Reök Palota in Szeged

La nici 50 de km de granita cu Romania de la Cenad se afla Szeged, unul dintre cele mai frumoase orase ale Ungariei, care gazduieste superbe cladiri, marturii vii ale Art Nouveau-lui ungar. 

La intersectia bulevardului Lajos Tisza cu strada Kolcsey se afla o superba cladire in stil Secession, Palatul Reok, construit dupa proiectul arhitectului Magyar Ede.  

Numele sau de nastere a fost Ede Oszadszki si avea doar 3 ani atunci cand intreaga familie si-a schimbat numele in Magyar. El a devenit arhitect in urma absolvirii Scolii Superioare de Stat din Budapesta in anul 1901 si si-a completat studiile in facultatile din Franta si Belgia. Dupa ce s-a intors in tara natala, s-a stabilit la Szeged unde a proiectat numeroase cladiri. Stapanea toate tipurile de zidarie si canalizare si avea idei originale care il propulsau in topul specialistilor de design interior. Din pacate, la numai 35 de ani, arhitectul avea sa se sinucida prin impuscare din pricina unor dezamagiri din dragoste si a fost inmormantat in cimitirul Dugonics, iar mormantul reprezinta un loc de pelerinaj turistic al orasului.

Cladirea, ridicata in anul 1907 la cererea familiei Reok, este considerata una dintre cele mai frumoase constructii din Europa si reprezinta un exemplu graitor al “ Jugendstil-ului maghiar”.  Ivan Reok, proprietarul de fapt si de drept al acestui edificiu, a fost nepotul pictorului Munkacsy Mihaly, cel mai cunoscut artist din Ungaria. A absolvit facultatea la Zurich, fiind inginer hidrolog. Acest barbat cu o cariera respectata i-a comandat lui Magyar Ede un palat in care sa locuiasca impreuna cu sotia, fiii si ficele lui. Tanarul arhitect in varsta de doar 29 de ani era numit de catre reprezentantii breslei din care facea parte “ Gaudi al Ungariei”.  A fost extrem de talentat, creativ si hotarat, aratandu-si masura valorii sale intr-o cariera masurata pe parcursul a doar 8 ani de cariera. Acesta a avut curajul sa vina cu o noua abordare in fata conservatorismului maghiar, aducand in prim plan ideile inovatoare ale Art Nouveau-lui european in care a imbinat mai multe genuri artistice. Facea parte dintr-o generatie noua care si-a dorit o altfel de abordare, conforma cu noile tendinte europene. Fusese martorul acestor noi schimbari in Franta si Belgia si isi dorea sa isi gaseasca forma de exprimare potrivita plecand de la radacinile sale stramosesti. Planurile casei Reok au fost aprobate de catre comisia de urbanism a orasului in anul 1906, iar pana in 1907, el a lucrat impreuna cu mai multi artisti maghiari la realizarea acestei bijuterii. La parter a fost proiectata o zona deschisa, in vreme ce ambele etaje reflectau nevoile locative ale familiei Reok, fiind formate dintr-un apartament cu 2 camere pentru fete si cate o garsoniera pentru baieti pe fiecare palier. 

Cladirea a fost realizata pe colt, in forme rotunde, clare si cuminti, accentul fiind pus pe balcoanele deschise si atent ornamentate cu o salba de crini. Fatada este atent articulata si echilibrata, atentia privitorului focusandu-se involuntar asupra intrarii principale datorita bogatiei de forme si stilului original. 

Elementele florale in nuante de lila si verde se regasesc atat in motivele decorative folosite pe stalpi, pilastri si frontoane ondulate, cat si in elementele realizate din fier forjat folosite la balcoane, ferestre.

In fata cladirii a fost ridicata o fantana in acelasi stil.

 Etajele sunt unite printr-o frumoasa scara de interior facuta de catre un alt maestru in Art Nouveaul maghiar, Pal Fekete, care a realizat aceasta bijuterie dupa desenele lui Maghyar Ede. 

Cladirea a fost inaugurata in data de 2 septembrie 1911 fiind catalogata  drept “o capodopera a arhitectilor din Szeged”. Astazi, palatul a fost transformat intr-un centru cultural, aici functionand Centrul Regional de Arta. 

In coltul opus, functioneaza o cofetarie. 

Tot el a proiectat Teatrul Csiky Gergely, 

Casa Goldschmidt, Casa Schaffer,

Palatul Mayer, Palatul Reformat, Palatul Simos si Palatul Wober. Cand treceti prin Szeged, merita sa va opriti sa vizitati aceasta cladire.

Papusa de carpa

Intamplarea cu pricina se petrecea in jurul anului 1914 pe cand Johnny Gruelle se afla in atelierul sau cand nazbatia de fiica-sa, in varsta de vreo 12-13 ani, a trantit usa de perete si a intrat ca o furtuna oprindu-se in mijlocul camerei. Era evident faptul ca ascundea ceva la spate. Gafaia de emotie si nerabdare si nu stia cum sa recunoasca o fapta pe care tocmai o savarsise si ale carei consecinte nu le putea aprecia. Tatal si-a ridicat privirea de pe planseta uitandu-se atent la chipul ei frumos cu obraji imbujorati. “Ce-ascunzi tu la spate, draga mea?” a intrebat cu voce calma, in vreme ce fetita scotea timid la iveala o papusa prafuita facuta din carpa, cu chip diform. Barbatul s-a lasat usor pe vine, astfel incat privirea lui sa poata strapunge ochii mari ai copilului: “Aceasta a fost papusa pe care bunica i-a facut-o matusei tale pe cand era de varsta ta. Uite, n-are ochisori, nastureii au cazut, iar rochita este deja rupta.” Marcella tinea papusa strans in maini si o privea contemplativ. “Am gasit-o in pod, mama sigur o sa ma certe. Putem sa-i dam un nume?” “Si cum ai vrea sa-i spui?” Fetita cazu pe ganduri si rememora cu viteza povestile pe care tatal le scrisese pentru ea si fratele ei si spuse cu nerabdare: “Raggedy Ann”. Sotia lui, Myrtle, o femeie practica si autoritara, privea din usa scena si zambea. Adora sa ii vada impreuna purtand aceste conversatii, cu toate ca fiica-sa se furisase in mansarda fara sa ceara voie. 

Stia ca nazbatia de fata era muza acestui minunat barbat care isi transformase odrasla intr-un personaj literar. Nici mezinul familiei nu fusese uitat. Cu toate astea, greu si-ar fi putut imagina atunci, in vreme ce privea din catul usii, ca Marcella avea sa fie motorul crearii papusii Raggedy Ann si-a altor jucarii. Marcella Gruelle a murit dupa cateva luni din pricina unor complicatii medicale generate de infectia provocata de un vaccin. Parintii au fost devastati de durere, dar Gruelle si-a brevetat papusa in memoria fiicei sale si a transformat-o intr-o jucarie pe care milioane de fetite au adorat-o. 

In acel noiembrie trist, Gruelle a umplut rafturile librariilor cu “Povestile lui Raggedy Ann” inspirate de fiica lui, transformata intr-un personaj literar recurent in “Marcella- Raggedy Ann Story”. Toate exemplarele erau insotite de cate o papusa de carpa realizata manual, Raggedy Ann, sau a fratele ei, Andy, transformandu-le astfel in unele dintre cele mai adorate jucarii de catre copiii americani. La lansare, papusile erau insotite de o bomboana in forma de inima pe care erau inscriptionate cuvintele "I love you". Legenda spune ca tatal isi trimitea fiul, in varsta de vreo 5-6 ani, la cofetaria din coltul strazii ca sa cumpere inimioarele pe care le coseau mai apoi in pieptul fiecarei papusi.

Cele doua papusi au inspirat personaje literare inzestrate cu atribute menite sa inspire bunatate , incredere si curaj, plasate in lumea basmului, populata de zane si personaje fantastice. 

Incepand din anul 1918, cartile sale au fost vandute impreuna cu papusile Raggedy Ann pentru fetite si Raggedy Andy pentru baieti, pana cand ele au inceput sa fie realizate ca produse de linie de catre Volland si vandute individual in scop comercial.

Johhny Gruelle s-a nascut in Arcola, statul Illinois, in anul 1880, fiind fiul peisagistului si portretistului Richard Gruelle. Cand familia s-a mutat in Indianopolis, tanarul Johnny a facut cunostinta cu lumea literara si artistica din anturajul parintilor lui, dezvoltand astfel o inclinatie spre arta narativa si cea a ilustratiei, devenind ulterior angajat al publicatiei The New York Herald in paginile careia publica benzi desenate in editia de duminica, intitulate “Mr Twee Deedle”.

El este autorul a multor povesti pentru copii si inventatorul papusilor Raggedy Ann si Raggedy Andy.

A fost casatorit cu Myrtle cu care a avut doi copii, Marcella si Andy.

Cred ca aceasta poveste este exemplul perfect pentru frumusetea care doare, tacerea care plange si viata care nu te doboara. La multi ani, copii mari si mici.

Jurnal rural

Inca un sfarsit de saptamana plin. Plin de viata, de bucurie, de munca, de sudoare, de praf, de tihna, de placere, de savoare…Din nou Dognecea, plecat din Timisoara seara pe la 7, ajuns inainte de 9 la mosie. Jackie, catelul nostru, are un senzor special, caci simte motorul inca de cand masina urca prin serpentie. Asa stie vecinul nostru ca ajungem  si ne asteapta cu bratele in sold si gura pana la urechi in fata portii. “Mai, omule, cum latra cainele asta cand veniti. Simte de la o posta si sare intr-una.” Scoatem sacosele din portbagaj si vecinul pune mana de indata sa ajute. Il vad cum trage cu un ochi in sacose si aproape ca pot sa ii citesc gandurile. Intotdeauna mananca la masa mea caci are grija de casa in lipsa noastra. Si-ntotdeauna vine nebuna cu cate o ciudatnie si il invata pe el, barbat care a lucrat in tinerete in mina, inca o traznaie. Am bagat oalele in frigider, caci de regula vin cu mancarea gata gatita sa avem timp de muncit in gradina. Barbatul meu a adus o sticla de vin ramas de la nunta si s-a retras cu paharul pe terasa sa priveasca lacul in tihna. Un liliac mic, deasupra capului lui, prindea cu tupeu insecte. Broastele oracaiau cat le tineau gurile, iar greierii cantau imprejur in iarba. 

E tare frumos sa stai afara seara si sa privesti lacul. Nici nu-i trecea prin cap sa ridice privirea in gradina, caci iarba crescuse de  jumatate de metru! J Cumparase de vreo 2 saptamani o coasa electrica si maine urma sa dea testul pentru permis de libera practica. Ziua la tara pentru noi incepe pe la 6 dimineata. Bem repede cafeaua si ne facem curaj sa iesim din casa. Unul la plivit buruieni, altul sa invete sa coseasca. Nea Dumitru, vecinul, cum aude galagie, imediat intra pe poarta. Umplu cana cu cafea, i-o pun in brate in vreme ce-mi vad de drum spre straturile cu legume. Roua peste tot, intr-o secunda sunt uda pe picioare. De fiecare data vine dupa mine, caci ii place sa stam la taclale. El stie ce unelte trebuiesc folosite si-mi arata cu rabdare. Ii place pentru ca ascult mereu ca o scolarita silitoare. Il intreb de nevasta, de copii, in vreme ce fac ochii mari de mirare si-i zic: care dracu-s buruieni? “ Apoi, doamna, ‘un’sa stiu? C-ai plantat aici minunatii. Uite p-asta o cunosc, e buruiana, zau, hai s-o smulgem doar p’asta”. Imi da un exemplar-trofeu si, inainte sa smulg ceva, pun dovada martor langa ea. „Ce ne facem, nea Dumitre?“ „Poi ce sa faci, doamna, le lasi sa creasca. Eu multe nici nu stiu sa le zic pe nume, apoi ce sa facem, vom astepta sa dea rod.” Asta primavara, cand am adus plicurile cu seminte din bancile cu seminte traditionale, a scuturat din cap ca nu e bine: “cum asa, fara poza? Nu se face, doamna, ca nu stim ce semanam”. 

Facem studiu de caz, ne uitam care este densitatea plantei pe metru patrat si tragem iute concluzia: sigur e ce-am semanat. Dar ce? Intre timp, iar se pune pe povesti pana ce barbata-miu isi scoate jucaria. Ca un om studios, scoate cartea tehnica si se-apuca sa invete. Vecinul ma lasa dracului pomana si pleaca degraba langa el. Si-l aud din departare: “Dar hamul, dom’doctor, cum se pune?” “De unde sa stiu, Dumitre?” Stau si migalesc la jucarie vreo ora, eu, casapita de soare, plimb buruiana prin gradina in vreme ce-i jumulesc suratele. Ce bune ar fi fost niste indicatoare. Si-mi jur in gand ca data viitoare nu mai risc. Si poza pun! Pe la 11 deja e zapuseala mare. 

Iau foarfeca manuala de tuns iarba si ma bag intre rasadurile cu flori. Sus pe deal, ei plimba dracia de la un capat la altul al gradinii. Pomii in sfarsit se vad si ei, caci marea de iarba e culcata la pamant. L-a pacalit pe-al meu si nea Dumitru este la butoane. Poarta coasa agatata de gat de parca danseaza. Iau telefonul si urc in graba sa ii fac o poza. “Parca esti Terminator, nea Dumitre!” “Dar cine mai e ala, doamna?” “Un film, nea Dumitre, in care a jucat Arnold Schwarzenegger” “Da eu nu l-am cunoscut” “Pe cine?” intreb. “Pe Wenger”, zice el. Ma uit la barbata-miu si ne abtinem sa nu radem. Ii fac o poza. De fiecare data e bucuros, caci i-am facut album de cand am cumparat casa. Si se lauda pe la vecini. Acum ceva vreme a venit un alt satean sa ma roage sa ii fac si lui o poza. “Stai sa iau telefonul, ii zic, si-ti fac imediat”. “Nu, doamna, sa vin in costum si cu cravata, candidez consilier, am nevoie de poza frumoasa asa cum numai mata stii sa faci”. “Dar sa stii, al meu e specialist, nu eu”. “Apoi lasa, doamna, ca eu vreau poza de artist, asa ca mata. Cand oi fi bolnav ma duc la specialist”. Asta e meritul lui nea Dumitru, el ma promoveaza. Clar. Dupa vreun ceas, trec la bucatarie. Racoare in casa, pun oalele la incalzit. Cand pranzul e gata, asez farfuriile si tacamurile pe terasa si ii strig sa vina la spalat sa se aseze la masa. Pun ciorba in farfurii si nea Dumitru ia farfuria in brate si da zor sa manance. “Ce faci, mai vecine? Mananca la masa”, ii zic mirata. “Apoi, doamna, cum sa mananc pe tablou?” Saptamana trecuta pictasem masa de pe terasa si omul se simtea dator sa tina farfuria-n poala. Dupa masa a venit cu soare si caldura mare. 

Dadusera gata jumatate de gradina, dar ramasese inca de cosit tot pe-atat. Barbata-miu a picat mort si-a adormit instant. Spre seara, negri de praf, ne-am tras langa casa. 

Sus, pe deal, iarba era toata cosita si al meu se pregatea de stropit gradina. La gard s-au strans vecinii, semn ca nea Dumitru povestise de coasa si lumea venise la muzeu. Nu stiu cum de nicaieri au inceput disputele politice, care cu cine voteaza, motiv ca spiritele sa se incinga rau. Proptit cu coatele pe gard, al meu radea de se spargea. Parca cineva decupase faza din Poiana lui Iocan din Morometii si-o pusese-n scena chiar in fata portii. Seara am gatit spaghetti, am pus lingura si furculita pe masa si le-am umplut farfuriile ochi. Nea Dumitru mai mult le alerga decat le manca. Ii arata barbata-miu cum se manaca si la fiecare imbucatura zice: ”Ei dracie, mai mult rotesti furculita decat inghiti. Cum ziceai, doamna, ca le spune? Ia sa imi scrii pe hartie ca sa tiu minte”. Am zambit atunci la fel ca si acum cand scriu caci stiam ca nu vrea ca sa stie ce-a mancat, ci ca sa se laude in sat. Am mai patit-o si cu cartoful dulce, cu broccoli, cu ghimbirul, cu turmenicul si cu goji. Era primavara cand venisem cu lastarul de goji si el citea pe eticheta: “Auzi, doamna, e bun si de lichior”. “Las’ca-ti fac si lichior, doar sa creasca si rodeasca.” S-a prins lastarul, dar e mic, asa ca lichiorul mai are de-asteptat. Astazi ziua a trecut in viteza. Am dat iute cu aspiratorul, am maturat terasa si curtea din jurul casei. “Doamna, de ce pui masinaria?” “Ca sa fie curat data viitoare cand venim” , ii zic in vreme ce alergam prin casa. “Da’cine a facut murdar?” ma-ntreaba mirat si imi dau si eu seama: sunt nebuna, obsedata, asta e, in vreme ce iau mopul si dansez pe gresie de la un capat la altul. La 4 am inchis pravalia. Jackie latra trist sau plange in limba lui. Nea Dumitru sta si mai trist sprijinit de gard: “Apoi va astept saptamana viitoare. Nici o grija, sunt atent la casa si stropesc eu gradina”. 

Ne urcam in masina, ii facem cu mana si ma gandesc: a venit vara. Zeci de masini zac de lene la umbra de-o parte si de alta a Ogasului. Corturile sunt montate, pe mese stau in deruta sticlele cu bere. Miroase a mici. Intorc capul spre Lacul Mic. Plin de lume pe carare, toti in costume de baie. E frumos la tara. 

Huliul lui nea Dumitru inca nu-i pandeste gainile, pescuitul este interzis, deci inca nu am inceput lupta cu gunoaiele. Viespile si-au facut cuiburi in gradini si ies la vanatoare, plonjand ca avioanele. De-o parte si de alta, ziduri de verdeata raman in urma masinii. Altele inca vin din sens opus si lumea se bucura de vara. Nici n-am plecat bine si deja mi-e dor.