Francis Kurkjidan - “My style is about having no style”

Desi afara ploua, s-ar presupune ca e vara, ca bobocii isi intind petalele catre soare si se scutura de leneveala. Au miresme de imprastiat in aer sa ameteasca lumea. Odinioara se bucurau de ele doar zeii si regii, astazi incapem si noi pe langa ei. Caci florile sunt muze pentru  alchimistii obositi de atata amestecat si combinat esente si culori, in curcubee de miresme. Unii sunt tenaci, altii sunt haraziti sa fie geniali, iar lumea ii asteapta la rampa pe toti si nu conteneste sa-i aplaude. Cred ca fiecare din noi abordeaza in mod diferit relatia pe care o are cu parfumul. Fidelii respecta cutumele unei casnicii imaginare, nestatornicii imbraca haina unor aventuri de-o noapte, schimbandu-le in functie de stare, partener si ocazie. Indecisii se leapada de ele ca de Satana si alearga in intampinarea  celor care apar in reflectoare. Ma gandesc ca un parfum trebuie sa fie ca o promisiune sau ca o declaratie. Dar cine sunt eu sa ii judec pe altii de vreme ce imi schimb parfumul dupa toane si emotii, dupa furii si bucurii, dupa ploi sau dupa soare? 

Am stat si m-am gandit pret de cateva minute la amintirea olfactiva a mirosurilor din copilarie si, fara sa vreau, am rememorat emotia deschiderii usii vechilor tutungerii comuniste, intunecoase, inguste si aglomerate, pudrate cu miros de ziare proaspat iesite de sub tipar, de tutun si parfum. Mi-am amintit de sticluta mica in care dopul care avea agatata o mica violeta de catifea umplea incaperea de miros de violete proaspete. Ce bucurie. Adolescenta fiind, pastram maruntisul ramas de la paine sa strang infima suma de 14 lei, daca mi-aduc bine aminte, si sa ma ascund cu intreg buchetul de violete sub plapuma. Piteam sticluta minune intre hainele frumos aranjate si seara, in intimitatea unui intuneric lipsit de magie, scoteam dopul – un univers se revarsa sub plapuma si in mintea mea. Astazi lucrurile s-au schimbat. Este o drama sa intri intr-un magazin si sa alegi un parfum. Sute de ispite te omoara olfactiv si vizual, povesti astupare in frumoase recipiente te striga sau te trag de maneca, pe cine sa alegi?

Mi-am adus aminte atunci un tanar creator care a avut impetuozitatea sa se intoarca la originea istoriei parfumeriei, mai exact in secolul 17, pentru a recrea parfumul Mariei Antoaneta. Ideea ii venise dintr-o gluma. Si-a zis: "oamenii cumpara un parfum ca sa primeasca gratuit o umbrela. De ce n-ar primi o carte?" S-ar fi asortat complet! Cartea se numea” A Scented Palace: The secret History of Marie Antoinette’s Perfumer”, scrisa de catre Elisabeth De Feydeau. A fost realmente interesat de formula originala si originara a parfumului antic, dar si dezamagit! Si-atunci s-a pus pe treaba si l-a recreat, adaugand mai multa bergamota, sa fie putin mai potentat. Desi a respectat formula, nu a fost multumit de rezultat. Prea banal pentru secolul 21. Si s-a pus pe combinat. Si creat!

Numele lui este Francis Kurkjidan si timp de 14 ani a creat sub egida renumitelor Case de parfumuri: Acqua di Parma (Iris Nobile), Christian Dior (Eau Noire), Giorgio Armani (Mania for Men), Custo (Barcelona), Davidoff (Silver Shadow), Demeter (Holy Water), Escada(Lily Chic), Elisabeth Arden (Green Tea), Indult (Reve en Cuir) , Emanuel Ungaro (Ungaro by Ungaro), Guerlain (Rose Barbare), Jean Paul Gaultier (Le Male, Fleur du Male, Gaultier 2 si Ma Dame), Juliette Has a Gun (Lady Vengeance, Miss Charming), Kenzo (Eau de Fleur de Magnolia), Narciso Rodriguez (For Her si For Him), Salvador Dali (Purplelight), Versace(Jeans Couture Glam), Yves Saint Lauren (Kouros Eau d’Ete), MDCI (Rose de Siwa, Enlevement au Serail, Promesse de l’Aube) si altii. Nascut in 1969 la Paris dintr-o familie de armeni, avea sa descopere atractia catre aceasta lume senzoriala la 14 ani, in vreme ce se juca impreuna cu sora lui. Ea sedusa de forma sticlutei de parfum, sterpelita pe ascuns din budoarul mamei, iar el curios sa despleteasca in esente aromele eliberate de dopul colorat. Parfumul era Mitsuko si, dupa cum avea sa declare mai tarziu, a ramas modul lui de a se apropia de amintirea mamei. Cele mai pregnante arome se intorc mai in urma, in camara in care bunica, armeanca gospodina, stivuia pe rafturi condinemte si frunze de vita-de-vie murata, alaturi de pastrama de peste si banane coapte. La 20 de ani, cand si-a anuntat parintii ca a decis sa se faca parfumier, amandoi au rasuflat usurati: renuntase la cariera de balerin, cobora cu picioarele pe pamant! Ca sa va dati seama cat de talentat este, poate ar trebui sa mentionez ca la 24 de ani a creat Le Male (unul dintre cele mai bine vandute parfumuri in intreaga lume) pentru Jean Paul Gaultier, iar la 31 de ani castiga premiul Prix Francois Coty, ca la 40 de ani sa primeasca titlul de “Chevalier des Arts et Des Lettres”. 

In 2009 si-a deschis propria casa, Maison Francis Kurkjidan, si a dezvoltat o afacere in care promoveaza parfumuri de nisa, vandute in peste 150 de reprezentante din intreaga lume. “Am ales sa adaug cuvantul “Maison” inaintea numelui meu. Acesta nu reprezinta un concept stilistic, ci mai degraba o modalitate de a exprima ceea ce cred. O casa are suflet si istorie, locatari si prieteni, uneori si copii. Toate aceste emotii derivate din “acasa” dau viata visului meu, acela de a crea parfumuri care sa ii faca fericiti pe cei din jur”. Fiecare parfum de succes  reprezinta un manifest care bifeaza trei elemente definitorii carierei sale: eclectism, autenticitate si perfectionism prin care el isi defineste brandul si isi masoara puterea. Si-a asumat libertatea de a-si concepe singur nu numai retetele esentelor tari si forma recipientelor, dar si logo-ul si strategia de promovare. Si-a construit intreg proiectul de la inceput pana la sfarsit pe ideea descoperirii formulei parfumului perfect. “Maison Francis Kurkjian este maniera in care exprim si arat ce cred eu despre lumea parfumurilor(…) Casa mea este un tribut adus Paris-ului, magiei si spiritului lui de libertate (…) Casa mea este dedicata bucuriilor mari alcatuite din placeri simple, iar misiunea este de a parfuma viata 24 de ore timp de 7 zile”.

In 2013 parfumul lui Oud avea sa castige titlul de cel mai bun parfum nou independent. Creatorul a reinventat alchimia parfumurilor antice arabe imaginandu-si mersul unei camile prin desertul maturat de o furtuna de nisip! Din imbinarea notelor lemnoase cu cele de sofran, oud din Laos si patchouli a rezultat un parfum senzual si delicat, considerat piesa  de rezistenta a casei, capodopera sa. 

In acest an a fost lansat Elie Saab L’Eau Couture care uimeste din nou nu numai industria parfumurilor, dar si rasfatata clientele. Elie Saab L’Eau Couture are notele de varf reprezentate de migdale verzi si magnolie, trandafir si lamaie, cel de mijloc de flori de portocal si iasomie, iar cele de baza de vanilie, pastrate cu grija intr-un superb recipient pastelat, cu fatete multiple, care imprastie tonuri calde de lumina. Nici nu trebuie mai mult decat atat sa iti dai seama ca este un produs sofisticat pentru femeia moderna.  

Ceea ce socheaza inca din start este design-ul inspirat al flacoanelor sale si-mi aduc aminte astfel de flaconul negru inscriptionat cu litere aurii, acoperit cu un capac care imita o bucata de metal al parfumului Lumiere Noire. Acest parfum este metafora calatoriei albastrului prin tonurile sale. O data flaconul deschis, mirosul era extrem de senzual: amestec de patchouli, trandafir si narcisa, punctate cu arome condimentate de chimen si piper. Un creator exigent, Francis este de parere ca un parfum trebuie sa fie “ca o cutie cu secrete”, “ o garderoba olfactiva” si nu stiu cum face, dar de fiecare data ii reuseste. 

APOM-ul este acronimul pentru “o bucata de sine” pe care fiecare o daruieste altora. A fost inspirat de frumusetea barbatilor si femeilor arabe, de culorile si aromele Orientului Mijlociu descoperite in timpul unei calatorii in Liban. Este puterea esentei lemnului de cedru si moliciunea florilor de portocal si ylang-ylang, o promisiune de fidelitate pentru cele care au curajul asumarii unei esente orientale misterioase. O renumita actrita libaneza a fost muza care a inspirat acest parfum. 

Aqua Universalis este un parfum proaspat, o remaniere pe baza de note florale, alcatuite dintr-un buchet de flori albe. Uleiuri esentiale de bergamota, flori de lamaie si portocal, lemn de mosc si crin se impletesc intr-o hora care celebreaza puritatea.

Cologne Pour le Soir este un parfum intim, aproape personal, in care a combinat benzoina de Siam cu mierea, esenta de trandafir , lemnul de cedar si santal, ylang-ylang, chimenul si tamaia. Artistul s-a inspirat din amintirile de pe vremea cand era balerin si a avut tupeul si impetuozitatea tineretii de a dansa alaturi de alti 800 de colegi aproape goi pe una dintre marile scene din New York. Si-a dorit sa renasca la nivel olfactiv acea frenezie, acea voluptate, acea pasiune lasata libera sa se reinventeze si sa capete forma. Sa fie amintirea noptilor in care parfumul se dezlantuie atunci cand inchizi usa dormitorului si stingi lumina inainte de a te baga in pat. In care puloverul de casmir cade lenes pe blana din fata unui semineu si bratele unei iubiri imaginare iti cuplinde talia intr-o suava alintare. Un exercitiu de abandonare interioara, in care iti reconstruiesti propria festivitate erotica si nestiuta de altii. O fantezie a unei nopti nebune. Pentru acest frumos nelinistit, a fi parfumier de succes inseamna sa fii un fel de magician care se straduieste si reuseste sa isi adapteze viziunea proprie la emotiile altcuiva, generand un fel de memorie olfactiva, un cod de recunoastere reciproca in plan senzorial. 

Cologne Pour le Matin si Cologne Pour le Soirt reprezinta un duet olfactiv care spun doua povesti: una vinde bucuria desteptarii intr-o dimineata tarzie, alta o poveste inainte de culcare. Notele reprezentative sunt date de catre bergamote din Calabria, lamaie siciliana, cimbru marocan, lavanda de provence, flori de portocal tunisiene – un univers complet! Sursele de inspiratie care au stat la baza creatiei lor a fost primul capitol din romanul “Bonjout Tristesse” al scriitoarei Francoise Sagan si o plimbare prin gradina casei de la tara a parintilor lui. Produsele sale sunt realizate plecand de la acelasi motto: calitate, pertinenta, simplitate, atentia sporita de detaliile frumoase si un bun raport calitate/pret, oferind astfel posibilitatea fiecaruia sa isi cumpere o bucata de vis parfumat. Pretul produselor sale incepe de la 12 euro, contravaloarea “Les Bulles d’Agathe”, sapunul parfumat cu bule, inspirat de nepoata lui de 6 ani.

In loc de incheiere am sa copiez un citat din Victor Hugo” Viitorul are multe nume: pentru fricosi este intangibil, pentru tematori inseamna necunoscut, pentru curajosi este o oportunitate” . Eu cred ca Francis Kurkjidan a avut curajul sa-l priveasca in ochi si sa raspunda provocarii. Ramane ca voi sa apreciati parfumul!

Imi cer scuze pentru eventualele inadvertente in traducerea din limba engleza. Traducerea imi apartine, prin urmare, mi le asum!
 

www.franciskurkdjian.com

http://beautyfool.com/interview-with-francis-kurkdjian-master-perfumer/

http://www.luxlyfe.com/my-interview-with-perfumer-francis-kurkdjian/

Ana Aslan - Batranetea se poate trata, iar imbatranirea poate fi oprita

Am tot amanat sa scriu despre ea. Nu pentru ca nu i-as aprecia activitatea si efortul de a ne ajuta sa ne pastram tineretea fara batranete cat mai mult timp, ci doar dintr-o teama cocheta: nu imi place sa vorbesc despre batranete, inca nu am invatat sa o masor in realizari si sa o accept ca pe-o etapa obligatoriu de parcurs.  

Evident ca  este vorba despre Ana Aslan - un simbol national mult mai cunoscut si apreciat in afara tarii decat in interiorul ei. Stim putine lucruri despre ea si nu toti ne-am manifestat curiozitatea in a-i studia biografia si performantele. De fapt, Ana Aslan, fire retrasa, sobra  si discreta, o introvertita care si-a tinut viata personala ascunsa de ochii lumii si ai presei, era o mica burgheza obligata sa traiasca intr-un sistem comunist totalitarist. Desi nu a fost o frumusete rapitoare, a fost o persoana placuta, o femeie delicata si cocheta, cu un stil de viata rafinat. Adora muzica lui Chopin si picturile lui Dali, spectacolele de teatru si balet, aprecia hainele de calitate, croite de catre stilistul personal care venea special pentru ea de la  Milano. Acesta ii croia la comanda pantaloni si deux-piecese-uri din  matase si stofa naturala in culori pastel. Purta un superb inel cu diamant, un sirag de perle naturale, asortate cu elegante haine din blana naturala. Era o gurmanda subtila, cunoscatoare a bauturilor fine, a bucatariei frantuzesti si a deserturilor italiene. In fiecare an sarbatorea impreuna cu prietenii Anul Nou cu sampanie si caviar. Oglinda si cei din jur n-au vazut-o nici macar pret de o zi necoafata.  “Iubesc natura, in special marea, florile. Si in afara de natura imi place arta. Arta, in special pictura, am un simt deosebit al culorii si ma pasioneaza culorile (…) Imi plac oamenii, desi am fost de multe ori neinteleasa de oameni. De multe ori, cand am cunoscut pe cineva, ma intereseaza viata din ei si evolutia lor in viata” marturisea Ana Aslan intr-un interviu.  Era femeia care se indragostea doar de barbatii inteligenti langa care putea sa infloreasca spiritual. Ana Aslan n-a fost femeia a carei inteligenta sa ii fie siesi suficienta. Intotdeauna a vrut mai mult, iar divinitatea i-a dat! I-a placut viata, munca, lucrurile de calitate, oamenii destepti. Ea n-a avut timp sa educe o natie, pentru ca si-a asumat un tel mai inalt: sa educe intreaga  lume. A ramas in memoria celor multi femeia care a invins batranetea, savantul care a lansat doua branduri inca neegalate : Gerovital si Aslavital, directorul unui institut unic in toata lumea, un savant apreciat pe toate continentele si de foarte multe personalitati de pe intreg mapamondul. A tratat importanti oameni politici ai momentului:  Maresalul  Charles de Gaulle, Winston Churchill, JF Kennedy, Regii Arabiei Saudite si al Marocului, Mao Zedong, Maresalul Fanco,  Yaser Arafat,  Maresalul Tito, Hrusciov, Indira Gandhi, Imelda Marcos, vaduva Presedintelui filipinez Ferdinand Marcos, Presedintele Suharto, Cancelarul german Konrad Adenauer, Aristotel Onasis, scriitorii Somerset Maugham, Miguel Asturias, dar si actori precum Charles Chaplin, Kirk Douglas, Claudia Cardinale, Marlene Dietrich si nevasta cantaretului italian Giuliano Gema  sau artisti precum Pablo Picasso si Salvador Dali!

Ana Vasilichia Aslan s-a nascut la Braila in 1897 si a fost mezina familiei Margarit si Sofia Aslan.  Tatal - un impatimit al jocurilor de carti, mama – o  bucovineanca frumoasa si educata, care au avut impreuna patru copii. 

Cand a decis sa urmeze medicina, mama s-a impotrivit considerand ca meseria era prea dura, dar a cedat cand Ana a intrat in greva foamei: “Sunt momente din viata pe care mi le aduc aminte…inceputul la medicina. De pilda faptul ca mama nu voia deloc sa fac medicina si ca sa o conving 3 zile nu am aparut la masa, nu am mancat”. 

Dupa ce a absolvit Facultatea de Medicina din Bucuresti, in 1922, a ocupat pana in 1949 postul de profesor titular la Clinica Medicala din Timisoara, an in care a fost numita sef de sectie la Institutul de Endocrinologie din capitala. Incepand din 1958 a ocupat functia de director al primului Institutul de Geriatrie si Gerontologie, din lume. A brevetat medicamente cu efecte curative asupra efectelor procesului de imbatranire si a bolilor specifice batranetii.  Pe langa medicamentele  preventive ale batranetii, ea a elaborat programe  pentru stimularea activitatilor specifice persoanelor de varsta a treia. Medicamentele brevetate de ea aduceau un profit de 17 milioane de dolari anual. Desi ajunsa deja pe culmile succesului, Ana a ramas o controversata, menita sa fie descoperita  inainte sa fie apreciata. 

Vorbea perfect germana, italiana si franceza, dar se exprima cu mare lejeritate si in engleza, poloneza, greaca si spaniola. Cu toate astea, era superstitioasa si credea nu numai in Dumnezeu, dar si in ghicitoare! Era superstitioasa, motiv pentru care nu se intorcea niciodata din drum. Detinea o impresionanta colectie de statuete infatisand bufnite de diferite forme si marimi. Nu a fost casatorita niciodata si nu a avut vreun mostenitor. Cu toate astea a iubit barbati destepti, iar pe cei care si i-a dorit, erau casatoriti. In viata ei au existat doi barbati si pe fiecare l-a iubit cu pasiune. Iubirea tineretii ei a fost celebrul fiziolog, profesor doctor  Daniel Danielopolu, cel care a ajutat-o sa isi construiasca personalitatea si sa isi defineasca scopurile carierei. Acesta era barbat insurat la vremea aceea si nu a avut niciodata intentia de a-si parasi nevasta.  Ani de zile a mers in casa sotilor Danielopolu, s-a asezat la masa lor, au jucat bridge impreuna, au mancat, au ras, au vorbit, amandoi protejandu-si relatia si tinand-o la distanta de toti apropiatii lor comuni (cum naiba au reusit????). 

La maturitate, l-a cunoscut pe ambasadorul Romaniei la Paris, Duliu, fiul celebrului scriitor Duliu Zamfirescu. Cand a avut forta sa recunoasca public cele doua relatii, Ana Aslan ii compara astfel: Daniel a fost ca un coniac Metaxa de cea mai buna calitate, pe cand Duliu a fost ca spuma efervescenta a unei sampanii frantuzesti. Viata ei a fost traversata de multi barbati interesanti, unii cu profiluri intelectuale deosebite, altii amagitori prin tineretea si virilitatea lor. Pe cand ea avea 80 de ani, era adorata de catre un instarit om de afaceri italian, cu foarte multi ani mai tanar! A murit in 1988, in urma unui infectii microbiene generata de o operatie de extirpare a unei tumori canceroase la colon si a fost inmormantata fara preot in Cimitirul Belu. Singurul lucru de care s-a temut in a viata a fost frica de moarte. Se pare ca inclusiv pe cea care a sfidat batranetea, moartea nu a ocolit-o si a luat-o intr-un final la ea. Gurile rele spun ca in timp ce se afla in agonie, securistii ar fi venit la capataiul ei si-ar fi incercat sa afle numarul presupuselor conturi bancare din strainatate in care se credea ca si-ar fi ascuns averea. La inmormantare, insa, apropiatii ar fi gasit o poseta in care se aflau 20.000 de dolari si niste bijuterii – singura avere descoperita in casa in care avea sa se mute imediat o ruda a Elenei Ceausescu si sa-si insuseasca toate bunurile personale ale Anei Aslan.  Moartea te iarta uneori, doar viata te executa de fiecare data!

Cheile Nerei - un colt de rai romanesc

Strainii vorbesc despre ele, multi dintre noi habar nu au ca exista! In Romania, in Banat, atat de-aproape de noi! Totul a pornit de la o intamplare. Intr-o zi, al meu a venit acasa si m-a intrebat: “stii ceva despre Cheile Nerei?” Evident ca stiam si am inceput sa povestesc cate-n luna si in stele. “Dar de ce ma intrebi?” am incheiat intr-un final nedumerita, pentru ca noi nu prea suntem genul ala de turisti sportivi, adica dintre cei temerari, pusi sa exploreze tinuturi virgine si sa cada in extaz in fata peisajelor naturii. Nu ca lui nu i-ar placea natura, dar nu prea este un tip sportiv. Eu, desi nu ma dau in laturi de la asa ceva, nu ma omor dupa natura, prefer sa o admir in poze sau de la geam. Iubesc viata citadina masurata in metri de muzee, freamat uman si stiluri arhitecturale, in traditii culinare si obiceiuri culturale. Sunt sclifosita – nu am stat la cort niciodata, nu concep si nu accept cazare fara dus si toaleta. Raspunsul lui a fost extrem de explicativ: fiul unei colege, student in Anglia, a venit acasa insotit de un tanar londonez, curios sa vada Cheile Nerei dupa ce citise mai multe articole pe net. Omul stia toata povestea si cunostea locul ca-n palma doar studiind. Acum venise sa il vada cu ochii lui. Si era fermecat! Extaziat! Dornic sa se-ntoarca si sa povesteasca altor londonezi despre un pamant virgin, de-o frumusete care il coplesise. Prin urmare, ne-am decis! Ar fi vremea sa il vedem si noi!

Sambata trecuta am plecat din Timisoara dis de dimineata catre Cheile Nerei. Am urmat traseul: Sag – Moravita – Oravita – Ciclova Romana – Ildia – Socolari - Potoc. Pe apa Beiului, locuitorii din Potoc au construit mori cu ciutura in care isi macinau odinioara granele. Pentru a ajunge la morile Potocului, satenii din Sasca au sapat cu tarnacopul patru tuneluri de piatra in munte. Tunelurile mai exista si astazi si ele scurteaza drumul dintre Ochiul Beiului si Sasca Montana cu vreo 20 de km. Desi multi afirmau ca drumul pana aici este prost, pot sa va spun ca a fost rezonabil: fara gropi, dar peticit. Prin urmare, a meritat. 

Am trecut prin satele de munte unde am vazut un pitoresc uitat, greu de imaginat ca a ramas oarecum suspendata in timp aceasta dulce atmosfera arhaica, specifica acestor sate, cu casele aranjate de-a lungul soselelor serpuitoare, cu portile alungite catre soare. Din loc in loc, fantanile strajuiesc soseaua, astamparand setea deopotriva a localnicilor si turistilor calatori. Lumea intoarce capul dupa masina, iar daca te dai jos pret de o clipita, lumea te saluta politicoasa si curioasa, in dulcea datina a Banatului de munte. 

Traseul este marcat, chiar daca unele indicatoare sunt foarte vechi. De la Popoc, drumul catre Podul de la Ochiul Beiului este ingust, pret de o SINGURA masina, dar toti cei care vin dintr-un sens sau altul isi cedeaza, in functie de imprejurari, locul, fara isterii sau gesturi obscene. Pare-se ca politetea locului schimba comportamentul nervos al soferilor urbani. La pod, am parcat pe platoul unde este amenajata parcarea auto, semnalizata si ea cu panouri informative si indicatoare catre obiectivele turistice.

Intrarea in rezervatie costa 5 lei, dar va spun sincer ca merita mult mai mult. Prin urmare – un chilipir! Vi se da si bilet, deci nu e cazul pentru suspiciuni inutile. Oamenii de la pod va pot da toate informatiile de care aveti nevoie. Noi am parcat masina, am trecut inapoi podul si am cotit stanga catre Tunele. 

Aici se afla bifurcatia catre Lacul Ochiul Beiului/Cascada Beusnita in stanga si Lacul Dracului/Cantonul Damian la dreapta. 

Tunele sunt niste labirinturi sapaturi in stanca, care scurteaza drumul catre satul Sasca Montana. Noi am facut doar o prima sesiune foto. Peisajele se anuntau surprinzatoare. Dupa 10 minute ne-am intors pe platou, ne-am urcat din nou in masina si am mers  pe drumul forestier 7 km spre Pastravarie. Parcul National este imens si trebuie sa alegi incotro vrei sa mergi.

Drumul este tot ingust, dar tot la mica intelegere, la distante infime, pot trece si noua masini in sensuri diferite de mers, una urcata cu rotile pe bolovanii de langa parapet, cealalta cu jumatate de roata suspendata deasupra haului. Evident ca exagerez, desi nu foarte mult!!! Daca nu sunteti sofer versat, mai bine lasati masina pe platou si urcati pe jos timp de o ora, chiar daca motorizati parcurgeti drumul in 15-20 de minute. 

Trebuie sa stiti ca vegetatia este luxurianta si riscati sa va zgariati masina (al meu, de frica urmelor de crengi lasate pe caroserie, inca amana spalatul masinii!). Peisajul este absolut incantator cu suvoaie care coboara la vale in dantelarii de apa, spaland treptele sapate in calcar. 

Dupa vreo 2,5 km, pe dreapta, veti vedea un indicator, Cascada Vaioaga. 

Musai sa opriti pentru ca este foarte frumoasa. Doar sa aveti grija cum parcati sa nu opriti toata circulatia. Trebuie sa coborati ceva, dar cine moare doar dintr-atat?

La Pastravarie sunt spatii amenajate pentru cazare (o cabana frumoasa inchiriata de Ocolul Silvic Sasca Montana unde rezervarile se pot face on line,

locul de campare cu toaleta uscata, frumos delimitat de garduletul de lemn, unde locul se plateste cu 10 ron/noapte), dar si locuri de luat masa. 

Aici am mancat cel mai bun pastrav prajit cu mujdei de usturoi la pret de 13 ron/bucata. Daca vrei sa cumperi pastrav viu, platesti 18 ron/kg. 

Noi am lasat masina pe platoul de la Pastravarie, am facut stanga spre padure si-am pornit catre Lacul Ochiul Beiului. 

Traseul poate fi usor, daca alegi drumul lin, dar poate fi si greu daca alegi sa urci pe malul apei ca sa faci poze frumoase. Pentru ca apele formeaza mici cascade, continuandu-si cursul la vale, cand molcom, cand grabite tare. Iar peisajul este de poveste. Nu poti sa te opresti din facut poze!

Cred ca intr-o ora de mers lejer am ajuns la lac. Locurile salbatice au dat nastere la numeroase legende.

Cea mai frumoasa dintre ele este legenda Beiului pagan indragostit peste urechi de o frumoasa pastorita din Banat. Pe cand locurile se aflau sub stapanire turca, un tanar bei, frumos si bogat, a venit la vanatoare in Poiana Florii unde isi pastea oile o superba ciobanita din Cetatea Terezia, ale carei ruine se mai vad si astazi pe Dealul Cetatii, nu departe de Potoc. Acestia s-au indragostit unul de altul si o vreme s-au intalnit pe ascuns in poiana pana cand tatal beiului a aflat si a trimis un calau sa omoare fata. Se zice ca tanarul s-ar fi luptat cu asasinul trimis de tatal sau, iar in lupta si-ar fi pierdut un ochi. Beiul si-a plans iubita, iar din lacrimile lui s-a format Lacul Ochiul Beiului. Iar mai sus, cascada Beusnita isi plange dragostea si apele sub forma unui voal al unei tinere care nu a mai apucat sa fie mireasa, dar care incearca neincetat sa se intalnasca in nemurire cu lacrimile varsate de tanarul bei. 

Cele doua ape se intalnesc la cativa metri de unul dintre malurile lacului de unde pornesc impreuna vijelioase la vale. Lacul turquoise are un diametru de vreo 20 m si adancimea de 4m. Traditia locului spune ca aici, la Lacul Beiului, s-ar strange in noaptea de Sanziene cele sapte iele care se-mbaiaza si danseaza goale in padure. Cica si vrajitoarele ar avea partea lor de vina pentru magia locului, caci ele se aventureaza la strans de plante pentru leacuri doar de ele stiute intre Sanziene si Sfanta Maria. Noi nu le-am intalnit, dar poate chiar faptul ca nu sunt tocmai credula si cu mintea deschisa catre magie m-a pedepsit, caci chiar aici, pe malul lacului, mi-am luxat atat de rau piciorul, incat si acum, dupa 4 zile, stau cu el umflat si vanat, chinuindu-ma sa merg in carje. Magia e magie si trebuie sa ii dai tributul. Dar s-o lasam de-o parte cel putin o vreme si sa ne ocupam de cele lumesti, mai bine! J 

Drumul pana la lac este lin, pe poteci forestire. Nu este greu de urcat, iar peisajele sunt extraordinare. Zeci de caderi de apa, una mai spectaculoasa decat alta, trunchiuri contorsionate care nasc compozitii surprinzatoare in natura, mii de insecte, plante, flori, soricei care se ascund fricosi in gauri sapate in stanca, serpi tolaniti puturosi la soare. ATENTIE MARE! Viperele se bronzeaza si ele pe stanci scaldate de raze, deci fiti cu bagare de seama. Nu va ataca decat daca se simt in pericol. De aceea este foarte important sa tineti seama de anumite lucruri: mergeti echipati corespunzator, preferabil cu pantaloni lungi ca sa va protejati de muscaturile de sarpe, luati-va bocanci usori ca sa va tina glezna stransa si sa aveti siguranta in picioare, evitati sa calcati pe pietre si pe lemnele uscate, daca nu aveti antrenament, nu alegeti traseele dificile. Eu nu prea am tinut cont de ele si dau vina pe magie!

De la Lacul Ochiul Beiului pana la cascada nu mai sunt decat cateva sute de metri.

Cascada se prezinta dupa cum iti este norocul si in functie de sezon. Noi am prins-o cu apa multa, deci frumoasa ca o mireasa.

Lume multa aici, mai cu seama straini! Niste turisti nemti si austrieci venisera echipati de munte si faceau poze cu aparat pe trepied, sa imortalizeze frumuseti decupate din realitati romanesti. Al meu se uita la cascada si-mi zicea: "asta nu e cascada pe care o stiu eu. Nu seamana deloc. Alta am eu pe desktop. Trebuia sa fie mai frumoasa". Cine avea timp sa-l bage in seama?  Saream ca o capra, in incercarea de a ajunge cat mai aproape de peretele de apa. 

Uite cate grote ascunse sub maldarul de ape! Uita-te cate caderi de apa, tipam bucuroasa si-i strigam sa ma pozeze in vartejul de spuma. Nu era nimic curios, lumea toata era o bucurie, un vuiet de onomatopee admirative umpleau padurea de frenezie. Urcau nemtii pe versantul muntelui de parca se nascusera agatati de crengi! Alta cultura, alt antrenament. Mergau catre izvoare, aflasera ei de alte trei cascade mai mici, aflate pe versant mai sus. 

Am facut si noi sute de poze, iar la un moment dat ne-am decis: coboram sa mergem la Cascada Susara, in amonte. Ca un facut, la Lacul Ochiul Beiului, cand traseul devenea iarasi lin, m-a apucat pe mine nebunia: sa prind lumina in unghiuri magice, sa imortalizez luciul in cea mai frumoasa nuanta a turquise-ului sublim. Sarind din piatra-n piatra, piciorul a alunecat pe-o urma de noroi si am cazut. Mi-am luxat piciorul atat de rau incat abia am ajuns pana la masina. Ne-am oprit o ora sa mancam pe platou, dar piciorul, in loc sa-i fie mai bine, a fost tot mai rau. Ne-am hotarat sa ne urcam in masina si sa mergem in Sasca Montana, macar  sa vedem casele de lut ale arhitectei Ileana Mavrodin, casele ecologice atat de renumite in lumea arhitecturii eco. 

Ne-am ratacit, motiv pentru care am schimbat din mers traseul: morile de pe Valea Rudariei. Poate le pot vedea din masina, se gandea naiva de mine. GPS-ul ne-a dus pe un drum ocolit, prin Potoc – Ciuchici – Racasdia – Oravita – Anina – Bozovici – Eftimie Murgu. Drumul serpuia la granita dintre cele doua Parcuri Nationale: Cheile Nerei si Cheile Carasului si peisaje superbe se asterneau in cale. 

Pe versantul stancos, zeci de pesteri isi cascau gura la soare, unele acoperite de vegetatie, altele de perdele de ape. In cealalta parte se desfasura lacul. 

Al meu povestea de comori ascunse in grote de catre haiduci. Cand era copil, intr-o vacanta, a cautat comori impreuna cu alti copii aflati in vacanta la Bozovici. Pacat ca NU le-a si gasit! La un moment dat, dam cu nasul de-un indicator: paralela 45! Lumea stransa ca la urs, uitandu-se in jos, apoi alt indicator: cascada Bigar. Oprim masina si ma dau jos. Mii de ace mi-au strapuns piciorul, iar durerea mi-a ajuns pana in creieri. 

O minune se arata sub picioare: o cascada mica, decupata din povesti. Asta era cascada despre care tot vorbea al meu, prima in topul celor mai frumoase cascadelor din lume, daca este sa le dam crezare celor de la The World Geography. Am pozat-o in zeci de ipostaze si-am pornit din nou la drum

spre morile de apa. In Eftimie Murgu, satul era in sarbatoare. 

Doi tineri se casatoreau. Toata lumea era la poarta, iar primarul, frumos costumat, statea teapan pe trepte, la intrarea in primarie. Cu burta scoasa la inaintare, cu pieptul petrecut cu banda lata tricolora, dadea probe de microfon, pregatit de cuvantare. Urma sa fie ascultat de tot poporul curios, asezat pe banci, la poarta sau in trepte. Nuntasii erau deja stransi roata. 

Unii dintre ei erau imbracati in straie populare, scoase din lazile de zestre, de la naftalina. Am facut cateva poze din mers, nu ne-am oprit, desi acum consider ca ar fi meritat. Am surprins un crampei din atmosfera de odinioara a satelor banatene si, desi perfect constienta de asta, durerea din picior a fost mult mai imperativa decat dorinta mea de a imortaliza aceste clipe pe pelicula. Imediat dupa ce am iesit din sat , am dat de salba de mori. 

Privita din amonte, Valea Rudariei este un stravechi muzeu al morilor de apa, unice in lume. Oamenii au sapat tuneluri in stanca pentru a mari forta suvoiului de apa. Initial au fost 50 la  numar, iar astazi mai pot fi vizitate doar 22 de mori cu ciutura amplasate pe o distanta de 3 km pe malul raului Rudarica, dotate cu roata orizontala si cupe radiale. Complexul mulinologic este protejat si face parte din patrimonul UNESCO. 

Odinioara, morile au fost in proprietatea a 15-20 de familii care le-au si ridicat. Pe vremea aceea, cuvantul avea greutatea unui contract, astfel incat existau intelegeri potrivit carora fiecare familie avea dreptul la un anumit timp de macinat granele la moara. “Randul la moara” se mostenea sau se putea chiar vinde! O zi pe luna era rezervata intretinerii morilor. Iar cei care nu isi trimiteau un reprezentant la munca de intretinere pierdea dreptul de folosinta!

Numele morilor deriva fie din numele familiei care a ridicat-o, fie din numele locului in care a fost amplasata: Moara cu tunel, Rosoanea,Viloanea, Trailoanea, Indaratnica dintre Ruari, Indaratnica, Firizoanea, Popascu, Patoanea, Balolea,Rascoanea, Humbroanea, Maxinoanea, Vamolea, Brusoanea, Vamulea, Laiata, Moara din tarina, Prundulea, Baniana, Podul Ilochii s.a. Sunt si cateva legende legate de unele mori, precum “legenda dainuirii” si “legenda Svinecei”.

Prima spune ca, daca iti potrivesti ceasul dupa porunca naturii, vei petrece o noapte intr-una dintre mori. Indaratnica, in timp ce macina, moara merge in gol, iar dimineata te trezesti intinerit, caci ea nu macina grane, ci timpul inapoi. Unii sateni spun ca si-au macinat granele, iar cand au ajuns acasa, in loc de faina, au gasit in saci boabele de grau intregi. Aici se hotarasc datele pentru nunti, dar se organizeaza si petreceri si dezlegari de vraji si descantece, caci timpul nu vine niciodata peste tine, ci merge doar inapoi. 

Cea de-a doua legenda zice ca la moara Rosoanea, intr-o noaptea de Sanziene, in moara a venit odinioara o fata frumoasa ca sa isi macine granele. Un mos transformat in varcolac ar fi necinstit fata si ar fi ucis-o, iar ielele bune l-au transformat pe mos in lup, blestemandu-l sa nu-si reia infatisarea de om pana nu sapa cu ghearele si dintii un tunel, iar la capatul lui, o moara noua care sa nu aiba rand niciodata. Locul unde s-ar fi petrecut nebunia este cunoscut de localnici sub numele de Cracul Fetii. 

Parintii, plecati in cautarea fetei, ar fi inghetat iarna si s-au transformat in stancile Adam si Eva. Morile nu-s folosite pe timp de noapte, caci tot localnicii spun ca s-ar auzi zgomote ciudate, tipete si glasuri ragusite. In Moara din tunel a fost adus preotul sa o sfinteasca de spiritele rele, caci moara scotea sunete cuidate si gemea in fel si chip atunci cand nu suspina sau icnea in mugete infundate. Din pacate nu ne-am putut bucura prea mult de frumusetea morilor aruncate pe malul Rudarei. Ne-am promis sa ne intoarcem alta data, cand piciorul se va face bine, iar eu voi fi mai inteleapta in maniera in care o sa imi arat bucuria si mult mai dotata pentru drumetii in aer liber. Pe carari de munte nu se merge ca pe bulevarde. Acum am inteles. Cam tarziu, ce-i drept.

Drumul spre intoarcere a mers in serpentine spre Anina - Resita - Timisoara. Bine asfaltat, dar strans infasurat in jurul muntelui pana in capitala carasana. Un lucru as mai vrea sa spun inainte de final. Multi straini bantuiau cu masina prin coclauri de munte. Cateva masini din Prahova, Bucuresti si Sibiu, una -doua din Olt si Gorj. Haideti, fratilor, treziti-va, sunt atat de multe minuni romanesti! Care merita vazute!