elisabeta a II-a,  pe Ana de Bourbon-Parma, viitoarea lui soţie. Nu este surprinzator faptul ca nici de aceasta data Regina-mamă Elena era contra relaţiei cu «Dodo»  Aceeasi revista mentioneaza in paginile sale: “Regina Elena se nelinişteşte. Mihai rezistă noilor ocupanţi (n.r. - sovieticilor şi, implicit, comuniştilor români). «Dodo» încurajează reconcilierea (…) Regina-mamă decide să sfârşească cu ceea ce este în ochii ei «politica lui Dodo». «Tu trebuie să rupi cu această femeie. Ea joacă pe cartea ruşilor, contra noastră». «Ea mi-a jurat că a rupt cu amicii ei comunişti şi eu o cred!», răspunde Mihai. «Această creatură te pierde. Goneşte- o. Căsătoreşte- te cu Margareta a Angliei (n.r. - sora mai mică a viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii) sau cu Charlotte a Belgiei. Sovieticii nu vor mai îndrăzni nimic contra ta. Margareta e încântătoare, Charlotte, de asemenea, frumoasă şi fină ca mama sa, biata Astrid»… Regele Mihai nu vrea să audă nimic. «Dodo» aleargă îndată. Mihai se lasă îmbrobodit. Totuşi, e neliniştit.(…) Elena poate are dreptate. Trebuie să se întoarcă spre Occident… să se căsătorească”, se scrie în articolul din revista franţuzească. Dar experienta deschide ochii si visatorilor. 

 Invitat la nunta viitoarei regine Elisabeta a II-a a Marii Britanii cu prinţul Philip, din 20 noiembrie 1947, Mihai o cunoaşte şi se îndrăgosteşte de prinţesa Ana de Bourbon-Parma, care era cu doi ani mai tânără decât el. După abdicarea din 30 decembrie 1947, ei s-au casatorit , la 10 iunie 1948, în Atena, si s-au stabilit apoi la Versoix, în Elveţia. Cei doi au impreuna  cinci fete, Margareta (62 de ani) Elena (61), Irina (58), Sofia (54) şi Maria (47), dar  şi cinci nepoţi:  Nicolae, Elisabeta- Karina, Mihai, Angelica şi Elisabeta-Maria.

Fabrica de tutun Timisoara

Fabrica de tutun,  situată pe Splaiul Titulescu – Str. Pop de Băseşti 2, a fostcea mai veche si mai mare fabrica, după cea din Fiume din Budapesta, in perioada imperiului austro-ungar si primul obiectiv  industrial construit în Iosefin.  A fost fondata in 1846, cu capitalul unor persoane private, înainte de introducerea monopolului de stat al tutunului în Monarhia Habsburgică. La inceput  avea ca obiectiv principal fabricarea "praful" de tutun pentru prizat, prepararea tutunului pentru fumatul cu pipa si confectionarea de tigari de foi.  Apoi s-a demarat producţia de ţigări („havane”) si tigarete, care până în anii 80 ai sec. al XIX-lea se făcuse în Palatul Dicasterial din Cetarte. In anul 1880, productia de tutun locala implica un numar de 1.890 de muncitori,  iar produsele se diversificasera in  praf de prizat, tutun pentru pipa, tutun taiat pentru tigarete, tutun pentru tigarile de foi.  In aceasta industrie lucrau peste 20%din totalul muncitorilor din oras. Fabrica a fost  reconstruită în anii 80 ai sec. al XIX-lea şi  extinsă de mai multe ori. Înainte de inceperea Primului Război Mondial, 90% dintre muncitorii Fabricii de Ţigarete din Timişoara erau femei din cartierele învecinate, mai ales din Iosefin şi Mehala. Fabrica era alcatuita din parter şi două etaje , cu un turn–coş de fum care există şi astăzi si este un exemplu de arhitectură industrială în stilu anilor 1900. Pe faţada dinspre splai se mai poate vedea plăcuţa unui semn de înălţime hidrografică de dinaintea Primului Război Mondial. 

In lucrarea „Timişoara de altădată în ultima jumătate de secol 1870 – 1920” Josef Geml, primarul oraşului din acea vreme, mentiona:  "Fabrica de Tutun este incontestabil cel mai vechi şi cel mai important stabiliment industrial al Iosefinului, care a fost fondat în anul 1846 de persoane private, deci înainte de introducerea monopolurilor.

Clădirea se afla încă de atunci pe malul drept al Begheiului, dar a fost mărită în mai multe rânduri. La începuturile administraţiei orăşeneşti, trabucurile se confecţionau în Cetate, în clădirea dicasterialului, dar după ce această aripă a clădirii a ars în anii 80, a fost mutată şi fabricarea trabucurilor la Fabrica de Tutun. Producerea tutunului, ţigărilor şi trabucurilor a crescut continuu, şi astfel trebuia mărită clădirea şi numărul de personal în mod corespunzător. În anii 80 erau angajaţi 16 funcţionari şi 1.700 de muncitori; în ultima vreme, numărul funcţionarilor este de 22, iar al muncitorilor între 1.850 şi 2.000, fapt prin care din cele 21 fabrici de tutun, Fabrica Timişoreană ocupă locul 2 (cea mai mare este la Fiume). Printre muncitori, femeile sunt în proporţie de 90%; fondul de salarii total (referindu-ne la anii de pace) atinge 1.000.000 până la 1.200.000 coroane, astfel încât câştigul mediu al unui angajat este de 600 coroane pe an. Muncitoarele sunt angajate din cartierele apropiate, printre care şi Mehala."

La sfarsitul anului 1919 fabrica este inclusa in Regia Monopolurilor Statului si si s-a demarat actiunea de dotare a fabricii cu utilaje noi,  in special masini de taiat tutun, masini de ascutit cutite, masini pentru confectionarea de pachete, instalatii de absortie a prafului, masini destinate confectionarii de tigarete etc.

Fabrica de tutun Timisoara a produs in perioada 1920 - 1945 trei grupe de fabricate din tutun: tigarete, tigari de foi si tutun impachetat. Productia fabricii a crescut atat de mult, incat, dupa  Revolutie, produsele detineau o cota de piata tot mai mare  din piata de tutun romanesc. Carpatiul si Snagovul erau brand-urile cele mai cumparate.

Nu dupa mult timp dupa Revolutie, activitatea de prelucrare a tutunului şi producţia de ţigarete au fost sistate. Din vechea fabrica nu au ramas decat amintirile si ruinele cladirii care inca mai amintesc de faima pe care a cunoscut-o Banatul odinioara si datorita acestei institutii.

Pentru ca umorul inca ne mai da jos din pat dimineata, iata un mesaj al Asociatiei Nationale a Bautorilor de Bere absolut genial.