Balcic

La 60 de km de Vama Veche, chiar pe tarmul Marii Negre, trecand granita in Bulgaria, se afla localitatea Balcic sau Balchik in limba bulgara. Zona de tarm cu climat mediteraneean se intinde peste dealuri.de culoarea cretei , formand coline cu terase pe care se insiruie case cu acoperisuri de tigla cu olane rosii. Un amfiteatru spectaculos este creat de turnurile moscheelor si minaretelor care inteapa cerul. Apa isi face loc  prin falezele de calcar, imbracand valea cu cascade care se revarsa intr-o perdea de apa prin vegetatia bogata. In perioada interbelica, turismul luase mare avant in acest loc unde tinerii veneau si practicau sportul sau pur si simplu se distrau pe plajele albite de soare. Comertul era in floare, motiv pentru care aici se aflau cladiri administrative si comerciale. Dar bijuteria locului era considerat cartierul turcesc, cu Ghemigi Mahle (adica mahalaua corabierilor).  Strazile inguste taiau colinele in lung si-n lat pe care urcau si coborau, leganandu-se agale, magarusii incarcati cu samare. Turcoaicele imbracate in salvari si acoperite in voaluri delicate infasurate in jurul capului, purtau papuci turcesti frumos colorati. Asta in vreme ce barbatii, costumati in strai specific, umpleau cafenelele turcesti fumand narghilea cu tutun aromat si beau cafea preparata la nisip. Traditia orientala se simtea la nivelul tuturor simturilor. Doar larma copiilor  galagiosi, care faceau tumbe, rasturnau totul in cale in goana lor nebuna, tipau si cereau bacsis, curma linistea din jur. Mai sus, se contura in zare, cartierul de vile apartinand artistilor de teatru, pictorilor si oamenilor politici refugiati din capitala intr-o lume boema care traia la o alta viteza. In perioada 1913 – 1940 teritoriul a apartinut Romaniei, dar, dupa 1940, Cadrilaterul a fost anexat Bulgariei, impreuna cu Balcic. Pentru o perioada, oraselul a fost cunoscut sub denumirea de Orasul Alb, datorita dealurilor albe care imprejmuiesc orasul, fapt de unde se trage si numele de Coasta de Argint a tarmului bulgaresc. Daca urmarim linia falezei spre sud, tinand drumul cimitirului, cu pietre cioplite simplu, imprejmuite cu gard pitic, din piatra, se ajunge la intrarea Palatului Reginei Maria, denumit de turci Tenha Iuvah (cuibul izolat).

La intrarea principala, flancand poarta, strajuiesc doua mine marine dezarmosate, care par a proteja domeniului regal. Aici se afla Castel “Cuibul linistit”, resedinta preferata a Reginei Maria a Romaniei. O alee pietruita se deseaza printre copacii umbrosi si vegetatia luxurianta, atent aranjata, pana la castelul cu elemente bizantine, frumos articulat de un minaret, situat pe malul marii. Parcul a fost structurat in gradini suspendate, impodobite cu cascade. Aleile sunt pavate cu lespezi de piatra naturala si puncteaza treceri pietonale peste canale de apa curgatoare care brazdeaza aleile. Intre ele sunt plantate flori multicolore si arbusti meridionali.

Parcul este impodobit cu vase vechi de ceramica, de dimensiuni si forme variate. Pe faleza sunt amplasate scaune venetiene din piatra sculptata si lustruita. Intre ele troneaza un fotoliu de piatra pe care se afla cioplita coroana Romaniei si un M stilizat . In multe locuri in parcul regal apare laitmotivul batut in piatra: “Aceste locuri minunate le-am faurit cu ajutorul bunului meu prieten Carol Gutman”. Lucrarile acestui parc au durat aproape opt ani. Plantele au fost aduse din Europa meridionala (Italia si Spania) si din Asia Mica. Cel care a creat acest loc de vis a fost Carol Gutman , un renumit peisagist vienez, care ulterior a fost angajat ca arhitect horticol permanent al Reginei Maria. Conceptul oriental al Palatului Regal de la Balcic i se datoreaza renumitului arhitect E.Gunes care a proiectat nu numai castelul, dar si pavilioanele adiacente: Vila Dalga sau “Pavilionul Printului Niculae”, Casa Intendentului, Pavilionul de odihna, Pavilionul Administratiei, cladirea Corpului de Garda, Salonul Cinematografic, Ciuperca, Pavilionul Granicerilor, Pavilionul Principesa Ileana. Castelul este imprejmuit de o gradina  botanica unica in Europa centrala si de est, datorita colectiei de cactusi. Locul a fost descoperit de Regina Maria in 1924, motiv pentru care si-a cumparat un domeniu pe care si-a construit caminul potrivit sufletului sau alcatuit din Castel, Capela Stella Maris si gradina botanica. Planurile arhitecturale au fost realizate de Augustino si Amerigo, doi arhitecti italieni, care au fost secondati de peisagistul Jules Jany din Elvetia. Desi inceputa in 1924, constructia a fost finalizata in 1936. Ca sa intrati pe domeniu, va trebui sa intrati pe sub arcul triumfal cunoscut sub denumirea de Ghereta santinelei. De-o parte si de alta se pot vedea locurile destinate santinelelor care pazeau intrarea pe domeniul regal. Nu departe de intrare se afla  Fantana de argint. Dar imaginatia decoratorului peisagist a tinut sa aduca orientul pe domeniul regal, motiv pentru care  a creat celebra Gradina a lui Allah, cu alei pavate cu piatra adusa din Maroc, care face legatura intre Fantana de argint si Vila Sageata albastra. Gradina nu trebuie ratata deoarece adaposteste o colectie unica de cactusi in aer liber, de fapt cea mai mare colectie din Sud-Estul Europei. 

Trebuie facut un popas la Coltul "Magnolia" si la Templul Apei, o constructie realizata din arcade pictate pe interior, sustinute de coloane impresionante, care imbratiseaza de jur imprejur bazine umplute odinioara cu apa.  Parcurgand distanta de la templu spre Capela Stella Maris se traverseaza o superba gradina cu trandafiri.

Inainte de intrarea in capela in care regina dorea sa fie pastrata inima sa dupa moarte, calatorul are de urcat cateva trepte de piatra. Pe o placa de marmura alba , acoperita partial de iedera, este mentionat faptul ca domeniul a fost construit de Regina Maria. Interiorul este frumos pictat. Langa capela, proiectantul a realizat o curte mica, cu o fantana si pietre funerare crestine. Pe domeniu mai pot fi vizitate  Izvorul Sfant, Gradina Ghetsemani, alcatuita dintr-o colectie de arbori pitici, Aleea Valului Albastru,  Digul catre mare, Gradina "Curtea englezeasca". O priveliste superba se deschide langa Cascada.

Raul isi arunca apele involburate de la o inaltime de noua metri. Terasele de piatra ale cascadei au o inaltime de 14 metri si au fosta ridicate intre anii 1929 si 1931. Apa se scurge de pe o terasa pe alta, imprejmuita de o parte si de alta de maluri inalte, acoperite cu salcii si flori. Cele doua maluri sunt unite de “Puntea Suspinelor” care traverseaza cascada. In apropierea acesteia se afla Vila "Moara" si Vila "Salon". Moara veche a fost transformata in bucatarie moderna.  Aici se preparau mancarurile pentru regina. In imediata vecinatate a bucatariei se aflau salile destinate servirii mesei: una pentru regina si suita ei, cealalta pentru personalul castelului.  Vechea moara exista anterior inceperii constructiilor din interiorul domeniului. In imediata lor apropiere se afla un loc special amenajat, destinat unei odihne bine meritate pentru regina si oaspetii ei. Acest loc este numit Tronul Reginei Maria. Aici este amplasat un fotoliu din marmura, amplasat la umbra unui copac, avand in fata sa  o masuta din piatra.

Acesta era un loc preferat al Reginei, de aici putand admira marea in toata spledoarea ei. Apa din Gradina Divina izvoraste dintr-o cismea cu trei guri de scurgere, care simbolizeaza cele trei fete ale lui Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh. Aceasta cismea se afla pe domeniu din anul 1863 si a fost amenajata astfel incat sa simbolizeze Casa Milosteniei  din Ierusalim.Deasupra cismelei este scris: ”Beti sanatosi din apa limpede de la aceasta cismea noua, ridicata cu ajutorul lui Asan Ugli, fiul lui Holed aga”. Dincolo de gradinile suspendate, la poalele dealurilor  plantate cu vita-de-vie, smochini si curmali , potecile coboara spre plaja,  spre  bisericuta Stella Maris, cladita din piatra, cu un acoperis de olane turcesti sustinut de bolti zidite in caramida.

Portile realizate din tamplarie metalica sunt protejate cu grilaje de fier forjat. Ferestrele sub forma de  arcade ogivale sunt prevazute cu vitralii colorate prin care razele de soare se joaca in forme multicolore. Picturile interioare sunt realizate de pictorii Atanasie Demian si Tache Papatriandafil.

Despre aceasta capela, Regina Maria, scria: "Stella Maris, cea mai mica biserica din tara; un smerit altar ortodox pe care eu, protestanta, l-am cladit, pentru ca Stella Maris imi sta inainte ca un simbol al vietii mele; un altar ridicat unei marturisiri de credinta care nu e a mea, intr-o tara unde am fost odata straina si pe care mi-am insusit-o prin bucuria, suferinta, lucrurile care m-au legat de ea, cu fiecare an, mereu mai mult”. Regina a decis sa fie inmormantata, in straie de culoare violet, la Curtea de Arges, dar inima ei sa ramana aici, in bisericuta. La 100 de metri de Stella Maris, se afla Casa de Piatra. 

Tot pe domeniu se afla si Mormantul Reginei Maria care este amplasat ceva mai sus de castel, intr-un loc ferit de privirile curioase, dar de unde se deschid niste privelisti ametitoare catre mare. Mormantul este sapat in stanca si personalizat cu o cruce pe care sta incrustata povestea reginei.

Crucea mormantului este una dintre cele mai interesante din complex. In centrul frescei centrale se afla un cerc, despre care se spune ca inscrisul din interior descrie viata ei. “...am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea sa fie adusa si asezata la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea marii. ... In decursul unei lungi vieti atatia au venit la inima mea incat moarta chiar, asi dori sa mai poata veni la ea dea lungul potecii cu crini ce mi-a fost mandria si bucuria.” (Testamentul Reginei Maria).

Aici si-a dorit regina sa se odihneasca in eternitate. Conform dorintei reginei, in anul 1938, aici i-a fost depusa inima. "Am cerut fiului meu, Regelui Carol al II-lea, ca inima mea sa fie adusa si asezata la Stella Maris, biserica pe care am cladit-o la marginea marii. In decursul unei lungi vieti atatia au venit la inima mea incat moarta chiar, as dori sa mai poata veni la ea de-a lungul potecii cu crini ce mi-a fost mandria si bucuria. (...) Stella Maris nu va fi loc de ingropaciune si nici de intristare, iar cei ce vor veni, sa paseasca pe o alee de crini." Regina Maria a murit in seara zilei de 18 iulie 1938 la Sinaia. Inima sa a fost depusa intr-o caseta de aur si a fost adusa in gradinile de la Balcic. In 8 septembrie 1940, la doar o zi dupa ce Cadrilaterul era redat Bulgariei, caseta cu inima Reginei Maria a fost scoasa din capela Stella Maris si predata aghiotantului Eugen Zwidinek care a adus-o in Romania. Domeniul este imens si merita vazut in tihna. Frumusetea parcului este evidentiata prin vase antice, banci din piatra plasate strategic in apropierea unor chiparosi zvelti. Parcul adaposteste peste 3.000 de specii de plante exotice, unele dintre ele rare, si o colectie de 250 de cactusi, una dintre cele mai importante din Europa. Din acest motiv, in 1955, gradina a fost preluat sub protectia directa a  Universitatii din Sofia. “Cuibul Linistit” este o vila cu influente maure si mediteraneene, dar imprumutand elemente din arhitectura locala, alcatuita din ziduri cu pereti albi si acoperisuri cu tigla rosie strajuite de un minaret indraznet.

Castelul este amplasat foarte aproape de mare, despartit de faleza. Aici a locuit regina.  O data ce se trece pragul, ochiul vigilent va descoperi  un interior modest, dar cochet. Palatul are ziduri albe si groase, strajuite de usi masive din lemn sculptat, bine pastrate si conservate din perioada in care regina locuia aici, cu camere putine.  Camerele sunt cochet decorate cu divane turcesti si candelabre enorme.  Cateva piese de mobilier care au apartinut  reginei inca mai pot fi admirate: dulapuri sculptate si pictate, oglinzi, scaune si un semineu.

La parter se afla trei incaperi special amenajate pentru Regele Ferdinand: cabinetul, salonul si dormitorul. Un gong masiv din bronz trona in salonul cel mare de primire in care erau expuse vase antice in vitrine. Castelul avea trei verande de unde marea putea fi admirata. Din dormitorul reginei, treptele te conduceau spre terasa inelara a minaretului. In aceasta parte a complexului regal a fost construita o imitatie a celebrului labirint cretan, realizat cu materiale aduse din Insula Creta.  Labirintul a fost realizat dupa un proiect al elvetianului Jeul Jani in 1926. De asemenea a ramas intacta baia de marmura, cu cada ingropata in piatra, cu chiuveta si masuta de toaleta.

Sub directa supraveghere a reginei, castelul de la Balcic devenea tot mai frumos. A fost o mare iubitoare de arta, motiv pentru care a supravegheat din aproape decorarea domeniului in tendintele moderne ale timpului sau, fiind o promotoare a curentului Art Nouveau. Prezenta reginei a dus la un avant economic real al zonei, motiv pentru care locuitorii o pretuiau si ii spuneau “Sultana”. Numele acesta i se tragea de la faptul ca vila, denumita de localnici castel,  aduce cu arhitectura musulmana, iar turnul seamana cu un minaret. Regina nu se sfia sa se plimbe singura prin oras si sa ajute persoanele nevoiase. In perioada interbelica, locul a devenit atelierul de creatie pentru multi artisti , cu preponderenta pictori, care isi petreceau vara aici: Petrascu, Samuel Mützner, Cecilia Cutescu-Storck, Tonitza, Grigorescu, Stefan Dumitrescu, Darascu, Pallady, Rodica Maniu, Ressu si multi altii.

In fiecare vara, la Balcic,  se refugiau peste 150 de pictori. Lumea buna frecventa localurile la moda, restaurantele Elita si Caramitru, renumita cafenea Mamut. Datorita renumelui acestei localitati, in 1926 a fost infiintata Universitatea Libera Coasta de Argint, unde au predat mari intelectuali romani: Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Cezar Petrescu, Pamfil Seicaru, Ion Pillat, Mihail Jora, Jean Bart, Tudor Vianu, Gala Galaction, Nicolae Iorga. Administratia a speculat aceasta oportunitate pentru oras, de aceea a improprietarit multi  oameni de cultura, care si-au ridicat case aici. Cine a citit romanele Cellei Delavrancea a retinut faptul ca sora autoarei,  arhitectei Henrieta Delavrancea Gibori, a proiectat numeroase cladiri in aceasta zona.  Regina Maria a iubit locul pe care si-a pus amprenta , la fel cum a iubit si Bran-ul dupa cum singura marturisea: "Balcicul si Branul sunt casele mele de vis, inima mea".

Din pacare pentru Romania si istoria ei, acest castel nu ne mai apartine. Vizitatorului i se mentioneaza in prezent ca acest castel a apartinut unei regine, dar niciodata nu se spune carei regine. O granita ne desparte de acest loc, dar curiosilor le recomand sa o treaca pentru a parcurge astfel o pagina din istoria Romaniei.

Cei care vor dori sa vada imagini din Balcic-ul de astazi, va recomand fotografiile realizate de Daliana Iacobescu:

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.116402518373546.20047.100000113947963&type=3

si

https://www.facebook.com/media/set/?set=a.116472968366501.20064.100000113947963&type=3

 

Trebuie sa imi fac mea culpa! Din anul 1988, eu nu am mai ajuns la Balgic. O cititoare din Galati, care mi-a trimis un comentariu si careia ii multumesc, m-a tras, pe buna dreptate, de urechi si mi-a scris printre altele:
"Imi pare rau, dar eronat ati consemnat ca bulgarii nu precizeaza anume carei regine i-a apartinut castelul. Din contra, chiar am cumparat frumoasele fotografii ale reginei cu cadranul tricolorului romanesc. Ba mai mult, toate punctele de interes turistic sint prevazute cu informatii detaliate scrise si in romaneste.
Haideti sa nu fim rai. Istoria nu o facen noi si teritoriul acela nu poate fi considerat romanesc doar pentru ca vremelnic, si doar pentru 40 de ani a apartinut Romaniei..."
Din respect pentru cititori, imi cer scuze ca am persistat in ideea ca timpul si regimul politic nu schimba mare lucru intr-o tara. Distinsa doamna m-a atentionat aspura faptului ca si eu am ramas blocata intr-o perioada care a trecut demult. Vremurile sunt altele. Aveti dreptate si va multumesc. Nu stiam ca intre timp, in alte tari, lucrurile se schimba in bine! Ce pacat ca doar la altii.



Ada Kaleh

Acum cateva zile, un timisorean a postat pe pagina sa de facebook mai multe imagini vechi cu insula Ada Kaleh, insula cu care oamenii acestor locuri se mandresc denumind-o “perla Banatului”. Nu stiam foarte multe despre istoria acestui loc disparut din dorinta de industrializare fortata a comunismului, dar care dainuie, intr-un mod miraculos, in povestirile si amintirile oamenilor locului.  Denumirea Ada Kaleh provine din limba turca , insemnand Insula Fortareata. Insula a fost locuita din antichitate, iar din insemnarile de atunci aflam ca avea o forma lunguiata, in care culturile de baza erau maslinii, migdali, castani, leandri, vita de vie, smochini si chiparosi. Primele consemnari ale insulei sunt facute de catre Herodot care o numea Cyraunis. Pana in 1430, insula se numea Saan, iar dupa aceasta data si-a schimbat numele sub care o cunoastem si astazi.

Insula era scaldata de apele Dunarii, fiind amplasata nu departe de Orsova si se intindea pe circa 1.7km cu o latime de aproximativ 500 metri, insula pe care traiau 600 de oameni, preponderent de nationalitate turca.  Pozitia sa geografica era una strategica, aflata in mijlocul conflictelor celor doua imperii care au marcat puternic istoria poporului roman: cel habsburgic si cel otoman. De-a lungul istoriei sale, insula a fost stapanita pe rand de cele doua imperii care si-au disputat-o pana in anul 1920 cand a devenit teritoriu romanesc. Cu toate aceste schimbari, locuitorii si-au pastrat administratia locala autonoma, dar si ocupatiile si stilul lor de viata traditional. Pozitia sa geografica a insemnat un punct strategic important pe harta locului din punct de vedere turistic si comercial. In partea superioara a insulei pe sensul de curs al apei a fost amenajat un parc unde au fost plantati numerosi  castani sălbatici, iar in partea opusa puteau fi admirate ruinele vechii cetati, organizata cu trei randuri de ziduri si trei santuri de aparare despartite de apa.

La est se afla o geamie cu un aspect arhitectural impunator, frumos decorata cu covoare pretioase, care pana in 1799 fusese manastire franciscana. Covorul care acoperea lespezile geamiei avea dimensiuni impresionante de 16×12 m si reprezenta o donatie din partea sultanului Abdul Hamid al II-lea.

Imaginile care au rezistat in colectiile private ale bastinasilor ne arata locuinte specifice arhitecturii turcesti: case cu prispe si foisor, incaperi separate pentru barbati si femei, baile amplasate in coltul odailor, mobilier si decoratiuni specifice traditiei musulmane.

Istoria consemneaza locuinte construite chiar pe zidurile vechii cetati militare, caracteristice acestei comunitati turcesti. Insula era vizitata de turisti datorita faptului ca preturile erau scutite de impozit si taxe vamale, iar delicatesele turcesti erau la mare cautare.

Locuitorii cultivau trandafiri din care fabricau uleiul si parfumul de trandafiri, renumita dulceata de smochine sau trandafiri, comercializau tutunul aromat turcesc, 

 rahatul turcesc, suciucul, bijuteriile din aur, baclavaua , sarailie si  cafeaua la nisip. Inlesnirile vamale si scutirile de impozit au dus la dezvoltarea economica a insulei.

Musulmanii si- au construit o uzina electrica, scoli cu predare in limbile turca si romana, fabrici de tutun, de rahat si tesatorii. Comunitatea avea un trai indestulator, motiv pentru care au ridicat  un cinematograf, si-au construit un teren de fotbal şi si-au format propria echipa.

O data cu instalarea comunismului, rangul de comuna a fost ridicat, clasele gimnaziale au fost desfiintate, accesul pe insula dupa ora 20.00 era interzis, proprietatile au fost confiscate, bastinasii avuti au fost deportati in Baragan, iar locul repopulat cu romani.

In 1970, Ceausescu a decis sa se construiasca lacul de acumulare de la Portile de Fier, iar acest lucru a dus implicit la disparitia insulei acoperita de ape. S-a incercat atunci demolarea principalelor obiective turistice de pe insula si reconstruirea lor pe insula Simian, dar spiritul locului a disparut sub apele involburate.

Populatia turca a luat calea exilului, unii dintre ei retragandu-se in Dobrogea, altii plecand definitiv in Turcia. Desi acoperita de ape, amintirea acestei insule inca dainuie in mintea si sufletul banatenilor, motiv pentru care cred cu tarie ca trebuie sa fie amintita in toate materialele de promovare a istoriei Banatului.

Pentru iubitorii istoriei Banatului, dar, implicit, si a Romaniei, puteti citi si materialul:
http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/ada-kaleh-timpul-ne-prisosea
Impresionant. Si dureros totodata cum comunismul incerca (si reusea!) sa stearga adevaratele valori ale culturii si traditiei unor locuri fantastice. Din pacate, tarele comunismului isi intind tentaculele si astazi asupra oricarei ramasite care ar putea orienta romanii catre adevarata valoare, catre moralitatea absoluta, catre bunastarea tutror, catre mandria de a fi roman prin ceea ce ne-a definit odata ca natie si pe care, cu greu, o mai putem ancora in realitatea zilelor de astazi. Neputinciosi sau nu, avem datoria sa nu uitam.

Daca aveti si alte informatii despre aceasta insula, va rog sa completati materialul. Imaginile au fost preluate de pe net si sunt folosite ca material de promovare a istoriei Banatului.

Lacasele de cult banatene - Diaceza romano-catolica

Cred ca este timpul sa ne intoarcem la istoria Banatului si sa ne oprim asupra principalelor lacasuri de cult. Motiv pentru care voi incepe relatarea din localitatea Cenad, leaganul episcopiei romano - catolice din Banat. Va vine sa credeti sau nu, Cenad-ul are o istorie mai veche decat cea a orasului Timisoara. Iar povestea merita consemnata si facuta cunoscuta. Principele Achtum si-a stabilit  centrul statului sau de tip medieval la Urbs Morisena, Cenad-ul de mai târziu. Deoarece se temea de puterea tot mai mare a regelui Ştefan al Ungariei, a incheiat o alianta cu bizantinii, fapt care îi garanta stapanirea teritoriului situat intre Mures, Tisa, Dunare si Carpati. Alianta lui cu bizantinii de la Vidin a facilitat apariţia unor preoti si calugari greci in Banat. Acestia si-au construit o biserica si o manastire la Cenad, cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. Cu toate acestea, populaţia Banatului si-a pastrat propriul sau crez, pana la moartea lui Achtum, in anul 1028. In perioada in care conflictul dintre Stefan al Ungariei si Achtum atingea cote alarmante a aparut un personaj cu numele de Chanadinus sau Tschanadin sau Cenad, care, nemultumit de guvernarea regelui ungar, s-a refugiat la curtea lui Achtum de la Urbs Morisena. El a ajuns  conducătorul militar al principatului banatean. Dar prietenia dintre cei doi nu a fost de lunga durata, motiv pentru care Cenad l-a tradat si s-a aliat cu regele ungar. Cand regele bizantin a murit, Stefan al Ungariei l-a atacat pe Achtum, numindu-l pe Cenad conducatorul campaniei militare. Acesta a infrant armata lui Achtum si a construit mai apoi manastirea de la Oroslamoş, pastrand calugarii greci din Urbs Morisena. In semn de pretuire, regele Stefan al Ungariei a schimbat numele localitatii din Urbs Morisena in Cenad (in maghiara Csanád, in germana Tschanad). In momentul trecerii Banatului sub controlul regalitatii maghiare a luat fiinta  dieceza de rit latin. In 1030 s-a infiintat Dieceza de Cenad, iar primul ierarh al noii episcopii a fost Gerhard de Sagredo, care si-a inceput activitatea  de apostolat in scaunul  episcopal din Banat. Primul act al episcopului la sosirea sa a fost sa ii ceara lui Cenad sa inchine biserica in cinstea Sf. Gheorghe de la Oroslamoş. Cum inca nu exista o episcopie la vremea aceea, vechea biserica greceasca a devenit prima catedrala a diecezei de Cenad, unde Gerhard a demarat procesul de crestinare a populatiei pe teritoriul diecezei sale. El si-a inceput pelerinajul in timpul caruia a sfintit numeroase locuri pentru noi biserici care urmau sa fie ridicate in vederea intemeierii unei parohii, a tinut slujbe si a botezat.  A intemeiat o scoala unde tinerii au invatat limba latina, scrisul, retorica si teologia. In aceste conditii, calugarii benedictini au devenit primii invatatori ai Banatului. Cea mai importanta realizare a lui Gerhard si a clericilor formati de el a fost creştinarea locuitorilor, desi nu poate fi neglijat aportul sau la procesul de culturalizare a regiunii. Gerhard a intemeiat abatia benedictina inchinata Sfintei Maria la Cenad in anul 1037. In secolul 13, franciscanii s-au instalat  la Cenad in manastirea abandonata de benedictini care adapostea mormantul Sf. Gerhard. El si-a adus clerici din toata Europa si le-a dat noile parohii, la care se rugau cate 10 sate. In timpul sau, centrul diecezei a iregistrat o perioada infloritoare, motiv pentru care a construit inca  o catedrala episcopala între anii 1036-1042, care a fost închinata Sfantului Gheorghe.

Dupa moartea regelui Ungariei, regatul a avut mai multi conducatori, perioada in care populatia a simtit vulnerabilitatea conducatorilor si a cerut revenirea la vechile religii şamaniste ale hunilor. Pe fondul acestor probleme, Gerhard, insotit de episcopi, a fost omorat langa Pesta de o mulţime de pagani. Trupul său a fost înhumat initial la Pesta in capela sfintei Maria, ca mai apoi, in anul 1054, sa fie mutat la Cenad. Ramasitele sale au fost asezate intr-un sarcofag de piatră, nefinisat, si pastrate pana in zilele noastre in biserica parohiala din Cenad. 

Diaceza a parcurs mai multe etape dificile in istoria si evolutia sa: navalirea tatarilor din anul 1241,  catastrofa de la Mohács din 1526 si caderea Banatului sub stapanirea otomanilor, reintegrarea Banatului la Ungaria in perioada 1716-1778, evolutia diacezei in timpul Primului Război Mondial (1778-1919), scindarea  Dieceze de Cenad , infiintarea diecezei la Timişoara, ca succesoare a diecezei de Cenad. Analele istorice mentioneaza inca din prima parte a secolului al 14 -lea despre Capitlul Catedral de Cenad ca fiind o institutie importanta in viata locuitorilor din Cenad si Banat, atat din punct de vedere spiritual, cat si  cultural, economic. Dar adevarata sa renastere a inceput o data cu eliberarea Banatului si a Timişoarei de catre principele Eugeniu de Savoya in anii 1716-1718, dupa 164 de ani de ocupatie turceasca.  Imediat dupa aceea au fost create premisele reorganizarii diecezei, Episcopul Adalbert von Falkenstein a mutat scaunul episcopal si capitlul de la Szeged la Timişoara. In ziua de 6 august 1736, cand crestinii sarbatoreau  “Schimbarea la Fata”, episcopul Adalbert von Falkenstein a asezat piatra de temelie a noii catedrale pentru Dieceza Sfântului Gerard, care a fost inaltata sub patronajul imparatilor Carol VI-lea si Maria Theresia. Aceasta va fi catedrala construita in stil baroc, atat de indragita de catre timisoreni si cunoscuta sub denumirea de “Domul” din Piata Unirii. Domul este prima biserica a Diecezei noastre, cunoscuta de catre lumea crestina ca si Catedrala Diecezei Romano-Catolice de Timişoara. In 1750 contele Franz Anton Engl de Wagrain a fost uns episcop de Cenad cu resedinta la Timisoara. El a fost acela care a tinut prima Sfanta Liturghie in Domul din Timisoara, in ziua de 8 septembrie 1754, la Sarbatoarea Nasterii Sfintei Fecioare Maria. In anul 1756, tot episcopul de Wagrain  a pus piatra de temelie a bisericii din Maria Radna, mutand  icoana miraculoasa in noua biserica in anul 1767, de  Rusalii. La moartea sa, in 1777, Dieceza de Cenad avea 105.000 credinciosi si peste 100 de parohii. Dieceza de Cenad. In anul 1780, imparateasa Maria Theresia a dat o resedinta noua episcopilor de Cenad situata pe strada care se numea atunci Karoligasse.  In 1807, episcopul Ladislaus Köszeghy a infiintat primul seminar teologic in fosta resedinta si lacas de cult a calugarilor iezuiti. In 1841, episcopul Joseph Lonovics a infiintat o facultate de drept si una de filosofie, in cladirea Seminarului Teologic. Tot din istoria Diecezei noastre face parte si Ordinul Calugaritelor de Notre Dame, prezent prin episcopul Alexander Csajághy in anul 1857 la Timisoara. Aici au fost educate de catre surorile acestui ordin generatii de fete catolice sau de alte confesiuni. Educatia facuta aici a reprezentat  un etalon de onoare pentru Banatul de atunci. Dupa Primul Razboi Mondial, teritoriul Diecezei Cenad se imparte in trei: 33 de parohii impreuna cu Szeged vor trece in Ungaria, a doua revine Regatului Sarbesccu cu 64 de parohii, cu centrul la Becicherecul Mare, iar cea de-a treia, cu 163 de parohii revine Regatului Romaniei cu sediul la Timisoara, avandu-l ca administrator pe canonicul Augustin Pacha care a devenit primul episcop diecezan de Timisoara. In 1948, o data cu instalarea comunistilor, activitatea ordinelor religioase a fost interzisa, iar cladirile confiscate. In anul 1950 Canonicul Pacha a fost arestat, iar 4 ani mai tarziu a murit in inchisoare. Sintetizand putin datele prezentate, putem afirma ca , dupa 700 de ani, in 1733, resedinta episcopilor romano-catolici a fost mutata la Timisoara.

Domul sau Domkirche a fost construit dupa proiectul arhitectului vienez Josef Emanuel Fischer von Erlach. Planurile si constructia au revenit lui H. Joh. Jacob Schelblauer, consilier al orasului Viena. Piatra de temelie a fost pusa in data de 6 august 1736, iar constructia a fost finalizata in 1773. Catedrala a fost inaltata pe piloni de lemn si are o lungime de 55 m, o latime de  22 m, iar inaltimea de 16,90 m. Turnurile Domului au si ele o inaltime de  35,5 m. Primele clopote au fost turnate in 1763. Din cele patru clopote initiale ale Domului a rezistat timpului doar cel mare, care a fost turnat in 1763 de catre Joseph Steinstock la Buda, in Ungaria. Orologiul din turn este opera meşterului ceasornicar timişorean Martin Kidl si a fost montat in anul 1764.

Altarul principal a fost realizat de catre sculptorul vienez Johann Joseph Rossler si este strajuit de doua statui impozante: in stanga, a Sfintului Carol Boromeus si in dreapta a Sfintei Theresia. Alegerea celor doi sfinti reprezinta de fapt patronajul celor doi imparati care au contribuit la ridicarea Domului: Sf Bartholomeu a fost patronul imparatului Carol al 4-lea, cel care a inceput constructia, iar Sfanta Theresia de Avila a fost patroana imparatesei Maria Therezia, cea care a contribuit la finalizarea lucrarilor. Imparateasa  Maria Tereza a dat un decret in 1756, prin care Domul a fost ridicat la rang de prima biserica a Timisoarei. Domul are 6 altare laterale si se presupune ca doar patru dintre cele 6 tablouri adapostite aici care au fost realizate de pictorului german Johann Adam Schöpf,  nascut la Praga în 1735. Partea centrala este reprezentata de perechea de heruvini.  Michael Angelo Unterberger, pictor renumit si director al Academiei de Arte Frumoase din Viena,  este cel care a realizat tabloul altarului principal, care il infatiseaza pe Sfintul Gheorghe calare in lupta cu balaurul. Initial, in Dom se afla o impresionanta orga in stil baroc, care apartinea mesterului vienez Paul Hanke, si care a fost inlocuita in anul 1757 cu actuala orga, realizata de  Leopod Wegenstein.  In timpul luptelor cu turcii (1788-1790), in incinta Domului s-a aflat depozitul de sare, iar in timpul asediului din anul 1849, Domul a fost  grav avariat.  In cripta sunt inmormantati episcopii, demnitarii si multe personalitati ale Banatului.

Domul reprezinta cel mai important monument arhitectural baroc din Banat. Aici au loc slujbe in limbile romana, germana si maghiara. Unele parti din slujba sunt tinute si astazi in limbile: latina, bulgara, croata, ceha si slovaca. Astfel, Domul reprezinta lacasul in care toti credinciosii romano-catolici din Romania, Ungaria si Serbia se pot inchina Domnului. Deoarece lacasul are o acustica perfecta, aici sunt organizate multe concerte de orga. Inaugurarea oficiala a Catedralei a avut loc  la 24 aprilie 1803, la o zi dupa sarbatoarea Sfantului Gheorghe, patronul spiritual al Domului, iar slujba oficiala a fost tinuta de episcopul Ladislaus Kıszeghy de Remete. El a infiintat primul seminar teologic romano-catolic in anul 1804, la Timisoara. Ceea ce mai trebuie consemnat este faptul ca istoria diecezei mentioneaza etapa colonizarii bulgarilor catolici in Banat, care, in timpul ocupatiei turcesti, au fost aspru persecutati, motiv pentru care acestia s-au stabilit in 1739 pe teritoriul diecezei de Timisoara unde si-au intemeiat parohiile si satele de la  Vinga, Lovrin si Dudestii Vechi. Ei au venit insotiti de episcopul bulgar, calugarul franciscan Nikola Stanislavich care a ocupat scaunul vacant al Diecezei de Cenad in anul 1739. Dar despre ei vom vorbi intr-un alt material.

Chanel no 5 - „O femeie fără parfum e o femeie fără viitor.” (Coco Chanel)

Coco Chanel este femeia mit, femeia care a revolutionat istoria modei si care a devenit cea mai impresionanta si mai disputata prezenta feminina din istoria modei.  S-a nascut in data de 19 august 1883, in oraselul francez Saumur, fiind cel de-al doilea copil al lui Albert Chanel, negustor de preofesie, si al sotiei sale Jeanne Devolle, croitoreasa. Numele ei real a fost Gabrielle Bonheur Chanel, dar tatal ei o alinta Coco, in vreme ce prietenii ii spuneau „Mademoiselle”. Ramasa orfana de mama la 12 ani, Coco e fost data la un orfelinat, iar la 18 ani incepe deja sa isi castige singura existenta. Succesul nu a venit imediat: incearca sa se afirme pe scena cabaretelor din Montparnasse si devine in scurt timp preferata ofiterilor si artistilor care frecventau cafeneaua  „La Rotonde”. Nu dupa multa vreme cunoaste un domn bogat care o prezinta inaltei societati pariziene. Adolescenta rebela se plictiseste repede de regulile si canoanele cercurilor inalte de care nu se simte atrasa. Viata ei amoroasa a fost plina de personaje interesante, dar iubirea vietii ei a fost un englez, Arthur Capel, pe care il alinta strigandu-l “Boy”. Acesta este barbatul care i-a deschis usa spre lumea modei si a incurajat-o sa faca primiii pasi. Cu banii lui, Coco isi deschide in anul 1914 primul ei magazin de palarii marca Chanel. Magazinul se numea „Chanel Modes”si era situat pe strada Cambon, nr. 21 din Paris, devenită celebră datorita ei. 

Desi indragostita de Arthur, dupa trei ani, Coco ii returneaza banii investiti in atelier, iar după 9 ani de iubire pasionala, Arthur o paraseste si se casatoreste cu o văduvă bogată. Dar adevarata lovitura care o bulverseaza pe Coco s-a petrecut in anul 1919, cand Boy a decedat intr-un accident cu masina. Toti barbatii care au trecut apoi prin viata ei (Ducele de Westminster, ducele Dimitri, vărul ţarului Rusiei) au fost doar amintirile iubirii pierdute in tinerete, aventuri trecatoare, picanterii pentru presa si lumea mondena a Parisului.  Cea care i-a descoperit geniul creator in materie de moda, a fost o frumoasa poloneză,  Misia Sert. Coco s-a invartit in cercurile artistice frecventate de Dali, Stravinski, Picasoo, Cocteau, cu care a legat prietenii durabile. Ei au ajutat-o sa se descopere si sa isi dea masura propriei sale valori. Perioada sa de glorie se incadreaza perfect intre anii 1920 – 1939, cand Coco Chanel a cucerit lumea si in primul rand femeile , prin ideile sale indraznete si originale: parul scurt în stil "garçon a luat locul pletelor, rochiile lungi au fost inlocuite cu pantalonii, corsetele cu lenjeria , iar bijuteriile cuminti si delicate cu cele nonconformiste. Femeia explodeaza in note de o eleganta nebanuita, impunandu-se prin simplitatea croielii si accesoriile socante. Tot de numele ei sunt legate: rochia din jerseu si lana, faimoasa deja „little black dress”, taiorul si fusta scurta pana la genunchi, costumul deux-pieces, bluzele din matase brodate, puloverele pe gat, fustele plisate, şalurile lungi. Toate aceste haine sunt asortate cu: siragurile lungi cu perle, lanturile groase placate cu aur, posetele mici cu lant pe umar, turbanul drapat sau pantofii în două culori. Coco Chanel afirma că „o rochie nu este nici o tragedie şi nici un tablou; este o creaţie încântătoare şi efemeră, nu o opera de artă eternă.” Dar istoria avea sa confirme faptul ca „la petite robe noire” sau „the little black dress” erau la fel de importante ca si creatiile artistilor contemporani ei. Dar Coco a fost fascinata nu numai de moda. Ceea ce i-a adus un plus de notorietate a fost lansarea unui parfum al cărui nume avea sa aminteasca de numele ei personal si atelierul sau de creatie.

Astfel, in 1921, a fost lansat Chanel No. 5. Superstitioasa fiind, a dat numele primului ei parfum pornind de la convingerea ca cifra 5 era numărul ei norocos, dar si pentru faptul ca esenţa aleasa era a cincea varianta dintr-un sir lung de variante. Lansarea a avut loc intr-o zi de 5 mai, iar Chanel nr 5 a devenit parfumul cel mai cunoscut din lume. Mult timp a fost asociat cu imaginea lui Marylin Monroe, care nu concepea sa iasa din casa fara doua puf-puf-uri de Chanel No. 5. Intrebata fiind cu ce doarme noaptea, Marylin a raspuns ca doarme cu 3 picaturi de Chanel 5. Parfumul a cunoscut o notorietate de neegalat.  Niciunul dintre parfumurile lansate de Chanel dupa aceea sau de alte case de renume din lumea parfumierilor nu au reuşit să atingă cotele de celebritate ale lui Chanel No. 5. Nu am sa omit inca un parfum care cunoaste vanzari frumoase in ziua de astazi, si anume “ Coco Mademoiselle”.

„Moda trece, doar stilul rămâne.” (Coco Chanel)

1939 a fost anul in care Coco isi inchide atelierul din strada Cambon izolandu-se in Hotelul  Ritz. In timpul razboiului are o aventura  cu un ofiţer german nazist , fapt care ii aduce un prejudiciu de imagine major. Deşi aspru criticată, Coco nu se da batuta, incepe sa lucreze mult si se reabiliteaza in America unde cunoaste un real succes. In 1963,  in ziua atentatului si asasinatului presedintelui Jack Kennedy, din orasul Dallas, Jackie Kennedy purta deja celebrul sacou roz marca Chanel. Coco Chanel a revolutionat lumea modei si a impus “stilul Chanel” pe care astazi il consideram stilul clasic. Coco Chanel ne-a invatat ca „luxul nu e opusul sărăciei, ci al vulgarităţii” si faptul ca „o femeie are întotdeauna vârsta pe care o merită”.

In acceptiunea ei, eleganta intotdeauna deriva din simplitate. Numele ei inca este sinonim cu eleganta desavarsita, cu femeia chic, misterioasa, invaluita in fumul tigaretei , o femeie care te provoaca sa o descoperi dincolo de aparente. Increzatoare, surazatoare, sigura pe ea, o provocare pentru barbatii din jurul ei. Viata sa tumultoasa si spumanta ca o champagne buna, inca este gustata si cercetata de cineasti renumiti. Pana in prezent, au fost filmate două creaţii cinematografice: “Coco avant Chanel” in regia lui Anne Fontaine si „Coco & Igor”, semnat William Friedkin.  

„Dacă vrei să fii unică, trebuie să fii diferită!”(Coco Chanel)

I

Jocul cu cuvintele - Palindromul

Pentru ca politica , bat-o vina, ne ocupa tot timpul in ultima vreme, am simtit nevoia sa ma intorc la cuvant. Exista o lume a jocurilor de cuvinte, in care  anagrama, palindromul, calamburul sau lipograma, pangrama, holorima si ambigrama sunt din ce in ce mai putin familiare tinerilor. Astazi am sa vorbesc despre palindrom, oare cati stiu ca palindromul este un cuvant sau o fraza care poate fi citita atat de la stanga la dreapta, cat si de la dreapta la stanga, sensul ramanand acelasi. Istoria consemneaza palindromul inca din vremea grecilor si romanilor. Din Grecia antica ne-a rămas “Nispon anomimata mi monan opsin” , palindrom care era scris pe toate fantanile publice insemnand „Sa te speli de pacate, nu numai pe fata”. Iar de la romanii : “In girum imus nocte et consumimur igni” care  descria zborul moliilor in lumina si se traduce „Intram noaptea in cerc si suntem consumati/arsi de foc”. Motto-ul avocatilor “si nummi immunis” dateaza din secolul 19 , folosit in versiunea sa englezeasca, “some what mockingly”, care se traduce “oarecum batjocoritor/ putin in deradere”, desi jargonul "un pic la misto" este cel mai apropiat de sensul adevarat. Palindromul , ca si cuvant, avand aceasta semnificatie, i se datoreaza scriitorului englez Ben Jonson, in anii 1600, si provine din cele doua cuvinte grecesti palin (πάλιν; "înapoi") si dromos (δρóμος; "drum, direcţie").
Primul care a devenit renumit pentru  poeziile sale care puteau fi citite în ambele sensuri, „versus recurrentes”, a fost poetul roman Sidonius Apollinaris care a trait in secolul 5. Primul palindrom cunoscut in limba engleza se zice ca i-ar apartine lui John Taylor, în 1614:
"Lewd did I live & evil I did dwel".

In anul 1948, Leigh Mercer i- a dedicat un palindrom lui George Washington Goethals, cel care a proiectat canalul Panama: "A man, a plan, a canal, Panama !" , in traducere „Un om, un plan, un canal, Panama !” Cel mai lung palindrom din lume provinde din limba finlandeza si apartine lui Teemu Paavolainen, in 1992,  in care a folosit 49 935 caractere. Un palindrom drag mie se presupune ca apartine lui Nichita Stănescu :

“Dus aici beţiv opal 
 Lapovite bici asud.

 Dur, o vietate cal
 La cetate ivor ud”.

Daca mai cunoasteti si alte palindromuri celebre, va rog sa completati acest material.

"Confesiunile unui cafegiu"

In fiecare zi, murdaria invadeaza Romania. Populatia , divizata, urla, zbiara, scrie, se revolta. Fiecare parte isi sustine preferatul. In aceasta lume nebuna sunt unii ca mine, aflati ca o rosie prea coapta, pusa de soarta intr-o menghine dura. Ce sansa am?  Niciuna. Sunt trista, dar tristetea mea ma obliga la o reflectie dureroasa, incercand sa imi dau seama care este rostul meu intr-o tara,  straina principiilor si valorilor mele. Sfasiata intre nume si prenume, intre minciuna si inselatorie. Intre oameni divizati macinati de ura, de frustrari, cautand cu disperare un vinovat. Fiecare este calau. Al principiilor si valorilor. Al dovezilor de netagaduit. Suntem procurori fara drept, suntem calai fara esafod, suntem rasculati fara boieri, suntem corpuri inraite si capete fara minte. Suntem oricum, dar fara Dumnezeu. Toti avem impresia ca detinem adevarul absolut. Toti se gandesc la ziua de maine, la felia de paine. Dar uita de copii, de nepotii nenascuti. Duminica trecem printr-un referendum hotarand destinul lor. Semnam datoriile pe care le vor deconta ei. Asa cum parintii nostri au decis in locul nostru , la vot, dupa 89. Ne vom scuza si noi: Ca stim mai bine decat ei.

In aceasta nebunie, intr-o seara, l-am ascultat la televizor pe Gabriel Liiceanu, un intelectual in fata caruia eu tac atunci cand el vorbeste. Am invatat demult sa-i ascult pe cei destepti. In marea sa dezamagire a facut referire la o carte, “Confesiunile unui cafegiu”. Spunea ca, desi tineretea si-a petrecut-o in comunism, nu i-a-nteles mecanismul decat in 2008, cand a citit aceasta carte. Am cautat-o imediat pe net, am dat telefoane, m-am chinuit sa o gasesc. A doua zi am citit-o fara suflare. Cu stupoare, cu mirare, cu revolta, cu neputinta si-am plans in sinea mea. Noi toti suntem carne de tun , sacrificati intr-o increngatura meschina in care se fac afaceri, se pitesc interese, se salveaza aparente. Evident, maestrul era deasupra acestor trairi in interviu, invatase in marea sa intelepciune sa accepte lucrurile pe care nu le putea schimba.

Pe scurt, cartea este scrisa de Gheorghe Florescu, un insider al regimului comunist, care a stiut si a putut sa se plieze si sa traiasca intr-o societate bolnava. Bine, sa ne intelegem. A trait bine, nu ca noi.

Prin anii 60, cand era tanar, a avut sansa sa invete mestesugul prepararii cafelei de la cel mai renumit cafegiu bucurestean al timpului, Avedis Carabelaian, unul dintre multii armeni care inca mai pastrau cu greu micile pravalii din capitala. Dupa moartea maestrului sau, devine seful magazinului de cafea si delicatese din strada Hristo Botev numarul 10. Cartea fascineaza nu datorita talentului sau literar de exceptie, dupa parerea mea. Ci pentru ca povesteste din interiorul unui sistem opresiv la care multi dintre noi am fost martori, despre tenebrele unui sistem falimentar politic, controlat de politia secreta care a dezvoltat o adevarata fabrica de facut bani la negru. A dezvoltat rivalitati intre membrii securitatii, unele dintre ele pedepsite de catre vajnicii conducatori care isi mai sacrificau din cand in cand executantii ca sa dea exemplu poporului si sa curme orice forma posibila de protest.  Relateaza din culisele unei societati la fel de divizata ca si acum. Faptele se-ncolacesc in jurul unor personaje renumite din cultura romaneasca: Maria Tanase, Toma Caragiu, Alexandru Giugaru, Radu Beligan, Amza Pellea, Stefan Tapalaga, Misu Fotino, Victor Rebenciuc, Rodica Tapalaga, Florin Piersic, Mariana Mihut, Carmen Stanescu, Adela Marculescu, Emil Botta, Mircea Santimbreanu, Tudor Arghezi,  Marin Preda, Nichita Stanescu, doctori de renume, profesori universitari, dar si securisti, militieni, oameni de partid, unii dintre ei personaje active pe scena actuala in forma cameleonica de mari oameni de afaceri , politicieni si participanti activi la evenimentele revolutiei din 89. Povesteste cum , in garsoniera sa, transformata in locul de intalnire al scriitorilor si artistilor se facea teatru, dar si poezie. Cum se recitau epigramele lui Pastorel Teodorescu:

" Sadoveanu, filo-rus,
  Sta cu curu la apus
  Ca s-arate apusului
  Care-i fata rusului"

sau chiar politica:

" Il plang pe Stalin si va jur
  C-am sa va spun secretul:
  Ma tem ca vom pupa in cur
  De-acum tot comitetul"

dar si bancuri politice:

e relatat cazul in care acordeonistul Mariei Tanase , Faramita Lambru,  care, fiind bolnav de diabet, ii zice intr-o zi doctorului Stanescu cu care se intalnise in magazinul de cafea : "ca-l alearga Securitatea, fiind banuit ca are zahar in sange". Evident, bancul facea referire la perioada in care zaharul a inceput sa fie un produs de lux si aproape de negasit in magazine.  Autorul povesteste despre un sistem corupt care se despuia in fata trebuintelor umane zilnice: mancare, bautura si sex. Daca le aveai, detineai puterea. Astfel ajungeai sa cunosti filiera  distributiei la negru, aveai acces la informatii, puteai sa negociezi pozitii, sa decizi dimensiunea santajului si sa te cocoti pe o treapta superioara in ierarhia de partid. Vi se pare cunoscut? Placerile supreme erau mai pamantesti intr-o lume macinata de foame, rationalizata si cartelata, in care beai un pahar in plus de apa, pentru ca, pentru muritorii de rand, nu prea sa gasea mare lucru. Iar placerile supreme erau date de tigarile scumpe, bauturile alcoolice din import, ciocolata occidentala, cafeaua fara nechezol,  la care nu putea avea acces oricine si care a dezvoltat conceptul PCR (pile, cunostinte si relatii), dar si spaga si frica fata de represalii. Uneori m-a cuprins oarecum nostalgia pentru ca vorbea de o Romanie pe care mi-o aminteam, una in tuse vagi, alta in tonuri pregnante. O traisem si eu, pe unele dintre personaje avusesem marele noroc sa le cunosc personal, chiar daca nu am avut curajul sa scot un cuvant in prezenta lor. Maretia talentului lor era prea mare si teama ca nu voi putea sa invat cat de mult as fi putut. L-am recunoscut pe Nichita asa cum am avut sansa sa il vad de doua ori in perioada studentiei, sau pe Marin Preda pe care l-am intalnit in casa parintilor lui Mircea Dinescu din Slobozia, pe vremea cand era dizident. Am si acum cartile lor cu autograf pe “ Marele singuratic” si “Exil pe-o boaba de piper”.  Stiam cat de mult ii placea poetului Nichita vodka si cafeau buna. Ele trebuiau vorbite, povestite. Pentru ca, in cercul sau, se adunau artistii mari ai vremii, fie ca vorbim de literati sau muzicieni, ca Johnny Raducanu. Este impresionant sa parcurgi paginile si sa simti mirosul strazilor cu parfum cand cititul era o forma de protest al societatii civile in fata ignorantilor comunisti. Si ce mandri eram de asta. Cum se juca teatrul, cu o frenezie si o nebunie  greu de imaginat, pentru ca teatrul era arta adevarata, trebuia sa fii citit ca sa intelegi pamfletul destept. Actorul n-avea alta sansa, decat sa fie mai destept decat sistemul. Era cenzura, dar fara cultura... fentai, te strecurai, mintea lucra cu alta viteza. Devenea si pavaza si scut. Sunt povestite cu rasul care iti aduce plansul despre pilaful de rata , care a intoxicat populatia tarii cu buna stiinta in anul 1969. Istoria isi are originea la un import de carne de rata alterata din China si care, neputand fi vandut prin unitatile de alimentatie publica din cauza marfii de proasta calitate si depreciate, a fost trimis la o fabrica de conserve si procesat in pilaf de rata... la conserve, care a fost distribuit in marile combinate sau in exploatarile miniere din Valea Jiului. Cu cinism spune ca, ce n-au putut vindeca doctorii, au ingropat popii. De asemenea povesteste etapa in care Ceausescu isi intoarce fata de la rusi si se uita spre China. Cred ca multi dintre voi isi amintesc, ca si mine, de marfa chinezeasca ce se vindea pe sub tejghea si pentru care trebuia sa dai spaga sa ajungi la ea: Jucarii , tricouri pentru copii si adulti, conserve de carne de porc si peste, cam de toate. Niciodata nu erau pe raft, se distribuiau tot in retea PCR. Dar din carte am inteles de ce se intampla asta. Pentru ca Romania exporta mai departe, in intelegere cu China, careia i se refuzase intrarea pe piata Europeana. Dar ce conta pentru onorabilul aparat opresiv? Despre whisky-ul scotian, care, pentru ca era importat din vest, Ceausescu a decis sa nu il mai aduca-n tara. Dar scotienii erau mai intelepti decat comunistii. Desi Ceausescu le interzisese,  in realitate, produsele din Vest au continuat sa intre in tara prin unitatile de ali­mentatie publica de lux si prin shopuri. Cand  scotienii au vazut ca le-au scazut vanzarile in Romania, trimiteau  Agentiei de Import, la fi­­e­ca­re transport cu whisky im­bu­te­liat in sticle, si cate un butoi de ste­jar cu o capacitate de 200 l cu cel mai bun si vechi whi­sky gratis. Ele ajungeau la departamentul Deli­ca­tese al lui Dumitru Trancu. Cand a vazut butoaiele, acesta i-a  solicitat lui Florescu sa-i dea toate  sticle goa­­le cu gatul lung de un litru sa le um­ple cu whisky. In sticlele de tuica a fost imbuteliat whisky-ul si vandut pe sub mana intregii clientele amatoare de produse fine, la pretul de 200 lei litrul, in vreme ce, in restaurante, o sticla de trei sferturi costa peste o mie de lei. La fel s-a intamplat cu ciocolata  adusa din RFG, Franta, Italia si cacaua  din Olanda. O alta intamplare se refera la importurile de cafea. Cam in aceeasi perioada, Ceausescu a renuntat la nes­café-urile din Elvetia, Franta, Germania de Vest, Spania, Austria, Isra­el, solicitand ca acest produs sa fie adus  din Brazilia si Columbia, printr-un ocol pe canalele ma­fiei arabe. Cum am mentionat mai sus, bauturile occidentale au fost inlocuite cu  renumitele ro­muri Havana Club, lichioruri Havana Club, asezonate cu cafea, ca­cao, marasquino, ananas,  tigarile de foi (havanele),  ba­nane, tri­plu-sec, toate aduse in Cuba. Din acest moment, cafeaua nu a mai intrat pe piata, caci pretul era ridicat, iar cuba­nezii nu faceau rabat. De asemenea povesteste despre episodul in care conducatorii iubiti au decis ca nu vor mai strica orzul pe gaste si cafeaua pe prosti, astfel incat au introdus in comert faimosul nechezol, caruia autorul ii spune cu eleganta cafeaua cu inlocuitori. A fost unul dintre momentele in care naratiunea m-a ingretosat intr-un mod in care mi s-a facut rau. Pentru ca autorul ne relateaza maniera in care se importa nautul din Turcia in saci mari de rafie prin care isi faceau drum sobolanii, care, o data ajunsi in depozit si si sacii erau goliti in recipientele uriase de prajit, angajatii varsau continutul cu sobolani si excremente lor cu tot si le bagau la prajit, apoi la macinat, dupa care se vindea continutul la raft. Dupa revolutie s-a aflat cat de nociv era acel amestec pentru consumatori. Da, sa ne mai miram? Florescu povesteste inclusiv despre lumea medicala din perioada comunista, o categorie privilegiata, pentru ca, inclusiv conducatorii se mai imbolnaveau uneori. Clientela venea prin recomandare. La doctorii renumiti, frecventati de clientela politica si opresiva, se mergea cu atentii, astfel incat doctorii se transformau in furnizori catre retelele comuniste de produse de lux. Este amintit Ion Gheorghe Maurer, care  avea probleme oftal­mologice si era pacientul pro­fesorului Stanescu, caruia ii ducea la fiecare consult  un carton (12 sti­cle) de whisky Ballantine’s de 25 de ani. Este amintit un misterios doctor P., medicul ginecolog al Se­curitatii, care  chiureta atat nevestele cat si amantele intregului aparat opresor: conducatori, securisti, militieni. Dar si de urologi vestiti care tratau vajnicii securisti, militieni si comunisti de toate bolile venerice cu care se procopseau in retelele de prostitutie. Si atunci, ca si acum, medicii isi cautau menirea in alte tari, nu neaparat din cauza castigurilor, cat datorita unei minime recunoasteri profesionale si unei libertati spirituale. Sunt amintiti doctorii Ioan Glavan sau Mircea Ciobanu, mare chirurg ORL). Un exemplu demn de teoria absurdului este exemplificat de perioada in care pestele congelat invadeaza Romania. De vreme ce carnea de vita, porc, pui sau de orice altceva constituia o raritate, in piata se aduce peste congelat. Aparuse si sloganul " nici o masa fara peste", dar acest lucru il enerveaza la maxim pe Ceausescu pentru ca, zicea el, " consumul exagerat de peste , ce-i drept, congelat, si fosforului pe care il continea, populatia incepuse sa se trezeasca "din somnul cel de moarte" si se temea sa nu se ridice impotriva sa. Insusi autorul mentioneaza faptul ca "poporul mananca ce-i mai bun prin alesii sai". Ei bine, atunci te indobitoceau cu foamea, acum cu Antenele 1, 2 si 3. Oare a crescut numarul desteptilor in tara de se face un efort asa de mare si sustinut? Pentru ca si atunci, ca si acum, intelectualii reprezentau o problema: comunistii ii arestau, post comunistii ii gonesc in Occident. Normal, e mai usor sa manipulezi ce ramane, pentru ca, citandu-l pe Lapusneanu "prosti, dar multi", bietii intelectuali ramasi sunt huliti, jigniti, injutati. Vocea celor care ii inteleg nu se aude in larma prostilor care se cred Dumnezei intr-o Romanie mica. Cand ma gandesc ca si eu sunt una dintre cei ramasi! Florescu intra mai adanc in naratiunea comunista si face niste marturisiri cutremuratoare. Nu mai stii unde se termina realul si se intra in absurd. Cum era vorba aia: "cine-si uita trecutul are toate sansele sa il repete"? Povesteste despre Gheorghe Stefanescu, vinarul condamnat la moarte in vremea lui Ceausescu, care a fost victima jocurilor de putere in increngatura „elitei” comuniste.

Deoarece exista multe asemanari intre descrierea sistemului de justitie din vremea comunismului si cel de dupa revolutie, nu am sa ma opresc asupra acestui aspect. Nu ca n-ar fi nimic de povestit, ci pentru ca, asa cum insusi autorul da sa se-nteleaga, este un subiect sensibil cu personaje prezente inca pe scena politica. Iar Romania de azi inca se zbate saraca , ar vrea si ea ceva, dar habar nu are ce! Asta ne este destinul, sa fim in contratimp cu restul lumii. Autorul are o memorie de elefant si o putere sa clasifice si sa indosarieze personajele, in functie de fapte uimitoare.

Au fost si cateva istorii care m-au uimit prin modul parsiv in care s-a perfectionat talentul tipic romanesc de a intoarce orice situatie jenanta intr-una onorabila sau pur si simplu in bani la negru. Alte popoare ar fi jenate, noi ne mandrim cu smecheria noastra care socheaza si azi occidentul.  Prima este legata de naravul mai putin ortodox al unor fete bisericesti. Spovedania, bat-o vina, iarta pacatele, cu conditia sa fie des exersata. Autorul relateaza o vizita la Biserica Sfinţilor, la parintele Gheorghe Serban, care il invita in altar  si il intreaba: „Ce bei, fiule?” – si deschide usile dulapului  suspendat pe perete. Autorul zice: ”În faţa mea se află o privelişte inedită. Pe rafturile dulapului stau, aşezate ordonat, diferite băuturi alcoolice, dar în special vin „de colecţie”. Parintele ii da un pahar cu vin alb, un Ottonel de Murfatlar din 1962. Ironic, povesteste ca, in acest timp, intra o alta fata bisericeasca, caruia parintele ii adreseaza aceeasi intrebare si citez:  „Ca şi voi, copiii mei!” Părintele Şerban scoate trei pahare şi le umple cu sângele Domnului (în variantă blanc). Cu paharul plin în mână, complet dezorientat, privesc spre crucea din mijlocul altarului, de unde ochii Mântuitorului ne privesc scrutător. Dau să sorb o înghiţitură, când uşa din faţa părintelui Şerban se deschide şi în cadrul ei apare una dintre fetele lui Acuma. Zice bună ziua, iar părintele îi răspunde: „Imediat, fiica mea.” Las paharul din mână pe masa Marelui Mir, bâlbâi o scuză şi părăsesc în grabă onorat suflare pe aceeaşi uşă pe care intrasem". Din contextul relatarii reiese si motivul pentru care părăseşte Florescu urgent locul, in momentul in care Ani a intrat pe usa altarului. Fiindca era prostituata de lux din reteaua unui mare avocat , Acuma, (caruia nu i se da numele adevarat , desi acesta este mort, dar fiul sau are in ziua de azi si el o retea de prostituate de lux pe care le plaseaza in cercurile de influenta contemporane noua), general de securitate si omul cu relatii la nivel de conducere de partid. Autorul merge mai departe cu mesajul si ne da de inteles ce fericita  era Ani de efectele spovedaniei in planul constiintei sale marunte, de vreme ce veneau la pachet cu privilegiile unei rasfatate ce se invartea in mijlocul oamenilor care detineau puterea. Doar ea facea bani frumoşi din meseria ei, iar părintele Serban avea  grija sa-i ierte toate pacatele de frica sa nu cumva sa se stranga prea multe. Stiti cum e vorba aia: sa nu faci ce face popa, sa faci doar ce zice. Mai tarziu, dupa revolutie, avea s-o intalneasca. Poseda un Mercedes de ultima ora, era maritata cu un prosper om de afaceri arab si locuia intr-o vila somptuoasa. Devenise doamna in inalta societate postcomunista si preluase afacerile matroanei sale.

A doua intamplare face referire la Tase Becali, tatal lui Gigi Becali, care avea o turma de oi pe care le crestea in imprejurimile Bucurestiului. Autorul povesteste că, la un moment dat, Nicolae Ceauşescu a dat ordin ca toate turmele ciobanilor din jurul Capitalei să fie trimise la munte. Tase Becali a ascuns oile in padure, si l-a rugat pe celebrul fotbalist Gheorghe Hagi sa vorbeasca cu Nicu Ceausescu sa –l lase cu oile pe loc. In scurt timp, Tase Becali a devenit singurul producator de iaurt, caş dulce si sarat pentru organele de Partid. Astfel,  Tase Becali a strans suma de 150.000 $, pe care i-a lăsat-o mostenire lui Gigi Becali.  Nu sunt ocolite evenimente importante din istoria comunista: cutremurul din martie 1977, despre modul miraculos in care autorul a supravietuit cutremurului in vreme ce magazinul s-a surpat sub daramaturi, despre arestarea viceprimarului capitalei, Radu Abagiu, seful comertului comunist, caruia i se insceneaza un proces pentru luare de mita, in care singura dovada o reprezenta nunta fiicei sale cu un bacauan, care, speriat, divorteaza, iar fiica sa se sinucide. Lui i se cere imperios tacerea cu privire la informatiile pe care le detinea, iese repede din inchisoare si devine consilierul lui Ion Ceausescu, la Ministerul Agriculturii. In timpul Revolutiei, joaca rolul de revolutionar si este vazut si recunoscut in balconul din Piata Revolutiei ca mai apoi sa devina ministrul Comertului Interior  in guvernul Roman. Sau, dupa cum mentioneaza autorul: " ... Se vorbea ca ar fi un apropiat al lui Ion Iliescu, marea speranta a comunistilor in cazul disparitiei lui Nicolae Ceausescu."   " Multi ofiteri, unii chiar superiori, din Securitate si Militie veneau, isi luau darul si plecau. Nici nu se sinchiseau de persoanele de fata, eventuali martori in vreun proces viitor. Ei erau stapanii lumii".  " Unii dintre baietii aceia au fost transferati la Securitate unde s-au remarcat prin merite deosebite. Azi, unii sunt importanti oameni de afaceri sau simpli oameni politici, cu vechime in Parlament. Altii au ajuns in inalte functii in Ministerul de interne".  Florescu nu se jeneaza sa vorbeasca despre securistii metamorfozati peste noapte in vajnici oameni de afaceri, care au facu avere si s-au retras in aula mare a parlamentului, lasandu-si odraslele sa continue si sa inmulteasca averea facuta in perioada comunista.

“Dupa ’89, locatia (nota: din strada Cernica, locul unde si-a redeschis cafeneaua, dupa cutremurul din '77) a intrat in atentia lucratorilor din Serviciile Speciale ale Romaniei, care au achizitionat-o in nume propriu, construindu-si un bloc de toata frumusetea, unde si-au amenajat birourile unor firme de succes, si propriul lor domiciliu. Aici locuieste azi doamna Camelia Voiculescu, intr-un apartament cu scara interioara, amenajat pe doua niveluri, impreuna cu intreaga sa familie. De aici, dansa isi conduce vastul imperiu mediatic, in dangatul clopotelor bisericii ridicate special pentru breasla negustorilor.” Evident ca, de cele mai multe ori, autorul schimba numele real ale personajelor sale, deoarece multi dintre ei, dupa Revolutie, si-au schimbat parul o data cu statutul: un bizar personaj care cafea bisnita la nivel inalt cu cafea, numit de autor Stefanescu, , altul decat renumitul vinar arestat de catre Securitate, "astazi este un prosper om de afaceri, asociat, la mai multe firme, cu unii dintre protectorii lui din Securitate". "Locuieste intr-un cartier rezidential, unde poseda o vila somptuoasa, candva nationalizata de Statul comunist, apoi data lui cu chirie si in sfarsit cumparata, conform Legii 12, cu cativa firfirei. Casa n-a fost niciodata revendicata, asa ca el n-are de ce sa se teama, mai ales ca este sponsor important al partidelor care-i apara interesele". Ghici ciuperca cine-i?  Dar nu numai familia Voiculescu este mentionata, ci si numele lui Gelu Voican Voiculescu, Virgil Madgearu,  Ion Mihai Pacepa. Referitor la numele lui Pacepa, Florescu mentioneaza faptul ca Ceausescu l-a angajat pe  renumitul terorist Carlor, cunoscut sub numele de Sacalul, la care Ceuasescu ajunsese cu ajutorul nemijlocit al lui Yasser Arafat, cerandu-i sa-l omoare. Naivul, credea ca America este Romanica. Un alt personaj asupra caruia se opreste este Ion Dolanescu, un rasfatat al nomenclaturistilor si securistilor, care isi cumparase un "palat",  pe care il numeste"marele print al muzicii populareromanesti, intotdeauna foarte elegant, imbracat iarna cu haina si caciula din blana de nurca" si care " nu prea cunostea drumul Fiscului". De asemenea sunt mentionati: Tiberiu Ceia, Maria Ciobanu, Ionut Dolanescu, Gheorghe Turda etc. Povesteste despre planul masiv de demolari la care este supus Bucurestiul, in care, cladiri de referinta cad sub puterea buldozerelor, despre "decretei" si dureroasa perioada in care femeillor le sunt ingradite drepturile si libertatile personale, in care multe mor din cauza avorturilor pe care le faceau in umbra spitalelor de frica organelor de represiune. Se interzice consumarea alcoolului, se reduce programul restaurantelor pana la ora 22.00, povesteste de maniera in care intelectualitatea era intimidata si pusa supusa canoanelor comuniste. Astfel, povesteste cazul lui Alexandru Rosetti, important personaj al culturii romanesti:"... prin anii'50, s-a trezit cu Iorgu Iordan si un colonel de la Securitate. I s-a spus doar atat:<<La poarta sunt doua masini: una pleaca la Canal, iar cealalta la Academia Romana. In care doreste sa urce?>>Evident ca a urcat in ultima:" NU puteam merge toti intelectualii la Canal, era mare inghesuialaTrebuia sa mai ramana cativa, cum se spune, <<de samanta>>".  Si, ca sa fie cireasa pusa pe tortul cu mot, autorul aminteste de relatia de prietenie dintre Rosetti si Iosif Constantin Dragan, pe care il numeste "mare patriot" , prieten cu Nicolae Ceausescu.

Aminteste despre crimele lui Ion Ramaru, dar nu insista foarte mult asupra acestui aspect.

Intr-un interviu publicat ulterior lansarii cartii, autorul declara cu privire la acest aspect:

„Vă rog să nu mă consideraţi un hoţ. Am văzut cu ochii mei, în ţara asta securiştii au fost cei mai mari hoţi. Şi atunci, e hoţie să furi de la hoţi? Azi îi văd pe toţi în maşini luxoase şi în topurile îmbogăţiţilor de după Revoluţie. Eu îi ştiu, îi găsiţi şi în carte“ si continua „Am arătat cartea şi securiştilor“ „După ce a apărut cartea, eu am dat-o şi băieţilor din Securitate şi i-am întrebat: Ce părere aveţi?  Unii m-au ameninţat că-mi rup şi mâna cealaltă. Alţii că îmi vor toca toţi copiii.  O grămadă de inşi m-au ameninţat cu procese. Cică le-am distrus carierele. Ce cariere? Doar comunismul a fost condamnat ca ilegitim. Dar metoda Securităţii faţă de mine este să mă ignore. Cu asta m-au ameninţat cei mai mulţi: «te vom ignora». Şi nici nu am scris tot ce am văzut. Mai urmează volumele doi şi trei. Eu nu am nevoie de avere. Pot trăi şi în celula morţii, dacă pot scrie“. Florescu vorbeste inclusiv despre arestarea sa in anul 1984, despre modalitatile in care Securitatea isifolosea instrumente de tortura astfel incat , de multe ori, arestatii marturiseau si ce nu facusera. Este descris modul in care erau beciurile, conditiile de arest, infiltrarea agentilor printre arestati, modul in care erau organizate si conduse inchisorile, dar si despre  gratierea din1988. "Bogatia si puterea sunt ca apa sarata, cu cat bei mai mult, cu atat iti este si mai sete", spune el.  Ne realteaza povestea lui Corneliu Coposu si verticalitatea unui caracter respins de o societate incapabila sa il recunoasca dupa valorile si principiile sale, cum s-a destramat PNTCD-ul si cum valorile acestui partid au murit o data cu caracterul unor oameni care au facut istorie. Si, ca lucrurilesa fie si mai interesante, relateaza inclusiv despre oameni din Banat: tiganii Cosnel Carpaciu din Timisoara, si Ionel Staicu din Recas care erau arestati periodic de catre Securitate si isi cumparau libertatea in aur. Evident, acestia inlesneau actele de emigrare ale germanilor din Banat, iar folclorul mostenit cu privire la acest aspect de dinainte de Revolutie este certificat in paginile romanului sau, in care apare mentionat si numele deja renumitul personaj timisorean Veverca.Experientele din puscarie sunt simbolic reprezentate printr-un citat din Lev Tolstoi: "cine n-a facut puscarie, nu stie ce-i Statul!" Sunt relatate si fapte comice din puscarie, unde, intr-o zi intreaba un cioban din Rasinari:" " Prietene, cine crezi ca-i cel mai mare om din istoria noastra, a romanilor?" Raspunsul ma face sa-mi cada plombele din gura:" No, apoi, desigur, dragutul de imparat Franz Joseph, cine sa fie?" Oare ce rol jucase imparatul Franz Joseph in viata acestor bravi romani din Transilvania? ". Nici nu avea cum sa stie. Pentru ca Transilvania, Banatul, Crisana se inchina la alte valori decat restul tarii. Tot in roman apare mentionat de mai multe ori numele lui Adrian Paunescu, pe care il numeste"marele poet", dar nu se sfieste sa relateze incidentul de pe stadionul din Ploiesti, unde, la unul dintre cenaclurile Flacara, avusese loc un grav accident "unde murisera multi tineri si inca si mai multi fusesera raniti. Intr-adevar asa s-a intamplat, dar Ceausescu personal a intervenit si bardul a scapat nesifonat, plata fiind facuta de un acar Paun, ca de obicei". Dar ceea ce avea sa ma doara cel mai tare avea sa fie relatarea sa despre Revolutia din 1989. Proaspat iesit din puscarie in baza unui decret de gratiere, este martor la primele momente ale miscarii impotriva comunismului. Naivii de noi, credeam ca se deschid portile cerului, ca libertatea avea sa fie, in sfarsit, a noastra. iata cum descrie Florescu aceste momente: "Putini stiau in acele momente cum sta situatia la modul real, anume ca cele doua mafii comuniste erau prinse intr-o lupta pentru suprematie pe viata si pe moarte" Chiar de la balconul CC al PCR, unul dintre personajele romanului, securist divedit, Radu Abagiu avea sa declare la microfon multimii" Sunt doctor in economie Radu Abagiu si sunt o victima a regimului comunist, fapt pentru care consider ca este de datoria mea sa ma pun la dispozitia si in slujba Revolutiei anticeausiste:Numai ca Radu Abagiu omisese sa spuna cine era el de fapt." si autorul continua" Sunt aceiasi oameni. Lupu-si schimba parul, dar naravul ba!" " Se spune ca "floarea prostimii trebuie udata", iar in acele clipe gradinarii Ion Iliescu (fost cursant URSSsi banuit agent KGB), Silviu Brucan (un dur agent sovietic) si Nicolae Militaru (asijderea) erau deja cu stropitoarele in mana, profitand din plin de naivitatea tineretului roman, prezent in proportie de masa in piata care astazi se numeste Piata Revolutiei". "O lume murea si alta se nastea, dar cei care fusesera la masa cu bucate inainte de 1989 doreau sa ramana in continuare la masa, dat fiind ca aveau painea (Armata) si cutitul (Serviciile Secrete) si nu concepeau nici macar sa faca loc si altora". "ei sunt peste tot, in toate domeniile si in special in cele economice, dar si in politica, pozand in adevarati cavaleri ai Adevarului si ai Dreptatii. Apar in calitate de experti la emisiuni TV si sunt oameni de afaceri de nivel mondial"
Autorul merge cu judecata dincolo de acest moment si nu se sfieste sa afirme ca "Retragerea presedintelui Emil Constantinescu din lupta electorala a fost poate cea mai grea lovitura pe care a primit-o, in lupta ei, lumea democratica din Romania. Declaratia sa , pe toate posturile de Televiziune, cum ca "a fost invins de structurile fostei Securitati" a socat pe toata lumea".

Evident, sunt doar cateva episoade amintite. Cartea are putin peste 500 de pagini si va sfatuiesc sa o cititi. Veti intelege mai bine ce ati trait si ce traiti si de ce traiti asa in zilele noastre. Poate pe unii dintre noi, lectura acestei carti ne va face mai putin pasionali in analiza politica si mai toleranti fata de cei de seama noastra. Pentru ca, dincolo de intamplari, cartea ne transmite un mesaj clar: ca societatea romaneasca, atunci, dar si acum, se imparte in doua: ei si noi. In privilegiati si neinsemnati. Ca unii manipuleaza, iar altii se lasa manipulati. Ca interesele lor sunt protejate de pasiunile si naivitatea noastra, de visele si aspiratiile noastre. Ca nu suntem nimic altceva decat niste fiinte marunte, niste sclavi fara lanturi, niste turme care sunt periodic manate si haituite intre alegeri. Ca "daca urasti, nu mai ai timp sa iubesti" (Maica Tereza) si "cand ridici un bolovan, s-ar putea sa gasesti sub el o gramada de viermi". Depinde de noi daca actionam dupa cum ni se spune sau judecam cu propria noastra minte. In folosul nostru si nu al lor. Poate unii dintre noi s-au prins demult de aceste miscari si protesteaza printr-o stare de indiferenta fata de vot. Este , poate, modul lor de a spune: insemni la fel de mult pentru mine cat contez si eu pt tine. Ignora-ma, voi face la fel. Poate de aceea votantii sunt din ce in ce mai putini. Pentru ca , in sfarsit, intelegem mecanismul si reactionam. Va doresc lectura placuta! Inarmati-va cu multa lamaie. Vi se va face greata ades. Dar va fi o lectie memorabila pentru copii, dar mai cu seama pentru parinti. Si, poate asa vom credita copiii cu increderea ca stiu sa isi aleaga mai bine traiectoria vietii decat o facem noi, parintii, in numele lor. Avem prea multe tare. Suntem prea incrancenati. Ca viata se schimba, iar prezentul lor nu mai este la fel cu al nostru.Asa, poate, le vom da sansa unui viitor. Noua ne apartine trecutul! SI nu uitati ce a spus Jean-Paul Sartre: "Comunismul este o capcana de prins soareci care, dupa ce-i prinde, le ia gatul!"

 http://www.realitatea.net/gabriel-liiceanu-invitat-special-la-realitatea-tv_972096.html