Sarutul spinului de trandafir

Ce este femeia? O intrebare la care doar o alta femeie poate sa raspunda. Ea stie ce este. Dar ce este ea pentru barbat? O poveste, o intrebare, o intamplare, o promisiune, o negare, o bucurie, o nefericire, o durere sau un vis. Unii s-au chinuit sa o descopere in cuvinte, altii in tuse de culoare. Eu prefer femeia nota muzicala pe un portativ imaginar. Femeia iubita si hulita, femeia "apropiata si totusi departata", femeia ca o tacere, ca o explozie de frenezie. Toti au iubit-o: in forme concrete sau doar plasmuite, femeia reala, femeia inchipuita. Sa le luam pe rand:

Contesa Giulietta Guicciardi a fost sursa de inspiratie pentru “Moonlight Sonata”a lui Beethoven, una dintre cele mai sensibile si frumoase piese din istoria muzicii.

Therese Malfatii von Rohrenbach zu Dezza a fost aceea care a refuzat cererea in casatorie a lui Beethoven , maritandu-se cu un nobil austriac, femeia care i-a inspirat piesa “Fur Elise”. Initial s-a numit “Fur Therese”.

In 1964, Claudette Orbison a inspirat superba melodie “Pretty woman walkin down the street”. In vreme ce sotul ei, Roy Orbison, se afla in repetitii impreuna cu colegul lui, Bill Dees, Claudette a intrat in camera anuntandu-si sotul ca pleaca la cumparaturi. Ideea cantecului a venit spontan din schimbul de replici intre cei doi. Intrebata daca are nevoie de bani, Dees a raspuns in locul sotiei prietenului sau: ”Pretty woman never needs any money”. Cantecul avea sa fie sursa de inspiratie pentru filmul “Pretty woman” cu Julia Roberts si Richard Gere.

In 1958, Sedaka a scris pentru Carol King, iubita lui de atunci, cantecul ”Oh, Carol”. Celebra compozitoare si cantareata americana avea sa ii dea replica muzicala in forma usor irônica mai tarziu in “Oh, Neil”:

“Oh, Neil

I’ve loved you for so long

I never dreamed you’d put me in a song”

Axl Rose, unul dintre membrii formatiei Guns N’Roses, a compus in 1988 unul dintre hit-urile anilor ’80 “Sweet child o’mine” in timpul relatiei cu Erin Everly.

Iar Mike Jagger de la Rolling Stones  a rescris versurile de la “Wild Horses” , piesa pe care a compus-o impreuna cu Keith Richards in 1971, intr-un moment cand era foarte afectat de despartirea iminenta de Marianne Faithfull.

Robert John Mutt Lange a compus o superba melodie “From this moment” pe care i-a dedicat-o sotiei sale, Shania Twain, de care avea sa se desparta 15 ani mai tarziu.

Sotia, Diane de Burg, a fost motiv de inspiratie si pentru Chris de Burg atunci cand a compus cantecul “Lady in red”. Chris a rememorat momentul intalnirii lor  intr-un act creator de o sensibilitate uimitoare.

Tot sotia Maureen McGuire i-a fost sursa de inspiratie si cantaretului Michael Bolton, iar cand cei doi au divortat dupa 15 ani de casatorie, cea care i-a devenit muza a fost actrita Nicolette Sheridan. Din iubirile sale s-au nascut cantecele: “When a man loves a woman”, “How am I suppose to live without you”, “Can I touch you there”si altele.

Eric Clapton a compus “Wonderful Tonight” in anul 1976 in vreme ce isi astepta viitoarea sotie, pe Pattie Boyd, sa se faca frumoasa pentru petrecerea sotilor McCartney de la Buddy Holly.

Pattie fusese casatorita inainte cu George Harisson care si el i-a compus piesele “For your blue”si “Something”. Inca de cand aceasta era casatorita cu George, Eric i-a compus piesa “Layla”. In ciuda faptului ca Pattie a divortat de George si s-a casatorit cu Eric, cei doi au ramas prieteni. Insa si mariajul lor avea sa se incheie tot printr-un divort pronuntat in anul 1988.Cu toate astea, sotia lui a fost sursa de creatie a altor piese minunate printre care ”Why does love have to be so sad”si “Forever man”.

Si, daca tot am vorbit de unul dintre membrii trupei Beatles mai devreme, sa ne oprim si asupra nu mai putin celebrului John Lennon care a schimbat putin rolul femeilor din viata sa. Astfel, piesa “Julia”este dedicata mamei lui, care a decedat in urma unui accident de masina cand John avea 17 ani.

Cea de-a doua sa piesa, “Woman” ,  este o superba “oda” pe care Lenon i-a dedicat-o mult controversatei sale iubite si sotii, Yoko Ono.

Dar nu doar mama si iubita au fost surse de inspiratie pentru artisti. Nu, va inselati, nu o sa fac referiri la bunici si strabunici, dar trebuie sa mentionez ca o fetita de un an a fost muza care l-a inspirat pe tatal ei, Paul de Senneville, celebrul producator si compozitor francez, sa compuna piesa “Ballade pour Adeline” interpretata magistral de catre Richard Clayderman in 1976.

Daca ne propiem de casa, am sa incep cu melodia generic, lansata de catre trupa Taxi in 2009 intr-o cafenea din Herastrau. E vorba despre “Cele doua cuvinte”. Le este greu sa le spuna, mai usor e sa le cante. Sa vedem ce se intampla pe la noi!

Daca mergem pe urmele Zarazei si ale lui Cristian Vasile, ar trebui sa vorbim despre iubirile romantice, incarcate de patima, de furii si angoase, de viata si de moarte. Cat este legenda, cat este adevar, greu de spus.

Se pare ca o evreica din Lugoj, Sara Fried, l-ar fi inspirat pe compozitorul Iosif Ivanovici sa compuna cel mai cunoscut vals romanesc care a facut inconjurul lumii: “Valurile Dunarii”. Cu toate astea, compozitorul i-a dedicat piesa Emmei Gebauer, sotia lui Constantin Gebauer, editor si negustor de partituri muzicale.

“Miruna”lui Mircea Vintila care se plimba diafana si ireala prin Bucurestiul de odinioara. Era studenta la arhitectura, blonda si suava ca o uvertura: “Draga Mirun, iti spun printre soapte

Imi place camasa ta de noapte”

"Sunt o baba comunista" - cine bate: cartea sau filmul?

Poimaine va avea loc premiera filmului „Sunt o baba comunista”, in regia lui Stere Gulea, un film realizat dupa romanul cu acelasi nume al lui Dan Lungu.  Autorul, conferentiar la Catedra de Sociologie a Universitatii "Alexandru Ioan Cuza"din Iasi, este apreciat in mediul literar pentru romanele sale publicate la Editura Polirom: „Cum sa uiti o femeie” si „In iad toate becurile sunt arse”. Romanul „Sunt o baba comunista” a fost tradus in limbile: franceza, spaniola, germana, maghiara, bulgara, poloneza, italiana, turca, slovena si greaca. Romanul prezinta Romania de astazi, cocosata de mentalitati invechite, obligata sa traiasca de azi pe maine, salvand aparentele, dar gandindu-se cu nostalgie la perioada ceausista. Regizorul Stere Gulea a fost inspirat de tematica romanului si a prevazut seismul care va zgudui publicul cineast inainte ca premiera sa aiba loc.  Spiritele se agita si comenteaza anticipat ecranizarea si toata lumea amatoare de film astepata cu nerabdare sa il vada. Actorii sunt alesi pe spranceana: Luminita Gheorghiu in rolul Emiliei, Marian Ralea in rolul lui Tucu, Ana Ularu, Valeria Seciu si Anca Sigartau. Subiectul  se axeaza pe viata linistita de cuplu a celor doi protagonisti, Emilia si Tucu, care va fi puternic zdruncinata de fiica lor, Alice, atunci cand ii anunta ca se marita cu un american, Alain. De aici, actiunea se complica, iar viata tihnita a parintilor se transforma in cosmar. Nu pentru ca americanul ar fi un mafiot, un criminal sau macar agent secret, ci doar pentru ca mentalitatea noastra este defecta. Prejudecatile, temerile, rusinile, complexele noastre cele mai tainice sunt scoase la iveala si prezentate cu o naturalete care ne uimeste. Inclusiv viata arhaica a satului romanesc este pusa sub lupa si  analizata si fara sa vrei nu poti sa nu te gandesti in ce secol traiesti. Ceea ce m-a socat pe mine este tocmai manifestarea faptica a dragostei noastre aproape iresponsabile fata de copii descrisa prin modul in care ne aruncam sa ii ajutam fara sa ne gandim la consecinte. Iata primele pagini din roman. Daca va vor convinge, cumparati cartea. Merita. Si mergeti OBLIGATORIU si la film!  

http://www.youtube.com/watch?v=bUbriuTD3BA&feature=player_detailpage

Reactualizare: astazi am terminat de recitit cartea! Un exercitiu dureros cu cat efortul de a trai in prezent este deja unul constient si permanent. Cu cat sila fata de comunism si neocomunism este si mai mare. Cartea am devorat-o imediat si, oricat de mult mi-as dori sa nu recunosc, inevitabil fiecare dintre cititorii generatiei mele e cumva dator sa recunoasca faptul ca in fiecare dintre noi se afla cate o baba comunista! Cartea indeamna la reflectie! La introspectie! Si lasa un gust amar, cel al constientizarii faptului sa timpul nu mai lucreaza in favoarea ta! Ca ramai agatat de temeri probabil inutile, de obisnuinte incomode, de idei preconcepute. Si, ca sa intelegeti exact ce vreau sa spun, am sa va explic! Fiica mea, stabilita de 5 ani in Viena, este cel mai devotat si sarguincios pedagog personal. Orice se intampla important in lumea normala, ea ma bombardeaza cu materiale si comentarii personale. Ma obliga sa citesc, ma provoaca la discutii special ca sa se convinga de faptul ca m-am documentat si am inteles ce se intampla in lumea asta mare. Nu mai demult de ieri, mi-a trimis un link cu privire la un curent european care are ca tema de dezbatere TTIP - Tratatul economic dintre EU si SUA care este acum in negocieri. Ma indemna sa citesc materialele si, daca sunt de acord, sa semnez petitia cetateneasca. Imi explica de de este important sa inteleg si cum Europa toata se afla la masa negocierilor, iar demonstratiile au cuprins batranul continent, mai cu seama Germania si Austria. M-am pus pe citit, aveau oamenii argumente solide care justificau semnarea petitiei, dar recunosc faptul ca am semnat-o cu ceva retineri si nu m-am abtinut sa nu ii scriu: "daca tu zici ca e buna, o semnez. Numai sa nu-i avantajeze pe rusi ca ma supar pe tine". Raspunsul a venit imediat: "mama, tu nu vrei sa deschizi odata ochii, sa intelegi ca lumea nu se imparte intre americani si rusi?" Cum sa ii explici faptul ca, pentru generatia mea, inca lumea se imparte asa? Ca i-am asteptat peste 50 de ani sa vina si abia astazi au ajuns aici! Deci - sunt o baba comunista! Iar daca eu, in toata greata imensa pe care o simt fata de Rusia si comunisti, sunt o baba comunista, ce ne facem cu cei care au ramas blocati in trecut? Cititi cartea!

Iata un fragment, inceputul cartii:

„De o sãptãmînã… De o sãptãmînã nu mai am liniste, fir-ar sã fie ! De cînd a sunat Alice... Alice –frumos nume, nu ? Eu i l-am ales. Normal, cã e fiicã-mea. Adicã vreau sã spun cã bãrbatã-miu voia sã-i spunã altfel. Cristina, parcã. Sau poate Maria, nu mai tin minte exact. Oricum, nume de astea care sînt cu sutele. Cel putin la noi în oras. Nume de coafezã sau de contabilã. Nu, dragã, o sã-i spunem Alice, nume de printesã, am tinut eu mortis. Aveam eu asa o chestie în cap, cã la un nume frumos nu poti sã ai decît o viatã pe mãsurã. N-a ajuns printesã, ci inginerã. Asta fiindcã eu am tinut sã fie inginerã. Cu gîndul cã se va angaja la fabrica în care lucram eu pe vremea aia si cã toatã lumea va vorbi pe la colturi : O stiti pe Emilia Apostoae ? Ei bine, inginera Alice e fiica ei. Dar, pînã sã se angajeze Alice, comunismul a cãzut si fabrica unde lucram eu s-a dus de rîpã. Ditamai fabrica în cîtiva ani a ajuns niste ruine printre care cresc buruienile si se oplosesc cîinii vagabonzi. Au fost furate pînã si ferestrele, au fost smulse pînã si prizele. Cînd se întîmplã sã mai trec pe lîngã ea, întorc capul. Mã frige sufletul, pe cuvînt. Am senzatia cã acolo, în sectie, scheletele noastre au rãmas în pozitie de lucru, gata în orice moment sã înceapã treaba. Cã e doar o panã de curent. stiu cã-i o prostie cît mine de mare, cã vremurile nu se mai întorc, dar asta simt. Acum se vorbeste cã ãia de la Coca Cola au cumpãrat totul si cã vor deschide o sectie de îmbuteliere. Unii, nu înteleg de ce, se bucurã. Eu una nu arunc banii pe otravã, cumpere prostii ! Eu în fiecare an fac o socatã de n-au bãut americanii nici în visele lor cele mai frumoase. Neam de neamul lor de la maimutã încoace, cum ar spune nea Mitu. O sã vã povestesc si despre el. Mare figurã ! Într-o bunã zi, Alice s-a urcat în avion si a plecat în Canada. Cicã ãstia, canadienii, cautã oameni destepti cu disperare. Nu cã ei ar fi mai prostuti, dar cicã au un hîrdãu de tarã si-s doar o mînã de oameni. Dacã i-ar împrãstia în toatã tara, ar trebui sã se uite cu binoclul unul la altul ca sã se vadã. Adunã minti luminate de pe toate continentele si le dau casã, masã si slujbã. Vor sã facã o tarã desteaptã si sã-i ia pe americani. Spun si eu ce-am auzit de la altii... Dacã ar fi fost dupã mine, eu n-as fi vrut sã plece. As fi tinut-o lîngã mine, sã-i cresc plozii si sã-i fac sîmbãta plãcinte cu brînzã de vãcutã, asa cum îi plac ei. Dar nici n-o puteam opri. Ce sã-i spun ? Stai aici, fata mea, în tara asta care se duce naibii ? Stai aici sã muncesti pînã crãpi ca sã fii plãtitã în bãtaie de joc ? Asa cã n-am zis nimic. Nici ea nu prea ne-a întrebat. Era atît de entuziasmatã cã o sterge, încît aproape uitase cã are pãrinti. Dar nu mã mirã, fiindcã tot cam asa am fãcut si eu cînd am plecat din gaura aia de sat în care m-am nãscut. Ba chiar eu am fost mai neobrãzatã, dacã mã gîndesc bine. Nu dupã mult timp, ne-a sunat sã ne spunã cã vrea sã se mãrite. Cu unul Alain.

— Alain Delon ?

— Hai, mamã, chiar asa ? Ãla e un bosorog...

— Da, tu, dar mãcar îl stie lumea de pe-aici...

—Si-apoi ãla-i francez, mamã.

— Aha, îi din alt sat, am glumit eu.

Ne-a anuntat cã în varã vine cu el sã ni-l prezinte. Sã vedem si noi flãcãul, nu ? Nu stiu care o fi obiceiul pe la ei, dar la noi asa se face. Sã-l cîntãrim, sã ne dãm seama dacã meritã fata.

— Sã vedem dacã nu-i lipseste vreo ureche, zice bãrbatã-miu, cã oricum nu întelegem neam din pãsãreasca lui. Sã fie vreo doi sau trei ani de atunci. Cu cîteva zile înainte am discutat la telefon detaliile sosirii.

— Sã nu vã panicati, e un tip tare de treabã, a zis Alice la sfîrsit. Dumnezeule, ce smotru am fãcut în casã ! Puteai culege mac de pe jos. Am cumpãrat perdele noi. Am pus oale la fiert pe toate ochiurile. Sãltau capacele ca în vremurile bune. Bors de pasãre, sarmale si fripturã de purcel. Prãjituri si plãcinte. M-a ajutat si o vecinã. Asa, pentru Alice. Unde mai pui cã nu mai vãzuse un canadian în viata ei si nu voia sã rateze ocazia. Tucu, bãrbatã-miu, a vãruit tot palierul, sã nu creadã canadianul cã a nimerit într-o pesterã. Ar fi vrut sã dea întreaga casã a scãrilor, dar nimeni nu voia sã punã bani pentru o curãtenie generalã. Abia îsi plãteau întretinerea. Un vecin de la doi chiar l-a luat la misto pe Tucu, cã, dacã acum cere bani pentru vãruit, data viitoare avea sã cearã si pentru biletul de avion. Un mãgar ! Dar si bãrbatã-miu, ce gurã-spartã ! Fanfaron ca totdeauna si gurã-slobodã. Eu în locul lui i-as fi spus mãgarului cã logodnicii vin înot, e mai ieftin asa, sã nu-si facã griji. În seara de dinainte am fost la coafor, chestie pe care nu o mai fãcusem de nu stiu cînd. Se schimbaserã si coafezele între timp, nu mai cunosteam nici una. Nu stiu de ce, mi-au dat lacrimile. Adicã stiu. Pentru cã înainte de revolutie treceam mãcar o datã pe lunã sã mã aranjez. La întoarcere, m-am uitat mai atentã la blocul în care locuim. Oare alea din Canada cum aratã, nu ne facem de rîs ? Nu mai era nou, ca atunci cînd ne-am mutat în el, nebuni de fericire. Trecuserã peste treizeci de ani si nu mai pupase nici o bidinea. Ce mai, era scorojit de-a binelea, iar colþurile erau mîncate de ploaie. La etajul unu, în dreptul unui geam, o dîrã groasã de fum pe perete. Probabil cã în iarnã avuseserã sobã cu lemne si îi scoseserã hornul pe fereastrã. Treptele de la intrare erau ciobite si balustradele îndoite, bãlãngãnindu-se la prima atingere. Un copil slãbut si încruntat se juca de unul singur. Arunca un fes pe suprafata grunjoasã a peretelui din fatã. Cînd reusea sã-l facã sã stea lipit cîteva secunde, chiuia de bucurie. Apoi o lua de la capãt. Am intrat în panicã... Ãsta e castelul în care locuieste printesa Alice ? Nu, numai un apartament din el. Eram rupti de obosealã. Eu una nu-mi mai simteam mîinile si picioarele. Mi-am pus o pernãsub gît, sã nu-mi stric coafura. Stãteam si mai trãncãneam înainte de a adormi. Tucu mã tachina.

— Nici n-ai visat vreodatã sã ai ginere canadian...

— Da, cã tu te-ai gîndit !

— Ei, nu ! Dar nici nu-s asa mîndru ca tine... Cine-a fost la coafor azi ? Mai bine îti luai operucã blondã cu bucle dolofane, sã-l dai gata, nu alta !

— Alice tre’ sã-l dea gata, nu eu !

— Alice l-a doborît deja. Ca pe potîrniche. Pac ! Dacã vine el tocma’ pînã-n România, îti dai

seama...

— Blocul ãsta al nostru aratã ca naiba !

— Oricum, pînã mîine nu putem face altul.

— Nu-mi iese din cap ce rãu aratã...

— Dar, dacã n-are o ureche, ce facem ?

— Ce ureche ?

— Ginericã, zic. Dacã n-are o ureche ?

— Vorbesti prostii. Cum sã n-aibã o ureche ?

— Dar dacã-i negru ?

— ...

— Ai întrebat-o ce culoare are ? Dacã-i negru ?

— ...

— Dacã are buzisoare de trompetist ?

— Mai bine hai la somn.

Tucu, cu glumele lui tîmpite, m-a pus pe jar. „Sã nu vã panicati, e un tip tare de treabã.“ Parcã o auzeam pe Alice. De ce sã nu ne panicãm ? Ce ne-ar putea panica ? De ce a insistat cã e de treabã ? Faptul cã e de treabã compenseazã un defect ? Tucu sforãia cu fluierãturi, iar eu mã perpeleam. Îmi pierise orice urmã de somn. În orasul nostru, un negru e mai exotic decît un extraterestru. În cartier, nici nu mai spun. În bloc, e de neînchipuit. În familia noastrã... Preferam sã nu mã gîndesc serios la asta. La urma urmei, nu era decît o glumã, m-am îmbãrbãtat eu. Nu era nimic sigur. M-am ridicat si, pîs-pîs, m-am dus în fosta camerã a lui Alice. Globul pãmîntesc era la locul lui, pe birou. Mi-am pus ochelarii si l-am luat la puricat. Nu, Canada nu era în Africa. Dis-de-dimineatã m-am dus la primul magazin de electrice si am cumpãrat un ventilator. La noi, la patru, e groaznic de cald. Tot soarele de peste zi se adunã în plafon si peste noapte ne coace la foc mic. Am luat din banii de înmormîntare. Din fondul „Prietenia“, cum îl alintã Tucu. De la o anumitã vîrstã, moartea face parte din familie. Vorbesti despre ea la masã sau seara înainte de culcare, faci calcule. Tucu l-a probat si mergea perfect. Ne-am certat un pic doar asupra locului în care sã-l amplasãm. Am cãzut la pace, spunînd cã îl putem muta de colo-colo, unde este nevoie. Pe la prînz, a sunat Alice. Erau deja instalati la hotel si ne invitau sã luãm masa la restaurant. M-am supãrat foc. Ne-am ciorovãit.

— De ce nu întelegi, mamã, asa e obiceiul la ei.

— Dar noi sîntem la noi, nu la ei. Am fãcut si plãcinte cu brînzã de vãcutã..., am încercat eu s-o ademenesc.

— Avem timp si de plãcinte, mamã. Miam--miam, deja salivez.

— Ti-e rusine sã-l aduci la noi ?

— Esti culmea ! De ce sã-mi fie rusine ?

— Am fãcut lunã în casã. Taicã-tu a vãruit si casa scãrilor...

— Ufff, mamã, parcã esti turc. La ei e o chestie obisnuitã sã iasã la restaurant.

— Atunci îmi promiti cã veniti sã dormiti la noi ?

— Alain deja a plãtit camera la hotel.

— Atunci sã fiti sãnãtosi ! Sã ciuguliti singuri, ca doi porumbei !

— Dar ce ti-a sãrit asa tandãra ?

— Pãi, cum de ce ? Tu vii la noi si stai la hotel ? Spune, tu crezi cã e normal ? Alice, noi

sîntem pãrintii tãi... stii ce-i aia ? Mai tii minte ? Adicã noi te-am fãcut si te-am crescut.

— Da, dar...

— Nici un „dar“, te rog !

— OK, o sã vorbesc cu Alain, sã vedem ce...

— Poti vorbi chiar acuma ?

Ne-am pregãtit sã mergem la restaurant. Exact ceea ce nu luasem în calcul. M-am pus pe cotrobãit în dulapuri dupã haine. Înainte de revolutie, cînd aveam bani de sã-i întorc cu lopata, mergeam des la petreceri, asa cã era imposibil sã nu dau peste niste vechituri. Am cununat si am botezat de nu stiu cîte ori. Era un fel de modã. Nu prea aveai cum sã cheltuiesti banii. Dar finii erau buni. Dacã intrai într-un necaz si aveai nevoie de o pilã la politie sau la doctor, dãdeai sfoarã printre rude si pînã la urmã gãseai persoana potrivitã. Practic, finii erau rudele mele de la oras, cãci restul erau mai toti la þarã. Pentru Tucu am gãsit un costum bleumarin cu dungulite albe, de cînd era bunica fatã mare, iar pentru mine o rochie cu buline ceva mai nouã, de cînd era lupul cãtel si bunicul bãietel. Arãtam amîndoi minunat, de parcã eram împãiati. Cã asa e cu hainele astea elegante, dacã nu le porti o vreme, uiti cum se poartã, nu te mai simti bine în ele. Sau, mã rog, care au fost cîndva elegante. Pãlãrie nu am avut niciodatã. Am pretentia cã sînt orãseancã, dar nu si cucoanã.

*****

E dimineata devreme. Afarã e vînzolealã. Toatã lumea se miscã repede-repede, nu e timp de stat. Mama îmi strigã din cînd în cînd, în treacãt, cã trebuie sã mã trezesc. Cã este multã treabã si cã laptele o sã se rãceascã. Eu spun „da, da“ si atipesc de fiecare datã la loc. E zi de fãcut tezic.Toti oamenii de la noi din sat si din cele învecinate fac vara tezic. Mie nu-mi place deloc sã fac asta. Am zece ani, poate un pic mai mult. Pe sora mea, fiind mai micã, o lasã sã doarmã mai mult. Nu e drept !, îmi soptesc eu. Aud vocea vãrului meu, Costicutã. Parcã face gargarã atunci cînd vorbeste. Costicutã e, de fapt, un vlãjgan, de aceea numele lui pare caraghios. A venit sã ne dea o mînã de ajutor. Aud scîrtîitul fîntînii. Deja se carã apã. Cocosii cîntã continuu, de parcã-s vorbiti cu mama. Aud pasi grei, stiu cã nu-s ai mamei. Respir regulat, sã parã cã dorm adînc. E ciudat cã, desi aproape dorm, eu mã prefac cã dorm. În sinea mea sînt convinsã cã oamenii care dorm adînc sînt lãsati sã doarmã în continuare. De milã. Cam asa cum fac eu cu pisicile. Tresar din toate încheieturile, mã rãsucesc brusc. O palã de apã rece parcã m-a electrocutat. Costicutã e deja cu spatele, grohãind de rîs.

— Esti un bou, îi strig cu obidã.

El se îndepãrteazã, bãlãngãnind cana goalã. Bezmeticã, încep sã mã îmbrac. Afarã se aud

rîsete. Probabil Costicutã le-a povestit isprava. Boul ! Altceva nu îmi vine în minte asa de dimineatã. E un bou !, repet eu, întorcînd mînecile bluzei de trening. Aia veche, nu aia nouã. Dimineata e rãcoare bine. Beau laptele cu ochii cîrpiti de somn. Întind caimacul cu degetul si îmi imaginez cã e gumã de mestecat. Gumã cum primesc doar de la tanti Lucretia. Mirosul de bãlegar rãscolit cu furca ajunge pînã la mine. Îmi taie pofta de mîncare, si-asa anemicã. Las laptele neterminat. Pun mîinile în poalã si îmi sprijin capul de propriul umãr. Mãcar douã minute de somn sã mai prind. Costicutã trece pe lîngã mine, deselat de douã gãleti mari cu apã. Gîfîind, mã ameninþã cã, dacã-s lenesã, repetã figura. Îi arãt limba.

— Ai grijã, îmi spune el, opintit.

În cele din urmã mã ridic si mã îndrept tehuie cãtre partea din spate a grajdului, spre grãdinã. Costicutã îsi deºartã gãletile într-un butoi mare de plastic albastru. Tata, cu furca sprijinitã de genunchi, icnind, smulge bucãti mari din grãmada de bãlegar de vacã adunat peste an. Balega s-a tasat si s-a întãrit, asa cã trebuie mult efort. Asazã bucãtile într-un dreptunghi mare, trasat cu bãtul. În acest perimetru se va face cãlcãtura. Dã cu ochii de mine si îmi spune :

— Bunã dimineata, domnisoarã !

Adicã am venit cam tîrziu.

— Ce stai si te uiti? Pune mîna pe o gãleatã ! mai spune el.

— Hai, Emilia, cã ne-apucã amiaza, zice si mama.

Costicutã deja vine cu alt rînd de gãleti, pline ochi. Mã uit la el, iar el îmi aratã limba. Pe mama o doare rãu spatele, asa cã nu poate cãra mai nimic. Cu un hîrlet, fãrîmiteazã rostopanele de bãlegar, apoi alege tot ceea ce n-are ce cãuta în tezic – beldii de floarea-soarelui sau de porumb. Mã învîrt cu lehamite dupã o gãleatã. Mi-o indicã tata din ochi, agãtatã sub streasina grajdului. N-am încotro, trebuie sã mã duc la fîntînã. Cu o singurã cãldare, cã sînt prea micã pentru douã. Fîntîna e în fata casei, dincolo de gard, pe o ridicãturã de pãmînt. Cît scot apã, mã uit la casã. E micã, asa, ca în povesti. Dacã n-ar fi atîta treabã pe lîngã ea, mi s-ar pãrea frumoasã. Are trei odãi, e acoperitã cu tiglã, iar peretii sînt din lut. În pereti sînt înfipte bucãtele de cãrãmidã, cam asa cum pui stafide pe prãjiturã. Cãrãmida a fost adusã de la oraº si tata e foarte mîndru de ea. El zice cã avem o casã deosebitã, nu sînt multe în sat ca a noastrã. Cînd o sã fiu mare, eu o sã locuiesc la bloc. Asa, ca tanti Lucretia si nenea Andrei. Nenea Andrei este fratele mai mare al tatei si lucreazã la garã. E un fel de sef. Nu unul mare-mare, dar tot sef se cheamã cã este. Tanti Lucreþia e telefonistã si umblã mereu coafatã, rujatã si parfumatã. Ea s-a nãscut la oras. Mare noroc a avut ! Ea, cînd vede o balegã, se tine de nas. Are unghiile date cu ojã. Nu prea vine pe la noi, la tarã, dar cîteodatã, în vacantã, mã trimite mama la ea. Nu-mi încap în piele de bucurie atunci. Odatã mi-am bãgat nasul în cosuleþul ei din baie si m-am minunat cã nu are numai o sticlutã de ojã, ci vreo douãzeci, poate chiar mai multe. Oare o sutã ? Mama zice cã e cam cucoanã si cã nu stie sã tinã o sapã în mînã. Mie nu mi se pare un defect, dar nu spun nimic. Ce mai, mama n-o prea înghite. Vine Costicutã, asa cã înhat gãleata si o iau repejor din loc. O duc cu amîndouã mîinile. E tare grea, afurisita ! Bineînteles, pe drum mã stropesc pe picioare. Tanti Lucretia nu umblã niciodatã descultã. Nici mãcar în casã. Are un fel de slapi cu motocei, foarte pufosi. De aceea nici nu are cãlcîiele crãpate. Îi plac tare mult lucrurile moi si pufoase. Sau catifelate. La mijlocul drumului, la coltul casei, mã opresc sã fac o pauzã. Clatin o bucãticã de cãrãmidã de pe perete, care abia se mai tine. Parcã e un dinte gata sã cadã. Uite cã s-a desprins. Dacã mã vede tata, mã mãnîncã cu tot cu pene. O arunc degrabã în curtea vecinului. Spre deosebire de dinti, colturile de cãrãmidã nu cresc la loc. Casa rãmîne stirbã. Dar are asa de multi dinti, cã nu prea se cunoaste. Casa noastrã e un animal cu multi dinti. Îmi vine sã rîd. Costicutã si-a umplut gãletile si porneste cãtre curte. O apuc si eu pe-a mea si o iau la picior. Vreau sã ajung înaintea lui. Facem concurs, dar fãrã ca el sã stie. Face pasii mari, de cãpcãun. Mã gîndesc cã poate si el face concurs fãrã ca eu sã stiu. Mã grãbesc cît pot, dar e grea, afurisita ! M-am udat toatã pe picioare, dar am ajuns amîndoi odatã. Tata înjurã. E ceva care nu-i convine. Mama se tine de sale. Mã uit în butoi sã vãd cîtã apã e. E abia pe jumate. Oare trebuie sã fie plin ?

— Haideti, cã ne-apucã amiaza !, ne îndeamnã mama la treabã. Pornesc încet spre fîntînã. Dupã ce dau coltul grajdului, îmi pun gãleata pe cap ca sã-mi fac cascã de neamt. Ar încãpea patru capuri de-ale mele, nu unul. Un firicel de apã mi se strecoarã pe gît. Brrr ! Am vãzut mai demult un film cu nemti. La tanti Lucretia, bineînteles. Noi nu avem nici mãcar curent electric. Vreau la oraaaas !, strig eu în gãleatã. Eu strig, eu aud. Seara stãm la lumina lãmpii. Sticla se afumã, mai ales cînd flacãra e micã si gazul prost. Treaba mea este sã sterg sticla. Cu atentie, sã nu se spargã. Cînd am întrebat-o pe tanti Lucretia cine sterge becurile la ea, a rîs de s-a prãpãdit. Cicã becurile nu se afumã niciodatã. E bine sã ai becuri. Nici la rînd la gaz nu trebuie sã stai. Vreau la oraaas !, strig eu în fîntînã. Beau o gurã de apã. E groaznic de rece, afurisita ! Cãrãm apã pînã spune tata cã ajunge. Apoi trecem la partea care nu-mi place deloc. Dar deloc-deloc. La cãlcat. Tata, mama si cu mine ne suflecãm pantalonii si trecem în cãlcãturã. Costicutã ne toarnã apã. Frãmîntãm bãlegarul cu picioarele. Parcã dansãm. Facem cîte patru cinci cãlcãturiîn fiecare varã. Costicutã aruncã dinadins apa ca sã mã stropeascã. Atunci cînd nu mã vede decît el, îi arãt limba. Mama si tata discutã de-ale lor. Despre porc, vacã, oi, imas, vreme, kile de lapte, gaz. Trebuie sã cãlcãm pînã cînd bãlegarul se face ca aluatul. Mã plictisesc cît sapte. Apa e tare rece, afurisita ! Desi e varã, simt cã îmi îngheatã picioarele. M-am întepat într-o porcãrie de bãt. Dau bãlegarul la o parte de pe pulpã sã-mi vãd zgîrietura. Mama zice cã, oricît ai alege, tot mai rãmîn beldii. Tata îmi strigã sã-i dau drumul mai departe, cã nu-mi ies matele pe acolo. A venit si Sanda, sorã-mea. E în cãmasã de noapte. Se uitã fãrã sã spunã nimic, ca o stafie. Una mititicã si nepericuloasã. Un pui. Mama o trimite sã se spele pe ochi si sã-si bea laptele.

— Cred cã e gata, zice tata, putem pune paiele.

Costicutã desface un balot si presarã paie peste tot. Trebuie sã le înfundãm cu piciorul. Sã le amestecãm bine-bine. Eu mã gîndesc la dudul din fundul grãdinii. Am un apartament secret acolo. I-am sterpelit mamei un tol de cordele pe care l-am pus ca persan. Dacã mã prinde, iau o chelfãnealã zdravãnã. Din capete de ciucãlãi mi-am fãcut sticlute cu ojã. N-am prea multe culori, cã nici ciucãlãii nu-s prea colorati. Din surcele mi-am fãcut bigudiuri. Am gãsit si un ciob triunghiular de oglindã. O strachinã de lut e chiuveta. E foarte frumos acolo. Mã gîndesc cã n-am fãcut curat de mult. Ar trebui sã culeg scamele de pe jos si sã dau covorul cu otet. Sã sterg oglinda. O grãmadã de treabã. Tot de acolo, de la înãltime, pot vedea dacã vin nemtii în sat. Pot da alarma. Pot anunta seful de post si pot primi o decoratie. Pot fi un copil-erou. Tata ne anuntã cã putem trece la tipãrit. Pregãtise terenul undeva într-o laturã a casei.

— Dacã e nevoie, mai putem pune si de-a lungul gardului, spune el.

Luãm boturi de bãlegar cu paie, nici prea mici, nici prea mari, si facem un fel de turte. Eu le spun mãmãligi. Le punem la soare, aliniate frumos, ca soldatii. Nemti sau sovietici, nu conteazã. Asezãm botul pe pãmînt si îl tipãrim cu mîinile. Cam cum bati pe cineva peste obraji cînd ti-e drag. Soarele deja frige. Mi s-a înfierbîntat capul, mã doare spatele. Mã plîng cu voce tare.

— Dar la iarnã cui o sã-i fie cald ? zice tata.

A venit si Sanda la tipãrit. Ea face mãmãligile mai mici. Cînd le bãgãm iarna în sobã, stim care-s fãcute de mine si care de ea. Uneori le ghicim si pe cele care-s fãcute de tata. Îs mari si cu degetele rãmase ca desenate. Tata nu le netezeste asa frumos ca mama. Mie mi se par la fel ca baligile fãcute de vacã pe drum. Le zic si lor chestia asta si-i întreb de ce nu le culegem asa, gata fãcute.

— Asa sã faci tu, cînd ãi fi la casa ta, riposteazã tata.

— Eu n-o sã am nevoie de tezic, o sã stau la oras, spun tîfnoasã.

Dupã o zi de asta, dormim ca mieii. Peste o sãptãmînã, trebuie sã le întoarcem cu partea cealaltã la soare.”

Pentru curiosi: http://stopttip.ro/formular-de-semnat-online/

Anne Bronte - “Our art is sometimes our heart on our sleeves.”

Aseara m-am uitat pentru a nu stiu cata oara la penultima ecranizare a filmului "La rascruce de vanturi", mai exact la cea din 2009, in regia lui Coky Giedroyc, avandu-i in rolurile principale pe Charlotte Riley si Tom Hardy. Nu a fost prima oara cand am vazut acest film si nici nu imi pot explica de ce, de dimineata, intr-o melancolie blegoasa, m-am trezit cautand in biblioteca romanele surorilor Bronte. Erau toate, putin sifonate de la lecturile repetate. Romanele care adaposteau intre coperti un amestec de drama, dragoste, prejudecati, intrigi, mentalitati, pasiuni, furie, nebunie stateau cuminti asezate unul dupa altul. N-as putea spune care roman mi-a placut mai mult si care dintre cele trei surori Charlotte, Emily sau Anne este preferata mea. Noi stim doar de trei, dar in realitate au fost sase frati Bronte, mai exact 5 fete si un baiat: Maria, Elisabeth, Charlotte, Brandwell, Emily si Anne.

Este interesant faptul ca aproape toti au incercat sa scrie inca din copilarie, dar doar cele trei surori au reusit sa se impuna in literatura britanica si cea universala. Mult timp m-am intrebat de unde si-au gasit resursele literare de vreme ce romanele lor sunt unele dintre cele mai frumoase din literatura sec 19. Surorile Bronte s-au nascut in Thornton si au fost fiicele unui preot anglican, Patrick Bronte, si ale Mariei Branndwell. Daca este sa dam crezare site-ului female-ancestors.com sau BronteFamily.org, se pare ca mama copiilor a murit la nasterea micutei Anne, copiii fiind ulterior incredintati spre ingrijire unei matusi, sora mamei lor, matusa Elisabeth, care a acceptat sa ii creasca impreuna cu un tata violent si neimplicat afectiv, care ii tinea izolati in mediul familial rece si ostil.

Micul dejun si cina erau singurele momente in care copiii isi intalneau tatal care, in clipele sale de buna dispozitie, ii ingrozea cu povesti despre crime oribile. Inca din copilarie tatal le-a pus la dispozitie ziare si reviste precum Blackwood's Edinburgh Magazine, Fraser's Magazine si The Edinburgh Review, cat si Biblia sau volume semnate de catre Homer, Virgil, William Shakespeare, John Milton, Lord George Gordon Byron si Walter Scott.

Tocmai faptul ca proveneau dintr-o familie instarita si educata a fost pentru ei un motiv de suferinta, deoarece fetele au fost trimise intr-una din renumitele scoli – internat, Cowan’s Bridge, unde doua din surorile mai mari, Maria si Elisabeth, au decedat din cauza tuberculozei, iar Charlotte si Emily au fost aduse de urgenta acasa. Viata la pension era extrem de dura: fetele dormeau in camere neincalzite, se spalau in apa rece din lighean, erau hranite cu fiertura de orez, de cele mai multe ori afumata.

 

Desi se considera urata, Charlotte era cea volubila, spontana si desteapta, usor adaptabila canoanelor societatii. Emily traia in lumea ei imaginara, singuratica si neinteleasa, inchisa in sine, cu aripile frante in interior, traind bucuria libertatii in locuri izolate si salbatice, neatinse de civilizatie si aparandu-si intimitatea cu o frenezie neobisnuita. Razvratita Anne, care s-a luptat in permanenta cu prejudecatile si mentalitatile unei societati ce promova barbatul si ignora femeia, a fost o feminista convinsa si nu s-a temut sa critice canoanele unei societati care ii incorseta spiritul. Tatal lor n-a vazut calitatile fiicelor si si-a pus toate sperantele in fiul lui, Branwell, considerat cel mai destept si talentat din familie. Desi se credea ca va ajunge un ”pictor, poet sau journalist” celebru, el a sfarsit prin a deveni dependent de opium si alcool, implicat in fel si fel de scandaluri amoroase care au condus la concedierea lui din functia de preceptor. Charlotte si Emily au plecat sa studieze franceza la Bruxelles, cu scopul de a-si infiinta un internat in casa lor neprimitoare si izolata. Dar odata ajunse, Charlotte s-a indragostit de unul dintre profesorii ei, Constantin Heger, care era casatorit, si s-a intors acasa cu inima franta. Cand au realizat ca eforturile lor au fost zadarnice, fetele s-au refugiat in scris. Toate au publicat sub pseudomine masculine de vreme se societatea insasi era una misogina: Currer Bell era pseudonimul Charlottei, Ellis Bell, al Emily-ei si Acton Bell, al Annei.

Desi toate au lucrat ca guvernante, si-au dorit recunoastere literara, astfel incat au publicat impreuna un volum de poezii, “Poems”, semnat Currier, Ellis si Acton Bell, volum care s-a vandut doar in doua exemplare. Pseudonimele lor au provocat confuzii printre cititori, multi elogiind talentul original al “fratilor Bell”.  Anne a fost considerata cea mai putin talentata dintre surori, desi ne-a lasat doua romane “Agnes Grey” si “Necunscuta de la Wildfell Hall”, ultimul vanzandu-se foarte bine, in ciuda faptului ca unii critici literari il considerau “nepotrivit sa cada in mainile unei domnisoare”,  fapt care a crescut cererea in loc sa o diminueze. Cele trei surori si fratele lor au murit toti de tineri, de tuberculoza, si au fost inmormantati in capela familiei de langa biserica Sf. Mihail din localitatea Haworth, din comitatul Yorkshire. Dar romanele lor stau aliniate in raftul din spate asteptandu-si vremea de a fi recitite. Din nou. Oare a cata oara???

Cand Charlotte a publicat “Jane Eyre”, s-a produs un cutremur la nivel de societate, romanul fiind acuzat de promovarea tendintelor anticrestiniste si lipsit de moralitate. Cu toate astea, romanul a inregistrat cea mai buna cota de vanzare din anul publicarii lui, 1847, si si-a pastrat de-a lungul timpului calitatea unui best seller veritabil.

 

 

Charlotte , cea mai longeviva dintre ele, s-a bucurat de apreciere in mediul literar si a mai publicat alte doua romane, “Vilette”si “Shirley”, dupa moartea surorilor si fratelui ei. Anne a fost considerata cea mai putin talentata dintre surori, desi ne-a lasat doua romane “Agnes Grey” si “Necunscuta de la Wildfell Hall”, ultimul vanzandu-se foarte bine, in ciuda faptului ca unii critici literari il considerau “nepotrivit sa cada in mainile unei domnisoare”,  fapt care a crescut cererea in loc sa o diminueze. Cele trei surori si fratele lor au murit toti de tineri, de tuberculoza, si au fost inmormantati in capela familiei de langa biserica Sf. Mihail din localitatea Haworth, din comitatul Yorkshire. Dar romanele lor stau aliniate in raftul din spate asteptandu-si vremea de a fi recitite. Din nou. Oare a cata oara???

Sora mijlocie, Emily, a cochetat mai mult cu poezia, desi a dat si ea dovada propriului sau talent in singurul roman pe care l-a scris:

“La rascruce de vanturi”, dar care atunci abia s-a vandut.

Feminista si mult controversata Anne a fost considerata cea mai putin talentata dintre surori, desi ne-a lasat doua romane

“Agnes Grey” si “Necunscuta de la Wildfell Hall”, ultimul vanzandu-se foarte bine, in ciuda faptului ca unii critici literari il considerau “nepotrivit sa cada in mainile unei domnisoare”,  fapt care a crescut cererea in loc sa o diminueze.

Cele trei surori si fratele lor au murit toti de tineri, de tuberculoza, si au fost inmormantati in capela familiei de langa biserica Sf. Mihail din localitatea Haworth, din comitatul Yorkshire. Dar romanele lor stau aliniate in raftul din spate asteptandu-si vremea de a fi recitite. Din nou. Oare a cata oara???

O sampanie pentru fiecare

 

Astazi este Sfanta Maria si nimic nu merge mai bine in ceas de sarbatoare decat o cupa de sampanie.  Probabil ca multi dintre voi o savureaza cu placere si va aminteste doar de momentele dragi. Dar cati dintre voi ii stiu povestea? Englezii si francezii inca isi disputa intaietatea retetei vinului spumant si inca nu au cazut la pace. Deci verdictul sta in asteptare. Dar gurile rele barfesc pe la colturi ca nici unii, nici ceilalti nu au merit si motive de patentare. Se pare ca vinul cu pricina a fost fabricat prima oara in 1531, in Blanquette de Limoux de catre calugarii benedictini din Abatia Saint Hilaire. Meritul Angliei ar fi fost acela ca doar s-a implicat in dezvoltarea procesului de fabricatie a vinurilor spumante din Champagne. Cand Christopher Merret a adaugat zahar in vinul fermentat si l-a supus a doua oara  aceluiasi proces, el a inventat de fapt metoda champenoise. Asta se intampla inainte cu vreo 6 ani ca Dom Perignon sa ajunga in Abatia de Hautvillers si cu 40 de ani inainte de data la care se presupune ca acesta a inventat sampania. Daca ar fi sa plecam de la povestea acestuia, Pierre Perignon, cel care a dat numele deja celebrului brand frantuzesc si care se ocupa de cramele Abatiei de Hautvillers din regiunea Champagne, ar trebui spus ca acesta a murit incercand sa inventeze un vin de o calitate superioara care sa  conduca spre extazul papilelor gustative. Sampania inventata de acesta si devenita astazi celebra nu a fost pe gustul lui si a considerat-o un vin inferior.  Toata stradania  de a obtine o licoare cu mai multe  bule a dus la rezvoltarea procedeului de fabricatie a celebrei bauturi. Pe vremea aceea, sticlele aveau peretii subtiri si deseori se intampla ca ele sa explodeze in pivnitele monahale din pricina fermentatiei. Calugarii ingroziti au numit bautura  „vinul diavolului”, iar mai tarziu altii aveau sa-i spuna „licoarea regilor.  Tot el s-a gandit la sticla groasa astupata cu dopuri rezistente care sa reziste presiunii. Cel care a transformat cramele monahale intr-o vinarie de renume a fost Claude Moet, in anul 1743. Tot el a fost initiatorul primului transport de sampanie catre America in 1787. Englezii au fost aceia care au descoperit primii sticla de culoare inchisa si  au inceput sa imbutelieze vinul fermentat in recipiente cu peretii grosi si inchisi la culoare. Tot ei au adus din Portugalia dopul de pluta uitat din perioada romana si l-au folosit la sticlele cu vin pus la fermentat. In 1844, tot ei au inventat colierul metalic care imbraca dopul de pluta oferind o marja de siguranta suplimentara. Acesta a fost momentul in care au aparut producatorii de vinuri spumante care astazi reprezinta branduri celebre in industria mondiala de sampanie: Bollinger in 1829, Krug in 1843 si Pommery in 1858. Daca pana in acel moment vinurile spumoase erau dulci, incepand cu 1876, Perrier Jouet a creat varianta brut care s-a pastrat pana azi drept cel mai popular si solicitat sortiment de sampanie. Regii francezi considerau ca sampania are valoare terapeutica, folosind-o in combaterea melancoliei. Richelieu a lasat in memoriile sale insemnari cu privire la Regele Ludovic al 15-lea care iubea atat de mult sampania incat a comandat 2 tablouri in care sa fie imortalizat momentul exploziei dopului deasupra capetelor aristocrate. Si daca tot i-am pomenit numele, sa vorbim putin si de amanta lui, nimeni alta decat faimoasa Madame de Pompadour, o veritabila ambasadoare care descria sampania: “singurul vin care lasa o femeie frumoasa dupa ce bea”.  Poate tocmai aceasta convingere o determinase sa isi comande un pandantiv din cristal in care pastra cateva guri de sampanie. De numele acestei case este legat si Claude Moet, cel care a facut din acest sortiment un brand respectat pana in zilele noastre. El a fost fondatorul La Maison Moet si a fost cel care aproviziona cu sampanie Curtea Regala a Frantei. Insusi  Napoleon Bonaparte a fost unul dintre cei mai dedicati promotori.  Acesta era prieten cu nepotul fondatorului Casei Moet si mergea deseori la Epernay sa bea sampanie. Se pare ca Brut Imperial este sortimentul dedicat special lui Napoleon. Dar Casa Moet se poate lauda cu multi consumatori renumiti, printre care: Imparatul Austriei, Franz II Joseph, Regina Victoria a Marii Britanii, Alexandru I al Rusiei si multi altii. Cand frumoasa Adelaide Moet s-a casatorit cu urmasul unei alte case de vinuri renumita, Pierre Gabriel Chandon, avea sa se nasca un gigant in lumea sampaniei mondiale, iar locul sau este respectat si astazi de catre cei in domeniu.

Renumita Casa de sampanie Moet&Chandon a apelat la un artist ceh in mare voga in Paris pe numele sau Alphonse Mucha, solicitandu-i doua postere de promovare pentru sortimentele Cremant Imperial si Champagne White Star.

Cehul se afla atunci in apogeul carierei sale artistice prin alta lucrare pe care o realizase pentru promovarea piesei de teatru “Gismonda” in care rolul principal apartinea actritei Sarah Bernhardt.

Astazi, imaginea casei Moet&Chandon este o alta frumusete a lumii, nimeni alta decat Scarlett Johansson. Sampania avea sa cunoasca si  perioade de regres o data cu aparitia primelor miscari revolutionare in Europa, prohibitia din America si desfasurarea de forte de lupta din cele doua razboaie mondiale.

 daca venim mai aproape de zilele noastre, trebuie sa vorbim si despre campania OEnotheque realizata de un mare creator de moda, Karl Lagerfield, bradului Dom Perignon, avand-o partenera pe frumoasa Claudia Schiffer.

Imaginile sepia cu alura lor vintage, transforma produsul intr-o icoana a luxului, intr-un instrument de seductie. 

De fapt, daca ne uitam mai in urma, la toate campaniile de promovare care le-au avut in fata obiectivului pe Marylin Monroe

sau pe Audrey Hepburn, toate, dar absolut toate transmit acelasi mesaj. 

Nu am sa insist asupra legendarei Marylin Monroe care se zice ca adora sampania pe care ar fi baut-o indiferent de momentul zilei si eveniment. Si nici despre faptul ca ar fi facut baie in sampania din 350 de sticle. Cand Churchil s-a decis sa elibereze Franta de sub ocupatia nazista le spunea celor din staff:

” Amintiti-va, domnilor, nu luptam doar pentru Franta, ci si pentru Champagne!”

Daca ne apropiem de zilele noastre, sampania este promovata prin multiple forme si mijloace. De exemplu, unul dintre producatorii de sampanie nu uita sa mentioneze informatia potrivit careia sampania servita pe vasul Titanic apartinea companiei Heidsieck&Co, ca unele sticle ar fi rezistat naufragiului si ca oceanul le-ar fi adus la suprafata, iar gustul era la fel de bun. Cine ar putea sa ii contrazica? A gustat-o vreunul dintre noi???

De asemenea, in renumitul serial James Bond, interpretul personajului principal, Ian Fleming, este prezentat ca un barbat charmant si mare consumator de sampanie. Dar cheia promovarii acestui produs ramane intotdeauna femeia. Mereu frumoasa, atragatoare, senzuala, misterioasa. Indiferent ca este in ipostaza business, ca iti insufla spiritul de aventura, fie te asteapta sa te imbratiseze enigmatica si cuminte in spatiul domestic, femeia si sampania sunt nedespartite. Atat ca mesaj, cat si ca tentatie. Si de ce nu, si in tendinte. Sa vedem barbatul care le rezista.

Sampania nu a fost niciodata asociata cu un produs sub standardul ei, pentru ca ea denota clasa, stil si eleganta.

Iar preturile sunt pe masura calitatii. Sunt sampanii pe care nu le vom degusta niciodata, sunt altele la care doar visam sub impulsul receptarii mesajelor de promovare. Poate nu atat la aroma cu bule din pahar, ci tanjind in taina la atmosfera creata in jurul ei. Barbatii isi imagineaza femeia, iar biata de ea isi imagineaza pasiunea, atmosfera, placerea. Toate visele lor sunt sorbite intr-o mie de senzatii.

Si pentru ca tot am vorbit despre sampania care se gasea pe vasul de croaziera Titanic, Piper Heidsieck 1907 este cea mai scumpa sampanie din lume. Ea are o istorie frumoasa pe care si-a construit atat renumele, dar mai cu seama pretul. O poveste buna vinde intotdeauna produsul bine. Se zice ca la 2 ani dupa terminarea Primului Razboi Mondial o nava finlandeza care transporta vinuri si sampanie Tarului Nicolae al Rusiei a fost torpilata de un submarin german. Dupa 80 de ani de la naufragiu, cele 2000 de sticle de sampanie au fost aduse la suprafata si lotul a fost licitat la incredibila suma de 275.000 de dolari pe sticla.

Brandul Kurg inregistreaza mai multe succese la purtator: primul se numeste Krug 1928, dupa anul in care se pare ca Franta a inregistrat o calitate extraordinara la productia de struguri. Se zice o sticla de sampanie marca Krug 1928 s-a vandut la pretul de 21.000 de dolari. Chiar daca celelalte doua sortimente puse in vanzare de acelasi brand nu au inregistrat aceleasi preturi piperate, ele trebuiesc amintite ca fanad parte din topul celor mai bune sampanii din lume:

Krug Clos d’Ámbonnay 1995 la 3500 de dolari sticla si

Krug Grand Cuvee care se vinde la 300 de dolari.

Revenind la celelate branduri renumite nu pot sa nu amintesc  Perrier- Jouet care se comercializeaza in seturi de colectie in editie limitata formate din cate 12 bucati la pretul de 6500 de dolari si nici brandurile deja amintite mai sus!

Dom Perignon Rose, considerata una dintre cele mai bune sampanii din lume, este licitata la scorul de 40.000 sticla!

Dom Perignon 1966 este o sampanie vintage in editie limitata, pastrata cu grija in pivnitele private ale unei case belgiene, care a fost si ea ofertata la pretul de 1965 de dolari.

Sampania Bollinger Blanc de Noirs Vieilles Vignes Francais nici macar nu are o cotatie de pret, gurile rele si provocatoare mentionand sume alcatuite din 5 cifre.

De asemenea trebuie mentionata sampania Salon 1995, produsa in numar de 1333 de sticle, disponibila doar in America. Nu se cunoaste pretul de vreme ce toata lumea vorbeste doar de aroma ei inconfundabila. Ziceti ca le-ati baut si gata. La preturile astea, mie mi-a pierit si cheful, si curiozitatea! Se pare ca pretul sampaniei este influentat de mai multi factori: de anul de recoltare a strugurilor, apoi anul de imbuteliere, de renumele podgoriei. Desi acum cativa ani erau la moda cupele cu deschidere larga, astazi se recomanda servirea in cupe inguste si lungi. Intotdeauna cu picior! Vechile cupe aveau o istorie frumoasa, care se tragea din perioada reginei Maria Antoaneta. Se zice ca primele cupe de sampanie au avut ca mulaj sanii regali. Deci beti sampanie si imaginati-va fiecare ce vreti.  Este zi de sarbatoare, astazi vi se permite orice. Dar fiti cuminti!