Slobozia-orasul in care secundele stateau in loc

Acum mai bine de 53 de  ani, deschideam pentru prima dată ochii într-un orașel provincial amplasat în inima câmpiei Bărăganului. In vagile mele amintiri, orașul se întindea de-a lungul unei străzi principale, străjuită de-o parte și de alta de case fără etaj. Ici-colo se mai ramifica în ulițe mai scurte, luate cu asalt de către câini vagabonzi.

Casele cu acoperișurile în patru ape fuseseră ridicate în stil clasic, lipsit de prețiozitate, cu geamuri care se deschideau în curțile străjuite de garduri de lemn. Copiii animau străzile în fiecare anotimp și, ca orice târg provincial, dădeau culoare și viata urbei în care zilele păreau înțepenite într-un timp căruia i se blocaseră secundele. Trăiam într-o falie atemporală în care zilele și nopțile se succedau fără să se întâmple nimic și aveam timp cu toții să ne plictisim. Verile erau toride, aerul frigea când il inspirai, la fel cum gerul iernilor ne tăia respirația, ciupindu-ne de obraji până ne dădeau lacrimile. Vara alergam în șir indian câte o cutie de conservă goală, prinsă de-un băț strâmb pe ulița pietruită, în vreme ce iarna ne întreceam construind oameni de zăpadă diformi.  Aveam și noi cateva vedete locale despre care am aflat mai multe în trei etape diferite ale vieții mele. Coana Europa era deja domnișoară bătrână și continua să-și etaleze pe străzi toaletele desuete. Părea un personaj coborat de pe ecranul marilor cinematografe mute cu pălăriile ei ciudate ale căror boruri ascundeau părul sur atent pieptănat și prins cu agrafe complicate. Era înaltă, suplă, cu gâtul lung acoperit cu șaluri vaporoase, ochii odinioară albaștri păreau atunci opaci si stersi sub sprancenele colorate in negru strident, iar nasul subțire și fin odinioară se înconvoiase ușor spre buzele delicate, ridate si vopsite cu roșu aprins. Coana Europa  căștigase în tinerețe cateva concursuri de Miss și văzuse multe capitale europene. De acolo venise încărcată cu geamantane pline cu haine ciudate și cu multe cutii rotunde cu pălării. Toată lumea bună din oraș iși deschidea larg ușile ca să o primească în saloane, bărbații o curtau, femeile suspinau de invidie și n-o suportau căci le amintea faptul că ele nu vor vedea niciodată lumea prin ochii ei. Domnișoara Europa știa să joace poker, ridica ceașca de cafea cu degetul mic suspendat cu eleganță în aer, iar, când râdea, își dădea capul pe spate, ușor aplecat într-o parte , astfel încat toată lumea să-i vadă dantura impecabilă și urechea mică lipită de craniu pe lobul căreia trona de fiecare dată altă bijuterie. Când am cunoscut-o era deja domnișoara bătrână care, deși curtată intens în tinerețe, cunoscuse atât dragostea, cat și durerea și rămăsese nemăritată. Dar viața o purtase prin locuri despre care mulți slobozeni la vremea aceea nici nu știau unde se aflau pe hartă. Coana Europa se transformase încă din timpul vieții, cu voie sau fără voie, într-o legendă astfel încât mulți se întrebau dacă aceasta exista sau era doar o plăsmuire a femeilor nebune și prea gureșe din fire. Doar noi, copiii, n-aveam nici o îndoială că există de vreme ce îi cotropeam teritoriile aproape în fiecare seară. Locuia la casă și avea o curte străjuita de panouri de gard din beton prin care cu greu se strecura ziua cate o rază de soare. De cum se lăsa seara, parcă magia povestilor cobora în mica grădina pline de florilor rare și parfumate și umbre nedefinite. Ne strecuram tiptil si ne uitam pe geam, iar Coana Europa cea excentrică se transforma la lăsarea serii într-o veritabilă vrăjitoare. Ne uitam după mături zburătoare, după poțiuni vrăjite, capete de șerpi și picioare de broaște râioase, dar până la urmă ne mulțumeam și cu pisica neagră care i se strecura agale printre picioare. A doua vedetă era Costica Acsinte, un fel de “pozar” profesionist, care , în salonul lui “Splendid” , devenea un fel de actor mut rătăcit.

Avea în studio aparate complicate, mânuia plăci, împingea care, trăgea de bare, iți aranja bărbia în vreme ce-și ridica mustrător sprânceana, iți îndrepta fața ca să cadă bine lumina, și-odată pocnea din degete ca să nu te miști, să nu clipești și să zâmbești. Era magie pe hârtie în tonuri de gri. Poza spunea o poveste, te despuia de sentimente și ți le punea pe chip ca un manifest. 

Avea ochi de profesionist căci Acsinte te transforma din om banal în stea de cinema. A murit prin anii 80 și ceva, înainte să mă mărit și să părăsesc locul. Orașul nu l-a plâns prea mult pentru că habar n-avea ce-a pierdut. Au trecut vreo 20 de ani până când un tânăr slobozean l-a transformat din mort în vedeta cunoscută până la New York. A treia e mai complicată căci este o poveste cu mai multe personaje. Orașul traversase și alte tragedii mai mici, dovedindu-se pentru unii neîncăpător. In Slobozia adolescenței mele locuia o croitoreasă extrem de talentată care avea două fete gemene, ambele blonde și frumușele. Le vedeai pe stradă îmbrăcate în rochii neînchipuite, grațioase și delicate cu buclele lor prinse în panglici multicolore ca niște bibelouri de porțelan. Când s-au transformat în tinere domnișoare, cam toată lumea și le imagina în roluri de amazoane , căci circulau bârfe că fetele călăreau ca niște cascadoare in orașul de studenție, făceau furori pe podiumuri de modă și mulți tineri ar fi fost îndragostiți de ele. Intr-o zi vestea proastă a scurtcircuitat orașul: una dintre ele se omorâse, iar orașul și-a aratat curiozitatea umplând străzile într-o ultimă încercare de rămas bun.  Bârfa citadina spunea că una dintre ele s-ar fi îndrăgostit de-un june care era la rândul lui îndragostit de alta, o brunetă, iar tânara respinsă își luase viața. Mama lor n-a mai dezbracat niciodată hainele de doliu. Cealaltă geamănă s-a măritat și-a plecat din locul natal punând distanța unei tragedii între două destinații.  N-aș putea să spun când am știut că viața mea este prea strâmtă în acest oraș, dar cred că eram eleva la liceu. Toată lumea cunoștea pe toata lumea, cu toate că nu ne știam pe nume, nu ne împărțeam destine. Uneori chiar trăiam în lumi paralele: pentru unii era viața mult prea plină, pentru alții searbădă și fără înteles. Aștia eram fandosiții, cu ifose de neînțeleși. Slobozia nașterii mele avea nume predestinat: fiecare se slobozea pe sine, puțini erau sloboziți de alții. Deși pare o exagerare, odinioară fusese scutită de dări, dar nu și de necazuri. Fusese călcată în trecut de turci și de tătari, astfel că oamenii își luaseră bocceaua în spinare și plecaseră unde văzuseră cu ochii.

Se zice că, în anul 1614, Radu Mihnea, domnitorul Țării Românești, a venit cu această măsura fiscală (slobozirea de biruri) ca să lege oamenii de pământ și să populeze câmpia Bărăganului, căci în această zonă se intersectau doua drumuri comerciale importante: unul care venea din centrul Europei si cobora de sus de la Brașov, făcând ocol până la București și terminându-se la Constanța, și-al doilea care venea de la turci , din inima Constantinopolului și traversa Silistra, Orașul de Floci (vestit târg medieval care a fost distrus prin anii 1780) și urcând până la porturile din Brăila și Galați.

In locul scaieților purtați de vânt, oamenii și-au ridicat case de pământ, iar Vodă i-a scutit de plata taxelor și impozitelor. Scutirea de taxe a fost reconfirmată de toți domnitorii care s-au succedat la tronul Țării Românești, inclusiv de către Constantin Brâncoveanu. Alții sunt de părere că istoria ar fi fost cu totul alta: că localitatea în care țiganii robi și-ar fi ridicat bordeie s-ar fi chemat Vaideei, iar când aceștia ar fi fost lăsați liberi, numele localității ar fi fost preschimbat în Slobozia, de la slobozirea țiganilor. In Evul Mediu, pe aceste locuri trăiau laolaltă țăranii legați de glie și țiganii robi care munceau împreună terenurile moșierilor. Țăranii și țiganii au format mai multe așezări: Cuiburile, Cetatelele, Slavica, Bora și Doicești care aveau să formeze peste mulți ani mai târziu viitorul oraș, Slobozia. Dintr-o cartografie care datează din 1837 scrisă de către epistatul Constantin Doicescu aflăm că în acel an, în perimetrul viitoarei localități, locuiau 125 de familii dintre care 91 erau de țigani. Localitatea însuma vreo 612 de locuitori care lucrau 1360 de pogoane de pământ și că populația deținea 161 de cai, 447 de boi, 195 de vaci, 672 de oi, 8 capre și 205 stupi cu albine. Istoricii susțin ideea că prima dată localitatea s-ar fi numit “Slobozia lui Ianache”, după numele postelnicului Ianache Caragea  care consemnase în hrisovul din 1614 că “siliștea satului Vaideei...a fost pustie, fără oameni înca din zilele răposatului Mihai Voievod” și că a dat “slobozenie pentru trei ani, care vrea să vie și să trăiască în această siliște”. 

Ianache a devenit astfel boierul satului și a ridicat aici o mănăstire pe locul căreia Matei Basarab avea să ridice alta mai durabila, Mănăstirea cu Hramul Sfinții Voievozi, în anul de grație 1634, înconjurând-o cu ziduri groase și ridicându-i un turn falnic cu clopotnița. Aici aveam să mă cunun într-un alt secol cu cel pe care mi-l alesesem de bărbat. Vreme de vreo două veacuri mănăstirea a primit daruri domnești în terenuri, vii și păduri.

Pământurile rodeau, astfel încat aici se organizau târguri de desfacere a cerealelor și animalelor, fapt care a crescut reputația locului și nivelul de trai al locuitorilor. Negoțul a condus implicit la dezvoltarea mesteșugurilor, au apărut câteva mori de măcinat grâne și ateliere în care se presa uleiul. Abia în a doua jumătate a secolului 18 asezarea a căpătat numele de Slobozia. Tot atunci a fost ridicat spitalul comunal, s-a inființat oficiul telegrafic, s-a dezvoltat depozitul de armăsari și s-a înființat secția de jandarmerie.

Au apărut primele case din cărămida, au fost deschise prăvălii, hoteluri, școli,

farmacii și chiar și un cinema. In 1909 au început lucrările la podul de fier care traversa râul Ialomița. In 1912 a fost declarată comună urbană și se întindea pe aproximativ 266 de hectare, traversate de 54 de străzi, 2 stradele și o șosea.

Strada principală Matei Basarab era iluminată de la un generator electric amplasat în moara lui Gheorghe Fuerea.

La acea vreme doar familiile foarte înstărite aveau curent electric în casa. Legea prin care a fost denumită comună urbană a fost promulgată la 12 mai 1912 de către Regele Carol I în Castelul Peleș din Sinaia și a fost publicată în Monitorul Oficial nr 28 din 19 mai 1912.  In 1952 , localitatea a devenit resedința raionului Slobozia, iar în 1968 capitala județului Ialomița.

Primul primar al localității a fost desemnat în anul 1907 și s-a numit Ion Constantinescu. O bună parte din fotografiile vechi aparțin lui Costica Acsinte care vreme de 60 de ani a imortalizat în peste 1200 de fotografii oamenii, evenimentele importante din Primul Razboi Mondial si viața urbei. Eu locuiesc de mai bine de 30 de ani în Banat, mi-am construit un cămin și o familie, dar cred că fiecare dintre noi este dator să știe povestea locurilor prin care trece și trăiește. 

La mosie cu furie

Aseara a fost zarva mare. A fost bataia crapului sau crapareala! S-au lovit crapii pe burta sa elimine icrele si laptii si era vanzoleala mare in lac. Acum ne omoara broastele. Oare astea se-nmultesc oracaind? Cineva a impuscat o caprioara gestanta in padure. Umbla cerbul ca bezmeticul sa o caute, chiar si pe langa sosea. Sunetele pe care le scoate iti cam sparge inima-n cioburi marunte si realizezi ca durerea a fost impartita de divinitate tuturor vietuitoarelor. Crestele dealurilor devin tot mai plesuve. 

Taie unii padurea in dusmanie lasand craterele rotilor de camioane drept marturia nepasarii. 

Albiile ogaselor sunt pline de namol, iar apa e tulbure. Limba de pamant din Lacul Mare devine si ea tot mai mare. 

Gropile pe drumul asfaltat odinioara devin si ele tot mai adanci si mai dese. Faci slalom degeaba, n-ai cum sa le ocolesti. Se duc dracului bujii, directie, cauciucuri. 

Cui ii pasa de tara asta? Na, m-am gasit eu sa fac pe desteapta pe net. Nu ma luati in seama, vorbesc singura in pustii. 

In sat e o nebuna, Maria, vorbeste singura si merge pe jos pe serpentine. Pleaca dimineata si se intoarce seara. Eu sunt a doua pentru ca imi pasa de locurile astea, dar nu merg de zurlie pe drum, doar smulg buruieni cat e ziua de lunga. Cate orasence stiti voi ca fac asta cate 8 ore pe zi? Deci am dreptate, sunt a doua, Maria ramane in top pentru ca merge zilnic 34 de km pe jos. Degeaba. Mai mananca si toate frunzele de papadie si corcodusele verzi cat un ac de gamalie. Maria e un personaj in lumea noastra. Cand trece pe langa casele cumparate de timisoreni, se opreste in fata portii si striga: "Fir-ati ai dracului de vinituri!" Sa nu credeti ca injura in timp ce merge la vale. NU! Se opreste in poarta si striga din toti bojocii sa fie sigura ca o auzim. Daca nu stiti care sunt casele cumparate de straini, mergeti 7 km in spatele ei si va face ea turul de onoare. Pe asta n-ai cum s-o intreci. Ramane in top. Pe la voi e vreme faina, asa-i? Si va plictisiti! 

Castelele Papale de la Xativa

Cand are grija divinitatea sa iti dea tovarasi de drum dupa chipul si asemanarea ta, poti spune ca esti un om fericit. Cand partenerii de vacanta iti indeplinesc si visele, cred ca poti numi starea asta si extaz. Nici unul dintre ei nu isi propusese sa vada castelele papale de la Xativa, dar eu venisem decisa sa ma desprind de grup si sa plec o jumatate de zi din Valencia. In prima seara din minivacanta ne-am strans intr-una dintre camerele de hotel si am pus tara la cale: plecam toti, ne intoarcem repede sa prindem apusul in orasul lui Calatrava. Zis si facut. A doua zi de dimineata ne-am trezit cu noaptea-n cap si dai bice spre gara. Xativa se afla la aproximativ 40 de km de Valencia, iar calatoria dureaza alte 40 de minute. Biletul a costat 3. 4 euro. Trenul circula la fiecare 30 de minute, deci nu este o problema daca il scapati exact atunci cand ajungeti pe peron. Citisem pe net inainte sa plecam in Spanie ca aceasta localitate este un sat, dar am avut placuta surpriza sa constatam ca este un oras in toata puterea cuvantului: case frumoase, magazine cu duiumul, produse de firma, catedrala, stadion mare si acoperit, banci, cofetarii, restaurante, terase, tot tacamul.

Sus pe creasta a doua dealuri se intindeau cele doua castele: Castelul Menor in stanga, Castelul Major in dreapta. Castelul a fost construit de catre cartaginezi si iberici, iar ulterior, romanii au extins fortareata  deoarece  se intindea de-a lungul Viei Augusta care lega Cartagina de Roma, traversand Hispania. In anul 1092, castelul a intrat in posesia dinastiei maure a Almoravizilor care l-au detinut pana in 1145 cand populatia s-a revoltat si i-a izgonit de pe aceste locuri. Rivalii Almoravizilor au preluat castelul si l-au administrat pana in 1244 cand a fost cucerit definitiv de catre crestini, la ordinul lui James d Aragon.  Aici s-a nascut Alegandru Borgia al VI-lea, iar Xativa de astazi traieste din turism pentru ca nu sunt putini cei care doresc sa viziteze locurile in care si-au avut resedinta cei doi Papi. 

Aceasta regiune a dat doi papi.  Alfonso Borja – cunoscut sub numele de Papa Callixtus al III-lea, s-a nascut in La Torreta, a ajuns profesor de drept la Universitatea Lleida si diplomat al regilor Aragon, a fost numit cardinal si apoi ales Papa pentru o perioada de 3 ani. Rodrigo Lanzol Borgia – cunoscut sub numele de Papa Alexandru al VI-lea, s-a nascut in Xativa, a sprijinit artistii renascentisti  si s-a implicat in politica intre anii 1400-1500. Numele lui Alexandru al VI-lea este asociat actelor de coruptie, nepotism, desfrau, crime, adulter, incest, viol, mita si furt. Alexandru al VI-lea a fost avid de putere si risipitor, motiv pentru care si-a facut dusmani familii puternice precum Medici si Sforza. El a avut o relatie de durata cu Vanozza de Cattanei cu care a avut 4 copii: Giovanni, Cesare, Lucrezia si Gioffre, dar si alti copii cu diferite amante, dintre care o fiica impreuna cu amanta lui favorita, Giulia Farnesse.

Orasul Xativa este impanzit cu indicatoare care iti arata drumul spre castele indiferent in ce loc te aflii. Pentru cei care nu doresc sa mearga pe jos, pot lua trenuletul turistic din centru (biletul costa 2 euro si circula din ora-n ora) care va duce pana sus la poarta Castelului Major. O data ce ati ajuns sus, aveti de ales una dintre cele 6 rute turistice(parcurile, bisericile, castelele, targul si alte combinatii de acest gen)  sau pe toate, depinde cat timp vreti sa alocati. Noi am ajuns pe la 10.30 si am plecat la ora 17.30. Astazi, Castelul Major a fost restaurat si deschis turismului, in vreme ce Castelul Menor inca isi asteapta restaurarea. 

Drumul pana la castele este inconjurat cu multi pomi si foarte multa verdeata.  Ca de obicei, am ales un traseu destul de greu in care am avut de urcat scari cu nemiluita vreme de 30 de minute  cand puteam merge pe drumul asfaltat care era mult mai lejer. Pe masura ce urci , cele doua cladiri istorice incep sa isi contureze formele si sa isi dezvaluie frumusetea. Primul care  apare de sub copaci este Torre del Sol (turnul soarelui) care face parte din zidul de aparare.

Cand turistul ajunge la portile imense din lemn stranse in chingi de fier castelului are panorama celor doua castele: Castell Major in dreapta si Castel Menor in stanga, legate unul de altul prin Placa des Armas.  Biletul de intrare costa 2.5 euro de persoana. 

Castell Menor este cel mai vechi si dateaza din perioada iberica si romana. De zidurile acestuia sunt evocate legende despre Printesa iberica Himilce, nevasta lui Hanibal, si razboiul pe care acesta l-a dezlantuit impotriva Romei. Una dintre legende spune ca Himilce era insarcinata cu fiul generalului cartaginez in anul 218 i.Hr cand a locuit aici. In aceasta cetate si-a facut pregatirile de razboi  Hanibal , luptandu-se cu trupele  generalilor romani Scipio si Sertoriu. Pe Poarta de fier au intrat atat Hanibal, cat si inamicul sau, Publius Cornelius Scipio cativa ani mai tarziu.  

De pe meterezele sale se poate admira Valea Bixquert. Intrarea in Castelul Menor se face pe Poarta lui Hanibal, dar  in incinta lui mai sunt alte doua porti masive care delimitau zonele de aparare, o cisterna de apa sapata in piatra, latrinele romane si 4 tunuri de aparare. Turistii se inghesuie sa se pozeze langa fereastra reginei Himilce, sotia lui Hanibal, considerat punctul de atractie al castelului.

Coborand de pe varful dealului de la Sierra de Vernissa, in dreapta Plazei de Armna se afla  Castell Major. Construita in perioada medievala, aceasta este cea mai extinsa si bine conservata parte a castelului.  Dupa cucerirea crestina condusa de catre Jaume I, aceasta a devenit principala cetate defensiva de-a lungul drumului dintre Castilia si capitala Regatului Valencia. Elimbina elemente romane, maure si crestine. 

Castell Major cuprinde spatii si incaperi care au dat viata fortaretei: porti de intrare, turnuri de veghe, rezervoare de apa pentru garda, capela, celule. 

Interioarele iti dezvaluie un mod de trai luxuriant pentru acea perioada: usi sculptate, vitralii, , interioare cochete cu mobilierul pretios, obiecte din ceramica si portelan, recuzita de lupta (armuri, instrumente de lupta), iar afara dam peste fantani, cuptoare de paine, tunuri din bronz si alte nebunii. 

Gradinile din interiorul zidurilor de aparare sunt traversate de alei pavate cu piatra din perioada romana si segmentate de ronduri cu flori si palmieri. Apa era vitala pentru viata de la castel, iar aprovizionarea se face cu apa de ploaie care era colectata si depozitata in cisterne perfect conservata pana astazi. 

Descoperim  capelele pentru rugaciune (cea gotica a reginei Maria de Castilia, sotia regelui Alfons al V-lea, si cea noua, inchinata Sf. Gheorghe) si inchisorile in care au fost incarcerati infanti si nobili spanioli. Cetatea a fost folositaca inchisoare de stat de catre regii Aragonului astfel incat mai multi nobili au fost intemnitati aici. Cel mai renumit a fost Jaume d’Urgell care a condus o rebeliune in incercarea de a pune mana pe tron. Legenda spune ca , dupa o indelungata detentie in aceasta celula sumbra, a orbit in plina zi si la putin timp a decedat.

In partea de sus a castelului s-a construit recent o gradina dedicata lui Ibn Hazm, un savant andaluz din perioada Al-Andalus, care a scris celebra sa lucrare “Inelul Porumbelului” in timp ce traia in exil in Xativa. Gradina consta intr-un bazin de apa inconjurat cu plante si flori locale. Cele doua castele sunt unite prin “placa des armas” unde este amplasat un mic restaurant, “El Mirador del Castel” de unde se poate vedea (prin binoclu) intreaga zona pana la Mediterana cu 50 de centi. 

Cand am fost noi, accesul la binoclu nu era permis, dar am baut bere fabricata local. Prietenii au spus ca a fost tare si buna rau. Prietenii stiu de ce. Mergeti pe mana lor.