Cu ce pantofi calcam lumea in picioare?

Un imparat avea 12 fete, una mai frumoasa decat alta, dar pe cat de frumoasa erau, pe atat de misterioase pareau. In fiecare noapte se strecurau afara din palat, iar dimineata slujnicele gaseau aliniate in fata usii 12 perechi de pantofi cu pingelele rupte. Imparatul, exasperat, a dat sfoara-n tara ca cel care va afla unde isi rup papucii printesele va putea sa isi aleaga drept soata pe una dintre ele. Multe capete au cazut sub securea gadelui, caci frumusetea fetelor era neasemuita, iar regatul mare si manos. Petitorii se schimbau zilnic la usa iatacului, iar imparatul ii gasea dormind dusi a doua zi dis de dimineata, caci fetele sagalnicele isi imbiau petitorii sa bea dintr-o licoare care ii adormea pe loc. Pana intr-o zi, cand un flacau sarac s-a incumetat sa stea si el de paza in fata usii iatacului unde dormeau printesele. O baba il sfatuise sa nu bea din pocalul oferit de acestea, ci doar sa se prefaca, iar apoi sa ia urma fetelor strangand dovezi. Povestea spune ca tanarul s-ar fi insurat cu fiica cea mica si-a ajuns dupa niste ani un vestit si viteaz imparat.

Povestea zilelor noastre spune ca rar familiile fac mai mult de doi-trei copii, dar orice fata are in dulap mai multe perechi de pantofi pe care ii considera nepretuiti simtindu-se o mica printesa. Caci joaca asta cu pantoful si printesa, fie ea reala sau inchipuita, dateaza din vremuri stravechi. In Egiptul antic, persoanele instarite aveau privilegiul de a purta celebrele sandale cu bot ascutit, preluate mai apoi de catre curtezanele Imperiului Roman. Frumoasele curtezane venetiene considerau pantoful un element de seductie absolut esential in ritualul  

amoros, iar Regina  Maria Antoaneta detinea o colectie impresionanta de pantofi pe care si-i asorta cu tinutele vestimentare. Dar incaltamintea cu toc nu era apanajul sexului slab. Istoria consemneaza faptul ca Sahul Abbas al Persiei purta incaltaminte cu toc intr-o maniera cat se poate de naturala. De aici pana la moda care a cutremurat curtile regale ale Europei nu a mai fost decat un pas, tocul devenind un element care iti garanta rangul si pozitia sociala. Absurdul situatiei a mers pana acolo incat Regele Soare a decretat ca pantofii rosii sa fie purtati doar de nobilime, dar niciunul dintre ei sa nu-si comande incaltari cu tocurile mai inalte decat ale lui.

Prin anii 1500, designerul Paul Vivier avea sa ii confectioneze Ecaterinei de Medici primii pantofi cu toc pentru intalnirea cu Regele Henric de Valois, viitorul rege al Frantei. Regina era scunda, avea putin peste 1.50cm inaltime, si nu era deloc obisnuita sa poarte incaltari cu toc inalt. Designerul a introdus o tija de metal in toc, astfel incat, oricat de tare s-ar fi balansat pe tocuri, acestea sa nu se franga. Genialii pantofi semnati Vivier aveau sa devina atat de populari incat pana la sfarsitul sec 15 numerosi pantofari au inceput sa confectioneze manual pantofi cu toc. 

Tocul cu tija metalica a continuat sa fie popular pana in zilele noastre doar pentru simplul fapt ca i-a oferit stabilitate. In 1900 masinile aveau sa preia migalosul proces de confectionare de incaltari cu toc. 

In 1906, Andre Perugia  a fost primul designer care a produs pantoful cu toc cui. Pasiunea pentru pantofi avea sa atinga apogeul in perioada in care Coco Chanel scurta lungimea fustelor, oferind barbatilor posibilitatea sa admire gleznele delicate ale femeilor. Tendintele noii mode avangardiste reprezentata deopotriva de catre Coco Chanel si Paul Poiret aveau sa traverseze oceanul si sa se afirme in lumea vedetelor americane, toate innebunite sa detina cel putin o pereche de pantofi semnati de catre Salvatore Ferragamo cel care a botezat tocul "stiletto". Reteta succesului a fost preluata de catre alti designeri in tendinte precum Roger Vivier, unul dintre descendentii casei Vivier, Reme Manciani, Manolo Blahnik si multi altii. Totul se intampla prin anii 1930 cand a inceput perioada diversitatii de forme, culori si modele. Daca pentru Coco Chanel pantofii trebuiau sa fie minimalisti si comozi, pentru Christian Louboutin reprezenta un exercitiu de imaginatie cu surse inepuizabile de inspiratie. Tocul cui, aparent de forma unui stilet, varia de la 2.5 cm pana la 25 de cm si a avut mai multe perioade de succes. 

Anii 1950, colectia de pantofi creata de catre Roger Vivier pentru Casa Dior avea sa cucereasca definitiv publicul feminin cu acel pantof din satin brodat cu diamante si coral, el fiind si creatorul perechii de pantofi pe care Regina Elisabeta a II-a a purtat-o la ceremonia de inaugurare. In 1960 o data cu ascutirea varfului pantofului, stiletto a cucerit definitiv lumea actritelor de pretutindeni. Au trecut alti 10 ani pana cand pantoful cu toc cui si varf ascutit a ajuns sa fie purtat de catre femeile din lumea intreaga. De atunci, designeri priceputi si-au legat destinul de pantoful cu toc cui: Manolo Blahnik, raspunzator de curentul lansat de catre Sarah Jessica Parker, 

Cristian Louboutin,

Jimmy Choo, 

Alexander McQueen, 

Casadei, 

Chanel,

Gianmarco Lorenzi, 

Gucci,

Prada, 

Kandee Shoes,

Kate Spade, 

Oscar de la Renta, 

Doce Gabana,

Renee Caovilla,

Nicolas Kirkwood, 

Tom Ford, 

Valentino

 sau Yves Saint Laurent. 

Cand ma uit la toti acesti designeri si la modelele pantofilor semnati de ei imi dau seama ca fericirea poate imbraca atat de multe forme si culori! La preturi usturator de mari. Poate de aceea reprezinta o stare de gratie. 

Nu toti avem lumea la picioare si fiecare dintre noi o calca in picioare. Acum depinde, unii desculti, altii in pantofi. E drept ca putini isi permit un moft.  Noi sa fim sanatoase. Pana la urma, viata ne obliga sa ne multumim si cu mai putin. 

Un weekend intr-o alta tara decat Romania - a treia zi- Alba Iulia

Stiti cum se zice ca orice minune tine trei zile si dupa aceea te trezesti? Asa a fost si in cazul meu, dar mai aveam sansa celei de-a treia zi! Si ce zi! Demna de toate cele de dinaintea ei si cu nimic mai prejos. Dupa ce bisericile fortificate m-au ametit cu frumusetea lor arhaica, urma sa am o stare euforica: de incantare, de mandrie, de bucurie, un entuziasm pe care, de ce sa nu recunosc si sa spun adevarul pana la capat, doar orasele mari ale Europei au reusit sa imi ridice adrenalina in cap si inima sa mi-o ia la goana in maraton de atata incantare. 

Ne-am trezit de dimineata in aceeasi atmosfera rupta parca din cartile biblice in care este descrisa Gradina Edenului. Amandoi regretam intoarcerea acasa pentru ca tot ce vazusem pana atunci ne daduse o senzatie de preaplin, de bucurie scapata din zagazuri. Este incredibila atmosfera de la 6 dimineata cand crestele muntilor sunt invelite in voaluri de ceata. Pentru cei din campie, astfel de privelisti par ireale. Hotelul dormea, strada dormea, orasul dormea, nici tipenie de om pe strada, nici o soapta intre ziduri. Ne-am urnit cu greu si am plecat la drum. De fiecare data cand treceam printr-un sat in care dadeam peste un indicator cu “biserica fortificata” al meu ma-ntreba daca nu ne oprim pret de o poza.

N-avea importanta daca merita sau nu. Era un fel de ragaz pe care mintea si sufletul le cereau incercand sa accepte ca era ultima zi de relaxare, iar intoarcerea acasa la rutina serviciului si la mizeria politica era inevitabila. 

Se lasase o tacere nefireasca in masina. GPS-ul mergea ca uns, fara sa ne mai duca pe vreun drum de tara sau aiurea pe aratura. 

Gonind pe un drum judetean pe care taranii isi scoteau vitele la pascut cand doar ce se crapase de ziua, noi fiind singurii nebuni pe soseaua goala, ne-am trezit in fata cu ruinele unei cetati medievale cocotate pe creasta unui deal. 

La poalele ei se afla o alta biserica fortificata, cea de la Saschiz. 

In prima zi avusesem aceeasi surpriza neasteptata cu cea de la Cincsor care, fiind prima vizitata, m-a impresionat intr-un mod aparte. 

Al meu tot isi rotea privirile cautand alte indicatoare care sa semnaleze obiective de interes, ratand astfel, intentionat sau nu, intrarea pe autostrada. 

Am mers ata pana la Sebes unde ne-am oprit sa vedem Rapa Rosie, situata la 3 km de oras inspre satul Daia Romana. Aceasta este o rezervatie geologica ce se intinde pe 10 ha. Peretii au inaltimi cuprinse intre 80 si 100m, cu forme si culori ciudate. De fapt, aceasta formatiune poate fi vazuta de la sosea, din masina, imediat ce intrati in oras, pe partea dreapta. Aceste forme bizare alcatuite din coloane sapate in versant dau impresia unei orgi uriase. De departe, canionul are o nuanta trandafirie, dar, cu cat te apropii, culoarea rosie-caramizie devine mai pronuntata, iar in contrast cu vegetatia ofera o priveliste uimitoare. De aici i se trage, de altfel, numele. Privit de aproape, versantul este un conglomerat de coloane cu forme neregulate pe care unul dintre afluentii paraului Secasul Mare l-a sapat in roci de argila, gresii si marne, formand deopotriva santuri si tuneluri. Coborarea spre podul care traverseaza apa Secasului atrage atentia asupra gaurilor sapate in piatra si  cuiburilor pe care pasarile si le-au construit in stanca. Cine este amator de alpinism se poate aventura sa escaladeze versantul, noi l-am admirat si pozat si-am plecat mai departe. Al meu nu prea era entuziasmat de aceasta ultima escala si chiar s-a exprimat in acest sens: ce-a fost frumos a ramas in urma. Gresea. Nu aveam cum sa le comparam, fiecare experienta fusese unica in felul ei, iar Alba Iulia avea sa ne confirme asta dupa alti 20 de km. 

Cand am intrat in oras, nimic nu anunta privelistea spectaculoasa de la intrarea in cetate. 

Parcarile multe, construite pentru masini mici si autocare, se umpleau din minut in minut, iar oamenii se indreptau catre cetate in valuri. Mai multi turisti ca aici nu vazusem in alta parte. 

Parcul din fata cetatii era curat bec, fantana cinetica, opera sculptorului banatean, Constantin Lucaci, oferea ea in sine un spectacol de apa si otel. 

Imediat la iesirea din parc se inalta intr-o piramida de buciume impletite statuia lui Avram Iancu.

In spatele statuii se desfasura platoul cu parcari, chioscuri cu sandwich-uri, bauturi racoritoare, inghetate, clatite si-alte nebunii, toate in forma de care. 

In spatele lor, celebra toaleta mediatizata atat de intens la inaugurare ca fiind cea mai scumpa din tara! Ei bine, isi merita toti banii! Si face bani la greu! :)

Dincolo de primul val de ziduri, se zareste cetatea care se intinde pe 140 de ha.

Cel care a  propus proiectul fortificatiilor Vauban in forma de stea a fost Printul Eugeniu de Savoia care a si aprobat planurile viitoarei cetati realizate de catre arhitectul italian Giovano Morando Visconti in anul 1714. Valoarea lucrarilor a fost apreciata la peste un milion de guldeni de aur. Cetatea are 3 randuri de ziduri de aparare si a fost ridicata din piatra si caramida printr-o tehnica speciala, fara denivelari, de catre 20.000 de iobagi romani. Zidurile usor oblice alcatuiesc un ansamblu format din 3 sisteme de aparare  in care corpul principal are forma unui heptagon cu sapte bastioane, cu o inaltime de 12m si o lungime de maxim 142m: Trinitatea, Sf. Stefan, Eugeniu de Savoia, Sf. Mihail, Sf. Carol, Sf. Capistrano si Sf. Elisabeta. Pe platformele bastioanelor au fost aduse baterii de artilerie grea. Cel de-al doilea rand de bastioane era format din semiluni si aveau bastioanele langa ele. Ultimele erau prevazute cu santuri de 9m, pe latura externa fiind proiectate zonele de garda, prevazute cu alte baterii de artilerie. In ziduri se aflau tunele dotate cu cazemate de tragere, incaperi pentru trupe, depozite, grajduri si alte anexe. Accesul in cetate se face prin cele 6 porti, 3 orientate spre est si alte 3 spre vest. Poarta principala se afla in est, iar cele 3 din zona de vest permiteau accesul pe terenul de instructie. Poarta principala este decorata cu statui inspirate din mitologia antica si fapte eroice. Trebuie sa mentionez faptul ca fiecare secventa din cadrul unui tur turistic este gandita in detaliu. Ghizii isi prezinta portofoliul de servicii, promovand traseele gandite special pentru turisti:

·         Traseul celor 3 fortificatii;

·         Traseul portilor;

·         Traseul eroilor neamului;

·         Traseul sudic;

·         Traseul nordic.

Cele mai cerute sunt primele doua.  Toate traseele au prevazut in desfasurator vizitarea elementelor defensive ale cetatii de tip Vauban si cladirile cu valoare istorica. Taxa de inscriere costa 10 ron pentru adulti si 5 ron pentru copii.

Traseul celor 3 fortificatii promoveaza istoria cetatii pe o perioada de 2 milenii, prezentand 3 fortificatii construite in epoci diferite: Castrul Roman, Cetatea Medievala si Cetatea Alba Carolina – fortificatie de tip Vauban. 

Obiectivele turistice prezentate sunt: Caponiera cu ale sale camere de garda ale corpului de artilerie; Platforma de artilerie cu cele trei tunuri de epoca, fabricate in atelierele cetatii, in sec 17; Poarta Sudica a Castrului Roman; Poarta Principalis Dextra – locul in care a fost cantonala Legiunea a 13-a Gemina care avea ca sarcina sa pazeasca tinutul aurifer si drumul de transport spre Roma; Poarta Sudica sau Balgrad (din pricina calcarului alb extras de la Ighiu, exploatat din perioada romana, locul s-a numit”orasul alb” ); Poarta Monetariei  - locul in care s-au batut monede inca din sec 17, monetaria functionand vreme de 180 de ani; Bastionul Sasilor; fostul Comisariat, actualul Hotel Medieval;

Camera de Garda a Cetatii Medievale sau Sala Armelor cu al sau décor fabulos si extrem de fidel reconstituit, unde a functionat pana nu demult o brutarie cu doua cuptoare;

Obeliscul ridicat in cinstea lui Horea, Closca si Crisan; Celula lui Horea; Temnita din Bastionul Eugeniu de Savoia, locul in care au fost trasi pe roata cei trei lideri ai rascoalei si esafodul. 

Traseul se incheie cu Cetatea Alba Carolina care inglobeaza intre zidurile ei toatele celelalte fortificatii. Tot pe acest traseu veti descoperi Tabara Militara unde turistii sunt intampinati de hangite si hangii imbracati in costume de epoca care servesc bauturi in cani de lut cu sigiliu.

Traseul celor 7 porti ofera turistilor posibilitatea nu numai sa viziteze aceste obiective, ci sa realizeze si un tur general al intregii cetati. 

Poarta 1 este amplasata in partea de est a cetatii, aceasta fiind decorata cu basoreliefuri inspirate din mitologia greaca si romana. 

Cea de-a 2-a poarta se afla ceva mai sus de ea, in capatul de sus al culoarului de acces generat de poarta 1 in orasul de jos. Desi distrusa in 1937 cand a fost ridicat obeliscul dedicat celor 3 lideri ai rascoalei, aceasta a fost ulterior reconstruita dupa imaginile pastrate in arhiva. 

Poarta 3 este cea mai mare si impunatoare poarta, fiind considerata simbolul orasului. Ea este amplasata intre cele 2 bastioane: Sf.Eugeniu de Savoia si Sf. Capistrano, asigurand accesul in fortareata. In fata ei este Obeliscul lui Horea, Closca si Crisan. 

Spectaculoasa pe exterior, in interiorul cetatii se dezvaluie mecanismul de inchidere pe baza de lanturi, scripete si drugi de fier. Podul mobil poate fi ridicat la nevoie facand imposibil impiedicand accesul dusmanilor in cetate.

Ea este formata din 4 piloni, 8 pilastri care sustin prin arcuri solide boltile pe care este asezata statuia lui Carol al 6-lea pe cal, imparatul Austriei in vremea caruia s-a ridicat cetatea. 

Poarta a 4-a se afla in zona de vest, langa Bastionul Trinitarienilor si Bastionul Sf. Mihai. Poarta este frumos decorata pe interior, deasupra intrarii semicirculare flancata de 2 pilastri. In apropierea ei se aflau spatiile de locuit ale armatei austriece, cat si camerele de garda. Pe platoul din fata ei are loc schimbarea de garda si unde treptele din dreapta ei sunt intotdeauna pline de turisti curiosi. Ceremonialul porneste de la Poarta 3, garda se schimba pe platoul din fata Portii 4, iar alaiul se intoarce in poligonul de tragere amplasat cam la jumatatea distantei dintre cele doua porti.

Poarta 5 se afla tot in zona sud-vestica  a cetatii, dar nu se evidentiaza prin decoratiuni si elemente sculpturale, avand functia de acces secundar in cetate. In fata ei se gaseste un pos de lemn care face legatura cu contragarda. Poarta 6 inca nu e reabilitata, dar este inclusa in proiectul de restaurare si va intra in lucru o data cu refacerea drumului regal. Ultima poarta, a 7-a, a fost utilizata de trupe si se afla in zona contrafortului sudic. In cadrul acestui traseu mai sunt incluse: fostul Comisariat si Manutanta.Ceremonialul schimbului de garda are loc in fiecare si la ora 12pe traseul dintre portile 3 si 4. Animatorii poarta uniforme de artilerie, infanterie si cavalerie din perioada medievala, specifice armatei austriece. 

Durata oricarui traseu este de minim 2 ore in intervalul 9.00-21.00. 

Un alt obiectiv impresionant este Catedrala Ortodoxa, denumita si catedrala Incoronarii deoarece aici ai fost incoronati suveranii Romaniei Mari: Regina Maria si Regele ferdinand ale caror statui flancheaza intrarea in curtea bisericii.De-o parte si de alta a intrarii in curtea bisericii sunt asezate alte anexe bisericesti organizate in spatele arcelor si coloanelor terasate, care strang in bratele lor gradini cu flori si verdeata.

In stanga ei, intr-o maniera mai austera, se afla Catedrala romano-catolica Sf Mihail sau Catedrala Reintregirii, considerata a fi cel mai valoros monument al Transilvaniei Inauntru se afla sarcofagul lui Iancu de Hunedoara si membrii apropiati ai familiei acestuia. 

Nu departe de aceste doua edificii se afla Palatul Episcopal care a fost odinioara locuinta Reginei Isabella si a fiului ei, Ioan Sigismund, transformat ulterior in resedinta principilor transilvaneni. Astazi, aici se afla sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice. Langa palatul Episcopal se afla Palatul Apor, o superba cladire realizata in stil renascentist, care are o curte monumentala si fantana arteziana. 

Astazi, aici functioneaza Universitatea. In spatele Catedralei Romano-Catolice se afla Palatul Princiar, ridicat pe vechiul domeniu al vechiului palat episcopal, care a servit drept resedinta Domnitorului Mihai Viteazu. Biblioteca Batthyaneum care poarta numele ctitorului ei, adaposteste o colectie de peste 8000 de volume donate de catre Ignatius Batthyani si manuscrisul medieval Codex Aureus.

Muzeul National si Sala Unirii.

Alte obiective care merita vazute sunt Muzeul National si Sala Unirii care odinioara a functionat ca si cazinou militar pentru ofiterii armatei austro-ungare. Tot aici mai sunt alte doua monumente: Custozza – in cinstea infanteristilor cazuti in batalia de la Custozza in 1866 si Losenau, ridicat in cinstea colonelului austriac Ludovic von Losenau, statuia ecvestra a lui Mihai Viteazu, Clopotul Unirii, dar si o multime de alte grupuri statuare realizate din bronz.

 Cu o seara inainte, chiar in spatele Obeliscului inchinat eroilor rascoalei avusese loc prima seara de spectacol din Festivalul Feeric Fashion Days, un eveniment care cuprindea in desfasurator prezentari de moda, ateliere foto, ateliere de machiaj si coafuri.

Printre invitatii evenimentului se numarau: Catrinel Menghia, Valeria Mangani – Alta Roma, Paola Balzano – Londra, Svetlana Horvat – Serbia Fashion Week, Radis Nikzad – Haute Future Fashion Academy Milano, Gianni Tolentino - Milano etc. Cea de-a doua parte urma sa aiba loc in seara acelei zile pe podiumul lansat chiar pe poarta masiva de lemn coborata pe lanturi si scripeti. 

Sunt multe lucrurile care m-au impresionat in aceste trei zile, dar sa vorbim despre ceea ce am vazut doar in Alba Iulia. Marketing-ul turistic practicat de autoritatile locale si ridicat la nivel de arta in Cetatea medievala, decisi sa isi scoata investitia si sa se promoveze plenar atat in tara cat si afara, determinarea cu care aceleasi autoritati s-au incapatanat sa obtina fonduri europene si sa isi reabiliteze cetatea ridicand astfel nivelul de trai al urbei sunt cateva dintre exemplele care merita mentionate. Turistii vin sa petreaca cel putin 2 ore in aceasta cetate.

Fiind duminica dimineata curtea si interiorul bisericii erau pline de enoriasi veniti sa asculte slujba. 

Pe platoul care leaga portile 3 si 4, tonetele in forma de carute cu  sau fara coviltir erau incercuite roata de turisti care isi asteptau randul la uriasele clatite umplute cu gemuri, crème, branza, alune, stafide si cate alte nebunii, simple sau combinate. Pretul - 10 lei una, dar turistii infometati nu se saturau cu o singura clatita, din start se pleca de la doua! Porumb fiert, vata pe zahar in culori de curcubeu, floricele de porumb – sa te fereasca  Cel de Sus sa mergi cu copiii dupa tine! Nu mai vizitezi nimic, te muti de la o coada la alta. Caldura mare peste tot, prin urmare curgeau rauri de sucuri si km de inghetata in pahare si cornete. 

Terasele pline si ele, caci, moncher, o bere rece sub umbrela tocmai cand dogoreste soarele mai tare pica la inima mai draga decat hangita care vine la masa, tanara si frumoasa, abia carand halbele. Dimineata pe racoare erau goale, la plecare, arhipline! 

Jos, printre metereze, spatii de loaca amenajate, berarii adhoc in colturi stelare, 

o mica herghelie care iti permite fie o lectie de calarie, fie o plimbare pe ponei, carnati si mici la gratar serviti sus in cosmelie, pe scandura vizitiului, dar sub coviltir, poze intre statuile de bronz sau intre chipesii soldati, cautatul locului inghesuit pe trepte intre mii de curiosi veniti sa vada schimbarea de garda. 

Cei mai lenesi puteau sa inchirieze cu ora masinute actionate la pedala sau clasica bicicleta. Dupa atata soare si umblat pe jos, o pauza pe-o banca pitita sub copaci , la umbra, intr-un parc este un rasfat bine meritat.

In fata fantana cinetica a sculptorului banatean, Constantin Lucaci. Un spectacol. Stropi de racoare se imprastie in soare. Te uiti mirat la valurile de turisti care intra si ies din cetate si iti dai seama ca acest pariu a fost castigat.

Al meu are din nou dreptate! Asta este alta tara decat Romania pe care o cunoastem noi!

O ultima privire, indreptandu-ne spre masina. Suntem tristi, dar multumiti de tot ce am vazut, acum putem porni la drum. Cred ca nimic, dar nimic nu poate masura tristetea decat drumul catre casa, orasul care odinioara a fost perla Banatului, orasul florilor, orasul pietelor batute-n piatra cubica la fel de veche precum istoria, frumos articulate de cladiri elegante si monumente vechi, umbrite de copaci batrani de sute de ani. Si nu pot sa nu ma gandesc decat la TREI simboluri ale orasului dintre sutele pe care le-are: Teatrul National, ascuns dupa placi sterile de marmura, Gara pitita dupa straturi dense de ciment si Casa Muhle – o ruina ce sta sa se pravale. Trei cladiri care ar trebui sa isi gaseasca vechea lor infatisare si rolul lor in cetate. La Alba Iulia se poate, la noi, inca nu. Dar pot sa sper ca odata va ajunge Romania lor si in Romania mea. Acum ne-ntroarcem acasa, in Romania asa cum o stim noi cel mai bine, desi n-am vrea! Apropo, astazi, in orasul meu, s-au sarbatorit 146 de ani de la aparitia tramvaiului tras de cai. Autoritatile au organizat parada de tramvaie si oficialitati in centru. Nu va spun mai mult ca nu am ce. Stati la umbra. Caldura mare, Moncher!