Frederic Dame - Bucurestiul in 1906

Cred ca nu am mai vorbit de ceva vreme despre carti si obiceiul lecturarii cartilor tiparite, nu a celor de pe net! Nu pentru ca m-am oprit din citit, ci doar dintr-o lipsa efectiva de timp. Astazi fac una dintre acele intoarceri la 180 de grade si am sa scriu despre o carte care mi-a cazut intamplator in mana si care mi-a deschis usa unei alte lumi: “Bucurestiul in 1906” scrisa de Frederic Dame.

Frederic Dame s-a nascut in Tonnerre din Burgundia in 1849 si a murit in 1907 in Bucuresti. Acesta a fost jurnalist (a publicat articole sub mai multe pseudomine: Carillon, Fantasio si Lear), istoric, filolog si traducator francez. El s-a stabilit in Romania dupa ce sora lui s-a casatorit cu avocatul roman Polizu si s-au stabilit in Bucuresti.

Trebuie mentionat faptul ca Dame a trait in Bucurestiul lui Caragiale, in care politica isi masluia cartile la masa cu alegatorul. "Transformarea României în regat (1881) marchează clipa decisivă către acest progres firesc. Începând din acest moment, asistăm la o transformare reală şi progresivă a Capitalei. Oraşul de boieri se modifică în acelaşi timp cu societatea. Noile legi au suprimat boierimea, au abolit robia, au făcut din ţărani mici proprietari liberi, au suprimat titlurile de nobleţe şi privilegiile, au admis toate clasele sociale în viaţa politică, au consacrat libertatea presei, au făcut justiţia egală pentru toţi şi învăţământul gratuit la toate nivelurile”.

Initial, cartea a fost scrisa in limba franceza, dar eu am citit traducerea ei, realizata in tandem de catre Lucian Pricop si Sanziana Baranga.  Aceasta lucrare este impartita pe capitole in care autorul dezvolta analize detaliate a ceea ce a insemnat viata capitalei la inceput de secol 20: de la date demografice pana la arta si economie. Aici sunt dezbatute probleme vitale din viata capitalei: organizare demografica – locuitori si monoritati; administratie: sistem de canalizare, iluminat public, salubritate, sanatate,  alimentatie, transport (trasuri, tramvaie, cai ferate), strazi – parcuri – monumente si gradini, comunicatii (posta, telegraful, telefonul); sistem politic: curtea regala si sistemul politic (guvern si parlament); politia, presa, economia (comert, industrie, bursa, petrol, finante, asigurari), arhitectura si arte. Sa nu va faceti iluzia ca ar fi un roman, nici vorba, este mai degraba o analiza atenta si minutioasa a unei societati caudate, realizata de catre un francez stabilit in Romania, analiza exemplificata printr-o colectie reusita de fotografii, desi mult mai putine ca numar decat in editia originala. Autorul vorbeste mai mult in date statistice si cifre decat in povesti si intrigi generate de personaje exotice. El prezinta un oras articulat, bine administrat, in care democratia era evidenta prin deschiderea populatiei catre valorile europene (fir-ar, iata ca atunci se putea!), in care familiile instarite puteau fi altruiste si filantropice, un oras in care toate infloreau: educatia, sanatatea, arhitectura, arta. Si, parca special sa ne dea peste nas, profesorul Adrian Majuru, cel care semneaza prefata cartii, a scris: “Monografia lui Frédéric Damé arată ce ar putea deveni Bucureştiul dacă oamenii care-l locuiesc o vor dori şi care ne sunt lipsurile cele mai mari într-o astfel de confruntare cu istoria". Dar sa ne intoarcem la Dame care nu se sfieste sa mentioneze eforturile pe care timp de 40 de ani autoritatile le-au facut intr-un ritm accelerat ca sa se alinieze standardelor europene. Iata cum vedea autorul intreg acest proces: “ Amintindu-ne ca tot ce face azi frumusetea Capitalei, tot ce-i confera aerul unui oras modern nu dateaza decat de ieri, ne putem da seama de efortul depus si ne simtim plini de recunostinta fata de toti acesti primari, adjuncti, consilieri municipali care din 1866 si pana astazi, de la Dimitrie Bratianu si pana la Mihail G. Cantacuzino, s-au straduit, cu resurse destul de firave si avand de infruntat nenumarate dificultati inerente starii noastre sociale si politice, sa schimbe aspectul vechiului oras, sa repare strazile, sa creeze noi bulevarde si in acelasi timp sa asaneze Capitala. Ceea ce vedem azi este si opera lor. Desigur, nu este terminata, insa asa cum este ii onoreaza si daca politica nu ar fi jucat un rol atat de mare, ar fi putut sa faca si mai mult si poate mai rapid. (…) Daca reducem intinderea Capitalei si daca toate eforturile timp de cativa ani si toate resursele disponibile sunt aplicate suprafetei pe care o ocupa o populatie de 300.000 de suflete, intr-un sfert de secol Bucurestiul va deveni un oras frumos, in totalitate modern”. Din pacate, iata ca a fost posibil si reversul acestei situatii! Dar n-as vrea sa trecem mai departe pana nu aprofundam putin imaginea acelui Bucuresti de inceput de secol 20 si voi exemplifica maniera in care societatea romaneasca se prezenta atunci cu impertinenta si inocenta: "impregnaţi de atmosfera popoarelor celor mai rafinate, înzestraţi cu instituţii liberale gata făcute, au trecut de la o stare aproape barbară la o civilizaţie foarte avansată, fără sa fi cunoscut tranziţiile lente pe care forţa lucrurilor le-a impus majorităţii popoarelor".  In carte sunt mentionate progresele facute de catre edilii care erau sprijiniti de familiile avute, care donau terenuri pe care sa fie ridicate institutiile statului (astazi se fura terenurile cu institutii cu tot, tot de catre “marile” familii!). Functionarii devin pe zi ce trece tot mai instruiti si mai bogati, iar aspectul orasului se schimba de la o zi la alta. In bine!. Autorul dezvaluie arhitectura capitalei la inceput de secol 20 prezentandu-ne o colectie de fotografii realizate de el insusi.

Casa somptuoasa a chirurgului Turnescu,

casa lui Romulus Porescu,

casa D. Cuculi, casa B. Ganescu,

casa Cantacuzino,

casa G. Assan,

Hotel Menteor sau Foisorul de foc sunt doar cateva exemple din colectia de cladiri cu arhitectura deosebita prezentate de autor.  El prezinta cateva bulevarde celebre ale capitalei, pozele fiind insotite de date si cifre.

Dame vorbeste inclusiv despre marea Expozitie din Parcul Carol, organizata in Bucuresti in anul 1906. Pe de alta parte, ochiul sau atent se opreste inclusiv asupra populatiei mai sarace si autorul nu se sfieste deloc cand este vorba sa analizeze modul de viata al bucurestenilor. El spune ca, in general, mamaliga era alimentul de baza,  painea fiind considerata un aliment de lux, alaturi de colaci si cozonaci, consumate de regula de sarbatori! Astazi, populatia saraca baga paine cat incape! Carnea si legumele sunt mult prea scumpe astfel incat sa mai sature poporul! Alimente precum stirul, podbalul, hrisca, meiul, pasatul, frunzele de sfecla sau un fel de branza obtinuta din samanta de canepa (jufa) si uleiul de canepa nu mai fac parte din alimentatia actuala, dar atunci hraneau paturile sarace din Romania. Legumele si fructele se consumau in fierturi sau crude, iar duminica se bucurau la masa cu oua sau peste si foarte rar cate o bucata de carne. Produsele din carne si lapte  le vindeau celor avuti, pentru ca oamenii aveau, ca si acum, nevoie de bani sa cumpere produse pe care nu le puteau face singuri. La casele mai mari retetarul continea condimente cumparate din dughene specializate sau de la targ. 

Daca merita citita cartea? Indiscutabil: DA! O sa vedeti ca de atunci au trecut mai bine de 100 de ani, iar unele aspecte din viata noastra de zi cu zi se prezinta astazi la fel sau chiar mai rau ca atunci!

N-as vrea sa pun punct inainte sa va spun ca acest autor va este cunoscut, chiar daca numele lui nu va spune, poate, mare lucru. El l-a inspirat pe Caragiale atunci cand a creat personajul Rica Venturiano prin intermediul caruia satiriza patriotismul inflacarat: “Familia e patria cea mica precum patria e familia cea mare; familia e baza societatii”.  Dame l-a cunoscut pe Caragiale in redactia  cotidianului “ Natiunea Romana”, dar cei doi n-au avut nici timpul, nici rabdarea sa lege o prietenie.  Dame nu a inteles comicul de situatie, cel de limbaj sau cel generat de alaturarea prenumelor si numelor menite sa starneasca rasul, nici comicul de moravuri si nici comicul de character, specifice operelor lui Caragiale. Dame l-a criticat pe dramaturg pentru lumea imorala prezentata si persiflata, considerand ca scrierile sale imprumuta elemente din presa de scandal. Cu toate conflictele dintre cei doi, istoria literaturii romane a gasit intelepciunea de a le recunoaste meritele in viata culturii romanesti.

Petru Diaconu

Este un artist plastic din Piatra Neamt care vede, dincolo de lucruri, detaliile care fac diferenta dintre felia de viata si arta delicata.

Se numeste Petru Diaconu.

 

La multi ani, Romania mea!

Draga Romania mea,

Pentru ca in curand va fi ziua ta, m-am gandit sa iti scriu o scrisoare. Romaniei care este tara mea, alta decat a celor care sunt in fruntea ta! Mi-e dor de tine, de tara mea, in care crivatul musca iarna in troiene de zapada, sapate dis de dimineata de gospodari afara. De colindele cantate de copiii care alearga dupa colaci si nuci si se fugaresc pe strada. De nuga, halvita si braga, de halvaua si marmelada fara E-uri vanduta in hartie de ziar in alimentara, de sticlele de sifon tarate de urechi prin praful de afara. Dupa laptele vandut la sticla, dupa oul de gaina crescuta in curte. Dupa batranele care merg la slujbele de duminica cu credinta in Dumnezeu, fara sa ingroase randurile la pupat de moastre pentru iertare de pacate. De tinerii galanti care isi asteptau iubitele cu flori si care scriau de mana romantice scrisori. De mamele care ascultau in tihna, stergeau lacrimi, sarutau genunchi juliti. De serile in care oamenii mergeau la plimbare, ieseau la terase la o bere cu guler, vanduta la halba, si castronasul cu alune. Mi-e dor de Romania in care dadeai spaga in librarie si se citea orice pe rupte. In care doctorul era un mic Dumnezeu, iar profesorul era discipolul sau. Mi-e dor de Guban, de Cico, de Vinga, de pufuleti inveliti in ciocolata. Mi-e dor de Romania de altadata in care omul era om, iar porcii stateau in cocina, nu in parlament!

La multi ani, Romania mea, asa cum eu mi-aduc aminte de tine din copilarie! N-am sa te mint, cand am crescut, nu mi-a mai placut de tine: cu plenare, congrese, parade, pionieri si utecisti, membri de partid si activisti. Intre timp a cazut comunismul, dar nu si comunistii o data cu el! Dar asta este Romania lor, iar eu nu vreau sa am de-a face cu ea!
Prin urmare, iti mai spun o data: La multi ani, Romania mea! Doar a mea!

Happy Thanksgiving Day, my friends!

Happy Thanksgiving Day to all my friends all over the world!

Avatarurile lui Zola in materie de amor

Povestea asta este absolut uluitoare.  Emile Zola, probabil unul dintre cei mai renumiti scriitori francezi ai timpurilor sale, a murit la varsta de 62 de ani in circumstante cel putin bizarre. El primise in ultima vreme numeroase amenintari cu moartea, dar nimeni nu le daduse mare atentie.

Doar ce se intorsese de la vila de la tara impreuna cu sotia lui, Alexandrine, in casa din Paris de pe strada Rue de Bruxelles in 28 septembrie. Afara era o vreme umeda si rece, iar focul arsese mocnit in semineul din dormitor  toata noaptea. Inainte de culcare, Emile inchisese usa de la camera asa cum facea de fiecare data. Vremea de afara ii obligase indiect sa tina fereastra inchisa. S-au bagat in pat si s-au culcat. Au dormit pret de cateva ore, pentru ca in jurul orei 3 dimineata Emile a trezit-o pe Alexandrine din somn: se simtea rau, dar nu a lasat-o sa trezeasca servitoarea, gandindu-se ca facuse o indigestie la cina. Cateva ore mai tarziu se presupune ca Emile s-ar fi trezit din nou si-ar fi incercat sa se dea jos din pat si sa deschida geamul, dar a cazut pe podea si acolo a ramas. La 9 dimineata, dupa ce daduse roata usii de mai multe ori, tot mai convinsa de faptul ca ceva nu era tocmai cum trebuia, slujnica a fortat usa: Emile zacea mort pe podea, iar Alexandrina era inconstienta in pat. Desi doctorii s-au chinuit sa il resursciteze, efortul lor a fost inutil. In final a fost consemnat decesul, iar sotia lui a fost internata de urgenta in spital.

In aceeasi dupa amiaza, doamna Zola a trimis o scrisoare amantei sotului ei, Jeanne Rozerot, in care ii aducea la cunostinta faptul ca Emil trecuse in lumea celor drepti.

Emile avea impreuna cu Jeanne doi copii: Denise in varsta de 13 ani si Jacques de 11 ani. Aceasta a tras imediat conscluzia ca iubitul si tatal copiilor ei fusese asasinat! Si nu a fost singura care a tras aceasta concluzie, tinand seama ca Zola avea o multime de dusmani nationalisti in urma afacerii Dreyfus.

Cand a intalnit-o, Emile avea 47 de ani, iar Jeanne 21. Era tanara, inalta si frumoasa, cu parul lung, prins in coc, cu ochii mari si caprui, cu privirea visatoare si blajina, rumena in obraji, cu trup zvelt si picioare lungi. El incepuse sa imbatraneasca si sa cheleasca, cantarea in jur de 100 kg si se simtea prea gras si prea obosit.

Jeanne mai tanara cu 27 de ani decat Emile Zola, ii devenise amanta inca din 1888, cand aceasta fusese angajata chiar de catre sotia lui in casa lor din Medan pe post de lenjereasa. Alexandrine  o indragea pe tanara care ii aducea aminte de originile sale modeste, o adusese in familia ei si a primit-o in familia ei sa le tina companie in inclusiv pe perioada vacantelor.

Emile s-a indragostit de ea imediat si a fost absolut socat cand frumoasa lenjereasa i-a aratat pretuire si interes, la fel cum si ea a fost mirata de faptul ca un domn de conditia lui ar fi putut fi interesat de o tanara provenita dintr-un mediu modest. Alexandrine avea sa afle printr-o scrisoare anonima abia dupa 3 ani de infidelitatea sotului ei, cand acesta avea deja doi copii.

Desi atmosfera in familie s-a tensionat pana ce au ajuns la un pas de divort, cei doi  au reusit sa faca pace si sa stabileasca niste regulie care au fost acceptate de comun acord si respectate intocmai. Alexandrine era mai in varsta decat el si nu ii daruise nici un copil, fiind oarecum obligata sa se resemneze si sa accepte relatia celor doi amorezi. Emile i-a cumparat lui Jeanne un apartament si o casa de vacanta  la Verneuil, astfel incat sa poata ajunge cu usurinta de la oricare dintre domiciliile sale la cele ale amantei.

Cu timpul, Alexandrine s-a implicat inclusiv in cresterea copiilor, scotandu-i la plimbare, cumparandu-le cadouri si chiar daruindu-le dragostea materna care zacea in ea in stare latenta. Cu toate ca era indragostit pana peste urechi, el nu si-a parasit niciodata sotia. Ii facuse un juramant nevesti-si, promitandu-i sa nu o paraseasca atata vreme cat traieste si s-a tinut de cuvat. Dragostea aceasta interzisa avea sa il trezeasca la viata pe scriitor, a slabit vreo 25 de kg si pe zi ce trecea parca intinerea.  Isi mai scurtase barba, burta aproape disparuse. Se imbraca elegant, purta costume atent croite si asortate cu manusi. Dupa moartea lui, Alexandrine a recunoscut copiii rivalei, dandu-le astfel legitimitatea de a purta numele de familie al tatalui lor. Desi au fost nenumarate zvonuri care presupuneau ca scriitorul fusese ucis, cercetarile au demonstrat ca decesul survenise din cauze naturale. Nu s-a depistat nici cea mai mica urma de monoxid de carbon in incapere, s-au verificat cosurile, insinuandu-se faptul ca semineul nu fusese curatat corespunzator. Printre cei suspectati s-au numarat Alphonse Daudet, fratii Goncourt si adeptii lor care l-au atacat pe Zola din invidii si orgolii literare. La capataiul lui au venit toti prietenii si dusmanii sai, inclusiv Alfred Dreyfus, alaturi de Anatole France si alti literati de aseama, dar si Jeanne impreuna cu cei doi copii, ministri, frunctionari, francmasoni. Soldatii au dat onorul prin salve de arme de foc. 50.000 de oameni au umplut cmitirul Montmartre pentru a participa la funeraliile de inmormantare. In 1908, ramasitele sale au fost exhumate si ingropate in Pantheon.

Poate multi se gandesc ca Zola a fost fericit traind o viata duplicitara. Ei bine, chiar spusele lui contrazic aceasta presupunere: „Nu sunt fericit. Acest partaj, aceasta viata dubla pe care sunt fortat sa o traiesc ma va duce intr-un final la disperare. Am avut visul de a face pe toata lumea din jurul meu fericita, dar vad bine ca asa ceva este imposibil.”  Daca el se simtea nefericit, cantand la doua maini, ma-ntreb cat de fericite erau atunci femeile lui????

Biografie: Henri Troyat - Zola, Flammarion 2002;

               Evelyne Bloch-Dano - Madame Zola, Grasset 1997.

Calator prin Europa - Dinant, Belgia

La aproximativ 75 de km de Bruxelles, in regiunea, Ardennes,  se afla orasul Dinant, situat pe malul fluviului Meuse. Orasul are aspectul unei cetati medievale cocotata pe varful unei stanci sub care se deseneaza frumos si cuminte orasul nou. Pentru iubitorii de castele, trebuie sa spun ca pe malul estic al apei, la o distanta nu mai mare de vreo 6-7 km , se afla castelul Frey,

vechea resedinta ducala cu o istorie in spate de peste 300 de ani, care s-a conservat in frumoasele gradini organizate in terase si frumos decorate cu fantani arteziene spectaculoase. Orangeria adaposteste portocali batrani de peste 300 de ani, fiind printre cei mai batrani din intreaga tara. Castelul dateaza din secolul 18 si este construit in stil renascentist, avand interioare rafinate si atent decorate.  Ca sa fiti siguri ca nu ratati nimic din ce ar trebui vizitat, este recomandat sa luati harta turistica din Centrul de informare turistica situat pe Rue Grande 37, langa gara.

Veti constata cu bucurie ca aveti ce vedea: de la privelistea superba care se deschide de pe podul decorat cu saxofoane (Europa’Sax), pana la frumoasele case vechi asezate frumos de-o parte si de alta a apei.

Podul este strajuit de tot atatea saxofoane cate state  sunt in Uniunea Europeana. Evident ca si Romaniei ii revine unul care este denumit Vlad.

Saxofoanele sunt simbolul orasului in care, in 1914, s-a nascut Adolphe Sax, nimeni altul decat inventatorul acestui instrument muzical.

Acesta provenea dintr-o familie de muzicieni, tatal sau fiind un fauritor de instrumente muzicale care i-a cultivat si fiului aceasta pasiune. Instrumentul inventat de el a fost brevetat in Franta in anul 1846, adica 6 ani mai tarziu de la data inventarii lui. Adolphe a absolvit cursurile Conservatorului din Bruxelles unde a studiat flautul si clarinetul. Denimirea instrumentului i se datoreaza lui Hector Berlioz care  a fost impresionat de calitatile saxofonului si de creativitatea celui care inventase un clarinet cu un bas diferit si o forma oarecum ciudata. El a promovat saxofonul publicand un articol in “Journal des Debats” in care a descris pe larg atat instrumentul, cat si calitatile acestuia. Cativa ani mai tarziu avea sa compuna prima lucrarea corala “Cantec Sacru”  in care era inclus si saxofonul alaturi de alte instrumente muzicale. Dar Berlioz a dat startul compozitorilor care au inclus saxofonul in orchestratie: Meyerbeer, Debussy, Ravel, Prokofiev, Rahmaninov sunt doar cateva nume mentionate din sirul lung de compozitori. Numele celebrei interprete Elisa Hall este legat de saxofon. Totusi, jazz-ul a fost genul muzical care nu poate fi conceput fara prezenta saxofonului nici macar in zilele noastre. Municipalitatea i-a deschis un muzeu mic si cochet chiar pe strada care ii poarta numele, format din doua camere care adapostesc instrumente muzicale.

In fata muzeului se afla statuia inventatorului care este imortalizat stand pe o banca. Denumirea de saxofon provine din sax (numele inventatorului) si phone care inseamna sunet, voce. Saxofonul este un instrument de suflat din alama, de forma conica, prevazut cu clape cu un mustiuc la fel ca la clarinet. Acest instrument avea sa faca istorie in lumea muzicii o data cu jazz-ul american si de atunci a continuat sa ne surprinda mereu. Daca traversati podul, drumul va va conduce pasii direct catre La Collegiale si La Citadela.

Daca vreti sa vizitati Citadela, telefericul va costa 8 euro, dar merita sa vizitati aceasta constructie ridicata pe ruinele unei fortificatii vechi, datand din  anul 1051.

Se zice ca, in timpul Primului Razboi Mondial aici s-ar fi adapostit Charles de Gaulle ranit. Cei care vor sa viziteze cat mai multe obiective turistice le recomand sa isi cumpere un bilet de 16 euro in costul caruia intra: plimbarea cu vaporasul, calatoria cu telefericul pana sus la Citadela si retur si intrarea in Grota La Merveillese.

Trebuie spus ca aceasta nu este singura grota care merita vizitata. Se spune ca acum vreo 100.000 de ani, raul Lesse si-ar fi parasit albia naturala si si-a sapat drum prin masivul de calcar cunoscut de catre localnici sub numele Masivul de Boine. Pe parsursul a 2 km, apa a sapat o retea de pesteri subterane deosebit de frumoase, cunoscute sub denumirea Pesterile din Han.

Intr-una dintre formatiuni este simulata o scena din viata de zi cu zi a locuitorilor de acum 100 de ani, iar in altele puteti vedea peste 5000 de obiecte din preajma anilor 1900, meserii care astazi nu mai sunt prezentate, totul intr-un cadru de-a dreptul idilic.

Nu numai Adolphe Sax este cel care onoreaza istoria acestui oras, ci si renumitul

peisagist Joachim Patenier, al carui bust a fost realizat de catre sculptorul E.H.Luborne. Si pentru ca tot vorbim despre sculptori renumiti, merita admirata

fantana realizata de catre Benjamin Devigne.

Urmatorul obiectiv turistic este Abatia Leffe in care calugarii preparau cea mai buna bere belgiana, cel putin asa se spune, iar eu nu am priceperea de a contrazice acest lucru. Pot in schimb sa certific faptul ca este una dintre cele mai scumpe beri belgiene.

In 1152, Henry cel Orb, conte de Namur, a daruit Biserica Leffe ordinului Premontrei de Floreffe care s-a transformat in manastire 50 de ani mai tarziu. Prin 1800, cladirile au fost adaptate in ateliere de lucru, iar 100 de ani mai tarziu s-a restaurat iarasi manastirea. Multi ani aici a functionat beraria, dar acum zidurile ei adapostesc un frumos hotel.

Nu departe de acest loc se afla Catedrala gotica La Collegiale, inceputa in 1466 in timpul domniei lui Filip cel Bun si finalizata in timpul Ducelui de Nevers. Lacasul de cult adaposteste pretioase vitralii si picturi semnate de Antoine Wiertz. Dupa umila mea parere, este cladirea care domina prin maretie si prin frumusetea arhitecturii intreg peisajul. Deasupra ei, sus pe munte, se poate zari Citadela.

 

Un loc in fata caruia turistii se opresc pret de mai multe minute este racla de argint suflata cu aur a Episcopului de Tourgeren, Saint Perpete. Racla a fost realizata de catre Filip Negre in 1621. Daca timpul va permite, intrati si magazinele mici si cochete, beti o cafea pe terasa unui restaurant si bucurati-va de aceasta priveliste.

Nu treceti pe langa Primaria imbracata in iedera  fara sa ii acordati atentia cuvenita si admirati grupul statuar amplasat in fata ei. Cladirea a fost  ridicata pe locul fostei resedinte a Episcopului de Liege in anul 1700.

Nu departe de ea se afla Palatul de Justitie, iar arhitectura cladirii in mod cert se cere admirata si pozata. Belgia este frumoasa oricum, dar, luata la pas prin orasele sale mici, este plina de farmec si, as putea spune, de-a dreptul romantica. Convingeti-va singuri! Pana aici ati platit, s-a sfarsit calatoria! Inapoi in Romania! Iar ca premiu de consolare, o melodie a divei saxofonului, Candy Dulfer.