Lucian Blaga a iubit femeia – frumoasa, desteapta, misterioasa, culta, rafinata. Desi caracterizat ca un personaj sobru si distant, retinut si taciturn, introvertit si echilibrat, putini au avut privilegiul de a-l cunoaste cu adevarat si tot mai putini au avut sansa si bucuria de a fi martori la latura afectiva si volubila , patimasa si delicata a fiintei sale. Poetul a avut mai multe muze care au inspirat unele dintre cele mai frumoase poezii de dragoste din lirica romaneasca. Fie ca vorbim de Cornelia Blaga, de Domniţa Gherghinescu-Vania si Coca Rădulescu sau de Eugenia Mureşanu si Elena Daniello, fiecare a avut locul ei special in inima poetului. Marea sa iubire a fost fiica politicianului banatean, Coriolan Brediceanu. Acesta era o personalitate in Banat, recunoscut si stimat datorita activitatii sale de avocat, de aparator al intereselor populaţiei romanesti si reprezentant al acesteia in Parlamentul de la Budapesta. Cornelia Brediceanu i-a inspirat lui Blaga o dragoste profunda, adevarata si durabila. Pe viitoarea sa sotie a cunoscut-o pe vremea cand amandoi erau colegi de clasa la Liceul Andrei Saguna din Brasov, reintalnindu-se ulterior in salile de lectura ale Bibliotecii Universitare din Viena in perioada anilor 1916-1917. El era student la Facultatea de Filosofie şi Biologie, iar ea era studenta la Facultatea de Medicina. Iata cum descria Blaga momentul revederii lor: „… altceva mai adânc şi mai esenţial avea să intervină în acel miez auriu de toamnă în viaţa mea. [...] descifrez cu emoţie un alt nume românesc, şi cunoscut mie: numele domnişoarei Cornelia B. „Ghiocelul negru!”. Pe domnişoara Cornelia B. n-am mai văzut-o de vreo doi ani şi mai bine. Stau puţin şi mă adun, căci inima îmi bătea ca un clopot. Mi-aduc aminte de acea „petrecere cu dans” a liceenilor, când am zărit-o întâia oară – pe Cornelia”. “Inima mea cade pradă unei reacţiuni spontane la gândul că aş putea, de la o zi la alta, s-o întâlnesc în aceste locuri. Printre cei dintâi care aşteptau, era domnişoara Cornelia. Puteam s-o privesc, căci ea nu-mi remarcase prezenţa în sală. Se alcătuise în acei câţiva ani, de când n-o mai văzusem, frumoasă cu adevărat.” “ Străinătatea cu aer fin, adus de pe unde de lacuri, de pe zăpezi alpine, a împrumutat culoarei ei de creolă o nouă nobleţă. Silueta calmă, privirea uşor melancolică, liniile inteligente erau aceleaşi, dar mai mature acum. Domnişoara Cornelia nu mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi, în ciuda tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.” Si Blaga a continuat sa imortalizeze momentul nasterii iubirii care avea sa ii uneasca pana la moarte: “ Domnişoara Cornelia îşi întorcea şi ea ochii spre mine. Mă recunoaşte şi-mi surâde: îmi părăsesc locul. Mă duc lângă ea. Şi am vorbit despre multe, de toate. Devenisem aproape locvace, eu care nu m-am simţit niciodată în rol de „delegat autorizat” al cuvântului.” „O vedeam pe Cornelia în fiecare zi. La bibliotecă, cele mai adesea. Întâlnirile, întrucât dorite de amândoi, nu s-ar mai putea spune că erau întâmplătoare. Iar în cutreierul nostru pe aleele tomnatice ne vorbeam despre tot ce ne trecea prin inimă şi cuget. Îi plăcea să audă cuvânt despre proiectele mele de viitor. Îi desfăşuram aspiraţiile mele în domeniul filozofiei. Pe acestea i le-am mărturisit mai degrabă, decât cele poetice. Cred că în timpul acela, nici nu bănuia măcar că puteam să am preocupări poetice, şi mult timp încă nici nu avea s-o ştie. Descoperisem la ea o aplecare rară, ce-mi comunica unele sfieli, când vorbeam despre poezie.” „Palpitam, în acele săptămâni de toamnă târzie şi de început de iarnă, la un nivel euforic ridicat. Verişoara mea a remarcat acest lucru: „Ce e cu tine? Tu eşti îndrăgostit!” Am răspuns doar printr-o lumină, ce mi s-a urcat în obraji o dată cu sângele. Verişoara m-a sărutat, văzân-du-mă atât de fericit. Nu încape îndoială că eu însumi eram atunci în cea mai potrivită dispoziţie sufletească. Umblam cu Cornelia să vedem când străzile vechi din centru, când pădurile de la periferiile Vienei, vizitam muzeele, bisericile, teatrele.”
Cornelia era o fire linistita, cu o constitutie firava, cu ochi vii si inteligenti. Amandoi ii iubeau pe Verlaine, Rimbaud, Hamsun, Claudel si Ibsen, iar intalnirile lor la dejunul de la Maximillian Keller sau in jurul cestilor cu ceai de la Kunstlerkafee erau prilejuri de lungi dezbateri literare. Fara sa stie cand si cum, cei doi s-au indragostit unul de celalalt, iar ce parea la inceput o idila nevinovata s-a transformat ulterior intr-o dragoste profunda. Lucian Blaga ii declara Corneliei: ,,Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău-mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor…Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci nu ar putea vorbi cineva, dacă te-a piedut. Aş tăcea retras în mine, şi nimeni n-ar şti după moartea mea, că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ceea ce fac: Tu!” In tara, tatal Corneliei aflase despre povestea de iubire dintre fiica lui si Lucian Blaga, iar acesta avea sa-i interzica fiicei sale sa se mai vada cu tanarul poet. Incercand sa controleze aceasta idila, tatal disperat l-a trimis pe fratele Corneliei, pe Caius, sa ii urmareasca pe cei doi si sa incerce sa ii desparta. Dar iubirea lor era mai puternica decat se asteptasera cu totii. Dupa ce si-a luat licenta, Blaga s-a intors in tara si s-a dus direct la Lugoj, in Banat, ca sa ii ceara mana Corneliei de la tatal sau. „Cu licenţa teologală în buzunar, am plecat la sfârşitul lui iunie acasă, la Mama. Acasă mă aştepta o scrisoare de la Cornelia, caldă şi calmă ca anotimpul. Cornelia era încă la Viena, dar se pregătea să plece în Banat, la familia ei. Plicul sosit mai cuprindea şi alte două scrisori. Una de la Mama ei, a doua de la un frate de-al ei. Ce se întâmplase? Într-una din zile, peste care n-a licărit steua norocului, Cornelia scrisese atât Mamei, cât şi fratelui ei că „s-a logodit”... fratele Corneliei mă invita pentru luna august în localitatea lor natală din Banat „ca să ne cunoaştem”.” Desi Coriolan Brediceanu s-a opus in prima faza, mama Corneliei a fost accea care l-a convins in final sa le dea binecuvantarea. „Pe la mijlocul lui august, plecam în Banat. Nu pot spune că n-aş fi fost bine primit în casa părintească a Corneliei. Impresia, ce-o lăsasem în Banat, fusese aşadar mai prejos de orice aşteptări, ceea ce, de altfel, pentru luciditatea cu care însumi priveam lucrurile, era de prevăzut, căci nici înainte, nici după această întâmplare, niciodată nu mi-am aranjat existenţa spre a face vreo impresie. Au urmat nopţi şi zile, zile şi nopţi, şi săptămâni, sfâşiate de veghe, arse de chin. M-am retras în sângele şi în tăcerea mea. In iarna lui 1920 cei doi s-au casatorit la Cluj. Iata cum imortaliza „Lucian Blaga. Dicţionar” in „Hronicul şi Cântecul vârstelor”, inceputul dragostei lor care avea sa ii tina impreuna pana la moarte:
“De când eşti la Viena?
De la începutul lui septembrie!...
Mi-ai telegrafiat? face Cornelia mirată. La oficiu mi s-a spus tot timpul că nu s-au reluat legăturile poştale. În ultimele două săptămâni n-am mai trecut pe acolo…
Haide, liniştete-te acu! Nu înţelegi? Am sosit. Nu te bucuri? Sunt aici.”
(Lucian Blaga. Oprere vol.6, pag.247). Cornelia a fost prima muza a lui Blaga, iar poeziile inspirate de ea sunt dintre cele mai frumoase:
"Dacă lumina ar cânta vărsându-şi puzderia noi am vedea cum cântecul consuma materia." (Suprema ardere)
„La obârșie, la izvor nici o apă nu se-ntoarce, decât în chip de nor. La obârșie, la izvor nici un drum nu se întoarce decât în chip de dor. O, drum și ape, nor și dor, ce voi fi, când m-oi întoarce la obârșie, la izvor? fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?” (Cântecul obârşiei)
Cat de frumoasa a fost povestea care i-a legat o putem contura citind cateva fragmente din scrisorile pe care poetul Lucian Blaga le-a trimis Corneliei Brediceanu: „Sfinxule dragă, Lumea este un singur mare sfinx – şi Tu al doilea... Faţă de Tine nu am numai <<gânduri bune şi frumoase>> - ci şi un sentiment pe care nici porţile iadului nu-l vor clăti(na)” sau „Mireasa mea, deseori este instinctul un echivalent al inteligenţii şi inteligenţa al instinctului, căci multe lucruri le isprăveşte tot aşa de bine instinctul ca şi inteligenţa şi despre foarte multe întâmplări nu ştii, dacă au un caracter <<instinctiv>> sau <<inteligent>>. Totuşi sunt fapte alese pentru care se recere numai unul din aceşti factori: în întâlnirea noastră, fără îndoială, <<instinctul>> îşi serbează cea mai mare sărbătoare!” dar Blaga ofera multe marturii care ne fac sa ne dam seama de profunzimea relatiei dintre ei: „Iubita mea, s-apropie tot mai mult timpul, pentru ca să ni se înceapă iarăşi timpul, timpul nostru – de tinereţe, de lumină, de friguri, de fiori, de gesturi – cu semnul veşniciei pe ele.”
Din pacate, Cornelia nu a fost singura iubire a poetului, ci doar gara lui in care se intorcea intotdeauna intre multele sale rataciri. Cornelia avea sa povesteasca mai tarziu despre aceste lungi asteptari: „L-au mângâiat multe femei. Toate le-am înţeles, dar în braţele mele a murit”. Dupa casatoria celor doi, Blaga a avut o perioada de timp in care i-a fost fidel. Chiar poetul marturisea ca, la inceputul casniciei lor, femeile i se pareau frumoase si cam atat. Dar dupa 20 de ani de casnicie, Blaga s-a indragostit nebuneste de sotia prim-procurorului general din Braşov, Domniţa Gherghinescu-Vania. Dumitru Gherghinescu-Vania era poet si mare iubitor al lui Cehov de unde provenea de fapt pseudonimul Vania. Desi amandoi erau tineri (ea avea 20 de ani, iar el 29), sotii Gherghinescu-Vania formau o pereche frumoasa, dar care amandoi traiau cu amenintarea mortii in permanenta deoarece sufereau de tuberculoza, iar boala era incurabila atunci. Se pare ca intalnirea Domnitei cu poetul a generat anumite reactii emotionale. Dar Blaga s-a indragostit nebuneste. Sotia lui s-a prefacut ca nu stia de infidelitatile sale, trecand cu vederea vizitele dese si prelungi acasa la procurorul Gherghinescu-Vania. In casa sotilor Gherghinescu se intalnea cu George Enescu, Tudor Arghezi, Corneliu Baba, Ion Vlasiu, Virgil Gheorghiu, Miron Radu Paraschivescu, Demostene Botez, Ionel Teodoreanu, Petru Comarnescu si alti oameni de cultura. Dar toate aceste intalniri aveau sa scoata la iveala nebanuite stari de extaz, dar si de gelozie adanca.
“Domnita frumoasa si buna
Ca o mireasa de voievod,
Tu ai pus în gîndul meu rod,
Dupa ce l-ai nins cu floare de vara”
(Egloga )
Aceasta iubire a imbracat forma literara a volumului “Nebănuitele trepte” Singurul poem care s-a impus ulterior din acest volum a fost „Autoportret”:
„Lucian Blaga e mut ca o lebădă.
În patria sa
zăpada făpturii ţine loc de cuvânt.
Sufletul lui e în căutare,
în mută, seculară căutare,
de totdeauna,
şi până la cele din urmă hotare.
El caută apa din care bea curcubeul.
El caută apa/ din care curcubeul
îşi bea frumseţea şi nefiinţa”.
Tacerea devenise o forma noua de exprimare, care imbracase inca de la nasterea forma unui ritual, fiind cunoscut faptul ca Blaga nu a vorbit pana la varsta de 4 ani. Mai tarziu, aceasta stare de tacere avea sa fie interpretata ca un fel de cenzura transcendentala. Tacerea blagiana avea acea incarcatura sobra, acea profunzime a sensului cuvantului ce nu trebuie irosit. Poemele din volumul „Nebănuitele trepte” vibreaza de un elan erotic reintinerit, de vreme ce Blaga , aflat in toamna vietii sale, era indragostit de Domniţa Gherghinescu-Vania. Se spune că femeia era de o frumusete neobisnuita care fransese inimile multor barbati remarcabili acelei perioade. Avea o personalitate puternica si o gingasie sufleteasca deosebita. Cand a cunoscut-o, Blaga a facut o fixatie pentru femeia inteligenta si tulburator de frumoasa. Idila care s-a legat intre cei doi ramane una dintre cele mai delicate si neobişnuite din literatura romana. Nu se stie daca erosul sau amortit in preajma varstei de 50 de ani avea nevoie de o noua zvacnire sau doar filonul sau poetic avea nevoie de o alta muza:
„Nu trebuie decât puţin să-mi ajuţi
c-un surâs sau cu-n val de frumseţe
năvălit în obraji”.
Insusi Blaga avea sa ii scrie intr-o scrisoare Domnitei ca sotia sa Cornelia „mai închide[a] un ochi” la acest joc amoros inofensiv si ca sotia ii permitea „orice, cu o singură condiţie: poeziile să fie frumoase”. Multi sunt de parere ca relatia dintre cei doi a fost doar platonica, de vreme ce „cei doi nu erau lăsaţi niciodată de Cornelia să rămână singuri”. Nebunia acestei iubiri a fost stransa cu grija de poet si i-a dat o forma in volumul „Nebănuitele trepte” in care acesta a descris aparitia si evolutia acestei iubiri caruia nu a vrut sa i se opuna, dar nici nu a lasat-o sa sa ii devasteze linistea caminului conjugal.
Domnita isi transformase casa intr-un veritabil salon al artelor, iar Arghezi si Blaga i-au daruit iubirea lor. Ambii poeti au transformat-o in muza si i-au dedicat poezii.
Incantare
Domnita din tara barsana,
lumina sunt, inima, rana.
Trimite-ti-as veste sa stii
veninul cu ce bucurii
pe masa-mi s-amesteca-n cana,
Domnita din tara barsana.
Din visuri nascute in zori
trimite-ti-as negrele flori.
Dar teama imi e ca le pui
la soare-n rascrucea oricui.
Ramaie, ah, toate in umbra.
Invoalta minunea lor sumbra
sa creasca sub stea nazdravana.
Lumina sunt, inima, rana.
Lucian Blaga
|
Domnita
De-amar de timp, scriindu-ti si cantand,
Stau cu-o ureche-n zid si la pamant.
Pridvorul tau, de sus, din turla mare,
Nu a cinstit scripcarul cu o floare.
Tocita-i pana-n slova ta,
Si corzile, nici ele, nu mai pot canta.
Domnita cu cinci turle la cetate,
Rabdai aproape anul jumatate,
Si-n asteptare, numar ca nebunii
Luceferii rotiti din coada lunii.
Nici slut nu sunt si am destoinicie
Si la stihiri, dar si la cerbicie.
Nu te cersesc.Te vreau.Am dreptul.Sunt
Legat de umbra ochilor tai crunt,
Si-s doara Fat-Frumosul din poveste,
Ajunga stihurile-aceste.
Mai zic atat: Ia seama bine,
Ca-s neam din hotii fetelor Sabine.
Tudor Arghezi
|
Cartea “Domniţa nebănuitelor trepte” contine scrisorile dintre Domnita Gherghinescu - Vania si Lucian Blaga, corespondenta purtata acum 50 de ani. Din lectura lor transpare o iubire spirituala delicata in care isi impartasesc impresii despre arta, sensul creatiei si sensul iubirii, dar dezbat si subiecte cotidiene despre editarea cartilor, probleme de sanatate, impresii de calatorie, subiecte in care se face referire la familie si prieteni comuni. Se pare ca sotii lor au avut o atitudine absolut admirabila vis-à-vis de partenerii lor de viata: poetul Dumitru Gherghinescu-Vania, soţul Domnitei, si Cornelia, sotia lui Lucian Blaga. Cea din urma a urmarit si vegheat cu atentie corespondenta celor doi: "Cornelia, care mi le-a transcris, găseşte că Ardere e poezia cea mai frumoasă de acest gen… Şi mai ştii ce-a spus? Zicea: dacă Domniţa nu se face sănătoasă nici după o asemenea poezie…! […] Cornelia găseşte că Dumbrava roşie e foarte frumoasă, ca şi celelalte multe poezii scrise pentru cineva. Şi a dăugat: «… orice, cu o singură condiţie: poeziile să fie frumoase!» - Nu e splendidă această fiinţă?". Domniţa Gherghinescu Vania a respectat rolul sau in viata poetului, asumandu-si locul in planul secund de unde citea opera poetului inspirandu-l. Intre 1941-1945, pasii poetului au facut carare catre casa ei , dar , dupa o vreme, si-a dat seama, asa cum singura avea sa marturiseasca: „căutasem în ea (Domniţa) în primul rând izvoarele poeziei, artei, ea în schimb căuta poeţii, artiştii, nu pe cineva anume ci prietenia acestora”. Prezenta musafirilor in casa Domnitei il mahnea pe Blaga care nu se sfia sa marturiseasca: „Pentru asta s-au tocit rând pe rând fiorii, pentru asta mi s-au rărit drumurile la Braşov…”. In acea perioada l-a consolat o alta femeie, Eugenia Muresan, femeia care incepuse sa isi impuna prezenta atat in viata sa personala , cat si in poeziile sale:
“Dacă m-aş pierde,
Drum prin cimitire,
Zi şi noapte,
Prier” .
Eugenia era sotia protopopului Florea Mureşan, un om citit si cu o vasta cultura. Sotia sa, Geni, cum i se spunea, iubea literatura si nu se sfiise sa scrie ea insasi poezii ce fusesera publicate mai tarziu. Blaga avea sa marturiseasca: „mă simt foarte bine în această casă, în care port discuţii frumoase despre problemele filozofice cu Florea Mureşan, dar mai ales m-atrag conversaţiile pe teme literare şi cotidiene cu Geni. Ce minte arcuită, ce cascade de idei la această femeie. La puţine femei găseşti aşa fântână de dar. În preajma ei m-au inspirat multe lucruri şi i-am scris multe poezii”, iar Geni Mureşan consemna in jurnalul sau: „Sânt prietenă de mai mulţi ani a domnului Blaga, cel mai mare filozof şi poet, aşa cum Veronica Micle a fost prietena lui Eminescu”. Dar aceasta idila nu avea sa dureze foarte mult, pentru ca o alta avea sa ii ia locul, mentionata de catre Constantin Ţoiu in lucrarea “Memorii din când în când”, in care autorul face referire la o alta iubire de-a lui Blaga, pe numele ei Coca Radulescu:
“Era la Urziceni, în 1939. Studentă la Litere – cum am spus – Coca Rădulescu nu se amestecase niciodată cu noi, golanii târgului. Era o fată serafic de frumoasă, blondă, gingaşă, suferea de ftizie, iar febra ce o mistuia punea pe figura ei emaciată un aer de distincţie orgolioasă. Maladia o izolase de lume. Taică-său, avocat şi moşier, voia s-o trimită în Elveţia, dar Coca refuza să plece în Elveţia. Ceva mai târziu înţeleseserăm de ce.
Vară năprasnică. Arşiţă, praf. Ce agravează şi mai mult tuberculoza. Şi, în acest peisaj balcanic torid, în târg soseşte în vizită, la Coca, direct din spaţiul său mioritic incomparabil, Blaga, Lucian Blaga, marele poet.
Noi nu aflaserăm încă. De căldură, jucam cărţi într-o pivniţă adâncă luminată de trei gazorniţe prinse de bârnele groase de stejar şi care ne dădeau ceva spectral. Asta se vedea doar în micile pauze ale jocului.
Altfel ne chioram concentraţi asupra cărţilor împărţite. Îmi intraseră trei nouari. Lui Lică, cel mai bun prieten al meu, trei dame şi mă curăţase. Şi chiar în momentul acela, când Lică triumfa, cineva s-a aplecat pe gura chepengului deschis al pivniţei şi a ţipat tare:
“A venit Blaga la Urziceni!”
Era un elev cuminte din ultima clasă de liceu, care nu juca cărţi, dar citea cărţi. Vestea mie mi se păruse mai tare decât căderea unui meteorit şi, cu nouarii mei perdanţi aşezaţi la vedere pe masa joasă, pe care ţăranii trântesc mămăliga, mă miram că nu auzisem bubuitura corpului ceresc, venind din spaţiul său mioritic şi căzând drept, dar ştiţi cum?… drept în Isarlâk…
Fuseseră câteva reacţii. Lică, de pildă, strângând bucuros banii câştigaţi, zisese: “Ce-o mai fi căutând şi ăsta-aici?”, scârbit, ca toţi câştigătorii prefăcuţi. Nimeni din târg nu ştia ce aveau să afle în curând toţi. Puiu, fratele “prinţesei”, cum îi spuneam noi în ciudă, nebăgaţi în seamă, care intrase în jocul nostru de pocher al patrulea, habar n-avea.
Coca păstrase cu desăvârşire taina iubirii ei până în ziua caniculară de iulie. “De-aia nu vroia ea să plece în Elveţia!” făcea Puiu, în zilele următoare, lovindu-se cu palma peste frunte.
Prin 1956-60, Puiu, sărac, decăzut, persecutat ca fiu de exploatator, venise la mine la “Gazeta literară” cu nişte scrisori de dragoste, în manuscris, – cum am mai arătat – pe care se gândea să le vândă. Erau poeziile de dragoste, vreo douăzeci şi ceva, pe care Lucian Blaga i le închinase surorii sale.
Le-am citit cu ochii mei. Mi se păruseră cele mai frumoase poeme de iubire din câte citisem până atunci din Blaga. O comoară. Şi Puiu, fără slujbă, căzut în patima beţiei, voia să le vândă. Am încercat să-l opresc; sau măcar să-l conving să se ducă la Academie cu ele, să nu se piardă. Nici nu ştia cât ar fi trebuit să ceară şi mă întreba cât şi nu ştiusem ce să-i răspund; lui, care, la Urziceni când făceam chefuri, rostea cuvintele istorice: … Omazule, tu, na cheia asta şi ia din hambarul ăla mic primul sac din dreapta cum intri, vezi ăla de-i cârpit… Plătea lăutarii cu grâu, boiereşte pe foametea ce se lăsa… Dumnezeu să-l ierte pe Puiu. Era boem cum sunt alţii doctori.
N-am rezistat şi am ieşit din beci în canicula de-afară. Nici nu mai puteam continua partida, Lică mă lefterise.
Peste nici un ceas, văzusem trăsura moşierului-avocat şi în ea, cu o umbrelă albă, pe Coca şi pe Blaga alături, vorbindu-i; iar Coca râdea fericită cum n-o mai văzusem niciodată râzând, îmbrăcată toată în alb şi cu o pălărie largă de pai cu panglici bleu care fluturau în trapul cailor graşi, oarecum moleşiţi de căldură.
Rămăsesem încremenit în praful gros stârnit de trăsură. Făcuseră un tur prin târg şi prin împrejurimi.
A doua zi, căutându-l pe Lică, zărisem din nou trăsura luând drumul gării. Coca mâna caii semeaţă, însă tristă, tulburată. Cel puţin astfel mi se păruse mie…
Un an mai târziu murea. Mormane de liliac îi acopereau mormântul. Era de Paşti.
De atunci ştiu că liliacul miroase dulce, suav, şi-a moarte şi-a iubire, împerechindu-le..” Pe Coca, Blaga o cunoscuse la Sibiu, unde aceasta fusese trimisa de catre profesorul Rosa del Conte de la Universitatea din Bucuresti, ca sa traduca unele din poeziile lui Blaga. Acest lucru reiese din scrioarea pe care poetul i-a trimis-o fiicei sale in anul 1946, in care acesta scria: „PS. Cred că ai aflat că biata, neuitata Coca a încetat în noaptea de 8/9 aug. Eta Cianciolo a văzut-o în sicriu: era frumoasă și surâdea. Când vii la Cluj, am să-ți dau să citești un foarte frumos roman, Sparkenbrocke, de Ch. Morgan. Coca mi-a spus în decembrie: „Întâmplarea noastră seamănă cu Sparkenbrock”.
Ultima prezenta semnificativa feminina din viata lui Blaga s-a numit Elena Daniello si era medic stomatolog. Sotul ei, Leon Daniello, era om de cultura si mare iubitor de literatura romana si universala, iar sotia acestuia era sufletul seratelor literare. In casa familiei Daniello de pe str. Eminescu nr.3, Lucian Blaga a petrecut multe dupa amiezi ascultand muzica lui Bach, Beethoven. Dar nici aceasta nu avea sa fie ultima sa iubire. Nu dupa mult timp, in viata sa si-a facut aparitia Viorica Manta, sotia doctorului Cornel Manta de la Gura Raului care era prietena si gazda familiei Daniello. Aici poetul si-a petrecut concediile estivale intre anii 1950-1958 si tot aici avea sa fie celebrata casatoria fiicei sale, Dorli, cu matematicianul Mihai Gavrila, naşi fiindu-le dr. Leon Daniello si dr. Cornel Manta. In casa Vioricai se mutasera seratele literare, iar in centrul atentiei nu se afla nimeni altul decat poetul Lucian Blaga. Corespondenta dintre cei doi ridica voalurile incertitudinii asura relatiei dintre cei doi: „Mă gândesc, dragă Ica, la un timp de mult trecut. Bucuria ce-o aveam în 1914, de câte ori te vedeam jucându-te într-o curte despărţită de-un zid spre stradă, şi când te chemam pe nume „Ichi” bucuria aceea zic, trebuie să fi fost un presentiment al trăirilor de azi…”. Doamna Ica era femeie versata si stia cum sa-l ademeneasca pe poet la Gura Raului, trimitandu-i tuica si mere. In vremea aia, la Cluj, Blaga traducea Faust, Goethe si Rillke si-i trimitea si Icai o copie scriindu-i: „…deocamdată îţi trimit o traducere din Rillke. Căci eşti o amatoare, dacă nu mă înşel. S-o citeşti încă de zece ori până când poezia începe să cânte în tine. Dacă ţi se vor aprinde uşor obrajii, te sărut Lucian” .
Blaga, pentru mine, ramane unul dintre poetii mei de suflet. Indiferent de iubirile care i-au marcat viata si i-au inspirat poezia. Daca ma gandesc la poezia lui, oricat de multe as sti si as iubi, una imi vine in minte imediat ce ii soptesc numele:
"Frumoaso,
ti-s ochii asa de negri incat seara
cand stau culcat cu capu-n poala ta
imi pare
ca ochii tai adanci sunt izvorul
din care tainic curge noaptea peste vai
si peste munti si peste sesuri
acoperind pamantul
c-o mare de-ntuneric.
Asa-s de negri ochii tai,
lumina mea." (Izvorul noptii)
La final de material, fara sa vreau mi-am amintit de un mesaj pe care fiica mea mi l-a trimis acum cateva luni, dupa ce a lecturat unul dintre materialele mele publicate pe blog. Ma intreba daca imi dau seama ca scriu in termeni laudativi despre barbati care nu si-au respectat si iubit indeajuns sotiile, ramanandu-le fideli. N-as vrea sa par mai intelegatoare decat sunt, dar se pare ca arta in sine presupune o ardere interioasa intensa, care se naste din iubire si moare o data cu ea. Sper ca acest lucru este valabil pentru ambele sexe , asa incat si femeia sa aiba sansa unei razbunari reale si scuzabile , care sa mentina echilibrul emotional si artistic intre sexe.
