Gion - Adio, Doamna

Adio, Doamna

E trista toamna si e trist afara, ploua

Din ochii mei din picaturi de calda roua
As vrea o clipa doar la ochii tai de foc sa ma-ncalzesc
Dorul dintr-insii sa-mi poftesc.
In sufletu- mi se frang dureri nebanuite
Si se aprind aceleasi vesnice ispite
Si se rasfrang in simfonii de lacrimi fara de popas
Cantecul durerii fara glas.
Adio, doamna,
In sufletu-mi de-atata plans indoliat
Acum e toamna, adio, doamna
Voi rataci de-acum de dor infrigurat
In trista toamna.
O, vis pierdut, roman trecut
Al vietii drum ce trist e-acum.
Adio, doamna,
In sufletu-mi drapelul negru s-a lasat
Acum e toamna.
Adio, doamna,
In sufletu-mi de-atata plans indoliat
Acum e toamna, adio, doamna,
Voi rataci de-acum de dor infrigurat
In trista toamna.

Va mai amintiti de Gion, celebrul cantaret roman de muzica usoara din perioada de glorie a foxtrot-ului  si a tango-ului romanesc, poet si actor, care a cunoscut un succes fulminant in perioada interbelica? Gheorghe Ionescu a fost mezinul familiei si s-a nascut in 22 februarie 1909 in Bucuresti. Tatal lui, fost sef de vama, poreclit „Ioan Ionescu trei mustati”,  i-a orientat atentia si ambitiile catre Facultatea de Medicina. Fire sensibila, cand a asistat la prima sa autopsie in calitate de student, Gion a lesinat. Cand s-a trezit, a facut stanga-mprejur, s-a dus acasa, a luat cartile de medicina si le-a vandut, iar cu banii obtinuti si-a cumparat un set de tobe si un frac! Evident ca nu si-a anuntat familia de noul mers al lucrurilor in viata lui! Si pe cand canta el mai cu patos in barul de noapte Racanul, intr-o noapte s-a trezit fata in fata cu mama lui, adusa pe sus de catre prieteni sa isi vada feciorul pe post de mare artist! Mama lui a repetat scena lesinului, dar cand s-a trezit, i-a facut acestuia un scandal de toata jena! Trebuie sa stiti ca atunci meseria de artist nu era inclusa pe lista meseriilor onorabile, acest domeniu apartinand exclusiv tiganilor lautari. Cu toate astea, Gion a ramas de neclintit in alegerile lui, iar cativa ani mai tarziu a cunoscut succesul.

O reclama a casei de inregistrari Odeon din anii 1930 postata pe tramvaie si chioscuri de ziare spunea ceva de genul ”cel mai bun Diseur Gion pe cele mai bune placi, Odeon”. Prezenta sa pe scenele localurilor de lux din toata tara garanta sali arhipline de musterii si consum peste masura. A fost solistul bombonieriei Zamfirescu, iar mai apoi a colaborat cu Orchestra compozitorului Elly Roman si cu Orchestra de Jazz Ghinda. A cantat atat in Cazinourile din Sinaia si Carmen Silva din Euforie, dar si in fastuoasele localuri din capitala. Numele lui ajunge sa fie cunoscut in tari precum Germania si Suedia unde  a inregistrat numeroase discuri, transformandu-i cantece precum „Vecina mea de vis-a-vis”

„Verisoara din Timisoara”

 „Inima-i un telefon”

„Iarta-ma”

„Da-mi iarasi gura ta”

 „Adio, doamna”

 

sau "Spune-mi".

in adevarate slagare. Celebrul foxtrot „Vecina mea de vis-a-vis” a fost inspirat de catre frumoasa Marietta cu care s-a si casatorit in anul 1946 si cu care a avut doi copii: Caterina si Mihai. Cand Romania a intrat in razboi, viata lui s-a schimbat, deoarece comunistii l-au considerat „inamic al poporului” si l-au trimis la canal, in lagarul de munca. Acesta a rezistat greu foametei si conditiilor inumane de lucru, dar a supravietuit si la 46 de ani a fost eliberat. Avea 46 de kg, era bolnav si ingrijorat de soarta sotiei si fiica  lui. A continuat sa cante pana prin 1978 prin localuri si in cadrul unor petreceri private. Niciodata discurile care i-au adus succesul inainte nu au mai fost reeditate. In 1979 a emigrat impreuna cu familia lui in America. Avea 70 de ani. Cand a primit vestea ca i s-a aprobat plecarea, de emotie, acesta a facut o comotie cerebrala. Dupa ce s-a recuperat, a parasit Romania impreuna cu nevasta si nu s-a mai intors niciodata. Doi ani mai tarziu, familia i s-a reunit pe pamant american. A murit 1999 la New York, departe de tara, dar liber. Sa mai spuna cineva ca dorul te omoara mai repede decat incatusarea.

Surse

• www.miculparis.ro/personalitati-bucuresti/gion-cel-mai-bun-diseur.html (Autor: Familia Ionescu, NY, 2009)
• Wikipedia

Trecatoarea Diavolului sau Trecatoarea Dyatlov

Aseara am vazut un film, “The Dyatlov Pass Incident”, un film realizat in 2013 care nu exceleaza nici prin interpretare, nici prin realizare, dar subiectul este extrem de incitant. Doar pentru asta nu m-am putut misca din fata ecranului si am asteptat pana la sfarsit, moarta de curiozitate, deznodamantul! Dar n-am avut parte de el! Asa se intampla in cazurile misterelor neelucidate! Muntii Urali au fost martorii multor fenomene inexplicabile din totdeauna, asa ca ce a mai contat inca unul in arhiva?

In data de 28 ianuarie 1959,  zece schiori - cercetatori (8 barbati si 2 femei) au plecat cu trenul catre Trecatoarea Dyatlov din regiunea Sverdlovsk,  situata langa Muntele Holat Ciahil, zona locuita de tribul Mansi. Acestia urmau sa plece intr-o expeditie montana si sa finalizeze traseul, urmand sa se intoarca in orasul Vishay in data de 12 februarie, data la care urmau sa confirme succesul expeditiei trimitand o telegrama catre Institului Politehnic Ural.

Grupul  era format dintr-un instructor de ski, 3 ingineri si 7 studenti ai Institutului Politehnic Ural care au pornit intr-un antrenament pe Muntele Otorten (“muntele mortilor”)  cu scopul sa se pregateasca pentru o viitoare expeditie in zona Arctica. Toti aveau experienta in drumetiile montane, realizate in conditii meteo extreme. Unul dintre tineri , Yuri Yudin, s-a imbolnavit pe traseu si a fost obligat sa ramana intr-un sat, iar cei ramasi au murit in conditii extrem de ciudate. Organizatorul, dar si liderul expeditiei, se numea Igor Dyatlov si avea 23 de ani. Desi temperaturile ating valori de -30 de grade Celsius, se presupune faptul ca in noaptea de 2 februarie 1959, membrii grupului si-au sfasiat propriile corturi din interior si au fugit in tundra, catre padurea situata la mai putin de 1.5 km de tabara, imbracati doar in pijamale, fara bocanci in picioare si fara echipament. Urmele de pasi care plecasera din corturi si se orientasera catre padure proveneau de la cei 9 membri ai grupului si sugerau faptul ca acestia fugisera fie desculti, fie in sosete. Nu au fost gasite alte urme umane sau animale. Dupa cateva sute de metri, urmele de pasi au disparut, dar este posibil ca ele sa fi fost acoperite de zapada. Doua dintre lesuri, imbracate doar in lenjerie si desculte,  au fost gasite sub un pin inalt. Pinul avea la baza cateva ramuri rupte, iar in varful lui s-au gasit urme de tesut uman, sugerand ca cineva incercase sa se urce in copac. La poalele copacului se aflau ramasitele unui foc incropit, semn ca supravietuitorii nu se aflau in delir hipotermic si rationau, dar se pare ca erau complet orbi de vreme ce incercasera sa aprinda vreascuri umede, iar in apropiere existau multe lemne uscate.  Intre copac si locul unde era amplasata tabara au fost gasite alte 3 lesuri, printre care si al lui Dyatlov,  orientate in pozitii care sugerau intentiile lor de a se intoarce in locul de campare. Un alt cadavru, cel al lui Rustem Slobodin , prezenta fractura craniana, dar care nu ii fusese fatala. Cu toate astea, pe nici un les nu s-au gasit semne care sa conduca la concluzia ca acestia s-ar fi luptat cu cineva si s-ar fi aparat. Informatiile apar mentionate atat in dosarele anchetatorilor, cat si in notele scrise ale celor care au fost implicati in investigarea acestui caz bizar.

Datele exacte ale faptelor au fost deduse din fotografiile martor developate de pe rolele de film ale membrilor grupului si recuperate de catre anchetatori, din care reiese foarte clar faptul ca acestia si-au instalat tabara in data de 2 februarie 1959. De ce este bizar? Pentru simplul motiv ca, dupa 3 saptamani de cercetari minutioase, au fost descoperite primele 5 cadavre ale membrilor grupului, pozitionate pe o panta a versantului, la cateva sute de metri de locul unde acestia isi ridicasera tabara. Dupa alte 2 luni au fost descoperite celelalte 4 cadavre care, partial, erau imbracate cu haine care apartinusera celor cinci morti descoperiti mai devreme.

Faptul ca unele haine erau ale colegilor lor a fost demonstrat fie prin insemnarile din jurnalele lor personale gasite in cort, fie din pozele de grup pastrate pe rolele de film. Acest fapt i-a condus pe anchetatori la supozitia ca acestia au luat hainele colegilor morti si au incercat sa se salveze, fugind in deriva totala. Zolotariov era imbracat cu haina colegei sale Ludmila si purta inclusiv caciula acesteia pe cap, iar aceasta avea infasurat pe picior un crac din panatalonul de lana al altui membru al expeditiei.

Testele au scos la iveala un nivel ridicat de radiatii in haine, iar mortii, desi nu prezentau semne externe de violenta, la autopsie s-au constat urmatoarele: cranii sparte (Nicolas Thibeaux-Brignollel si Rusten Slobodin), traume interne severe si multiple coaste rupte (Alexander Zolotariov si Ludmila Dubinina), doi dintre tineri  nu aveau limba din gura, fapte care au ridicat mari semne de intrebare. In 20 februarie, cum nu primisera nici un fel de veste din partea echipei, parintii tinerilor au alertat presa si autoritatile, determinandu-i sa plece in cautarea lor.  Membrii expeditiei urmau sa se intoarca in 12 februarie, iar o intarziere de 1-2 zile nu era un motiv de neliniste. Totusi, la insistentele familiilor, Institutul a trimis un alt grup de cautare, dar care nu avut 
posibilitatea sa investigheze aproape nimic din pricina conditiilor meteo. Alertate, autoritatile au trimis avioane sa survoleze teritoriul si astfel au fost transmise date exacte cu privire la locul in care a fost amplasata tabara. In 26 februarie,  echipele de salvare aveau sa ajunga in tabara unde s-au demarat cercetarile. Dupa inmormantare, rudele victimelor au afirmat ca lesurile aveau pielea portocalie si parul complet gri. Desi s-au vehiculat supozitii cu privire la un eventual atac al indigenilor tribului Mansi, criminalistii au sustinut ipoteza ca traumele suferite de victime au fost provocate de catre cineva care depasea forta umana, denumind-o “o forta naturala coplesitoare”, avand efecte asemanatoare celor produse de un accident de masina.  Ei nu au putut veni cu explicatii credibile, iar cazul a fost inchis si clasat, considerandu-se ca decesul tinerilor a survenit in urma hipotermiei. Tot pe seama hipotermiei au fost puse si motivele fugii in haine sumare. Sa fi fost avalansa cauza? Posibil, dar asta nu explica nici gradul ridicat de radioactivitate din hainele decedatilor, nici lipsa limbilor din gura Ludmilei si-a unuia dintre colegii ei.

Sa fi nimerit grupul intr-o zona de testare nucleara a armatei sovietice care sa explice cauza radioactivitatii stocata in haine? Nimeni nu a confirmat aceasta ipoteza pana in prezent si oricum nu ar lamuri maniera in care au fost cauzate traumele violente decedatilor. Ciudat a fost si faptul ca, dupa clasarea cazului, documentele au fost sigilate si nu s-a mai permis accesul la ele pana in anul 1990. Lev Ivanov, cel care a fost seful investigatiilor de atunci, a declarat mai tarziu ca s-au facut puternice presiuni politice sa inchida cazul cu verdictul de moarte prin cauze naturale.

El astazi este mort si a luat cu el informatiile nedivulgate in timpul anchetei, desi sugerase voalat atunci cauze generate de prezenta unor obiecte extraterestre in zona, informatie reconfirmata de un alt grup de student, dar si de catre meteorologi si militari din zona. Ceilalti studenti campasera exact in aceeasi perioada pe partea opusa a versantului, la aproximativ 50 de km de locul de desfasurare a anchetei. De asemena s-a vorbit despre blestemul spiritelor tribului Mansi, chiar si despre o posibila cearta intre membrii grupului. Toate acestea au ramas in stadiul de supozitii, iar lumea inca asteapta o explicatie pertinenta in acest caz. Pana atunci, uitati-va la film!

 

 

Frederic Dame - Bucurestiul in 1906

Cred ca nu am mai vorbit de ceva vreme despre carti si obiceiul lecturarii cartilor tiparite, nu a celor de pe net! Nu pentru ca m-am oprit din citit, ci doar dintr-o lipsa efectiva de timp. Astazi fac una dintre acele intoarceri la 180 de grade si am sa scriu despre o carte care mi-a cazut intamplator in mana si care mi-a deschis usa unei alte lumi: “Bucurestiul in 1906” scrisa de Frederic Dame.

Frederic Dame s-a nascut in Tonnerre din Burgundia in 1849 si a murit in 1907 in Bucuresti. Acesta a fost jurnalist (a publicat articole sub mai multe pseudomine: Carillon, Fantasio si Lear), istoric, filolog si traducator francez. El s-a stabilit in Romania dupa ce sora lui s-a casatorit cu avocatul roman Polizu si s-au stabilit in Bucuresti.

Trebuie mentionat faptul ca Dame a trait in Bucurestiul lui Caragiale, in care politica isi masluia cartile la masa cu alegatorul. "Transformarea României în regat (1881) marchează clipa decisivă către acest progres firesc. Începând din acest moment, asistăm la o transformare reală şi progresivă a Capitalei. Oraşul de boieri se modifică în acelaşi timp cu societatea. Noile legi au suprimat boierimea, au abolit robia, au făcut din ţărani mici proprietari liberi, au suprimat titlurile de nobleţe şi privilegiile, au admis toate clasele sociale în viaţa politică, au consacrat libertatea presei, au făcut justiţia egală pentru toţi şi învăţământul gratuit la toate nivelurile”.

Initial, cartea a fost scrisa in limba franceza, dar eu am citit traducerea ei, realizata in tandem de catre Lucian Pricop si Sanziana Baranga.  Aceasta lucrare este impartita pe capitole in care autorul dezvolta analize detaliate a ceea ce a insemnat viata capitalei la inceput de secol 20: de la date demografice pana la arta si economie. Aici sunt dezbatute probleme vitale din viata capitalei: organizare demografica – locuitori si monoritati; administratie: sistem de canalizare, iluminat public, salubritate, sanatate,  alimentatie, transport (trasuri, tramvaie, cai ferate), strazi – parcuri – monumente si gradini, comunicatii (posta, telegraful, telefonul); sistem politic: curtea regala si sistemul politic (guvern si parlament); politia, presa, economia (comert, industrie, bursa, petrol, finante, asigurari), arhitectura si arte. Sa nu va faceti iluzia ca ar fi un roman, nici vorba, este mai degraba o analiza atenta si minutioasa a unei societati caudate, realizata de catre un francez stabilit in Romania, analiza exemplificata printr-o colectie reusita de fotografii, desi mult mai putine ca numar decat in editia originala. Autorul vorbeste mai mult in date statistice si cifre decat in povesti si intrigi generate de personaje exotice. El prezinta un oras articulat, bine administrat, in care democratia era evidenta prin deschiderea populatiei catre valorile europene (fir-ar, iata ca atunci se putea!), in care familiile instarite puteau fi altruiste si filantropice, un oras in care toate infloreau: educatia, sanatatea, arhitectura, arta. Si, parca special sa ne dea peste nas, profesorul Adrian Majuru, cel care semneaza prefata cartii, a scris: “Monografia lui Frédéric Damé arată ce ar putea deveni Bucureştiul dacă oamenii care-l locuiesc o vor dori şi care ne sunt lipsurile cele mai mari într-o astfel de confruntare cu istoria". Dar sa ne intoarcem la Dame care nu se sfieste sa mentioneze eforturile pe care timp de 40 de ani autoritatile le-au facut intr-un ritm accelerat ca sa se alinieze standardelor europene. Iata cum vedea autorul intreg acest proces: “ Amintindu-ne ca tot ce face azi frumusetea Capitalei, tot ce-i confera aerul unui oras modern nu dateaza decat de ieri, ne putem da seama de efortul depus si ne simtim plini de recunostinta fata de toti acesti primari, adjuncti, consilieri municipali care din 1866 si pana astazi, de la Dimitrie Bratianu si pana la Mihail G. Cantacuzino, s-au straduit, cu resurse destul de firave si avand de infruntat nenumarate dificultati inerente starii noastre sociale si politice, sa schimbe aspectul vechiului oras, sa repare strazile, sa creeze noi bulevarde si in acelasi timp sa asaneze Capitala. Ceea ce vedem azi este si opera lor. Desigur, nu este terminata, insa asa cum este ii onoreaza si daca politica nu ar fi jucat un rol atat de mare, ar fi putut sa faca si mai mult si poate mai rapid. (…) Daca reducem intinderea Capitalei si daca toate eforturile timp de cativa ani si toate resursele disponibile sunt aplicate suprafetei pe care o ocupa o populatie de 300.000 de suflete, intr-un sfert de secol Bucurestiul va deveni un oras frumos, in totalitate modern”. Din pacate, iata ca a fost posibil si reversul acestei situatii! Dar n-as vrea sa trecem mai departe pana nu aprofundam putin imaginea acelui Bucuresti de inceput de secol 20 si voi exemplifica maniera in care societatea romaneasca se prezenta atunci cu impertinenta si inocenta: "impregnaţi de atmosfera popoarelor celor mai rafinate, înzestraţi cu instituţii liberale gata făcute, au trecut de la o stare aproape barbară la o civilizaţie foarte avansată, fără sa fi cunoscut tranziţiile lente pe care forţa lucrurilor le-a impus majorităţii popoarelor".  In carte sunt mentionate progresele facute de catre edilii care erau sprijiniti de familiile avute, care donau terenuri pe care sa fie ridicate institutiile statului (astazi se fura terenurile cu institutii cu tot, tot de catre “marile” familii!). Functionarii devin pe zi ce trece tot mai instruiti si mai bogati, iar aspectul orasului se schimba de la o zi la alta. In bine!. Autorul dezvaluie arhitectura capitalei la inceput de secol 20 prezentandu-ne o colectie de fotografii realizate de el insusi.

Casa somptuoasa a chirurgului Turnescu,

casa lui Romulus Porescu,

casa D. Cuculi, casa B. Ganescu,

casa Cantacuzino,

casa G. Assan,

Hotel Menteor sau Foisorul de foc sunt doar cateva exemple din colectia de cladiri cu arhitectura deosebita prezentate de autor.  El prezinta cateva bulevarde celebre ale capitalei, pozele fiind insotite de date si cifre.

Dame vorbeste inclusiv despre marea Expozitie din Parcul Carol, organizata in Bucuresti in anul 1906. Pe de alta parte, ochiul sau atent se opreste inclusiv asupra populatiei mai sarace si autorul nu se sfieste deloc cand este vorba sa analizeze modul de viata al bucurestenilor. El spune ca, in general, mamaliga era alimentul de baza,  painea fiind considerata un aliment de lux, alaturi de colaci si cozonaci, consumate de regula de sarbatori! Astazi, populatia saraca baga paine cat incape! Carnea si legumele sunt mult prea scumpe astfel incat sa mai sature poporul! Alimente precum stirul, podbalul, hrisca, meiul, pasatul, frunzele de sfecla sau un fel de branza obtinuta din samanta de canepa (jufa) si uleiul de canepa nu mai fac parte din alimentatia actuala, dar atunci hraneau paturile sarace din Romania. Legumele si fructele se consumau in fierturi sau crude, iar duminica se bucurau la masa cu oua sau peste si foarte rar cate o bucata de carne. Produsele din carne si lapte  le vindeau celor avuti, pentru ca oamenii aveau, ca si acum, nevoie de bani sa cumpere produse pe care nu le puteau face singuri. La casele mai mari retetarul continea condimente cumparate din dughene specializate sau de la targ. 

Daca merita citita cartea? Indiscutabil: DA! O sa vedeti ca de atunci au trecut mai bine de 100 de ani, iar unele aspecte din viata noastra de zi cu zi se prezinta astazi la fel sau chiar mai rau ca atunci!

N-as vrea sa pun punct inainte sa va spun ca acest autor va este cunoscut, chiar daca numele lui nu va spune, poate, mare lucru. El l-a inspirat pe Caragiale atunci cand a creat personajul Rica Venturiano prin intermediul caruia satiriza patriotismul inflacarat: “Familia e patria cea mica precum patria e familia cea mare; familia e baza societatii”.  Dame l-a cunoscut pe Caragiale in redactia  cotidianului “ Natiunea Romana”, dar cei doi n-au avut nici timpul, nici rabdarea sa lege o prietenie.  Dame nu a inteles comicul de situatie, cel de limbaj sau cel generat de alaturarea prenumelor si numelor menite sa starneasca rasul, nici comicul de moravuri si nici comicul de character, specifice operelor lui Caragiale. Dame l-a criticat pe dramaturg pentru lumea imorala prezentata si persiflata, considerand ca scrierile sale imprumuta elemente din presa de scandal. Cu toate conflictele dintre cei doi, istoria literaturii romane a gasit intelepciunea de a le recunoaste meritele in viata culturii romanesti.

Petru Diaconu

Este un artist plastic din Piatra Neamt care vede, dincolo de lucruri, detaliile care fac diferenta dintre felia de viata si arta delicata.

Se numeste Petru Diaconu.

 

La multi ani, Romania mea!

Draga Romania mea,

Pentru ca in curand va fi ziua ta, m-am gandit sa iti scriu o scrisoare. Romaniei care este tara mea, alta decat a celor care sunt in fruntea ta! Mi-e dor de tine, de tara mea, in care crivatul musca iarna in troiene de zapada, sapate dis de dimineata de gospodari afara. De colindele cantate de copiii care alearga dupa colaci si nuci si se fugaresc pe strada. De nuga, halvita si braga, de halvaua si marmelada fara E-uri vanduta in hartie de ziar in alimentara, de sticlele de sifon tarate de urechi prin praful de afara. Dupa laptele vandut la sticla, dupa oul de gaina crescuta in curte. Dupa batranele care merg la slujbele de duminica cu credinta in Dumnezeu, fara sa ingroase randurile la pupat de moastre pentru iertare de pacate. De tinerii galanti care isi asteptau iubitele cu flori si care scriau de mana romantice scrisori. De mamele care ascultau in tihna, stergeau lacrimi, sarutau genunchi juliti. De serile in care oamenii mergeau la plimbare, ieseau la terase la o bere cu guler, vanduta la halba, si castronasul cu alune. Mi-e dor de Romania in care dadeai spaga in librarie si se citea orice pe rupte. In care doctorul era un mic Dumnezeu, iar profesorul era discipolul sau. Mi-e dor de Guban, de Cico, de Vinga, de pufuleti inveliti in ciocolata. Mi-e dor de Romania de altadata in care omul era om, iar porcii stateau in cocina, nu in parlament!

La multi ani, Romania mea, asa cum eu mi-aduc aminte de tine din copilarie! N-am sa te mint, cand am crescut, nu mi-a mai placut de tine: cu plenare, congrese, parade, pionieri si utecisti, membri de partid si activisti. Intre timp a cazut comunismul, dar nu si comunistii o data cu el! Dar asta este Romania lor, iar eu nu vreau sa am de-a face cu ea!
Prin urmare, iti mai spun o data: La multi ani, Romania mea! Doar a mea!

Happy Thanksgiving Day, my friends!

Happy Thanksgiving Day to all my friends all over the world!

Avatarurile lui Zola in materie de amor

Povestea asta este absolut uluitoare.  Emile Zola, probabil unul dintre cei mai renumiti scriitori francezi ai timpurilor sale, a murit la varsta de 62 de ani in circumstante cel putin bizarre. El primise in ultima vreme numeroase amenintari cu moartea, dar nimeni nu le daduse mare atentie.

Doar ce se intorsese de la vila de la tara impreuna cu sotia lui, Alexandrine, in casa din Paris de pe strada Rue de Bruxelles in 28 septembrie. Afara era o vreme umeda si rece, iar focul arsese mocnit in semineul din dormitor  toata noaptea. Inainte de culcare, Emile inchisese usa de la camera asa cum facea de fiecare data. Vremea de afara ii obligase indiect sa tina fereastra inchisa. S-au bagat in pat si s-au culcat. Au dormit pret de cateva ore, pentru ca in jurul orei 3 dimineata Emile a trezit-o pe Alexandrine din somn: se simtea rau, dar nu a lasat-o sa trezeasca servitoarea, gandindu-se ca facuse o indigestie la cina. Cateva ore mai tarziu se presupune ca Emile s-ar fi trezit din nou si-ar fi incercat sa se dea jos din pat si sa deschida geamul, dar a cazut pe podea si acolo a ramas. La 9 dimineata, dupa ce daduse roata usii de mai multe ori, tot mai convinsa de faptul ca ceva nu era tocmai cum trebuia, slujnica a fortat usa: Emile zacea mort pe podea, iar Alexandrina era inconstienta in pat. Desi doctorii s-au chinuit sa il resursciteze, efortul lor a fost inutil. In final a fost consemnat decesul, iar sotia lui a fost internata de urgenta in spital.

In aceeasi dupa amiaza, doamna Zola a trimis o scrisoare amantei sotului ei, Jeanne Rozerot, in care ii aducea la cunostinta faptul ca Emil trecuse in lumea celor drepti.

Emile avea impreuna cu Jeanne doi copii: Denise in varsta de 13 ani si Jacques de 11 ani. Aceasta a tras imediat conscluzia ca iubitul si tatal copiilor ei fusese asasinat! Si nu a fost singura care a tras aceasta concluzie, tinand seama ca Zola avea o multime de dusmani nationalisti in urma afacerii Dreyfus.

Cand a intalnit-o, Emile avea 47 de ani, iar Jeanne 21. Era tanara, inalta si frumoasa, cu parul lung, prins in coc, cu ochii mari si caprui, cu privirea visatoare si blajina, rumena in obraji, cu trup zvelt si picioare lungi. El incepuse sa imbatraneasca si sa cheleasca, cantarea in jur de 100 kg si se simtea prea gras si prea obosit.

Jeanne mai tanara cu 27 de ani decat Emile Zola, ii devenise amanta inca din 1888, cand aceasta fusese angajata chiar de catre sotia lui in casa lor din Medan pe post de lenjereasa. Alexandrine  o indragea pe tanara care ii aducea aminte de originile sale modeste, o adusese in familia ei si a primit-o in familia ei sa le tina companie in inclusiv pe perioada vacantelor.

Emile s-a indragostit de ea imediat si a fost absolut socat cand frumoasa lenjereasa i-a aratat pretuire si interes, la fel cum si ea a fost mirata de faptul ca un domn de conditia lui ar fi putut fi interesat de o tanara provenita dintr-un mediu modest. Alexandrine avea sa afle printr-o scrisoare anonima abia dupa 3 ani de infidelitatea sotului ei, cand acesta avea deja doi copii.

Desi atmosfera in familie s-a tensionat pana ce au ajuns la un pas de divort, cei doi  au reusit sa faca pace si sa stabileasca niste regulie care au fost acceptate de comun acord si respectate intocmai. Alexandrine era mai in varsta decat el si nu ii daruise nici un copil, fiind oarecum obligata sa se resemneze si sa accepte relatia celor doi amorezi. Emile i-a cumparat lui Jeanne un apartament si o casa de vacanta  la Verneuil, astfel incat sa poata ajunge cu usurinta de la oricare dintre domiciliile sale la cele ale amantei.

Cu timpul, Alexandrine s-a implicat inclusiv in cresterea copiilor, scotandu-i la plimbare, cumparandu-le cadouri si chiar daruindu-le dragostea materna care zacea in ea in stare latenta. Cu toate ca era indragostit pana peste urechi, el nu si-a parasit niciodata sotia. Ii facuse un juramant nevesti-si, promitandu-i sa nu o paraseasca atata vreme cat traieste si s-a tinut de cuvat. Dragostea aceasta interzisa avea sa il trezeasca la viata pe scriitor, a slabit vreo 25 de kg si pe zi ce trecea parca intinerea.  Isi mai scurtase barba, burta aproape disparuse. Se imbraca elegant, purta costume atent croite si asortate cu manusi. Dupa moartea lui, Alexandrine a recunoscut copiii rivalei, dandu-le astfel legitimitatea de a purta numele de familie al tatalui lor. Desi au fost nenumarate zvonuri care presupuneau ca scriitorul fusese ucis, cercetarile au demonstrat ca decesul survenise din cauze naturale. Nu s-a depistat nici cea mai mica urma de monoxid de carbon in incapere, s-au verificat cosurile, insinuandu-se faptul ca semineul nu fusese curatat corespunzator. Printre cei suspectati s-au numarat Alphonse Daudet, fratii Goncourt si adeptii lor care l-au atacat pe Zola din invidii si orgolii literare. La capataiul lui au venit toti prietenii si dusmanii sai, inclusiv Alfred Dreyfus, alaturi de Anatole France si alti literati de aseama, dar si Jeanne impreuna cu cei doi copii, ministri, frunctionari, francmasoni. Soldatii au dat onorul prin salve de arme de foc. 50.000 de oameni au umplut cmitirul Montmartre pentru a participa la funeraliile de inmormantare. In 1908, ramasitele sale au fost exhumate si ingropate in Pantheon.

Poate multi se gandesc ca Zola a fost fericit traind o viata duplicitara. Ei bine, chiar spusele lui contrazic aceasta presupunere: „Nu sunt fericit. Acest partaj, aceasta viata dubla pe care sunt fortat sa o traiesc ma va duce intr-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toata lumea din jurul meu fericita, dar vad bine ca asa ceva este imposibil.”  Daca el se simtea nefericit, cantand la doua maini, ma-ntreb cat de fericite erau atunci femeile lui????

Biografie: Henri Troyat - Zola, Flammarion 2002;

               Evelyne Bloch-Dano - Madame Zola, Grasset 1997.