O sampanie pentru fiecare

 

Astazi este Sfanta Maria si nimic nu merge mai bine in ceas de sarbatoare decat o cupa de sampanie.  Probabil ca multi dintre voi o savureaza cu placere si va aminteste doar de momentele dragi. Dar cati dintre voi ii stiu povestea? Englezii si francezii inca isi disputa intaietatea retetei vinului spumant si inca nu au cazut la pace. Deci verdictul sta in asteptare. Dar gurile rele barfesc pe la colturi ca nici unii, nici ceilalti nu au merit si motive de patentare. Se pare ca vinul cu pricina a fost fabricat prima oara in 1531, in Blanquette de Limoux de catre calugarii benedictini din Abatia Saint Hilaire. Meritul Angliei ar fi fost acela ca doar s-a implicat in dezvoltarea procesului de fabricatie a vinurilor spumante din Champagne. Cand Christopher Merret a adaugat zahar in vinul fermentat si l-a supus a doua oara  aceluiasi proces, el a inventat de fapt metoda champenoise. Asta se intampla inainte cu vreo 6 ani ca Dom Perignon sa ajunga in Abatia de Hautvillers si cu 40 de ani inainte de data la care se presupune ca acesta a inventat sampania. Daca ar fi sa plecam de la povestea acestuia, Pierre Perignon, cel care a dat numele deja celebrului brand frantuzesc si care se ocupa de cramele Abatiei de Hautvillers din regiunea Champagne, ar trebui spus ca acesta a murit incercand sa inventeze un vin de o calitate superioara care sa  conduca spre extazul papilelor gustative. Sampania inventata de acesta si devenita astazi celebra nu a fost pe gustul lui si a considerat-o un vin inferior.  Toata stradania  de a obtine o licoare cu mai multe  bule a dus la rezvoltarea procedeului de fabricatie a celebrei bauturi. Pe vremea aceea, sticlele aveau peretii subtiri si deseori se intampla ca ele sa explodeze in pivnitele monahale din pricina fermentatiei. Calugarii ingroziti au numit bautura  „vinul diavolului”, iar mai tarziu altii aveau sa-i spuna „licoarea regilor.  Tot el s-a gandit la sticla groasa astupata cu dopuri rezistente care sa reziste presiunii. Cel care a transformat cramele monahale intr-o vinarie de renume a fost Claude Moet, in anul 1743. Tot el a fost initiatorul primului transport de sampanie catre America in 1787. Englezii au fost aceia care au descoperit primii sticla de culoare inchisa si  au inceput sa imbutelieze vinul fermentat in recipiente cu peretii grosi si inchisi la culoare. Tot ei au adus din Portugalia dopul de pluta uitat din perioada romana si l-au folosit la sticlele cu vin pus la fermentat. In 1844, tot ei au inventat colierul metalic care imbraca dopul de pluta oferind o marja de siguranta suplimentara. Acesta a fost momentul in care au aparut producatorii de vinuri spumante care astazi reprezinta branduri celebre in industria mondiala de sampanie: Bollinger in 1829, Krug in 1843 si Pommery in 1858. Daca pana in acel moment vinurile spumoase erau dulci, incepand cu 1876, Perrier Jouet a creat varianta brut care s-a pastrat pana azi drept cel mai popular si solicitat sortiment de sampanie. Regii francezi considerau ca sampania are valoare terapeutica, folosind-o in combaterea melancoliei. Richelieu a lasat in memoriile sale insemnari cu privire la Regele Ludovic al 15-lea care iubea atat de mult sampania incat a comandat 2 tablouri in care sa fie imortalizat momentul exploziei dopului deasupra capetelor aristocrate. Si daca tot i-am pomenit numele, sa vorbim putin si de amanta lui, nimeni alta decat faimoasa Madame de Pompadour, o veritabila ambasadoare care descria sampania: “singurul vin care lasa o femeie frumoasa dupa ce bea”.  Poate tocmai aceasta convingere o determinase sa isi comande un pandantiv din cristal in care pastra cateva guri de sampanie. De numele acestei case este legat si Claude Moet, cel care a facut din acest sortiment un brand respectat pana in zilele noastre. El a fost fondatorul La Maison Moet si a fost cel care aproviziona cu sampanie Curtea Regala a Frantei. Insusi  Napoleon Bonaparte a fost unul dintre cei mai dedicati promotori.  Acesta era prieten cu nepotul fondatorului Casei Moet si mergea deseori la Epernay sa bea sampanie. Se pare ca Brut Imperial este sortimentul dedicat special lui Napoleon. Dar Casa Moet se poate lauda cu multi consumatori renumiti, printre care: Imparatul Austriei, Franz II Joseph, Regina Victoria a Marii Britanii, Alexandru I al Rusiei si multi altii. Cand frumoasa Adelaide Moet s-a casatorit cu urmasul unei alte case de vinuri renumita, Pierre Gabriel Chandon, avea sa se nasca un gigant in lumea sampaniei mondiale, iar locul sau este respectat si astazi de catre cei in domeniu.

Renumita Casa de sampanie Moet&Chandon a apelat la un artist ceh in mare voga in Paris pe numele sau Alphonse Mucha, solicitandu-i doua postere de promovare pentru sortimentele Cremant Imperial si Champagne White Star.

Cehul se afla atunci in apogeul carierei sale artistice prin alta lucrare pe care o realizase pentru promovarea piesei de teatru “Gismonda” in care rolul principal apartinea actritei Sarah Bernhardt.

Astazi, imaginea casei Moet&Chandon este o alta frumusete a lumii, nimeni alta decat Scarlett Johansson. Sampania avea sa cunoasca si  perioade de regres o data cu aparitia primelor miscari revolutionare in Europa, prohibitia din America si desfasurarea de forte de lupta din cele doua razboaie mondiale.

 daca venim mai aproape de zilele noastre, trebuie sa vorbim si despre campania OEnotheque realizata de un mare creator de moda, Karl Lagerfield, bradului Dom Perignon, avand-o partenera pe frumoasa Claudia Schiffer.

Imaginile sepia cu alura lor vintage, transforma produsul intr-o icoana a luxului, intr-un instrument de seductie. 

De fapt, daca ne uitam mai in urma, la toate campaniile de promovare care le-au avut in fata obiectivului pe Marylin Monroe

sau pe Audrey Hepburn, toate, dar absolut toate transmit acelasi mesaj. 

Nu am sa insist asupra legendarei Marylin Monroe care se zice ca adora sampania pe care ar fi baut-o indiferent de momentul zilei si eveniment. Si nici despre faptul ca ar fi facut baie in sampania din 350 de sticle. Cand Churchil s-a decis sa elibereze Franta de sub ocupatia nazista le spunea celor din staff:

” Amintiti-va, domnilor, nu luptam doar pentru Franta, ci si pentru Champagne!”

Daca ne apropiem de zilele noastre, sampania este promovata prin multiple forme si mijloace. De exemplu, unul dintre producatorii de sampanie nu uita sa mentioneze informatia potrivit careia sampania servita pe vasul Titanic apartinea companiei Heidsieck&Co, ca unele sticle ar fi rezistat naufragiului si ca oceanul le-ar fi adus la suprafata, iar gustul era la fel de bun. Cine ar putea sa ii contrazica? A gustat-o vreunul dintre noi???

De asemenea, in renumitul serial James Bond, interpretul personajului principal, Ian Fleming, este prezentat ca un barbat charmant si mare consumator de sampanie. Dar cheia promovarii acestui produs ramane intotdeauna femeia. Mereu frumoasa, atragatoare, senzuala, misterioasa. Indiferent ca este in ipostaza business, ca iti insufla spiritul de aventura, fie te asteapta sa te imbratiseze enigmatica si cuminte in spatiul domestic, femeia si sampania sunt nedespartite. Atat ca mesaj, cat si ca tentatie. Si de ce nu, si in tendinte. Sa vedem barbatul care le rezista.

Sampania nu a fost niciodata asociata cu un produs sub standardul ei, pentru ca ea denota clasa, stil si eleganta.

Iar preturile sunt pe masura calitatii. Sunt sampanii pe care nu le vom degusta niciodata, sunt altele la care doar visam sub impulsul receptarii mesajelor de promovare. Poate nu atat la aroma cu bule din pahar, ci tanjind in taina la atmosfera creata in jurul ei. Barbatii isi imagineaza femeia, iar biata de ea isi imagineaza pasiunea, atmosfera, placerea. Toate visele lor sunt sorbite intr-o mie de senzatii.

Si pentru ca tot am vorbit despre sampania care se gasea pe vasul de croaziera Titanic, Piper Heidsieck 1907 este cea mai scumpa sampanie din lume. Ea are o istorie frumoasa pe care si-a construit atat renumele, dar mai cu seama pretul. O poveste buna vinde intotdeauna produsul bine. Se zice ca la 2 ani dupa terminarea Primului Razboi Mondial o nava finlandeza care transporta vinuri si sampanie Tarului Nicolae al Rusiei a fost torpilata de un submarin german. Dupa 80 de ani de la naufragiu, cele 2000 de sticle de sampanie au fost aduse la suprafata si lotul a fost licitat la incredibila suma de 275.000 de dolari pe sticla.

Brandul Kurg inregistreaza mai multe succese la purtator: primul se numeste Krug 1928, dupa anul in care se pare ca Franta a inregistrat o calitate extraordinara la productia de struguri. Se zice o sticla de sampanie marca Krug 1928 s-a vandut la pretul de 21.000 de dolari. Chiar daca celelalte doua sortimente puse in vanzare de acelasi brand nu au inregistrat aceleasi preturi piperate, ele trebuiesc amintite ca fanad parte din topul celor mai bune sampanii din lume:

Krug Clos d’Ámbonnay 1995 la 3500 de dolari sticla si

Krug Grand Cuvee care se vinde la 300 de dolari.

Revenind la celelate branduri renumite nu pot sa nu amintesc  Perrier- Jouet care se comercializeaza in seturi de colectie in editie limitata formate din cate 12 bucati la pretul de 6500 de dolari si nici brandurile deja amintite mai sus!

Dom Perignon Rose, considerata una dintre cele mai bune sampanii din lume, este licitata la scorul de 40.000 sticla!

Dom Perignon 1966 este o sampanie vintage in editie limitata, pastrata cu grija in pivnitele private ale unei case belgiene, care a fost si ea ofertata la pretul de 1965 de dolari.

Sampania Bollinger Blanc de Noirs Vieilles Vignes Francais nici macar nu are o cotatie de pret, gurile rele si provocatoare mentionand sume alcatuite din 5 cifre.

De asemenea trebuie mentionata sampania Salon 1995, produsa in numar de 1333 de sticle, disponibila doar in America. Nu se cunoaste pretul de vreme ce toata lumea vorbeste doar de aroma ei inconfundabila. Ziceti ca le-ati baut si gata. La preturile astea, mie mi-a pierit si cheful, si curiozitatea! Se pare ca pretul sampaniei este influentat de mai multi factori: de anul de recoltare a strugurilor, apoi anul de imbuteliere, de renumele podgoriei. Desi acum cativa ani erau la moda cupele cu deschidere larga, astazi se recomanda servirea in cupe inguste si lungi. Intotdeauna cu picior! Vechile cupe aveau o istorie frumoasa, care se tragea din perioada reginei Maria Antoaneta. Se zice ca primele cupe de sampanie au avut ca mulaj sanii regali. Deci beti sampanie si imaginati-va fiecare ce vreti.  Este zi de sarbatoare, astazi vi se permite orice. Dar fiti cuminti!

Bacovia - "Doamnei mele: Agatha"

Mergea tacuta pe strada cu privirea in jos, pana a ajuns in dreptul tablitei pe care scria cu litere citete de un albastru inchis strada “Frasinetului de Bacaul”. Intotdeauna  o citea cand ajungea in dreptul ei si in piept simtea un dor naprasnic, de el si de Bacaul cu miros de-acasa. Inainte se bucura de linistea caselor din jur si se uita distrata cand ajungea in dreptul Cimitirului Bellu la crucile care se zareau prin fierul forjat ce alcatuia usile grele ancorate de zidul de ciment. Simtea o pace interioara inainte cand se intorcea la casuta lor modesta si confortabila, situata intre cimitire, la o aruncatura de bat de “Martisorul”lui Arghezi. Astazi inima i se stranse intr-o inclestare care o amortea gandindu-se la el, la George Vasiliu, la barbatul vietii ei pe care il condusese acum cativa ani, in tacere, pe ultimul drum. Norii tristetii se spargeau in lacrimi amare umplandu-i sufletul uscat de dor, dar pe fata ei nu se citea decat impietrirea unei taceri adanci. Pana ce si cuvintele disparusera fara ecou, lasandu-si sensurile dincolo de silabe. Cum trec anii, se gandea, mergand fara sa isi conduca pasii spre numarul 63.  Puse mana pe clanta si-i simti raceala in palma uscata si alba. In fata i se deschidea gradina pe care el obisnuia sa o priveasca de la geamul de langa birou. Incerca sa ii caute privirea dincolo de geam adulmecandu-i gandurile. Le luase cu el, dar ii lasase amintirile insotite de cuvinte si gesturi care ii faceau atat de bine. Isi trecu degetele prin firele de par si isi aduse aminte de felul in care ii lua capul in palma si-i spunea: ”Agatha, doamna mea..” Aici isi scrisese buna parte din opera domnul “tristetilor” de plumb. Se uita la casa lor, un soi de declaratie geometrica a dragostei ce o impartasisera in doi, sperand la o minune. S-a uitat cu inima la gura pe geamul mic ce dadea in birou si se astepta sa il vada fumand, cu pipa asezata in coltul gurii, gandind. I s-a parut o clipa ca i-a vazut umbra si inima i-a zvacnit de speranta. Asa se amagea mereu cautand in tonurile amiezii conturul siluetei lui. Degeaba, plecase. Intra in vestibul si incepu sa se uite pierduta in jur: iata desenele pictorului Spiru Vergulescu, inspirate de poeziile lui. Isi indrepta spatele, o durea de parca toata nefericirea  lumii ar fi trebuit sa o care in spinare. Se duse la geam si se uita afara. Ce liniste, gandi, aproape fara de cuvinte. Se uita la biroul plin cu poze, la rafturile pline cu carti si sterse praful cu degetul ei subtire pe crinul de arama al patefonului. Se lasa sa cada pe marginea fotoliului.  Atipise pret de cateva minute cand a avut impresia ca vocea lui se aude din sufragerie, ba chiar si rasetelele lui Jebeleanu. Deschise ochii si asculta pret de cateva secunde. Doar ceasul ticaia incet, desi avea impresia ca ii sparge timpanele. 

Intra in camera lui mica si se tranti pe patul lui ingust cuprinzandu-l cu bratele deschise intr-o desarta imbratisare. Nimeni nu i se lipea de piept, nimeni nu ii sufla in ureche, nimeni nu o saruta pe frunte. Privi roata la scaunelul lui, la dulapul lui modest, apoi catre fereastra de unde ii placea sa se uite in gradina in timp ce ea ingrijea trandafirii. Intoarsa pe-o parte se trezi soptind:

 “Pe seară, la geamuri, un nour violet şi de aramă,

 Pe drum, l-aceeaşi oră, se târâie un lanţ de fier,

 Şi coincidenţe aranjate pe-o tristă gamă –

 Azi iar mi-i frică… Şi cred, şi sper…”

Se uita la ceasul de pe biroul lui pe care ea insasi il oprise la ora 8.10 in dimineata in care el o parasise pentru totdeauna, pe 22 mai 1957. Mirosi pipele si aroma ii umplu plamanii. Si-a adus aminte ca si cand fusese ieri cand, simtind ca ii vine sfarsitul, s-a aplecat si l-a sarutat pe frunte, iar el intr-un efort disperat  a sarutat-o pe obraz inganand cu un ultim effort: “S-a dus…amo…rul…un amic…” Si-a infipt privirea calda in ochii ei, s-a intors apoi cu spatele si i-a soptit: “Vine intunericul!”. I-a cautat mana, a inchis ochii si a murit. Si lumea toata a incremenit.

Aceasta este Agatha Grigorescu Bacovia, cea mai devotata si mai incapatanata nevasta pe care o consemneaza literatura romana. Cum a stiut femeia asta sa se lupte pentru poet, cu lumea, cu sine, dar mai cu seama cu el!  Si cum a stiut sa il iubeasca ca pe o promisiune, ca pe un legamant lasat cu limba de moarte, ca pe un testament legiferat cu ura si patima laolalta. Si el a iubit-o cuminte si trist si i-a zis: ‘daca am existat, e ca te-am iubit…” si a-nteles darul pe care cel de sus i l-a facut, realizand ca “intr-o zi m-am intalnit cu mine, dar m-am schimbat pentru un amic”. Langa ea se simtea protejat si aparat de lumea nebuna care ii rascolea tristetile si frica de moarte. “Unii prieteni îmi spun că sunt inadaptabil, că fug de oameni. Este o exagerare. Iubesc oamenii şi îi privesc cu interes prin geamul din faţă al casei mele”, se apara poetul zambind trist chipului femeii dragi. Ea stia sa le tina piept si sa rosteasca toate cuvintele imperativ, nelasand loc interpretarii. Ea stia sa dea glas tacerilor lui.  Gandurile ce ii veneau in minte se rostogolau in cuvinte pe buzele ei si el radea fericit. Ea stia ce culoare avea tacerea lui si stia cum sa faca fata indiscretiilor celor din jur. Si atunci se simtea stanjenit gandindu-se la cum a trebuit sa se urce pe catedra amfiteatrului ca toate privirile avide de curiozitate sa il despoaie de ganduri si cuvinte.  Iar ovatiile nesfarsite le percepea ca o insiruire de palme peste obrajii lui supti si privirea ii ardea de rusine, iar emotiile lui s-au frant in nelinistea avalanselor de intrebari. Si-atunci i-a vazut privirea si i-a prins mana si a stiut ca era in siguranta. Doar declarase raspicat : „daca gasesc un suflet bun care ma intelege, ma alatur cu toata inima de dansul”.

Agatha a fost masura perfecta a sufletului bacovian. Calita in durere inca de mica, pregatita sa faca fata greutatilor viitoare, a luat viata cu asalt si i-a declarat razboi. N-a avut decat o singura arma: „implacabila diploma a durerii” si amintirle celor dragi pierduti pentru totdeauna: mama decedata cand avea 4 zile, un tata ruinat de insusi fratele lui pentru barilii de petrol ascunsi sub via stramoseasca, o sora mai mare care luase foc („Leni devenise o torta”), urmate de decesul tatalui si plecarea Agathei la Bucuresti unde s-a angajat ca functionara la Societatea de asigurari Agricola.  A incercat sa isi construiasca un statut, a respins avansurile barbatilor, a esueat in relatia cu varul poetului Octavian Goga, a atras atentia catorva poeti incepand de la Alexandru Stefanescu, Aurel Savela si sfarsind cu George Bacovia. Pustoaica de 15 ani s-a inscris la liceu, iar mai apoi la Facultatea de Litere si Filozofie. Dar in sufletul ei nu incapea decat Bacovia caruia i-a promis: „ca vietile noastre se vor uni de indata ce-mi iau licenta s obtin o catedra, Dumneavoastra veti scrie...acesta este rostul talentului dumneavoastra”.

Agatha l-a cunoscut pe Bacovia in timp ce se plimba pe Calea Victoriei impreuna cu seful ei de la Cronica Moldovei, nimeni altul decat Aurel Savela, fost prieten de-al tatalui ei. Agatha si-l amintea pe poet „mic de statura, putin adus de spate”, dar o prezenta placuta, un insingurat in tacerile si tristetile sale. Bacovia s-a uitat la tanara de 21 de ani, i-a luat mana si i-a sarutat-o. „O privire senina si dreapta se fixa asupra mea. Apoi pleca ochii parca jenat de spontaneitatea cu care ma privise atat de insistent”. El avea 35, dar se purta ca un adolescent timid   Idila lor a prins radacini pe parcursul a 12 ani. In toata aceasta perioada s-au intalnit o data pe an, plimbandu-se tacand sau rareori recitandu-i versuri. „Ma asezasem pe divan si nu stiam ce sa spun. Avea teribilul dar de a-mi transmite tacerile sale”. „Imi placeau acele taceri, cu gandurile depanate de fiecare in mintea sa, neexprimate, dar uneori identice”. Exista o poezie a gesturilor, o dantela a atingerilor fugare: „Mi-a luat amandoua mainile si mi le-a dus la frunte... Inchisesem ochii si m-am trezit ca mana mea mangaie fruntea in care ardeau atatea ganduri..” 

Proaspat casatoriti, cei doi isi petrec luna de miere: "Puneam balansoarele în antreul din faţă, să privim ploaia printre frunzele dese ale teilor...". Au trecut impreuna prin perioade grele la inceput, iar cel mai relevant mod de a ilustra realitatea acelor vremuri este povestea unui soldat rus pe care cei doi aveau sa il gazduiasca in casa lor saracacioasa si lugubra: "Aici, la voi, poet mare la sărăcie? La noi case mari, covoare, haraşo, haraşo, nu cum voi este." Din salariul ei de profesoara, Agatha avea sa construiasca si casuta in care cei doi si-au trait viata impreuna,  pe strada Frasinetului de Bacaul la numarul 63, astazi Muzeul George si Agatha Bacovia. "Urma să încep căsuţa noastră fără arhitect şi numai cu caţi bani aveam”. "Am stat zilnic pe şantier pentru o mie şi o sută de probleme". Iar recunostinta poetului a fost nemarginita: "Adio, tu rămai pentru mine ceea ce defineşte frumosul şi poate eşti poezia sau jalea nopţilor. Pentru tine scriu fantezia aceasta. Corpul tău era o dantelă şi nu vroiai prea multe laude, fiindcă timpul e scurt". Agatha jubila si dansa de bucuria cuvintelor: "Trebuie publicate! Altfel pentru cine aţi scris atatea frumuseţi?". "Pentru mata! Ar fi putut fi mici scrisori, dar nu ţi le-am trimis", ii spune poetul timid, rosind.  A fost o dragoste ca o boare, o iubire, ca o parere.  

Surse de documentare:

I. Valerian, De vorbă cu G. Bacovia, mai 1927

N.C. Munteanu-Muntmarg,  De vorbă cu poetul Bacovia, 13 sept. 1931

M. Petroveanu, „Cuvânt înainte” la Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezii şi proză”, Prefaţă de Mihail Petroveanu, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967,

Agatha Grigorescu-Bacovia, „Poezie sau destin. Viaţa poetei”, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971.

Viata, capriciile si iubirile controversate ale lui George Eliot

Afara era o vreme rece cu vant si ninsoarea marunta tinea mortis sa le intepe ochii atunci cand Mary Ann a fost coborata in groapa pe care o sapasera groparii dis-de-dimineata in cimitirul Highgate. Murise fara sa cada la pat, fara dureri inutile, fara lamentari si taceri inlacrimate in suspine infundate, iar vestea picase ca un trasnet in toti cei care pana mai ieri se uitasera chioras la ea, stramband din nas. Doar avusese tupeul sa sfideze bunul simt si morala sociala. Nimeni nu isi mai aducea aminte de numele ei de fata, Mary Ann Evans, nici de numele celui pe care il considerase al barbatului ei, desi nu ii fusese dat sa se vada cununata cu George Lewes, nici macar de numele care statea scrijelit pe cruce - Mary Ann Cross-, pentru ca toti  o stiau  sub un singur nume: "George Eliot". Mary Ann a fost ingropata alaturi de George Henry Lewes, cel pe care l-a prezentat pana a obosit drept "prietenul si asociatul ei literar", desi toata lumea stia ca fusese barbatul cu care traia in concubinaj de atatia ani fara rusine. A trait singura dupa moartea lui din 1878, ca 3 ani mai tarziu sa isi uimeasca prietenii prin mariajul cu John Cross, un bancher american si consilierul ei financiar. El avea 40 de ani, ea, 60, dar nimeni nu se mai mira. De la ea te puteai astepta la orice. Doar fratele ei era fericit si gata sa se impace: in sfarsit se marita in fata Domnului. Mai bine mai tarziu decat niciodata. Macar acum era asezata la casa ei, decat pe veci dezonorata. Casatoria lor a fost un dezastru inca de la inceput, caci Cross a trebuit sa traiasca cu umbra lui Lewes intre ei, astfel incat, plecati in luna de miere la Venetia, Cross mai sa se inece in Canalul Grande. Odata intorsi la Londra, starea de tensiune le cocosa spinarile si nici macar pregatirile de instalare in casa de pe malul Thamisei, in Chelsea, nu le-au spulberat macar o clipa, ca fiecare sa isi revina pret de o secunda. Mary Ann s-a imbolnavit brusc si, desi doctorul nu parea ingrijorat, ea avea sa moara cateva zile mai tarziu. Doctorul notase la cauza decesului ”o raceala care a dus la slabirea inimii”. Chiar si trecuta in nefiinta, Eliot a ramas la fel de controversata ca si in perioada cand traia. Lasase cu limba de moarte sa fie inmormantata in Catedrala Westminster Abbey, dar clericii au ezitat, solicitand scrisori de recomandare si lamentandu-se fara oprire. Au curs valuri de scrisori, unele pro, altele contra. Cea mai vehementa a fost cea a lui T.H.Huxley: „George Eliot este cunoscuta nu numai ca un mare scriitor, dar si ca o persoana a carei viata si opinii au fost in antiteza cu practica crestina cu privire la rolul si importanta casatoriei. Nu poti sa ai o singura prajitura si sa o mananci singur. Cei care aleg sa traiasca liberi in gand si fapta nu trebuie sa tanjeasca dupa recompensele pe care lumea le ofera doar celor care au trait in lanturi”. Motivul respingerii vehemente venea din faptul ca Evans a negat credinta crestina si din pricina relatiei de concubinaj pe care a avut-o cu Lewes. In ciuda vremii cenusii, langa mormantul ei se aflau multe personalitati literare si politice. Printre acestia se afla si Huxley. Poate ca venise sa vada cu ochii lui cum se coboara sicriul in groapa si sa auda zgomotul surd al bolovanilor de pamant care se spargeau de capac. Fusese admirata si citita, iar cititorii publicau metri de mesaje in  „The Illustrated London News”. Langa groapa, John Cross ingana in barba uda de lacrimi un elogiu „duhul ei s-a alaturat corului invizibil a carui muzica este bucuria acestei lumi”. Cross era neconsolat, iar durerea lui era atat de evidenta, incat gurile rele il poreclisera deja „vaduva lui George Eliot”. Toti stateau roata, cu privirea fixata pe sicriul ce urma sa fie coborat in groapa inca proaspat sapata in Highgate Cemetery , in spatiul destinat sectantilor religiosi, nu departe de locul de veci al lui Lewes. Cross ar fi trebuit sa fie oarecum usurat, scapase de prezenta nevazuta a lui Lewes care isi luase iubita cu el in eternitate, dar  simtea acut durerea pierderii femeii pe care n-o avusese pe de-a-ntregul niciodata. Cand a incetat sa mai planga dupa ea, si-a asumat rolul de primul biograf al lui Eliot, dar a denaturat atat de tare adevarul incat, atunci cand unul dintre prietenii ei apropiati a citit cartea, nici macar nu a recunoscut personajul. O iubise atat de mult incat o descrisese ca pe o femeie extraordinara, o sfanta imaculata.

Mary Ann Evans a fost unul dintre scriitorii mari ai epocii victoriene care a fost cunoscuta in literatura sub pseudonimul George Eliot. La fel ca foarte multe colege de breasla, isi alesese acest pseudomin dorind sa evite ca scrierile sale sa fie ignorate de o societate care promova si acorda drepturi doar barbatului. Societatea victoriana abunda in prejudecati potrivit carora inteligenta feminina se pozitiona sub standardele barbatesti. Dar motivele sale erau mult mai numeroase si mult mai atent ascunse. In viata privata ea avea o relatie amoroasa cu George Henry Lewes care era casatorit, iar convenientele sociale trebuiau sa fie respectate. Isi dorea sa ii fie recunoscuta valoarea literara fara sa faca publica relatia ei de amor cu  Lewes. Romanele sale au fost veritabile radiografii ale societatii victoriene, prezentand intr-o maniera realista viata din provinciile englezesti. Inca din copilarie Mary Ann a fost o tanara inteligenta. Tatal ei, Robert Evans, era administratorul unei mosii prospere, iar pozitia lul i-a facilitat accesul in biblioteca din Arbury Hallastfel unde a  studiat literatura greaca. A fost trimisa sa isi desavarseasca educatia la internat unde l-a cunoscut pe clericul evanghelist John Edmund Jones. Influenta acestuia asupra ei a fost atat de puternic, incat aceasta si-a insusit mesajul predicilor lui in care propovaduia exercitiul salvarii personale prin credinta si sacrificiu religios. Tatal, desi credincios, s-a speriat si si-a luat fiica acasa deindata. N-a ezitat nici un moment atunci cand i- a recomandat prietenia cu liber-cugetatorul Charles Bray din dorinta de a-i tempera pornirile religioase exagerate. Incurajata sa nu ia de buna decat acele lucruri care trec prin filtrul ratiunii personale, Evans a devenit o pragmatica, intrand astfel in jocul perfid al conflictelor personale generate de dorinta de libertate si sentimentul datoriei, dintre credinta si negarea ei. Studiind doctrinele religioase, Evans s-a indepartat de credinta religioasa, suportand si acceptand amenintarile tatalui ei ca o va alunga de acasa. In ciuda convingerilor sale, asta nu s-a intamplat, dar a continuat sa isi insoteasca parintele la slujbele de duminica pana la moartea acestuia. A avut profunzimea si maturitatea de a analiza diferentele dintre paturile sociale, cat si influenta religiei asupra psihicului uman. Stabilindu-se la Londra, Evans a avut mai multe relatii amoroase esuate. A fost angajata ca redactor asistent al publicatiei Westminster Review unde si-a publicat articolele si recenziile. Incet-incet si-a castigat meritul de a fi acceptata in elita scriitorilor contemporani, un fapt neobisnuit, considerat de catre masa mare de misogini un fapt de-a dreptul scandalos. Pentru o femeie necasatorita si fara protectie era un succes fara egal.

Pe filozoful si criticul George Henry Lewes l-a intalnit in 1851, iar 3 ani mai tarziu s-au mutat impreuna. Si cum divortul era imposibil in acea perioada, sotia acestuia, Agnes Jervis, i-a solicitat separarea, invocand dreptul la o casnicie deschisa. Lewes a fost de acord ca, in afara celor 3 copii pe care i-a avut impreuna cu nevasta-sa, sa recunoasca paternitatea si altor progenituri care stia in mod cert ca nu erau ai lui. In caz contrar ar fi acceptat adulterul ca pe o stare de fapt, desi societatea victoriana blama femeia adultera si retragea onorabilitatea celui inselat. Din acel moment, chiar daca nu a divortat niciodata, Lewes s-a purtat ca si cand Evans ar fi fost nevasta lui. Dar acest comportament a atras oprobiul familiei, fratele ei refuzand orice forma de comunicare cu sora lui. Relatia nu a mai fost tainuita si, desi si alti scriitori ai vremii printre care Charles Dickens aveau relatii extraconjugale, acestia pastrasera totusi aparenta unor casnicii decente si respectabile. Prin urmare, in ciuda faptului ca evitau high class-ul londonesc,  insasi societatea londoneza ii ocolea cu asiduitate. Acesta a fost momentul in care Evens s-a autoinventat sub  pseudonimul George Eliot. Succesul a venit cu romanul „Amos Barton”, continuand cu „Scene din viata unui cleric” si „Adam Bede”.  Cand Joseph Liggins si-a atribuit paternitatea romanelor ei, Evens si-a recunoscut identitatea, socand astfel pe multi dintre cititorii care o adorau. In 1877, cand Printesa Louise, fiica Reginei Victoria, mare admiratoare si cititoare infocata a romanelor scrise de ea, a solicitat sa ii fie prezentata, usile i s-au deschis si aristocratia londoneza a trebuit sa accepte fortat prezenta lor.

Pentru prima data a avut curajul sa ii dedice romanul „Moara de pe Floss”:”To my beloved husband, George Henry Lewes. I give this MS. of my third book, written in the sixth year of our life together, at Holly Lodge, South Fiel, Wandsworth, and finished 21st March 1860”.  Dupa publicarea romanului „Daniel Deronda”, Lewes s-a imbolnavit si in scurt timp a murit. Cativa ani mai tarziu avea sa isi gaseasca consolarea in bratele unui barbat mai tanar decat ea cu 20 de ani cu care s-a si maritat de altfel: bancherul american John Walter Cross. Dupa un mariaj scurt, consumat in nelinisti si regrete, a murit si ea in urma unei raceli. Eliot a dus la perfectiune romanul realist, castigandu-si prestigiul prin calitatile intelectuale ale unui ganditor de prima mana, care a avut curajul de a transforma fictiunea intr-o critica serioasa, intr-un instrument de investigatie sociala si intelectuala. A fost scriitoarea care a pus politica sub lupa si a disecat-o, descriind in detaliu persecutiile la care erau supusi strainii care candidau pe listele oraselor mici, demascand interesele meschine si ipocrizia nobiliara. De asemenea a atacat si a analizat problemele clericale din mediul rural.

Virginia Woolf avea sa comenteze despre romanul „Middlemarch” ca este „unul dintre putinele romane englezesti scrise pentru oameni maturi”. Critica literara inca isi mentine parerea ca aceasta carte este cel mai bun roman englezersc din toate timpurile. George Eliot poate fi considerata creatoarea romanului psihologic, care avea sa isi gaseasca forta si desavarsirea literara in secolul urmator. Intriga romanelor sale se contureaza din interactiunea personajelor sale atent creionate, din temperamentul si actiunile lor, din motivatia faptelor si navalnicia sentimentelor lor, din imbinarea perfecta a individualitatii in contextul manifestarii lor in mediul social si istoric prezentat. Dupa 100 de ani de la moartea ei, in 1980, in Poets’Corner a fost pusa o placa memoriala in cinstea ei. Astazi, in localitatea in care s-a nascut, in Nuneaton, cateva cladiri poarta numele ei sau al operelor sale literare: George Eliot Hospital, George Eliot Community School, Middlemarch Junior School. Daca nu o iubiti, va recomand sa invatati sa o faceti. Ce barbat nu si-ar dori sa aiba acasa o asemenea femeie???