Castelele Mautendorf si Anif, fortareata Hohenwerfen si palatul Hellbrunn

Vremea si-a facut din nou de cap. Si-a asmutit norii, s-a razboit cu vantul, s-a dat cu capul de crestele muntilor si-a plans cu lacrimi de crocodil. Ploua din nou cu clabuci. Ne-am trezit in zori, dupa ora noastra, nu a lor. Sa fi fost 5? Ne-am baut cuminti cafeaua si ne-am lansat in dezbateri prelungi. Eu vroiam sa plecam, el sa ramanem pe loc. Pensiunea era muta, nimeni nu misca, nimeni nu respira. Doi romani nebuni negociau in schimb la sange. Greu cand unuia ii place natura, iar altuia arhitectura. Usor, usor a trecut de 7.00. Strazile erau zburatacite de pasii asiaticilor care vanau poze in rafale de vant. Priviti de la geam, pareau mai sprinteni ca tot neamul pasarilor care facea o larma infernala pe lac. Al meu s-a lasat cu greu convins abia cand ploaia s-a mai oprit putin si soarele cand radea in barba dupa nori, cand tragea ploaia de par inapoi.

Alesesem sa mergem la castelul Mautendorf aflat la vreo 171 de km de Hallstatt, la sud de Salzburg, in regiunea Lungau, asezata la granita cu Carinthia si Stiria in apropierea trecatorilor din Hohe Tauern. 

Localiatea a devenit prospera datorita taxelor rutiere pe care le percepea in trecut si astazi principala atractie in zona era castelul medieval construit in sec 13 si renovat 3 secole mai tarziu. 

Acesta a fost resedinta de vara a arhiepiscopilor de Salzburg incepand din anul 1023 si a indeplinit rolul unei fortarete, fiind in prezent unul dintre cele mai conservate monumente medievale din Europa. 

In sec 16, arhiepiscopul Leonhard von Keutschach a largit fortareata si si-a amenajat aici resedinta. In 1894, chirurgul militar geman Hermann von Epenstein a cumparat-o si-a lasat-o mostenire finului lui, Hermann Goring. 

Datele despre acest castel- fortareata sunt destul de sumare. Pretul de intrare este si el destul de piperat (11.50 euro/persoana), dar pana nu vezi nu stii daca merita sau nu banii. Imediat ce treci de poarta si intri in curtea interioara, papusi in marime naturala simuleaza fel si fel de actiuni: de la indeletnicirile casnice

precum ingrijirea animalelor pana la cele specifice paturii nobiliare.

Incaperile sunt amenajate dupa tematici in care sunt exemplificate obiceiurile locale: cum se imbracau oamenii, ce indeletniciri aveau, cum se aparau, fiecare dintre toate activitatile prezentate fiind redate prin manechine pe post de personaje: cantareti, episcop, soldati, paznici, fierar, grajdar, bucatari etc. 

Interesant de vizitat au fost sala cavalerilor, 

dormitorul episcopului 

dotat cu buda - sa te spargi de ras nu alta, caci gaura avea iesire directa chiar in curtea interioara a castelului (poate aici s-a nascut vorba aia: "sa te c... in capul cuiva" sau "ti-a picat norocu'-n cap")

ritualul scaldatului, capela Sfantului Henric cu superbele sale fresce si altarul care dateaza din sec 15.  

In turnul de aparare era prezentata organizarea in vreme de razboi sau asediu: ce faceau soldatii, cum se incarcau armele, ce munitie foloseau, unde tineau hrana si animalele. 

Dupa ce sunt vizitate salile castelului, pasii duc spre o garderoba unde sunt asezate pe umerase haine de epoca pentru toate varstele si sexele. 

Entuziasmul tuturor atingea cote maxime, copiii se bateau pe hainute si accesorii spre marea disperare a parintilor. In schimb nici un adult nu se dovedea a fi interesat sa incerce sa intre in joc alaturi de cei mici. 

In afara de mine. V-am spus cum austriecii stiu sa faca profit din absolut orice. 

Familii cu copii veneau in valuri din Austria, Germania, Italia si al meu se tot intreba de ce castelul este atat de tentant ca destinatie turistica. Ei bine, raspunsul era simplu: turism educativ. Imbracati in diferite personaje, copiii erau preluati de catre angajati, evident – costumati si ei, care ii conduceau in salile in care erau amenajate decorurile si personajele statice dispuse in rol. Copiii aveau sarcina sa genereze povesti si sa interpreteze roluri in echipa tinand cont de décor si costumatie. Unii s-au trezit ucenici de bucatari, altii luptatori, cantareti, grajdari sau cameriste. 

Copiii au o imaginatie surprinzatoare. La final, cei mai talentati actori au fost innobilati si premiati. 

Cand am plecat de la castel al meu a decretat: pierdere de timp, n-a meritat. Copilul din mine s-a revoltat: ba a fost interesant. Ne-am urcat in masina, dar ploaia nu ne-a iertat. Se incapatana sa se smiorcaiasca marunt si constant. 

In drum spre Salzburg am intalnit mai multe castele, destul de departe de autostrada, dar vremea nu ne prea lasase loc de intors si spiritul nostru de aventura nu mai era atat de curajos. 

In schimb, cum rulam noi pe sosea, pe partea stanga, ne-a lovit direct in cap o superba fortareata: Hohenwerfen, mare, impunatoare. 

Constructia medievala cocotata pe culmea dealului dateaza din sec 11 si gazduieste o impresionanta colectie de arme si alta de fresce romane. Tot aici a fost amenajat primul muzeu al soimilor de vanatoare. Nici nu stiu de unde a avut prezenta de spirit sa iasa pe prima iesire spre Werfen, sa-i dam roata  pana am ajuns la poalele ei. 

Erau doua posibilitati: fie urcai pe munte pret de vreo 45 de minute si plateai 8 euro/persoana, fie te asezai la coada la funicular pret de vreo ora si plateai 13.5 euro/persoana. 

Coada mergea ca melcul, caci zeci de autocare umpleau nonstop parcarea la refuz, iar ghizii rezervasera tururile cu mult timp inainte. 

Ne-am lasat pagubasi si-am procedat si noi exact la fel ca vulpea-n vie: oricum nu erau decat colectii de arme si nu ne-ar fi interesat prea tare. Ba da, ne-ar fi interesat, dar si sa stai in ploaie… 

Am continuat drumul pana la Anif sa vedem castelul cu acelasi nume: pas, proprietate privata, acces interzis. Aici exista un mic castel in stil neogotic care dateaza din sec 15 care si el a apartinut odinioara episcopilor de  Chimsee intre 1693 si 1803. Cand castelul a fost scos la vanzare, a fost cumparat de catre contele Alois Arco-Stepperg si a ramas in proprietate privata. Aici si-a semnat actul de abdicare pe 13 noiembrie 1918 ultimul rege al Bavariei, Ludwig al III-lea. 

Asa ca am tinut drumul catre Palatul Hellbrunn, capodopera de arhitectura italiana si numit pe buna dreptate Palatul Placerii – Lustschloss. 

Ploaia ne iertase, soarele ne cam lua peste picior deasupra capetelor noastre si toti aratam ca niste veritabile curci plouate. Si acest palat a apartinut

arhiepiscopului de Salzburg Marcus Sitticus (multi arhiepiscopi au avut si unul mai bogat ca altul!), construit in stilul vilelor venetiene (ilustra lui mama a fost o veritabila italianca). Se pare ca acest print iubea viata si distractia si nu ierta pe nimeni care l-ar fi putut sa il faca sa se tavaleasca de ras. Totodata avea un simt artistic deosebit. 

Cladirea principala a fost ridicata in anul 1613, are forma rectangulara si doua pavilioane. 

Intrarea se face pe scara dubla, ambele ducand catre intrarea principala a palatului. 

Sub scara se afla Fantana Grotto realizata de Santino Solari. La primul etaj se aflau apartamentele printului – Furstenzimmer care au fost decorate de catre Arsenio Mascagni si unde sunt  expuse darurile primite de catre printul sarit de pe fix: un papagal, pesti uriasi, un cal cu 8 picioare, altul mic si auriu, un cerb alb, figurine, o masca ce scoate limba si scoate apa pe urechi si alte traznai, una mai ciudata decat alta. Asta mi-a adus aminte de balciurile din copilarie cand orasul era impanzit cu afise enorme in care erai somat sa vii sa vezi femeia sarpe si piticul cu 8 picioare. In fata palatului se afla Curtea de onoare – Ehrenfof, iar in spatele palatului se afla Gradina Placerii – Ziergarten,

care are in mijloc un iaz cu o mica insula rectangulara.  Locul cel mai vizitat nu este interiorul palatului, ci, culmea, gradina cu fantani ornamentale si cele 5 grote artificiale impreuna cu toata galeria de sculpturi si statui  in care exista un

teatru mecanic, cu fantani artiziene inselatoare - Wasserspiele si papusi mecanice actionate de apa. Cea mai renumita este masa de marmura unde isi servea cina printul intotdeauna insotit de invitat. Acestia nu aveau permisiunea sa se ridice de la masa inaintea gazdei, astfel incat momentul in care jeturile de apa tasneau de sub scaune facandu-i pe toti ciuciulete reprezenta apogeul distractiilor sale. Printul era singurul participant care scapa de fiecare data

neudat. Evident ca exemplele sunt multe: fantani care scuipa apa, scaune din care tasneste apa, Zeitati precum Diana, Neptun, Poseidon populeaza grotele

alaturi de tritoni, gnomi si animale din piatra. O lume intreaga se pune in miscare: unii bat cu ciocanele, un olar invarte-o roata, o fatuca da cu acul, un erou se lupta cu-n dragon. Tot acest vacarm este supravegheat de catre frumoasa Sissi, zambind ingaduitoare. Aceasta nebunie care aduce astazi

hoardele de copii in pragul delirului a fost construita pentru placerea si bucuria Printului Arhiepiscop de Salzburg si toata liota lui de invitati. N-am putut sa nu ma-ntreb cati dintre ei nu veneau la masa ca mielul la taiat! Teatrul mecanic este format din 200 de figurine de lemn care danseaza in ritmul muzicii, datorita unui mecanism care functioneaza cu jeturi de apa. In apropiere se afla pavilionul

unde s-a filmat “Sunetul muzicii”. La finalul traseului, fiecare turist primeste cate o poza facuta pe parcursul traseului, surprins fiind in cea mai caraghioasa ipostaza. Pretul biletului de intrare este de 9.5 euro/persoana. La iesirea din palat ne-am oprit la o terasa. Ne razbise foamea, ploaia isi luase o pauza si ne-am gandit sa profitam. Ne-am asezat la coada in fata unei gherete sa cumparam cate un hotdog si-o apa. In fata noastra, un grup de musulmani: femeile imbracate in burka, toate vorbind si gesticuland cam in acelasi timp. Ma uitam usor amuzata de situatie pentru ca, recunosc, nu eram obisnuita cu astfel de situatii, clar, alta cultura. Cand ajung in fata vanzatorului, una dintre ele intinde mana si pipaie cateva produse de patiserie. Austriacul ia repede o punga si baga TOATE produsele atinse inauntru zicand in engleza: noua, austriecilor, nu ne place sa puna altii mana pe mancarea pe care noi o mancam. Aveti de plata 8.5 euro, va rog! N-as vrea sa trageti concluzii pripite, caci nu am nimic cu nici o natie de pe pamant. Mesajul era evident si transant: esti in tara mea, te porti ca mine. In tara ta te porti ca tine. Mi-a placut, ce sa zic?

Hallstatt- un oras ca in rai

M-am trezit de dimineata cand muntii purtau caciuli de ceata, iar pescarii isi intindeau navoadele peste ape. Lacul isi dezmortea valurile, iar soarele ne arata ostentativ dintii. Noptile stateam cu ochii inchisi pana adormeam caci aveam strania senzatie ca niste uriasi stateau si se holbau prin geam la mine in vreme ce vanturau haurile. Uneori cerul era impanzit de stele, iar luna chioara, acoperita de nori cenusii, sporea misterul deasupra lacului. 

De cum mijeau zorii, lancul devenea oarecum uman, scaldand culori diferite la fiecare crapat de ziua. Deseori, ca un copil speriat, coboram tiptil si ma furisam la geam. In acea dimineata am stat incremenita ore in sir in vreme ce al meu dormea dus, ca un copil. 

Zvoanele cerului batusera toata noaptea in vreme ce fulgere razlete sfartecasera cerul. Si m-am gandit atunci: vom urca pe pesti calare, daca pe cai putere n-avem cum! 

Spre dimineata, al meu a deschis ochii si mi-a zis: hai sa mergem azi pe lac. Ce daca ploua? Uite cata lume deja este in barci. Si mi-a trecut un gand firav prin minte: mai bine imi dau drumul cu parasuta de sus de pe creasta muntelui, cu conditia sa pic pe uscat. Mi-e frica de apa, caci nu stiu sa-not. 

Ne-am baut cafeaua si ne-am imbracat in tihna. Masina avea ragazul sa-si odihneasca motorul, in vreme ce noi ne-am tras adidasi comozi si-o pelerina de ploaie peste hainele de vara. 

Gazda noastra deja facuse baie in lac desi vremea nu era tocmai calda. La usa de la intrare, sotul ei se uita ganditor la strada plina de chinezi ce framantau orasul dis de dimineata inarmati cu umbrele si aparate de fotografiat. De la una dintre ferestre vazusem o macara care isi legana gatul lung si scrasnea sub greutate. Nu intelegeam ce constructie se ridica pe coasta muntelui in vreme ce ploua marunt. 

Gazda ne-a privit zambind si ne-a zis ca ploaia pravalise niste bolovani acum cateva saptamani chiar la gura cascadei si ca se luase decizia sa se construiasca un fel de platforma pentru turisti: pe-o parte sa poata fi admirata cascada, iar pe cealalta, lacul si orasul. 

Sa stea lumea gura-casca pentru ca austriecii au decis sa puna bietul suvoi de apa sa danseze spre mirarea curiosilor. Am facut ochii mari gandindu-ne ca nu aveam cum sa ratam minunea. 

Deci sa vorbim despre Hallstatt, un soi de rai construit cu voia lui Dumnezeu pe pamant. 

Iubitul fiicei mele imi povestise odata cum chinezii, indragostiti de acest loc, au realizat o copie a lui in localiatea Hoizhou din provincia Guangdong, dar asta nu ii impiedica nici astazi sa ia la pas fiecare metru de pamant. Proiectul a starnit indignarea austriecilor in general, si a locuitorilor micii asezari in particular, dar asta nu l-a oprit pe primarul orasului sa zboare pana in China impreuna cu o delegatie pentru a marca deschiderea oficiala a Hallstatt-ului in varianta chinezeasca. 

Astazi, parerile austriecilor sunt impartite, dar cum numarul turistilor chinezi a crescut exponential, multi au ajuns la concluzia ca , intr-un final, toata aceasta nebunie a avut un final fericit pentru toata lumea. Hallstatt-ul este situat pe malul sudic al lacului Hallstattersee si este considerat perla Austriei. Desi in maxim 4 ore l-ai vizitat de la un cap la altul, aici se practica multe sporturi cu: parapanta, surfing, ski nautic, plimbari cu barca, canoe, lotca cu motor, adunand in fiecare an peste 1 milion de turisti. 

In spatele acestei asezari s-a acumulat o istorie de peste 4000 de ani din vremea in care a inceput exploatarea sarii si apoi comercializarea ei. 

Unul dintre obiectivele majore ale acestei asezari este Salzwelten Hallstatt, adica mina de sare la care se ajunge cu funicularul pana in Hochtal. De aici se urca in liftul panoramic spre platforma Aussichtsplattform Welterblick aflata la 350 de metri desupra lacului. Aceasta este cea mai veche mina de sare din lume.

Desi traseul este unul interesant, o ruptura de menisc m-a determinat sa fiu prudenta si sa nu ma aventurez in coborari spectaculoase pe tobogane din lemn, imortalizate de camere foto. Aceasta coborare in viteza se termina pe marginea lacului Salzee, format chiar in inima minei de sare, unde turistii urcau intr-un tren subteran pentru a urmari un spectacol de lumini si culoare. Se zice ca in interiorul minei ar fi fost descoperit un minier perfect conservat care ar fi trait acum 2500 de ani si ca exploatarea sarii ar fi fost facuta la inceputuri de catre celti. Ei ar fi numit sarea”aurul alb”, de unde se trage si denumirea micii asezari, Hallstatt. 

Noi ne-am rezumat sa vizitam orasul construit de-a lungul unei singure strazi principale care desparte versantul muntos de lac. Casele sunt dispuse de-a lungul, de-o parte si de alta a strazii, fie in sir indian, fie una in capul celeilalte. 

La debarcader, infasurati in pelerine de ploaie sau agitand umbrele imbibate de apa, lumea astepta ordonata sa se urce pe vasele de croaziera. 

Ne-am oprit in cimitirul de pe coasta muntelui in spatele caruia se afla micul osuar. Al meu n-a vrut nici mort sa intre spunand ca e satul de morti, macar in concediu sa il scutesc, dar curiozitatea mea era prea mare.

Intr-o capela mica, peste 1200 cranii , din care doar 610 erau impodobite cu picturi diverse si pe fruntea carora scria numele si anul decesului, stateau stivuite unele peste altele.

Obiceiul de a picta craniile ar data din anul 1720.  Cele asezate pe carti indica faptul ca apartin preotilor.  Intrarea in osuar a fost 1.5 euro. Explicatia existentei acestui asezamant era una extrem de simpla: orasul fiind construit pe coasta muntelui, cimitirul devenise neincapator, fapt care a determinat autoritatile locale sa ia decizii majore cu privire la acest aspect. 

Astfel, s-a hotarat ca toate lesurile sa fie dezgropate dupa 15 ani, iar oasele sa fie depozitate in osuar. Recunoasterea osemintelor se face in functie de picturile cu care sunt personalizate. Astazi, multi dintre locuitori decid prin testament sa fie incinerati dupa deces, dar inca sunt unii care aleg varianta ingroparii in micul perimetru pentru o perioada vremelnica de timp. Cenusa celor incinerati este depusa fie in acest in cimitir, in zona urnelor, fie in cel nou. Datorita fluxului tot mai mare de turisti, putini sunt cei care doresc sa fie ingropati aici, fie intr-o varianta sau cealalta. 

In spatele micului cimitir si a bisericii se deschide o panorama de vis si fiecare turist are sansa de a privi frumusetea cu aroganta, de sus! 

Putin mai sus de osuar, pe drumul principal, se afla o zona ideala pentru facut fotografii. Unele dintre ele au facut istorie si nimeni nu a rezistat tentatiei de a-si testa norocul sau maiestria. 

Pe strada principala sunt multe terase si restaurante, magazine cu suveniruri care promoveaza mestesugurile traditionale: articole de décor pentru gradina si casa, produse artizanale din lemn, turta dulce, sare in diverse combinatii: cu levantica, petale de trandafir, fulgi de chilli si cate si mai cate, magazine cu haine in care sunt comercializate frumoasele lor straie populare, pictura pe sticla, impletituri din paie si multe altele. 

Casele sunt inghesuite unele in altele, dispuse in trepte ca si cand una ar purta pe umeri povara celeilalte, toate impodobite cu ghirlande de flori care se revarsa de la ferestre. Multe dintre ele sunt transformate in pensiuni si spatii comerciale, dar mai sunt cateva pastrate ca si case de vacanta. De pe malul lacului se vad in zare formatiunile muntoase Dachstein. 

La nivelul soselei sunt alte obiective care merita atentia: Pfarrkirche cu acoperisul in forma de pagoda, construita in sec 15, cu un altar sculptat in lemn si strajuit de-o parte si de alta de statuile sfintilor Gheorghe si Florian, 

Biserica protestanta neogotica cu a ei clopotnita zvelta, Historischer Marktplatz, biserica Kalvarienberg, Welterbe Musseum si case pitoresti, nefericita cascada al carei curs a fost redirectionat pana i se va permite  sa isi reia caderile pe vechile albii sapate in munte. Ne-am oprit intr-o cofetarie unde am mancat o nebunie de prajitura, ne-am facut cumparaturile si ne-am retras in pensiune. Al meu s-a culcat, eu mi-am luat cartea si-am iesit in gradinita pensiunii. 

Florile de colt isi scuturau coroana de stropi, iar leandrii infloriti imprastiau parfum de jur imprejur.

Rasarise soarele, crestele isi aratau in zare semetia, lebedele isi gudurau gaturile lungi in perechi, ratele isi aliniasera la start bobocii in sir indian si zburataceau in voie pe lac. Era totul numai frenezie. Pe aleea principala, lumea imprastia cuvintele ca la turnul Babel. 

De nicaieri in piata a aparut o fanfara in vreme ce chelnerii insirau in graba mare mesele si bancile lungi. Imediat incepea petrecerea.

Am iesit din nou seara si-am surprins soarele in apus. Lumina isi schimba culorile pe fatadele cuminti, iar muntii dansau in luciul apei in mii de culori de parca ar fi improscat cu flacari. 

Respiram aerul proaspat de munte, ma uitam la lacul cristalin de culoarea smaraldului si la padurile luxuriante de pe versantii muntilor din jur. Eram in rai! Se sfarsea inca o zi. Minunata. In curand, alta avea sa inceapa.

Cine sa se mai mire de faptul ca intreaga regiune Hallstatt a fost declarata patrimoniu cultural UNESCO? Avea si de ce: este unica si inegalabila in frumusetea ei cuminte.