Milena, iubita epistolara a lui Kafka

Am avut privilegiul de a citi o carte foarte frumoasa pe care ma grabesc sa v-o recomand: “Ravensbruck”, scrisa de catre scriitorul suedez Steve Sem-Sandberg si publicata la Editura Humanitas Fiction, in colectia “Raftul Denisei” J, in traducerea Lilianei Donose Samuelsson. Recunosc ca nu am avut o revelatie sau am visat titlul acestei carti noaptea, intr-o inspiratie literara desavarsita, ci pur si simplu am citit una dintre povestirile lui Antonio Munoz Munila, intitulata “Copenhaga” si a fost suficient sa ma pun pe cautat. Ba chiar am sapat putin mai mult pe net pana am dat chiar de doua interviuri al scriitorului , primul publicat in Observatorul cultural in 2009 (http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=13633) si celalalt in revista Unica (http://www.unica.ro/detalii-articole/articole/ravensbruck-adevarata-poveste-a-milenei-jesenka-2910.html) , imediat dupa lansarea cartii in Romania. 

Romanul documentar  o are ca eroina pe Milena Jesenska, una dintre iubitele lui Kafka, femeia care a intrat in istoria lumii ca una dintre iubirile marelui scriitor. Aceasta s-a nascut la Praga in 1896 si a murit in lagarul nazist Ravensbruck. In aceste interviuri, autorul vorbeste despre un lucru absolut inexplicabil: desi Kafka traia la Viena, iar Milena in Praga, orice praghez daca este intrebat cine a fost Milena Jesenska nu stie sa spuna altceva despre ea decat faptul ca a fost iubita lui Kafka. Nimeni nu stie ce fel de om era, ce a facut in viata ei, unde a locuit, cum a murit. Autorul o prezinta in forma sa duala, o femeie de o vitalitate extraordinara, cu convingeri clare si bine definite, adepta miscarii “noilor cai ale dragostei” prin care promova libertatea femeii de a-si alege barbatul cu care sa intemeieze o familie, care mascheaza vulnerabilitati si sechele inradacinate inca din copilarie, care iubeste si uraste cu pasiune ca si cand ar fi ultimele lucruri pe care le-ar face inainte sa moara. Ei i-a scris Kafka epistole incarcate de iubire, nelinisti si dramatism, care au fost publicate in Romania in cartea “Scrisori catre Milena” , publicata la Editura Univers, in traducerea lui Mircea Ivanescu.  Scrisorile parcurg intregul spectru al sentimentelor trecand de la tristetea confesiunilor facute in perioade de insomnii si nostalgii, la disecarea starilor generate de boala si angoase, pana la acuzatii, descrieri si interpretari ale unor vise sau reprosuri si ironii ori declaratii de dragoste. Pe Kafka l-a cunoscut la Viena in iunie 1920 si nu au petrecut impreuna decat PATRU ZILE, suficiente cat sa le marcheze viata si destinul amandurora. El, excesiv de introvertit, reflexiv si precaut, ea dinamica, vesela si exploziva ca o sampanie agitata. El profund ca marea, ea spumoasa ca valul. Au corespondat pana in 1923, iar scrisorile lor reprezinta una dintre lucrarile importante ale literaturii sec 20.

“ De aceea si sunt intr-o oarecare masura independent fata de tine, tocmai pentru ca dependenta trece dincolo de orice limite. Jocul alternativei, ori-ori, este prea mare. Ori esti a mea si atunci e bine, ori m-ai pierdut, si atunci nu e ceva rau, nu-i chiar nimic, nu mai ramane nici gelozie, nici suferinta, nici ingrijorare, chiar nimic. Si asta-i cu siguranta ceva vicios, sa construiesti bazandu-te pe o fiinta si sa se furiseze si acolo spaima in jurul temeliei; dar nu spaima in legatura cu tine, ci spaima ca te-ai incumeta sa construiesti asa”. Un alt exemplu care mie imi place cel mai mult este: “Inca de cand am vorbit intr-o seara in Viena in treacat despre asta, am avut sentimentul ca noi cautam pe cineva pe care il cunoastem bine, caruia ii ducem mult lipsa si pe care il strigam de aceea cu numele cele mai frumoase, dar nu venea niciun raspuns; si cum ar fi putut raspunde cineva care nu era acolo, cat vedeai cu ochii de jur imprejur? Putine lucruri sunt sigure, dar unul dintre ele este acela ca nu vom trai niciodata impreuna, in aceeasi casa, trup langa trup, la aceeasi masa, niciodata, nici macar in acelasi oras.” sau “Stiam de fapt ce avea sa scrie in scrisoare, era de fapt inscris in spatele tuturor scrisorilor, era in ochii tai, in cutele de pe fruntea ta, si o stiusem, tot asa cum unul care si-a petrecut ziua intreaga in cine stie ce scufundare-in-somn-visare- spaima indaratul obloanelor inchise, seara deschide ferestrele si fireste nici nu e surprins si isi da seama ca a stiut tot timpul ca acum e intuneric, un intuneric miraculos si adanc. Vad cum te chinuiesti si te zbati si nu reusesti sa te desprinzi si n-ai sa te desprinzi vreodata, vad asta si totusi, n-am ingaduinta sa spun: ramai acolo unde esti!”. “Vad tot mai limpede miscarile corpului tau, ale mainilor tale, atat de rapide, atat de determinate, este aproape ca intr- o intalnire reala, desi cand incerc sa ridic ochii spre fata ta, se intrerupe fluxul scrisorii… este foc si nu vad altceva decat foc” . 

Cand a fost arestata, Milena a incredintat scrisorile lui Kafka prietenului ei Willy Haas. In jurnal, Kafka insusi scria: “Imi dau seama ca nu reusesc sa-mi aduc aminte chipul ei in amanuntime. Imi amintesc doar cum se indeparta printre mesele de cafea; chipul ei, rochia ei inca le mai vad” dupa “scurta intalnire insingurata , care s-a petrecut mai mult in tacere” . Kafka se lupta cu boala in maniera sa personala, analizand-o si transformand-o intr-un exercitiu de comunicare: ”Sa stai intr-o gradina si sa absorbi din boala asta cat mai mult in tihna, caci e multa tihna in ea” , “am vrut sa tac, de trei zile aproape ma inec tacand…nu am pe nimeni aici langa mine, decat spaima, si crispati ne rasucim noapte de noapte”. Nu-mi dau seama cat de aproape isi simtea Kafka sfarsitul sau era doar o posibilitate transformata intr-un exercitiu meditativ descris astfel: “Cine zace in murdarie sau duhoare pe patul sau de moarte si vine ingerul mortii, cel mai inalt si mai fericit dintre toti ingerii, si il priveste. Mai are voie omul sa cuteze sa moara? “ si concluzioneaza: “cele mai frumoase scrisori ale tale sunt cele in care dai dreptate spaimei mele”. Kafka a iubit-o atat de frumos incat ii marturisea: “Iubita mea este un stalp de foc care inainteaza pe pamant. Acum ma inconjoara, tinandu-ma pe loc”. Ciudat cum barbatii raman cu amintirea departarii si niciodata cu aceea a apropierii femeii dragi. Niciodata nu am inteles de ce barbatii percep iubirea prin efectele renuntarii si niciodata nu rememoreaza momentele ei de implinire. Doar ei pot cuprinde sensul cuvintelor lui Kafka” teama inseamna nefericire” ca o consecinta a propriilor lor retineri si abandonari.

In tinerete s-a razvratit impotriva intolerantei si autoritatii tatalui cu care a avut relatii foarte tensionate, simtind din plin lipsa afectiunii materne, dar care a avut tenacitatea si determinarea de a-si construi o cariera profesionala ca traducatoare si jurnalista in care a excelat abordand subiecte cu tematica variata, incepand cu frivolitati mondene si retete culinare si terminand cu subiecte despre emanciparea femeilor si proteste pro comunism sau recenzii cu privire la arta si arhitectura. Nu era omul compromisurilor, nici al cuvintelor imbracate in forme elegante de exprimare. Era de-o sinceritate acida si cu determinarea de a spune adevarul chiar si atunci cand doare: “ Tu singur hotarasti ce vrei sa realizezi. Si asta inseamna ca femeia moderna are in primul rand de invatat ca nu trebuie sa dea vina pe altii. Pentru felul in care arata viata ta nu poti invinui pe nimeni”. Sa spuna cineva ca acest citat nu se potriveste si astazi intr-un procent covarsitor tuturor femeilor care isi plang de mila si dau vina pe soarta.  Milena si-a asumat toate deciziile pe care le-a luat stiind ca unele dintre ele o impingeau la limita traiului sigur pentru ea si familia ei. Vreau sa va spun ca nu este suficient sa cititi doar romanul! Cand am inchis cartea, m-am pus din nou pe cautat si am citit tot cu sufletul la gura si “scrisorile”, dar si Jurnalul lui Kafka. Pentru ca este o enigma cum 4 zile pot lega destinele intr-un mod atat de definitiv si profund a doua personaje atat de diferite si totusi atat de apropiate. Este absolut captivant sa citesti destainuirile lui Kafka inainte de intalnirea cu iubita lui in gara din Viena. Desi se stiau atat de bine din scrisori, nu se vazusera niciodata. Kafka ne “deseneaza” graficul emotiilor sale atat de controversate si devastatoare. O rugase sa aiba rabdare cu el, sa nu il socheze prin gesturi exagerate sau prea inflacarate, sa nu il imbratiseze, sa-i dea ragaz sa o “masoare” si sa o accepte cu delicatete, sa se acomodeze cu prezenta ei fizica, pentru ca spiritual se cunoasteau de ceva vreme. Urmatoarele doua zile imi ridica mii de intrebari si ma obliga sa fac fel de fel de scenarii deoarece tot el le descrie astfel: a doua zi este miraculoasa, a treia se afla intr-o stare gratioasa plina de mirare, aproape senzoriala. Ultima este incarcata de tristete si oarecum nostalgica de parca i-ar fi fost deja dor de ea contempland-o inca, dar constient de imineta ei plecare. Surpriza este cu atat mai mare cu cat stiam ca in viata lui Kafka fusesera mai multe femei, iar ulterior am aflat ca si in viata Milenei existasera mai multi barbati. Autorul avea sa dea o explicatie acestui fenomen “In acele vremuri, oamenii aveau alte obiceiuri, isi scriau scrisori, era un avantaj pentru intelegerea unei relatii”. Am stat si m-am gandit atunci pret de cateva minute ca si eu aveam scrisorile sotului meu din tinerete, un fel de marturii nu numai ca am fost odata tineri, dar si ca iubirea se schimba, parcurge etape, iar succesul sau insuccesul unei iubiri sta in maniera in care cei doi stiu sa imbatraneasca frumos impreuna. Fara sa vreau mi-a trecut asa, ca o boare, prin mine alte cuvinte ale scriitorului din acel interviu care completeaza atat de bine cele doua romane, care faceau referire la “gradinile suspendate ale Milenei”, ca niste etape in care viata isi schimba forma si te provoaca prin alte personaje, concluzionand aproape intr-o maniera definitiva: “Milena  a ajuns acolo unde a decis sa ajunga”. 

Aceasta femeie uimitoare si imprevizibila este disecata sub lupa si autorul nu ezita sa ii arate calitatile, dar si defectele. Sandberg a studiat asiduu tot ceea ce a gasit cu referire la personajul lui vreme de 2 ani, avand acces inclusiv la arhivele Holocaustului. Ataca fruntal perioada tineretii Milenei care nu s-a sfiint sa iubeasca zgomotos, sa se afirme cu tenacitate, sa isi construiasca idealuri, sa creada in ele, iar mai apoi sa imprumute sume de bani pe care nu reusea sa le restituie, chiar sa fure si sa se drogheze, povestind cum la maturitate isi incuia copilul in casa si pleca in baruri sau se droga. Orfana de mama, relatia cu tatal ei , un nationalist convins si dispretuit tocmai datorita acestor convingeri de catre fiica lui, scotea la suprafata furii violente si genera forme de razvratire acute. La asemenea reactii, replica tatalui era de aceeasi forta, punand-o in ipostaze destul de delicate. Era o tanara moderna, educata care isi afirma propria independenta cu un curaj nedisimult, libertina in gandire si fapte, lupta pentru emanciparea femeilor si pentru drepturile lor. La 21 de ani, cand s-a maritat cu filozoful Ernst Polak, prietenul lui Kafka, tatal sau a internat-o timp de 9 luni intr-un sanatoriu, cu gand sa ii treaca amorul. In perioada acestui mariaj a gandit si organizat o miscare clandestina care avea menirea de a salva refugiatii evrei concentrati in lagarele naziste. Tot atunci a publicat in mai multe ziare, a tradus romane din literatura universala in limba ceha, iar convingerile sale politice pro comuniste au inceput sa prinda contur si a devinit o voce care se exprima atragand atentia nu doar a simpatizantilor, dar si a Gestapoului. Activitatea ei ca militanta a stangii, implicata activ intr-o organizatie ilegala pe care o coordona din propria locuinta nu mai era un mister pentru nimeni. “Democratia capitalista este ca o usa larg deschisa spre odaia fascismului”, afirma ea. Prin perspectiva prezentului, raul se naste oriunde acolo unde i se permite, dar asta nu a mai trait sa vada si sa inteleaga. Mai mult ca sigur ca ar fi devenit o militanta anticomunista! Cei doi soti au avut impreuna o fata, Jana, si in ciuda acestui fapt, nu au reusit sa intemeieze un camin impreuna. Viata lor a fost marcata de despartiri si reveniri, Milena il acuza de infidelitate conjugala, motiv pentru care au divortat. S-a recasatorit cu arhitectul ceh Jaromir Krejcar, dar si de acesta s-a despartit dupa putin timp. Dupa divort, s-a dedicat si mai mult  Miscarii de Rezistenta,iar cand nazistii au ocupat Cehoslovacia, si-a prins steaua lui David in piept si a continuat sa frecventeze cercurile evreiesti in ciuda tututror interdictiilor oficiale emise de noua putere. Milena n-a ezitat sa isi implice inclusiv fiica, in varsta atunci de 9 ani, in distribuirea ziarelor ilegale pe care ea le tiparea in apartamentul ei. A avut o situatie financiara precara, fiind obligata sa dea meditatii de limba franceza sau sa se angajeze sporadic pe post de hamal in Gara Centrala din Viena. A inceput sa fure, sa consume droguri si morfina. 

Politia germana stia de activitatile ei antisistem, iar cand s-a ivit ocazia, au arestat-o si trimis-o in lagarul Ravensbruck unde avea sa si moara in 1944, cu putin timp inainte de terminarea razboilui. Autorul romanului ii povesteste viata folosindu-se de documente, scrisori, marturii si articole publicate de Milena pe vremea cand era jurnalista. La pagina 130, autorul scrie: “timpul trece prin noi ca si cum am fi tesuti din fire de ata invizibile. Si atunci, nu exista oare momente cand simtim zvacniri prin pielea trupului – un semn ca Dumnezeu trage cusaturile din care ne-a tesut pentru a ne spune ca toate lucrurile la care am aspirat cel mai mult in viata ne-au fost date doar cu imprumut sau poate nici macar atat?” Cine sunt eu sa raspund? Dar nu pot sa nu ma-ntreb…In arhivele Holocaustului este consemnata o intamplare din lagarul nazist absolut cutremuratoare cu referire la maniera in care nazistii omorau pruncii femeilor gravide care erau incarcerate acolo, inecandu-i imediat dupa nastere. In roman, la pagina 215, autorul scrie: “De-a lungul peretilor, randuri de priciuri de lemn, ca si in celelalte sectii, si lungite acolo, femeile. Intre picioarele ridicate si desfacute ale uneia dintre ele se vedea cat se poate de clar corpul unui bebelus. Bebelusul tipa. imediat dupa aceea a vazut spatele lat si alb al Gerdei Querheim, care s-a aplecat deasupra femeii, si tipatul bebelusului a incetat. Milena s-a oprit locului. Aparent impasibila, asistenta a iesit cu searceaful insangerat si cu o gaelata ruginita, plina cu apa. La suprafata apei insangerate din galeata plutea bebelusul mort. Totgeboren (nascut mort) era scris pe fisele de inregistrare a caror evidenta Milena trebuia s-o tina permanent la zi.Galetile cu apa asteptau sub priciurile tuturor femeilor gravide”. Descrierea mortii Milenei in lagarul Ravensbruk este relatata astfel la pagina 247:”Cadavrul a zacut inca o zi sau doua intr-un cosciug simplu de scanduri, dupa care a fost azvarlit laolalta cu altele in cuptor si ars. Cenusa a fost imprastiata deasupra lacului Schwed, conform indicatiilor din regulament: inca un fara-de-nume printre toti ceilalti morti-fara-de-nume”. Fara indoiala, o carte tragica in care umilinta si degradarea umana ating cote ridicate, care impresioneaza si indeamna la meditatie.

Despre Franz Kafka, fiul cel mare al uneia dintre cele mai importante familii evreiesti din Praga, se stie ca a avut multe iubite (Felice Bauer, Gerti Wasne, Grete Bloch cu care a si avut un copil, Julie Ehoryzek), dar a iubit doar doua: pe Mileva si pe Dora Diamant, tanara de 20 de ani care a stat langa el pe finalul vietii. Dora a fost singura femeie din viata lui cu care Kafka a trait sub acelasi acoperis si pentru care a parasit casa parintilor. Desi a cerut-o de nevasta, ea l-a refuzat, in ciuda faptului ca toata viata s-a prezentat ca fiind sotia lui. Cu niciuna nu s-a insurat deoarece nu credea ca ar putea face fata angajamentului conjugal, el insusi fiind convins ca era prizonierul propriilor sale indoieli. Kafka a murit inaintea Milenei, in Sanatoriul de la Kierling de langa Viena. Avea 40 de ani si se intampla in anul 1924. A fost inmormantat in cimitirul evreiesc din Praga alaturi de membrii familiei sale. Desi ultima dorinta a fost ca manuscrisele sa fie distruse dupa moartea sa, Max Brod, prietenul lui din tinerete, a emigrat in Israel de unde s-a straduit sa - i publice lucrarile si sa il transforme pe Kafka dintr-un necunoscut, intr-un scriitor apreciat si respectat. Cat a mai trait, Brod i-a publicat povestirile si romanele “America”, “Procesul” si “Castelul”. Ca a reusit sau nu, intrebarea este inutila. Astazi nu cred ca exista cineva care sa nu fi auzit macar de Kafka. 

Belfast - orasul situat intre aparenta si esenta unui crez

Belfast-ul este capitala Insulei Verzi, un loc mangaiat de soare si deopotriva scaldat de ploi. Natura este in permanenta cruda in straie naturale de tonuri de verde. Este tara in care florile atarna la ferestre agatate in nenumarate ghivece suspendate sau curg de-a valma pe pamant impletite in ghirlande. De-atata culoare si oamenii se simt mai bogati in sentimente. Locul este incarcat de istorie si legenda, iar oamenii pastreaza nostalgii rasucite in doruri nascute din acte eroice doar de ei stiute. Sa nu credeti ca orasul are o alta menire, alta decat aceea de a-si slavi trecutul. Belfast-ul a fost fondat in sec 17 de catre Sir Arthur Chichester, devenit ulterior Lord Deputy of Ireland, si ridicat pe locul unui vechi castel nomad. In sec.19, orasul era deja unul dintre cele mai mari centre industriale din regat datorita industiei tesaturilor, productiei de franghii si constructiei de vase oceanice, devenind cel mai important centru urban de pe Insula Verde.

Santierul naval Harland & Wolff in care a fost construit celebrul vas Titanic are acum un frumos muzeu care ii poarta numele.

Oamenii cu parul rosu sunt diferiti, ei vorbesc cu inima, te lovesc cu sentimente, nu cu puterea cuvintelor, si te leagana intr-o engleza oarecum interogativa. Chiar si cand nu iti adreseaza nici o intrebare, fiecare propozitie sau fraza se incheie intr-o intonatie…oarecum intrebatoare! J  Nu se sfiesc sa povesteasca despre IRA, despre incidentele care le-au ridat istoria,  si nu ezita sa vorbeasca despre dramele rezultate din luptele dintre protestanti si catolici, despre  modul in care ei vad si inteleg libertatea. Nu ai cum sa eviti sa nu pui intrebari, caci, daca iei orasul la pas,

intalnesti cartiere frumoase si cochete, dar si case cu celebrele “murals” pe fatade, un fel de manifeste politice la vedere, realizate spre a-si cinsti eroii, sau casele fortarete.

Cartierele se deosebeau prin culori distincte, devenite un fel de declaratii politice la vedere: cele catolice aveau casele vopsite in oranj- alb-verde, pe cand cele protestante , in alb-albastru-rosu.

Locuitorii celor doua cartiere cu greu se amestecau intre ei, ca sa nu spun ca niciodata. Pana nu demult, viata lor se macina intre IRA (armata republicana irlandeza) si Sinn Fein, astazi sediul Parlamentului Irlandei de Nord. In prezent, pe fatada cladirii se afla pictata o imensa poza a lui Bobby Sands, unul dintre grevistii foamei mort in 1981. La numai 27 de ani, a fost cel mai tanar membru al parlamentului Britanic din istorie, cu toate ca era voluntar IRA si fusese condamnat la 14 ani de inchisoare. Dupa 66 de zile de greva foamei avea sa moara si sa devina simbolul luptei revolutionare a catolicillor din Ulster. Peste 100.000 de oameni l-au insotit pe ultimul drum, iar lumea intreaga s-a confruntat cu proteste ale emigrantilor irlandezi. Cuvintele sale” Our revenge will be the laughter of our children” (razbunarea noastra va fi rasul copiilor nostri) sunt cuvintele pe care irlandezii le rostesc cu maxima mandrie.

Nu intelegeam rosturile acestor lupte si aveam o curiozitate naiva si flamanda de nou. Atunci mi-au explicat ca in Irlanda de Nord convietuiesc 3  miscari care nu reusesc sa ajunga la un numitor comun, avand idealuri si religii diferite: unionistii care sunt protestantii si care nu doresc unirea cu Irlanda, deoarece ar fi minoritari intr-o mare de catolici; nationalistii reprezentati de catre catolicii care doresc unirea cu Irlanda si cei neutri care isi doresc doar independenta de Marea Britanie. Cand eu am ajuns in Belfast, nu puteai sa intri niciunde fara sa nu fii controlat daca detii arme de foc, iar helicopterele patrulau pe deasupra in permanenta. IRA detonase cu putina vreme o bomba in Omagh, iar podul in care victimele cazusera inocente intr-o confruntare de idei se fransformase in omagii florale spalate de ploi si lacrimi deopotriva. Atunci am invatat ca indiferent unde intri, nu trebuie sa te opresti in prima camera de la strada, ci obligatoriu sa mergi pana in ultima! J

Si tot atunci, Romania batuse Anglia la fotbal, iar eu am primit una dintre lectiile pe care nu aveam sa le uit niciodata! Pe usa de la intrarea din strada a unui mic pub trona un anunt mare cat o zi de post: "Accesul romanilor si persoanelor cu caini strict interzisa!” Patronul era mare microbist, iar legea ii garanta dreptul la proprietate in forma in care el o concepea, fara sa existe temerea ca ar fi jignit pe cineva. Proprietatea era garantata in toate formele.

In oras se circula cu “taxiul negru” care inlocuisera clasicele autobuze si devenise o forma primara de a asculta povesti si istorii vanatoresti. Belfast este un oras cuminte ca infatisare si coleric ca spirit si ca stare, ale carui strazi nu poarta doar nume, ci si litere numerotate.

In mijlocul orasului se afla primaria, o cladire imensa cu aspect de castel batran care a vazut si stie multe. Cu toate astea este trufasa si frumoasa. In fata ei troneaza statuia reginei Victoria, fara a se bucura de mare simpatie. Sunt curioasa daca si acum primarul se mai schimba in fiecare an, rotindu-se in functie de partid.

Nu foarte departe de aici se afla Grand Opera House, locul de unde turistii sunt organizati in tururi gratuite si pornesc sa descopere un oras animat si vesel, cu multe pub-uri, parcuri si universitati.

Aceasta a fost proiectata de catre Frank Matham in stil Victorian si arata ...ca o inghetata. Bulevardul care taie orasul este Donegall Street, o strada care isi exprima tineretea spiritului si a increderii in viitor prin multimea de copii scosi la plimbare, de tinerii stransi in fata pub-urilor, de motocilete si de muzica ce rasuna seara din localuri. Si curge berea…curge in valuri, la fel si whisky-ul, la fel si rasul care le imbogateste viata. Caci nicaieri nu am intalnit un popor care sa rada cu mai multa sinceritate si atat de des!

La o aruncatura de bat se afla Muzeul Ulster, amplasat in incinta Gradinii Botanice si care expune obiecte de arheologie, colectii de pictura, arte decorative, si arta plicata. Tot aici se gasesc documente care exemplifica natura conflictelor irlandeze, dar si exponate ce tin de istoria marina a orasului.

Gradina botanica expune plante locale si exotice, organizate atat in aer liber cat si in pavilioane speciale.

Castelul Belfast, situat pe colinele Cave Hill, impreuna cu frumoasele sale gradini este una dintre atractiile orasului. El a apartinut Marchizului de Donegall  si a fost construit in 1895.

Punctul de reper al orasului este Albert Memorial Clock Tower, situat in Piata Queen.

Nu departe de el este Universitatea Queen, fondata in 1810, o frumoasa cladire in stil victorian de care apartine un imens campus. O alta cladire victoriana este Bibioteca Nationala, care protejeaza o frumoasa colectie de literatura irlandeza si periodice.

Pe strada principala se afla si Catedrala Sf. Ana care deserveste doua dioceze, dar care nici una nu isi are sediul in lacasul de cult. Ea a fost comandata de Contesa Shaftesbury si proiectata de Sir Thomas Drew. In jurul ei sunt amplasate multe magazine recomandate pt shopping.

Parlamentul Stormont realizat din marmura alba este sediul Adunarii Irlandei de Nord. Merita intrat in Camera de dezbateri si in Biblioteca. In fata palatului se afla un platou organizat geometric in alei si spatii verzi, perfect ingrijite.

Daca vreti sa petreceti putin timp intr-un local, e recomandabil sa mergeti la Crown Liquor Saloon, cunoscut in trecut sub numele de Taverna Railway.

Aici se mananca celebra tocana irlandeza cu blat deasupra si se bea bere neagra. Daca va simtiti neglijat, apelati la celebrele butoane speciale care va aduce chelnerul la masa deindata!

Daca nu va place aici, mergeti la Kelly Cellars, cel mai vechi pub din Belfast care dateaza din 1720 si a apartinut lui Hugh Kelly. Langa el se afla cel mai mare centru comercial, Castlecourt.

Cel mai renumit hotel din oras este Europa, nu datorita faptului ca ar avea o arhitectura iesita din comun, ci doar pentru faptul ca a fost tinta a 11 atentate IRA.

In zilele de vara Parcul Sir Thomas, Lady Dixon, Redburn Country sau Cave Hill Country Park, acestea sunt pline de oameni care vin sa se plimbe si sa se relaxeze in aer liber. Sau mergeti sa vedeti un film pe ecranul imens din Odyssey Arena. Sau la un spectacol de teatru la Crescent Arts Centre.

Iar daca vi se face foame, dati o fuga la St George’s Market, cea mai veche piata irlandeza si cea mai frumoasa piata acoperita din tara, care dateaza de la sfarsitul sec.19.

Gasiti de TOATE, aviz pofticiosilor. Ea este deschisa sambata (6.00-14.00), sambata (9.00-15.00) si duminica (10.00-16.00) si mersul printer tarabe este o adevarata delectare.

Orasul se lasa usor descoperit, dar "esentele tari se gasesc in recipiente mici", prin urmare aveti de umblat: pe strazi, in muzee sau sali de spectacole, in magazine sau in pub-uri.

 

Si daca am ajuns aici, va recomand sa admirati costumele lor traditionale si sa incercati sa si dansati. Ca ei!

Giant's Causeway din Irlanda de Nord

In 1997 am avut ocazia sa merg in Irlanda de Nord unde am stat o luna de zile. Asta se intampla imediat dupa atentatul IRA de la Omagh si moartea Printesei Diana. Aveam sa petrec, de asemenea, o alta luna in Londra si la vremea aceea mi se parea imposibil sa vreau ceva mai mult de la viata! Ai mei s-au cam rasculat atunci de teama unor noi incidente violente, dar cuvintele lor aterizau de fiecare data exact pe langa receptorii mei auditivi. Evident, am plecat! Despre Londra v-am vorbit, despre Belfast, inca nu. Irlandezii sunt niste oameni absolut fantastici: zambesc atunci cand iti vorbesc, stiu sa se distreze si danseaza CA NEBUNII, sunt harnici, responsabili, familisti si deosebit de primitori!  Stiu sa spuna o multime de povesti despre zane, elfi, spiridusi, uriasi si alte fiinte mitologice si, oricant v-ar fi de greu de acceptat, ei cred cu maxima convingere in existenta lor. Vorbesc cu infinita placere despre fabuloasa insula Eire, despre puterile fantastice cu care au investit trifoiul cu patru foi aducator de noroc, despre whiskey-ul cu care isi prepara inca de dimineata Irish Coffee, despre harpa celtilor stravechi care le incarca de romantism povestile despre viteji si mandre domnite.

Dar cea  pe care ei o iubesc cel mai mult este  povestea Giant's Causeway, a “digul uriasului” si a confruntarii dintre cele doua personaje hiperbolizate, Fionn si Benandonner. 

Denumite in limba lor traditionala  Clochan na bhFomharach, adica in traducere aproximativa Clochan an Aifir,  formatiunile vulcanice se intind pe o suprafata de aproximativ 0.7 kmp si reprezinta unul dintre cele mai frumoase peisaje ale regatului. Cele 40.000 de  coloane de bazalt, care dateaza de mai bine de 60 de milioane de ani, sunt situate pe coasta Oceanului Altlantic de Nord si coboara in trepte vulcanice in mare formand un dig ce uneste in adancuri Insula Verde de Scotia.  Evident ca irlandezii au venit in completarea artei desavarsita de natura cu o frumoasa legenda menita sa atraga turistii ca un magnet universal. 

Legenda mitologica il are ca personaj pe razboinicul urias Fionn MacCumhaill (carora scotienii ii spun Finn McCool), conducatorul razboinicilor irlandezi care aveau menirea sa ii apare pe regii Insulei Verzi impreuna cu regatul lor. Odinioara om ca oricare alt slujitor, el a fost investit cu aceasta putere de catre zeii ocrotitori ai regatului si transformat in urias. Si cum ii sta bine unui erou, a construi acest pod de roci bazaltice ca sa se lupte cu un alt urias neinfricat, Benandonner, gardianul Scotiei. Astazi, uriasii nu mai exista decat in povesti, dar turistii au sansa de a contempla de pe podul aruncat peste hauri constructia inginereasca realizata de natura.

Povstea spune ca, in timp ce Fionn trebaluia prin ograda pe coasta regatului irlandez, rivalul sau scotian a inceput sa rada de el din curtea casei sale situate pe malul celuilalt regat. Probabil ca tipologia uriasului universal nu a suferit imbunatatiri spectaculoase, caci Fionn, desi mare la trup, se pare ca mintea tot mica o avea caci, dupa ce a smuls stancile si le-a aruncat pe malul celuilalt tarm unde prostanacul de Benandonner se tavalea de ras,  Fionn s-a decis sa construiasca un pod care sa il duca in Scotieia  sa isi faca dreptate prin lupta dreapta. Spre seara, cand podul era aproape gata, Fionn, rupt de oboseala, s-a culcat pe malul regatului lui, in vreme ce vicleanul Benandonner a traversat podul cu gand sa il omoare. Zgomotul pasilor lui  a trezit-o din somn pe sotia lui Fionn, Oonagh, care vazand namila ce se apropia de casa lor, a aruncat un pled peste barbata-su inainte ca Benandonner sa intre pe poarta casei.  “Cine doarme sub presul asta?" ar fi tunat cu vocea groasa a lui Benandonner care era inca o data cat barbatul ei. Prevazatoare si atenta la cuvinte, Oonagh i-a raspuns: “Pruncul cel mai mic al lui Fionn, pe care l-am nascut azi noapte”. Benandonner s-a uitat tamp la movila ascunsa sub pled si-ar fi intrebat: “Si barbatul tau unde-i?” in timp ce isi facea ochii roata prin ograda. “Cu copiii in padure, la smuls copaci”. Doar v-am zis ca prostia este direct proportionala cu dimensiunea! Caci inevitabil iti pui intrebarea cine merge noaptea la smuls copaci prin padure??? Mirat de marimea pruncului, Benanndonner a plecat inapoi gandindu-se cum arata oare tac-su daca pruncul era atat de mare. Si de teama de a nu-l intalni vreodata, a rupt podul pe care Fionn tocmai ce il terminase de construit. Desigur sunt mai multe versiuni ale legendei: prima spune ca Fionn ar fi fost provocat la lupta de catre similarul sau scotian si ca l-ar fi invins in lupta cinstita. Alta spune ca Fionn s-ar fi imbracat de buna voie in haine de prunc atunci cand a auzit zgomotul asurzitor facut de pasii lui Benandooner in vreme ce traversa podul, pentru ca si-a dat seama ca este cu mult mai mare si mai puternic decat el.  

Exista si o alta versiune putin mai romantata care spune ca cei doi s-ar fi luptat pentru a cuceri o frumoasa domnita care locuia in castelul de pe stanci, ale carui ruine pot fi vazute si astazi pe creasta maturata deopotriva de vanturi si valuri, iar de furie ca aceasta l-ar fi ales pe 

Finon, napraznicul Benandonner ar fi aruncat spre cei doi indragostiti un val atat de mare care ar fi spulberat jumatate de castel si  podul pe care acesta venise din Scotia sa o ceara de nevasta. 

O parte dintre roci nu mai au formele colturoase, pentru ca ele au fost rotunjite de catre ploi si vanturi, motiv pentru care localnicii le spun Giants’ Eyes, adica ”ochii uriasilor”, iar alte grupuri de coloane bazaltice au fost botezate Cocoasa camilei, Harpa, Orga, Sicriul Uriasului, Razboiul de tesut al Uriasului, Cizma Uriasului, Hornurile sau Tunurile Uriasului. Nu stiu sa va spun daca acolo uriasii chiar s-au confruntat pe viata si pe moarte din motive nestiute, dar un lucru este cert, ca pe coasta scotiana exista aceleasi formatiuni de bazalt, generate de aceleasi eruptii vulcanice care pot fi astazi vazute in Fingal’s Cave ( “grota lui Fingal” ) pe insula Staffa, adica “insula coloanelor”. Vuietul sfasietor al valurilor care se sparg de coloanele din pestera marina l-au inspirat pe  Felix Mendelssohn sa compuna uvertura “Grota lui Fingal”. In unele povesti scotiene numele lui Benandonner  este inlocuit cu Fingal.  Rivalul lui, Fionn MacCumhaill este mentionat in “Fairy and Folk Tales of the Irish Peasantry” pe vremea cand era un simplu om pe care zeii l-au ajutat sa “creasca din ce in ce mai mare, pana cand s-a transformat intr-un urias”. Alte mentiuni pot fi gasite in “Ciclul Fenian”, o culegere cu legende si basme irlandeze vechi.

Complexul geologic a fost descoperit de catre Sir Richard Bulkelly in 1693 si anuntat la vremea respective in periodicele Royal Society. Celebritatea insa i-a fost adusa de schita realizata de catre artista irlandeza Susana Drury, in 1739.  

Coloanele din piatra au o inaltime de pana la 6m si, desi inexplicabil fenomenul, cam toate au un diametru de aproximativ 45 cm, iar capetele sunt ca si cand cineva le-ar fi retezat cu mare precizie, formand un fel de fagure din piatra. Platoul este impartit in trei sectiuni: Grand Causeway, avand forma unor trepte gigantice cu forme neregulate care se intind la baza falezei si intra usor in mare printr-un drum pavat pe care, la reflux, se poate merge. Celelalte doua sunt Middle Causeway si Little Causeway care nu mai pastreaza aceeasi simetrie, avand forme mult mai neregulate.

Cum ii sta bine unui simbol national, aici vin multi tineri care se casatoresc sa faca poze in acest peisaj absolut mirific. Am indraznit sa ma pozez si eu langa multele limuzine care parcheaza pe platou si din care coboara tineri plini de sperante si vise frumoase.

Astazi, irlandezii isi desavarsesc toate calitatile de naratori si iti indruga verzi si uscate, lasandu-te sa iti imaginezi personaje de poveste si sa te minunezi de frumusetile gazduite de acest taram generos prezentat in forma sa duala in care realitatea danseaza hora zanelor cu fantasticul. Depinde de tine daca te prinzi in joc. Ele te provoaca.