Prizonier in trecut: Aurora Fulgida

In perioada interbelica era suficient sa ai titlu nobiliar, sa fii frumoasa si talentata si sa frecventezi un salon literar de bonton ca sa faci parte din high class-ul oricarei capitale europene. Romanecele aveau ceva in plus: erau considerate exotice si asta nu neaparat datorita charm-ului lor indubitabil, educatiei sau frivolitatilor de salon, ci mai cu seama pentru faptul ca Romania era considerata o tara indepartata, exotica. Probabil ca nici atunci europenii nu se-mpiedicau prea des de Romania si o cautau cu indiferenta pe harta Europei, plictisindu-se inainte sa o gaseasca. Un lucru ramane cert: ca erau considerate fascinante datorita frumusetii si educatiei lor. Si cum o peveste savuroasa traieste mai mult decat personajul care a creat-o, astazi voi vorbi despre Aurora Fulgida. 

Pe numele sau real Aurelia Ciocanescu, ea  s-a nascut pe 27 august 1880 in Bucuresti, in cartierul Uranus, alcatuit din case frumos aranjate dupa arhitectura tipic pariziana si care, din pacate, astazi nu mai exista. Provenind dintr-o familie buna in care regulile si convenientele sociale trebuiau respectate, Aurora a beneficiat de privilegiile clasei sociale din care facea parte. Era o lume romantica in care lumea buna se intalnea la  Capsa sau Union. Era perioada in care marii artisti din Europa urcau pe scena Teatrului National, avand cate trei spectacole pe zi. Aurora se uita cu ochii mari la aceasta lume colorata si se simtea atrasa de mirajul unei lumi interzise. Pentru o fata de familie buna, a fi actrita sau dansatoare era acelasi lucru cu a fi curtezana. Cand in 1896 a fost difuzat primul film in Bucuresti, Aurelia si-a decis  destinul. Avea atunci 17 ani. 

Fire rebela si cu mintea bulversata de vise,  a fugit de-acasa, alaturandu-se unei trupe de teatru amblunat de mana a doua, aflata in turneu prin Europa. Visa sa devina o actrita si o dansatoare celebra. Plecase in lume cu dorinta sa o cucereasca si sa si-o astearna la picioare. Probabil ca si-a dorit atat de mult, incat dorinta i s-a implinit: avea sa devina cea mai stralucitoare diva a filmului mut  sud-american. La inceput a ajuns la Milano unde s-a angajat ca dansatoare intr-un cabaret si unde a fost figuranta timp de 2 ani de zile. O revista braziliana ii luase un interviu sumar cu privire la activitatea ei din Italia unde noaptea dansa, iar ziua lua lectii de actorie si balet, platindu-si orele cu bruma de bani castigati cu efort. Asta pana intr-o zi in care un impresar italian a vazut-o atat pe ea, cat si flacara ei interioara care cucerea si subjuga sala. Atunci a bagat-o intr-o trupa serioada de actori care pleca in turneu in Europa si in Argentina. 

Numele sau pe afis a ajuns in scurt timp sa umple salile de spectacol. Iar din Buenos Aires pana la Rio de Janeiro nu a mai fost decat un pas. Intr-o zi, i-a batut in usa cabinei un barbat elegant, in jur de 40 de ani, care i-a oferit rolul vietii ei, sansa de a deveni celebra. Acesta a fost Antonio Leal, un fotograf portughez care scria scenarii, filma, monta, developa. Era un cineast si un regizor desavarsit, care a turnat primele filme facute vreodata pe continentul sud-american. In 1916 a primit primul  rol principal in filmul “Luciola”, regizat de Franco Magliani. Filmul fusese facut dupa romanul unui mare scriitor brazilian, José Martiniano de Alencar. 

Aurora a acceptat rolul in pofida scenariului indraznet, interpretand un rol senzual, care a transformat-o peste noapte intr-o diva. Era perioada de inceput a filmului mut, in care miscarea, privirea, gestul, mimica, totul era limbaj non-verbal.  Aurora seducea cu  privirea absenta, de felina somnoroasa si nazuroasa, iar frumusetea ei rapitoare innebunea  barbatii si scandaliza femeile din inalta societate braziliana. Rolul pe care Aurora l-a jucat era acela al unei femei mondene, a carei dragoste este luata in derandere de catre partener, pana in momentul in care  aceasta s-a urcat pe o masa in timpul unui dineu si si-a  aruncat hainele de pe ea in vazul tuturor celor prezenti. Scena a facut furori si a generat un imens scandal, dar Aurora s-a transformat dintr-o necunoscuta o mare actrita. Nume celebre ca Lyda Borelli sau Francesca Bertini au cazut in umbra Aurorei. Incepuse vremea ei!. 

Acesta a fost mementul lansarii si timp de 10 ani a dominat intreaga cinematografie braziliana. A jucat in Roza care-si pierde petalele, in Datoria de a iubi si multe altele. Lumea o adula, politicientii ii cautau compania, producatorii o curtau si rasfatau, iar barbatii cadeau rapusi de pasiuni fulgeratoare. Criticul si regizorul Corneliu Medvedev o descria pe Aurora fara sa faca economie de epitete astfel: 

 „Era de o frumuseţe răpitoare. Ochii ei erau întunecaţi, adânci, misterioşi, era în ei o tăcere, o aşteptare, o promisiune, ceva tulburător, care-i făcea pe bărbaţi să încremenească în prezenţa ei. Avea o nelinişte tăcută, care exploda uneori, în accese de o energie formidabilă, avea o prezenţă extraordinară, şi în acelaşi timp, părea dusă pe altă lume. Avea piele albă şi părul negru adânc, dar ochii, mai ales ochii, o făceau să fie ceea ce era Parea ca este o fiinta cladita in jurul ochilor." 

In Rio l-a cunoscut pe Francisco Serrador, posesorul unui imens imperiu cinematografic in toata America latina. Desi mai mare decat ea cu 20 de ani si casatorit, ei aveau sa ramana impreuna pana la sfarsitul vietii lor.  Francisco Serrador i-a daruit o vila extravaganta pe bulevardul Amaro, din Rio, unde ea a locuit pana la moartea sa si unde si-a deschis un salon romanesc pentru toti politicienii, artistii si diplomatii brazilieni. Usa lor era larg deschisa pentru toti romanii aflati in exil, printre care se numara si  ex-regele Carol al-II-lea, deja casatorit cu Elena Lupescu. Povestea adulteriana de amor regal terminata intr-un scandalos mariaj fascina intreaga lume, iar Aurora se simtea privilegiata de prezenta celor doi protagonisti in salonul ei romanesc. Printre cei care frecventau salonul Aurorei se numarau: scriitorul Duliu Zamfirescu, Gheorghe Marinescu, marele neurolog, ministrul de externe Mihail Manoilescu, pictorul Eustatiu Stoenescu, poetii Stefan Baciu si Faust Bradescu, soprana Haricleea Darclé, cantareata de opereta Florica Cristoforeanu, mezzo-soprana Elena Teodorini. Aurora purta straie romanesti, etaland frumoasele camasi traditionale romanesti si esarfele de borangic. Pe imensele sale terase se aduna toata lumea buna din Rio. Cand doreau sa fie singuri, se retrageau la cealalta resedinta a ei, pe Insula Guvernatorului, o vila cocheta ridicata pe malul oceanului, daruita tot de Francisco. In 1929, cand era filmului mut a apus, Aurora a ales sa se retraga din lumina refectoarelor. Desi Francisco s-a stins prin anii '60, Aurora Fulgida a murit in anul 1970, in casa daruita de iubitul ei Francisco Serrador. 

Desi numele ei a ramas in istoria filmului sud-american, in Romania prea putini stiu cine a fost. Am tinut sa spun aceasta poveste ca sa nu se piarda, dar mai cu seama sa nu moara! Pentru ca au fost multi romani care au facut cinste Romaniei dincolo de hotarele ei, iar istoria lor trebuie sa nu dispara.

Lugojul si aportul sau la economia banateana inainte de nationalizare

Am vorbit pe larg despre unele dintre orasele interbelice din Banat, dar nu am dezvoltat inca un material despre Lugojul interbelic, considerat un orascultural,care a dat personalitati de seama precum Traian Grozăvescu, Ion Vidu, Filaret Barbu, Caius si Tiberiu Brediceanu, Anisoara Odeanu, Valeriu Braniste, Cassian Munteanu si multi altii. Cum nu am vorbit decat sporadic despreindustria Lugojului din anii 1920 – 1930 decat atunci cand am vorbit despre apa minerala Buzias si deja celebrul industrias Jakob Muschong. Acesta a fost un dezvoltator cu afaceri in diverse domenii, care detinea fabrici de caramida si tigla, fabrica de apa minerala Phoenix si statiunea balneara Buzias, cai ferate,afaceri imobiliare si vaste domenii forestiere. Dar industria lugojana avea multi oameni de afaceri cu companii profitabile: fabrica de liqueur „Baumel Steiner & Co”, fabrica de calapoade, „Industria Textilă” SA, fabrica de pielarie Kiszela SA ,fabrica de vatelina „Lana”, Tesatoria „Lengyel & Co”, tesatoria mecanica„Mercur”, moara Clara, „Moara si Tesătoria”, tesatoria lugojana R Barat,

tipografii, tabacarii, ateliere mestesugaresti, biroul de expeditii „Banatul”, banca si casa de economii „Carasana”, „Creditul Banatean”, corporatia meseriasilor cu traditie si multe altele.

Figura cea mai reprezentativa in randul industriasilor ramane cea a lui Jakob Muschong, un etnic geman, nascut in Sankt Hubert din Banatul Sarbesc. Desi a pornit ca simplu muncitor, el a a ajuns un reputat om de afaceri care, casatorit fiind cu Margareta Bohn, nascuta inJimbolia intr-o familie de svabi, s-a ocupat de o mica fabrica mostenita de sotia lui.

Acela a fost momentul care i-a deschis perspectiva unui veritabil om de afaceri.A preluat ulterior o fabrica de caramida care avea in stoc atata caramida incat isi amortizase din start investitia si ramasese si cu profit. A cumparat mai apoialta fabrica de caramida in Lugoj si alte localitati, case, vii si terenuri agricole,culminand cu statiunea Buzis. Sotia sa, Margareta Bohn, umbla in straie svabesti si lua la pas locurile in care sotul ei avea afaceri. In timp ce vizita statiunea, a vrut sa intre in casino, insa angajatii nu i-au permis accesul deoarece nu eraimbracata corespunzator. Ulterior, ea a aflat ca statiunea Buzias avea datorii la banca si si-a sfatuit sotul sa cumpere politele. Muschong a inceput constructia fabricii de apa minerala si a continuat procesul de dezvoltare a statiunii. Atunci Muschong a pus bazele „Muschong – Baile Minerale Buzias SA” care cuprindea: strandul si captarile de apa, adaugandu-i apoi fabrica de ape minerale „Phoenix”, Hotel Grand, Hotel Phoenix, centrul de tratament si multe altele. In 1907, fabrica avea o suprafata de 700 metri patrati, unde lucrau 36 de muncitoricare imbuteliau un milion de sticle pe an si 1.000 kg de bioxid de carbon zilnic.Tot in scop turistic, in 1907 a construit o linie de cale ferata pe o lungime de 2,5 km, care lega gara Buzias de centrul statiunii. Pe aceasta linie se transporta apa minerala îmbuteliata si buteliile cu dioxid de carbon, de la fabrica la gara Buzias. La vremea aceea, exista “gara mare”, asezata in afara localitatii, si “gara mica” sau Gara Buzias Bai, amplasata in centrul statiunii. Dar Jakob Muschong mai detinea si fabricile de caramida de la Sannicolau Mare si de laSantimbru (undeva langa Alba Iulia), alta la Budapesta, care era condusa de unul dintre ginerii lui. Detinea paduri si proprietati pe langa Petrosani, in zona Nadragului.In perioada sa, Buzias-ul era singura statiune balneara cu linie ferată proprie. Muschong insusi o inaugurase in 1914 si avea o lungime de 2,3 km. In1896, s-a dat in folosinta calea ferata Timisoara-Buzias, iar un an mai tarziu,linia Gătaia-Buzias-Lugoj. Deoarece gara se afla relativ departe de statiune, Muschong a ridicat gara mica, oferind astfel posibilitatea turistilor veniti de la Viena sau budapesta sa coboare din tren chiar in mijlocul statiunii. Jakob Muschong a achizitionat doua locomotive, „Etelka” şi „George”iar „Die Kleine Bahn”, adica trenul mic, a inceput sa circule din 1914. In perioada de maximavant economic, o parte din industriasii mai mici din Buzias , invidiosi pe familia Muschong, au dat foc Cazinoului si au distrus fabrica de caramida, impreuna cualte proprietati. La nu mult timp dupa asta intamplare, avea sa vina nationalizarea.

Despre Muschong s-au spus multe. Daca sunt simple legende sau adevaruri definitorii este greu de spus. El a avut trei fete si un baiat pe care l-ar fi vrut mostenitorul imperiului pe care il cladise. Dar viata avea sa il puna in fata unei mari incercari. Se zice ca, intr-o zi, baiatul neastamparat se juca impreuna cu una din surorile lui, iar la un moment dat, ar fi alunecat si-ar fi cazut pe geamintr-un arac de trandafir, care i-ar fi strapuns trupul. Desi l-au dus imediat la spital, viata lui nu a putut fi salvata si-ar fi murit dupa 2 saptamani in urma unei peritonite cu complicatii severe. Legenda scoate la iveala una dintre trasaturile de caracter ale batranului care, dupa decesul singurului sau fiu, a adunat toate sticlele de apa minerala din spital si le-a dus inapoi in depozit. Desi s-ar crede ca batranul era un personaj zgarcit si ursuz, acesta daruia angajatilor sai cate un porc de Craciun si lemne de foc pentru iarna.

O alta legenda vorbeste despre o intamplare in care Muschong, in timp ce venea cu birja de la Balint spre Lugoj, a pierdut pe drum o geanta plina cu banii care trebuiau sa fie impartiti in salarii pentru angajati. Cand a ajuns la fabrica, si-a dat seama ca geanta o ratacise unde pe drumul dintre banca si fabrica. A intors birja in mare graba , iar pe drum s-a intalnit cu un tarance mana cu batul o vaca spre casa. In varful batului avea spanzurata de un ciot geanta lui cu bani. Dupa ce si-a recuperat geanta, Muschong i-a dar niste bani taranului, spunandu-i sa mearga sa isi ia ceva cu bruma de bani ce-o primise, daca nu a stiut ce sa faca cu sacul plincu bani! Taranul nu avusese curiozitatea sa deschida geanta si habar n-area ce avere plimba in bat. Cat adevar este in aceasta poveste, nimeni nu stie. Dar un sambure de adevar o exista pe undeva. Cele trei fiice s-au casatorit si s-au asezat la casele lor. Cea mare s-amaritat cu un ofiter maghiar si-a plecat la Budapesta. Sotul ei, Emerich Szappanos a fostdirectorul fabricii de tigla din Budapesta. Margarethe s-a maritat tot cu un alt maghiar, Adalbert Szladek, care a fost numit directorul fabricii de la Santimbru. Katherina sau Katica, cum ii spuneau apropiatii, s-a maritat cu Elemer Patyanszky, iar acesta a condus, la Lugoj si Buzias, afacerile mari ale lui J. Muschong, dupa moartea acestuia in 1923. Muschong si-a dorit foarte mult sa construiasca o casa pentru familia lui. Astfel el s-a decis sa ridice Palatul Muschong , amplasat la intersectia strazilor Cernei si Mocioni.

Dar Muschong nu a mai apucat sa locuiasca acolo pentru ca palatul a fost finalizat dupa 4 ani de la decesul acestuia. Cladirea a fost proiectat si ridicata de catre arhitectul Ferenczik pe locul unor case mici si darapanate. Cladirea era formata din subsol, parter, etaj si mansarda si avea doua intrari : una principala si alta laterala, pe colt. Intrarea de dupa colt era pusa in evidenta de 6 coloane cu capitel corintic, incadrand balconul si cele 3 geamuri care se terminau in semicerc. Acoperisul întrerupt de opt lucarne care iesea in relief, se termina cu geamurile mansardei. Cladirea avea o cupol hexagonala sustinuta de 6 atlasi si se termina cu un turnulet. Fatada era pusa in valoare de jocul de linii verticale si orizontale, care incadrageamurile realizate in stil neoclasic. 

Pe frontoane erau sculptate basoreliefuri care ii reprezenta pe Mercur si Dionyssos , doua personajele antice grecesti,din ale caror cornuri ale abundenteise revarsau fructe si ciorchini grasi cu struguri. Fatada era vopsita initial cu tonuri de ocru, galben si bej. Casa a fost proiectata astfel incat la parter sa functioneze birourile fabricii de caramida si cateva magazine, iar la etaj sa locuiasca familia. Dupa nationalizare, cladirea a fost transformata in sediulHotelului Timisul. Dovada trecerii lui Muschong pe aceste locuri o reprezinta sicripta familiilor Muschong, Patyanszky si Szladek, care inca se gaseste in Cimitirul Romano-Catolic din Lugoj. Muschong este reprezentat in marime naturala, fiind asezat pe un tron. Langa el, apare un inger care ocroteste un tanar, cel mai probabil reprezentarea singurului sau fiu care murise intr-un joc stupid. Daca despre batranul Muschong nu toate legendele il prezinta ca pe un personal pozitiv, despre ginerele lui, Elemer Patyanszkz, batranii din Lugoj si Buzias povestesc si astazi cum venea cu automobilul sau Buick si se oprea sa stea de vorba cu toata lumea. Era apropiat de oameni si ii ajuta intotdeauna.

Dar nu as vrea sa aveti impresia ca svabii detineau monopolul in economia lugojana, pentru ca ar fi o exagerare. Pana la cel de-al Doilea Razboi Mondial, inLugoj traia o importanta comunitate evreiască, care avea un cuvant greu de spus pe harta economica a orasului. In industria textila lugojana erau angajati peste 600 de muncitori si tesatoare de stofe care lucrau la cele 52 războaie mecanice si in atelierele de vopsitorie.Desi nu toate erau asa de mari, in Lugoj exista o fabrica in care 20 de muncitori aduceau profituri foarte mari patronilor lor. Fabrica era cunoscuta atat in Romania, cat si in vechile teritorii ale fostului Imperiu Austro-Ungar, iar aceasta nu era alta decat fabrica de liqueur ”Baumel – Steiner”. Fabrica detinea magazii, depozite de invechire a lichiorurilor cu aromă de migdale si de portocale.

Dar Fabrica producea si alte specialitati care erau exportate si apreciate de catre onorabila clientela. Retetele erau secrete si create de catre un alt asociat, Ignatie Wasservogl, unspecialist care a creat o colectie de esente originale.Afacerea era una de familie, iar cei 3 asociati erau cumnati. Sarcinile lor erau clar definite si bine respectate: Steiner se ocupa deadministratie, Baumel, de vanzare, iar Wasservogl, de productie. Fabrica detinea camioane proprii, dotate cu platforme pe care se incarcau sticlele cu bautura sau materia prima necesara procesului de productie. Alcoolul si spirtul nu erau importate, pentru ca existau fabricile de la Margina si ”Moara şi Ţesătoria” lugojana, care aveau distilerie de spirt. Recesiunea si datoriile nerecuperate de la parteneri aveau sa ii oblige pe cei 3 proprietari sa transforme in 1940 facrica in societatea „Baumel Steiner et Company”, acceptand numerosi noi asociati. Dar asta nu i-a scutit de falimentul care avea sa vina 3 ani mai tarziu cand statul a decis anularea tuturor debitelor catre comerciantii evrei, fara sa le anuleze datoriile pe care acestia le aveau la banci.

http://www.slideshare.net/ghineadaniela1/lugojul-presentation

A. Braun - Mare casa de muzica Timisoara

EXConsiderat a fi unul dintre cei mai de seamă constructori de flaute din întreaga lume, maestrul Anton Joseph Braun deţine trei patente internaţionale pentru inovaţiile  sale, în Germania şi S.U.A. De ani buni este invitat permanent la cele mai prestigioase evenimente flautistice din Europa şi Statele Unite, precum “Frankfurt Messe” ori “New York Flute Convention” şi a dus peste tot în lume numele oraşului său natal, Timişoara. Realizările deosebite ale Domniei sale în arta construcţiei de flaute şi piculine l-au făcut cunoscut pe întreg mapamondul. Flautişti de faimă internaţională cântă astăzi pe instrumentele ieşite din mâinile lui Anton J. Braun. Anton J. Braun este descendentul unei familii germane de constructori de instrumente muzicale, familie care s-a stabilit în Timişoara în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.  S-a născut în capitala Banatului în 1940 şi, încă de tânăr, a ucenicit în atelierul tatălui său, Anton Michael Braun, care, după ani de zile de construit instrumente de suflat, s-a dedicat, din 1958, exclusiv construirii de saxofoane. Activitatea acestui atelier s-a desfăşurat, cu succes, până la finele anilor 70’, la Fabrica “Victoria” (cunoscută şi sub numele de Guban), fiind preluată în 1973 de către fiul Anton J. Braun şi condusă de acesta până la plecarea sa în Germania, în anul 1977. Povestea familiei Braun a continuat însă în Germania, unde Braun fiul a început să construiască piculine, în anii 80’, într-un mic orăşel de lângă Frankfurt, Egelsbach, loc în care se află şi astăzi atelierul “Braun”. Aici lucrează împreună Antonia Eva Braun, fiica lui, cea care duce tradiţia familiei Braun la a cincea generaţie în această meserie rară. În 12 aprilie a acestui an, în deschiderea Festivalului “Timişoara Muzicală”, maestrul artizan timişorean  se va afla în oraşul de pe malurile Begăi, fiind invitat special al Filarmonicii „Banatul”. Cu această ocazie, maestrul Rolf Bissinger, flautist în orchestra Operei din Frankfurt, cu care Anton J. Braun a colaborat de-a lungul anilor pentru a-şi perfecţiona instrumentele, va cânta concertul pentru flaut şi orchestră de Carl Reinecke, cu un flaut construit special pentru el de către prietenul său de o viaţă, Anton J. Braun.

Oradetimis.ro vă invită să citiţi, în exclusivitate, un interviu realizat de tânărul flautist Vlad Colar, membru al Filarmonicii Banatul din Timişoara, cu maestrul Anton Braun. Fotografiile fac parte din arhiva personală a domnului Braun.

Trăiţi de peste 30 de ani în Germania. Ce înseamnă, pentru dumneavoastră,revenirea la Timişoara, oraşul în care v-aţi născut?

 E o mare bucurie să mă întorc la Timişoara, mai ales că e prima dată când revin după plecarea mea în 1977. De multe ori visez cu canalul Bega de care mă leagă aşa de multe amintiri. Pe Bega am făcut canotaj, am înotat, mi-am petrecut copilăria, şi tot pe Bega am plecat în Germania. La acea vreme  aveam 36 de ani, iar anul acesta se împlinesc 36 de ani de când trăiesc în Germania.

Timişoara era o bijuterie a Europei, un melanj de culturi, în afară de români erau unguri, nemţi, sârbi, evrei. Tipic pentru Banat. Asta făcea atmosfera să fie specială, pentru că oamenii veneau la Timişoara pentru un nou început, şi asta crea o energie constructivă. Foarte multe lucrări care s-au făcut mai apoi în Viena s-au “experimentat” prima dată la Timişoara. De exemplu, iluminatul electric stradal. Putem spune că Timişoara a fost laboratorul Monarhiei. Eu şi sora mea am rămas în Frankfurt tocmai pentru că se aseamănă mult cu Timişoara.

Sunteţi absolvent al Politehnicii timişorene…

Am absolvit Politehnica în 1973, ca inginer electro-mecanic, iar aceste studii au fost o completare necesară la ceea ce ştiam deja să fac. Politehnica m-a ajutat să îmi formez o perspectivă în toate investigaţiile făcute de mine ca, aşa cum ştiţi, constructor de flaute şi să deprind o metodă de lucru.

A face un instrument bun este insa o dovadă de înţelepciune pe care o dobândeşti prin experienţa acumulată în ani de zile. În ceea ce mă priveşte, ca un constructor de flaute, studiile mele de inginerie, dar şi viaţa dificilă pe care am avut-o în Timişoara, contactul cu mentalităţi diferite, m-au învăţat să gândesc neconvenţional.

Până la 36 de ani am trăit vorbind trei limbi: maghiara, germana şi româna. Eu am absolvit şcoala maghiară, fratele meu, liceul german, iar sora mea – şcoala română. În acelaşi spirit am învăţat şi de la tatăl meu, el nu prea era “neamţ” când lucra, era spontan şi inventiv. Pe vremea acea materialele erau o mare problemă, însă nu m-am descurajat. De exemplu, când aveam nevoie de argint de sudură, foloseam monede vechi pe care le puneam pe ascuns pe şina de tramvai şi aşteptam ca să fie deformate. Mă întorceam în atelier ca să decălesc argintul, după care refăceam operaţiunea până când bucata de argint devenea lungă şi subţire, numai bună de folosit.

De numele tatălui dumneavoastră, Anton Michael Braun, se leagă o parteimportantă din viaţa muzicală a Timişoarei. Domnia sa a reuşit să menţină vie tradiţia familiei în vremurile dificile din timpul comunismului. De la tatăl aţi deprins bazele acestei meserii, însă nu a trăit atât ca să vadă instrumentele minunate pe care le-aţi făcut.

În timp ce eram director la “Guban”, saxofoanele pe care le produceam noi se exportau deja în Germania, Olanda şi Anglia, o dovadă a calităţii din ce în ce mai bune ale instrumentelor noastre. Ştia, deci, cu ce capacităţi am plecat în Germania.

Atelierul său era pentru mine un teren de joacă unde eu mă mişcam în voie. Nici nu pot să spun că am stat alături de tatăl meu cu scopul de a învăţa, meseria am furat-o. Dacă el mă ruga să îl ajut cu ceva, nu îl interesa cum anume voi face, tot ce conta pentru el era rezultatul.Pe când eram licean, cântam deja destul de bine la clarinet şi saxofon şi chiar colaboram cu trupă de muzicieni a Teatrului Maghiar. Aveam 17 ani când mi-am construit primul saxofon şi îmi amintesc şi acum magazia ascunsă, fără geamuri, unde lucram ilegal la acest instrument, deoarece comuniştii interziceau activităţile private ale meseriaşilor.

Întorcându-ne din nou în timp, ne puteţi vorbi şi despre buniculdumneavoastră, Anton Braun Senior, care, în 1886, a înfiinţat atelierul de instrumente muzicale “Braun” din Timişoara?

Bunicul  meu a înfiinţat, în 1896, primul atelier “Braun” la Timişoara. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în tot Banatul începeau să se organizeze orchestre şi ansambluri militare şi de amatori. Fiecare sat avea cel puţin două ansambluri. Oamenii făceau foarte multă muzică şi erau conştienţi de importanţa educaţiei muzicale care, de multe ori, le asigura chiar un venit în plus pe lângă meseria de bază.

Prin contactele pe care le avea, bunicul meu reuşea să procure instrumente foarte bune, unele chiar foarte valoroase, pentru oamenii din Timişoara. El, împreună cu unchiul meu, era lutier, iar tata s-a specializat în instrumente de suflat, de care era o nevoie din ce în ce mai mare.

Care erau planurile dumneavoastră când aţi ajuns în Germania şi cum aţi ajuns la flaut şi piculină?

Am ajuns în Germania cu gândul de a construi instrumente, deoarece în România nu am avut această libertate. În Germania am înfiinţat un mic atelier de reparaţii şi vânzări de instrumente de suflat, unde veneau flautişti chiar foarte buni să îşi repare instrumentele.

Am început să mă ocup de flaut gândindu-mă că flautul e cel mai mic şi nu am nevoie de un capital atât de mare pentru ustensile. Lemnul din care fac flaute este învechit cel puţin 10 ani de zile.

În acea perioadă l-am cunoscut pe Michael Hasel care, la vremea aceea, era flautist al Operei din Frankfurt. I-am povestit că mă preocupă ideea de a construi un flaut. El m-a întrebat de ce nu încep cu piculina, deoarece cu piculina flautiştii întâmpină mult mai multe probleme. Michael Hasel tocmai câştigase audiţia de colaborator în probă la Filarmonica din Berlin, iar piculina cu care cânta avea o mare problemă de acordaj în orchestra condusă de Herbert von Karajan care ridicase acordajul până la A 445Hz.  În timpul lucrului la acest instrument l-am întrebat dacă pot să fac schimbări. În mintea mea era de neconceput să reproduc o soluţie tehnică ce nu avea niciun avantaj acustic. Aşa că am început experimentele şi aşa am construit prima piculină cu unsingur orificiu pentru notele SI şi SI bemol. Soluţia fusese deja adoptată pe flautul Boehm, soluţie care, până la acea dată, se dovedise a fi inoperabilă pe piculină datorită problemelor acustice pe care le crea.

M-am concentrat mult şi asupra intonaţiei, iar când instrumentul a fost gata şi totul părea să funcţioneze optim, Michael Hasel a încercat piculina într-o repetiţie. Atunci mi-am dat seama că am făcut o greşeală, deoarece în orchestră celelalte instrumente aveau o intonaţie de compromis cu tendinţa de a fi uneori sub ton pe anumite sunete. Însă acest fapt nu a reprezentat pentru mine o problemă, deoarece aveam în spate sute de experimente despre cum să modific intonaţia pe un instrument.

Michael venea la mine şi încerca instrumentul imediat ce operam modificările. După zeci de ore de teste şi experimente, împreună cu Michael Hasel am reuşit să obţin un instrument excelent, care răspundea lejer, care avea o intonaţie perfectă. Noutatea despre piculina mea s-a răspândit repede printre flautiştii din orchestrele germane, mai ales la Frankfurt şi Berlin de unde am primit imediat comenzi. Cu acest instrument, Michael Hasel a primit definitiv postul de prim-piculist al Filarmonicii din Berlin, post pe care se află şi în prezent.

Cu cine aţi colaborat când aţi construit primul flaut? Ce v-a determinat să faceţi asta după 10 ani în care v-aţi specializat în construcţia de piculine?

La primul meu flaut am colaborat mult cu Rolf Bissinger de care mă leagă şi o prietenie profundă. Dar au mai fost şi alţii, am trimis în mai multe orchestre flautele mele ca să fie încercate şi de alţi flautişti buni, care erau capabili să îmi dea un feedback. Aveam convingerea că flautul sună monoton, iar după 10 minute de audiţie îmi pierdeam interesul; mi se părea limitat în forţe, iar încercarea de a-l face să sune puternic scade din frumuseţea timbrală. Îmi doream că flautul meu să aibă sunetul mereu compact, să fie calitativ în piano şi să poată domina într-un cvintet în care cornul sau oboiul pot fi foarte agresive. Aveam în minte modelul viorii care are corpul suficient de mare încât asigură întotdeauna frecvenţele joase, iar prin corzile subţiri se obţin frecvenţele înalte.

Frumuseţea unui sunet este dată de bipolaritate. Metalului îi lipsesc frecvenţele joase şi domină frecvenţele înalte, în timp ce lemnul completează sunetul prin vibraţii joase şi masculine. Tocmai din acest motiv am aplicat un inel din aur sau din argint ambusurii – pentru a câştiga din strălucirea metalului. Cu un flaut de lemn se poate realiza un sunet misterios, erotic şi fascinant, pe când în metal lipsesc aceste caracteristici care fac diferenţa.

Concepţia mea despre sunet se justifică prin asemănarea cu timbrul vocii umane. Îmi vine în minte Maria Calas, în vocea căreia se aude întotdeauna  ecoul unui clopot ce conţine această bipolaritate. Cine are o voce metalică şi articulată va cânta cel mai bine cu un flaut ce are caracteristici similare. În experimentele mele am observat că nu doar instrumentul vibrează. Cu un senzor foarte sensibil se poate măsura vibraţia corpului uman în momentul în care un muzician cântă. Poate părea neimportant, dar la exprimarea unei emoţii este esenţial ca de la inimă până la instrument să fie o legătură şi o curgere energetică lină şi continuă.

Antonia Eva Maria Braun reprezintă continuitatea tradiţiei în familia dumneavoastră, ajunsă la a cincea generaţie. Vă doreaţi că fiica dumneavoastră să înveţe această meserie, sau aşa a fost să fie?

Nu intenţionam că fiica mea să mă urmeze în această meserie. A început devreme să studieze pianul, flautul şi vocea. Încă de mică stătea aşezată pe picioarele mele în timp ce lucram şi doar prin observaţie a ajuns mai târziu să facă lucrurile cele mai minuţioase şi dificile la fel de bine ca mine. Ştiinţa a confirmat că studiul unui instrument muzical este important şi că dezvoltă foarte mult dexteritatea şi creierul unui copil. Sunt bucuros şi norocos că mă va urma şi că am reuşit să îi transmit această pasiune.

Atelierul Braun nu este o fabrică. Noi lucrăm în doi oameni. Antonia este şi absolventă a “Fachschule fur Musikinstrumentenbau”  (Colegiul de constructori de instrumente de suflat) din Ludwigsburg. Instrumentele Braun sunt toate făcute cu mâna, cu cea mai mare atenţie pentru cel mai mic detaliu. Fiecare instrument pe care îl facem este unic şi special conceput pentru un flautist anume.

Decizia de a construi un flaut din lemn, după ce el fusese deja abandonat în orchestra modernă în favoarea flautului de metal, a fost importantă şi  s-a dovedit a fi deosebit de apreciată de flautişti renumiţi, dar şi de mari muzicieni, precum Stockhausen sau Yehudi Menuhin. Practic, aţi reluat ideea originală de la care a plecat Theobald Boehm. Cum se integrează  astăzi flautul din lemn în orchestra modernă?

După război, în anii 50’, flautul de lemn dispărea din orchestră din mai multe motive. Clarinetiştii au început să folosească mundstuckuri din cristal, oboiul nu mai era la fel, sunetul orchestrelor se schimba mult, iar flautul de lemn nu mai reuşea să domine unde era necesar. Am avut ocazia să mă împrietenesc cu flautişti importanţi din orchestrele germane de la Berlin şi Frankfurt, care începuseră să studieze flautul încă din anii 40’, înainte de război, şi care tocmai ce se retrăgeau de pe scenă. Aceşti flautişti au trăit momentul de declin al flautului de lemn. De aceea, în 1994, Yehudi Menuhin a fost foarte plăcut surprins când dirija un concert cu orchestra “Solistes Europeens Luxembourg”, că Vladislav Brunner, care era prim-flautist, reuşea cu flautul meu de lemn să se facă auzit cu uşurinţă alături de corni.

În 1993, Orchestra Radio din Frankfurt pregătea o transmisiune directă cu muzica lui Karl-Heinz Stockhausen, unde acelaşi Vladislav Brunner era prim-flautist. Mirarea lui Stockhausen a fost mare când a văzut flautul de lemn cu care Vladsilav Brunner vroia să cânte. Însă instrumentul meu i-a trezit interesul, iar în urma unei comparaţii între flautul meu şi flautul din aur pe care Brunner îl avea cu el, a decis fără urmă de îndoială pentru flautul de lemn.

În anii 90, Michael Hasel era deja la Berlin, având rol de flaut secund alături Andreas Blau sau Emanuel Pahud care cântă cu un flaut de aur. Flautul meu de lemn se integra perfect cu flautele de metal, în ciuda părerii generale că în orchestră flautiştii trebuie să cânte pe acelaşi tip de flaut. Claudio Abbado a fost plăcut impresionat de ceea ce a auzit. Filarmonica din Berlin  a fost prima orchestră care, după război, a achiziţionat un set întreg de flaute de lemn. În prezent, Andreas Blau a decis că flautul meu este instrumentul său principal.

Timişoara ar putea deveni în 2021 Capitală Culturală Europeană. Chiar de la distanţă, dumneavoastră sunteţi un reprezentant important al culturii timişorene,iar oraşul nostru are nevoie de susţinerea acestui proiect.

Ideea este foarte bună şi sunt convins că acest eveniment va aduce beneficii enorme oraşului nostru. Spun “nostru” fiindcă mă simt timişorean. Eu cred că este o dovadă de maturitate a generaţiei actuale şi laud iniţiativa instituţiilor culturale din oraş de a-şi uni eforturile în acest sens.

Cultura unui popor nu înseamnă doar artă. Tehnologia, designul, inovaţiile, ştiinţa, în general, şi preocuparea pentru promovarea valorilor fac parte tot din cultura unei comunităţi. De aceea, sper că nu numai artiştii şi oamenii de cultură vor fi implicaţi în acest proiect. Este foarte simplu să tai din banii pentru cultură când ai dificultăţi, însă cultura reprezintă o investiţie sigură pe termen lung, un tip de educaţie strâns legat de dezvoltarea societăţii.

Mulţumesc Filarmonicii “Banatul” pentru invitaţia de a veni la Timişoara şi pentru ocazia oferită de a transmite la rândul meu un mesaj de susţinere a acestei minunate idei.

INTERVIU REALIZAT DE VLAD COLAR

Articol preluat de pe http://oradetimis.oradestiri.ro/exclusiv-unul-dintre-marii-constructori-de-flaute-ai-lumii-timisoreanul-anton-j-braun-isi-spune-povestea/exclusiv/2013/02/19/

Calea barbatului superior - David Deida

"Una din cele mai adanci dorinte feminine in intimitate este sa se poata relaxa si abandona, stiind ca iubitul ei se ocupa de toate. Apoi se poate bucura fara sa trebuiasca sa planuiasca ea totul si sa-i spuna barbatului ei ce sa faca. Poate fi energie pura, miscare pura, iubire pura, fara sa trebuiasca sa analizeze toate optiunile si sa decida care sunt cele mai bune. Se poate bucura de faptul ca barbatul ei isi asuma responsabilitatea directiei, pentru ca ea sa poata fi ceea ce este feminitatea in esenta ei: energie pura.
Asemenea oceanului, starea naturala a femininului este sa se miste profund si cu mare putere fara o directie unica. Masculinul construieste canale, baraje si barci pentru a se uni cu puterea oceanului feminin si a se deplasa din punctul A in punctul B. Dar femininul se misca in mai multe directii in acelasi timp. Masculinul alege un singur scop si se misca in directia aceea. Ca o corabie care strabate un ocean intins, masculinul se decide asupra unui curs si navigheaza in directia respectiva; energia feminina in sine este lipsita de directie, insa uriasa, precum vantul si curentii adanci ai oceanului, vesnic in schimbare, frumoasa, distrugatoare si totodata sursa a intregii vietii.
Acelasi principiu se aplica in relatia de iubire dintre un barbat si o femeie. De fiecare data cand incerci sa o determini pe iubita ta sa fie mai mult ca o corabie decat ca un ocean, ii negi energia feminina. De fiecare data cand vorbesti cu ea si te astepti sa isi analizeze dispozitia proasta si situatia astfel incat sa le poata rezolva, vorbesti „masculin” cu ea. Poate s-o faca, se poate pricepe chiar mai bine decat tine, dar asta nu va face din ea o femeie fericita.
O femeie fericita este o femeie relaxata in corpul si inima ei: puternica, imprevizibila, profunda, posibil salbatica si distrugatoare, sau calma si senina, dar intotdeauna plina de viata, abandonata in voia uriasei forte a inimii ei oceanice si miscata de aceasta. Cand ii ceri sa analizeze emotiile din inima ei, e ca si cum ai construi ziduri in jurul unei parti din ocean si ai transforma-o in piscina. E mai sigur si mai previzibil, dar mult mai putin viu si insufletitor. Majoritatea barbatilor si-au transformat iubitele in „piscine”, tratandu-le mereu ca pe niste barbati, vorbind cu ele despre sentimentele lor ca si cum ar putea fi analizate astfel incat sa poata fi „rezolvate”.
Prioritatea feminina este iubirea, nu scopul si directia. Femeile nu se elibereaza analizandu-se. Se elibereaza abandonandu-se in iubire. Nu iubirea ta. Iubirea lor. Se elibereaza abandonandu-se in imensul circuit al iubirii care e innascut in inima lor si permite ca vietile lor sa fie puse in miscare de aceasta forta din inima lor."

Octavian si Veturia Goga - perechea care a tinut pagina cronicilor de scandal

Octavian Goga ramane pentru noi toti poetul ardelean, politicianul  de extrema dreapta care a avut convingeri pro-naziste, unul dintre masonii Romaniei, un antisemit declarat, unul dintre prim – ministrii tarii, membru al Academiei Romane din 1920. Cam asa ar arata sinteza unei biografii sumare. Dar viata lui a inseamnat cu totul altceva. In data de 1 noiembrie 1919, Octavian Goga a fost numit ministru in noul guvernul Romaniei condus de Alexandru Vaida Voievod. Pe vremea aceea el era casatorit cu prima sa sotie, Hortensia Cosma, fiica celui mai bogat roman din Ardeal, directorul Bancii Albina. Dar Goga avea o relatie de ceva vreme cu Veturia Muresan, care era si ea casatorita cu preotul Lazar Triteanu, pe atunci asesor consistorial al Mitropoliei din Sibiu. Poetul, dupa ani buni de pasiune adulterina, i-a obtinut Veturiei libertatea, promitandu-i preotului Triteanu scaunul episcopal de Roman. Legatura dintre Goga si Veturia era discreta si pasionala spun unii, in vreme ce altii sustin ca presa interbelica era plina de pamflete si caricaturi care ii avea protagonisti pe cei doi amorezi.

Veturia, alintata de poet “Julieta mea fanata” a fost soprana, actrita, poliglota, amanta si apoi sotie de ministru si poet. Preotul Zevedei Muresan, tatal ei, s-a straduit sa ii dea o educatie aleasa, angajand profesori particulari sau platind taxele pentru  pensionul sasesc din Sibiu. La 14 ani tanara vorbea fluent in germana, franceza, maghiara si lua ore de muzica si actorie. Cand l-a cunoscut pe Goga era deja o personalitate in cultura romaneasca. In anul 1909 regele Carol I i-a acordat Medalia „Bene Merenti” pentru realizarile in cultura muzicala romaneasca. Trei ani mai tarziu, sustinea concerte pe scenele capitalei, acompaniata de George Enescu sau Cella Delavrancea. Desi fusesera colegi in gimnaziu, flacara dintre ea si Goga s-a aprins cand cei doi erau in plina ascensiune profesionala. In timpul Primului Razboi Mondial relatia dintre ei a devenit mai apropiata si, imediat dupa razboi, au desi sa se casatoreasca, desi nici unul nu era divortat. Cand poetul a ocupat portofoliul de ministru si a plecat la Bucuresti, Veturia l-a urmat imediat.  Dupa numirea sa, Goga a tinut primul sau discurs in Parlamentul Romaniei, dar Veturia nu a putut asista, spre marea lor dezamagire. Acesta a marcat acest moment notand in jurnalul lor de corespondenta, numit simbolic “Florile Tăcerii”: “Programul meu de viaţă se rezumă în două cuvinte, cu tot farmecul lor senin și nemăsurat. Numai trei lucruri vreau în mobilierul casei noastre: Dragostea ta, Sănătatea ta, Cântecul tău și vom fi fericiţi”, iar de Craciun , tot el nota: “Moș Crăciun, de două mii de ani, nu știe o colindă mai frumoasă ca sărutarea ta”,  urmata de urarea de Anul Nou: "Cu anul ce se duce, ce pot să-ţi fac cadou?/Tot inima mea veche ţi-o dau de anul nou!”    

Si cum divortul dintre Hortensia Cosma si Octavian Goga ajunsese aproape de final, Veturia a decis sa se retraga la Manastirea Zamfira (Teleajen), nu departe de București. Aici a gasit o casa in care ar fi vrut sa-si construiasca familia alaturi de poet, „o casă într-o pădure cu trei tei bătrâni. Printre pomi nu s-a văzut decât o terasă mare. Nu mă puteam opri pentru că nu știam dacă e locuită, de cine se ţine și altele. Interesându-mă la stăreţie am aflat următoarele date. Este o casă prea frumoasă, mare, ridicată de abia 10 ani, de un domn - G. Ionescu - a cărui moșie va fi împărţită la ţărani, rămânându-i numai pădure și vie. Iar casa cu moșie puţină vrea s-o vândă. Ar fi pentru noi un cuib admirabil. Am hotărât cu maica Fervonia că miercuri vom merge cu trăsura stăreţiei s-o vedem mai aproape. La București îl voi însărcina pe J(ean) Steriadi (pictorul) să vorbească cu proprietarul - știind de la Nora (Steriadi) că sunt buni prieteni. Ce-o vrea Dumnezeu și Tavi. Dacă vom reuși nu mai mergem în străini și venim aicea și ne ascundem de lume.” Cand Goga a obtinut decizia de divort, acesta i-ar fi trimis cateva randuri, scrise intr-un exces de bucurie:  “Libertatea mi-am recucerit-o. Ți-o dau ţie!” Veturia avea si ea sa ii dea o veste pe masura viitorului la care visau impreuna: “Am găsit și „hotărât” un loc de așezământ în pădurea de la Cheia. Dacă vom reuși să ni-l facem, vom avea colţul nostru de liniște, aproape de Dumnezeu și departe de lume. Vom fi cu picioarele pe pământ, dar vom trăi în cer...”, dar Veturia avea de asteptat si ea decizia divortului dintre ea si Lazăr Triteanu, divort pe care l-a obtinut in data de  25 octombrie 1920, moment marcat in scrisoarea catre Goga astfel: “Tavi, azi mi-am câștigat prin sancţiuna legii numele meu de-acum 17 ani (Veturia Mureșan), acel nume care, de atunci, trebuia să stea alături de-al tău. Întârzierea asta zadarnică și goală voi s-o rectific prin curăţenia, dragostea și bunătatea mea.” Cat de patimasa a fost relatia dintre cei doi nu este greu de imaginat. In ziua in care Goga a primit mesajul libertatii ei, i-a raspuns deindata: ” Două libertăţi se unesc pe veci. Dăruindu-se una alteia!” Cei doi s-au casatorit pe 15 ianuarie 1921, chiar de ziua de nastere a lui Mihai Eminescu. Gurile rele spun ca Veturia ar fi purtat rochia de mireasa in care jurase credinta vesnica primului sot. Se zice ca mama poetului, Aurelia Goga nu ar fi acceptat-o nicicodata pe noua nora in casa ei si ca relatiile au ramas la fel de reci pana la moartea batranei.

Goga luase deja decizia unde urmau sa locuiasca si nimic nu l-a determinat sa isi schimbe parerea. In 1919, poetul a vizitat castelul de la Ciucea impreuna cu Veturia si, desi aceasta s-a opus cumpararii castelului care fusese devastat in timpul luptelor din 1919, Goga a acceptat oferta de vanzare a domeniului Boncza lansata de  Csinszka Boncza, sotia fostului sau prieten Ady Endre. „O vaduva nu se refuza, iar cand acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva", i-ar fi spus Octavian Goga Veturiei. Vechiul conac de vanatoare de la Cheile Ciucii a fost preluat de noii proprietari care au decis sa il transforme dupa gustul si rangul lor. Atunci a fost ridicata Casa de pe stanca, direct pe o stana imensa de piatra aflata deasupra drumului Oradea – Cluj-Napoca;  cladirea avand rolul de casa de vanatoare. Intreaga incinta a fost consolidata cu ziduri de piatra.

Castelul a fost etajat si renovat in stil neobrancovenesc, verandele largite, coloanele restaurate, dupa care lucrarile au fost extinse la Casa Ady Endre, Casa Alba si anexele existente. Lucrarile s-au finalizat in 1926. In castel, Veturia dadea adevarate concerte private la pian. Multi publicisti pasionati de istoria interbelica au considerat ca Veturia a fost mereu acuzata pe nedrept si ca, prin casatoria cu Octavian Goga, ea si-a asumat un destin trist, de vreme ce a renuntat la o cariera artistica de exceptie si ar fi acceptat exilul voluntar la Ciucea. Nu dupa mult timp, dupa ce lucrarile de restaurare s-au finalizat, cei doi au decis ca amandoi sa fie inmormantati pe domeniu, acest fapt fiind mentionat chiar de poet in testamentul sau din 1936.  

Veturia s-a implicat in acest proiect, contactandu-l pe Constantin Brancusi cu intentia de a solicita realizarea mausoleului. Desi sculptorul acceptase oferta si se angajase sa realizeze personal intreaga lucrare, Veturia nu a mai avut rabdare sa astepte pana cand Brancusi putea sa se apuce de el si l-a contractat pe George Matei Cantacuzino, care i-a realizat planul mausoleului, decorurile fiind proiectate de Nora Steriade. Mausoleul, amplasat pe panta dealului Plesului,  are o inaltime de 8 metri si o latime de 4 metri.  A fost realizat din beton armat pentru a impiedica alunecarea la vale si decorat cu marmura si mozaic de Murano adus din Italia. Mozaicul l-a pus chiar Veturia, care a lucrat aproape 20 de ani pentru a finaliza lucrarea. Cei doi nu au avut niciodata copii.

Dupa ce s-a implicat in politica, Goga nu a mai scris poezii de valoare. In parcursul sau politic, acesta a activat in mai multe formatiuni de extrema-dreapta, a format un guvern pentru 43 de zile, dupa care a fost demis de Regele Carol al II-lea, in 1938. In perioada in care a fost premier, Goga a fost poreclit „Micul Füh­rer", din cauza admiratiei sale fata de Adolf Hitler.  Veturia Goga il cunoscuse pe Adolf Hitler la festivalurile wagneriene de la Bayreuth si l-a vrajit pe dictatorul nazist cu vocea sa superba. De la aceasta intalnire i s-a tras  porecla „Privighetoarea lui Hitler". Tot ea a fost singurul translator roman acceptat de Hitler in discutiile pe care acesta le avea cu maresalul Ion Antonescu. Veturia Goga era prietena cu Maria Antonescu, sotia maresalului roman. Datorita faptului ca frecventau aceste cercuri politice s-a speculat ideea ca  Veturia era agent secret al Reichului. Goga a murit pe data de 7 mai 1938, in urma unui atac cerebral. Corpul sau a fost dus la Bucuresti si expus in aula Ateneului Roman, dupa care a fost ingropat in cimitirul Bellu. Dupa 2 luni, corpul sau a fost deshumat si re-ingropat pe domeniul de la Ciucea. Si ca spectacolul sa aiba un final pe masura, trebuie spus ca, dupa 1944, Veturia Goga a devenit comunista, reusind astfel sa isi pastreze castelul de la Ciucea. In 1958, cand mausoleul a fost gata,  corpul poetului a fost mutat in sarcofagul mausoleului. Dupa moartea poetului, Veturia a cedat castelul statului cu conditia ca acesta sa il conserve si sa fie transformat in Casa Memoriala Octavian Goga. In castel inca sunt expuse multe lucruri de valoare care au apartinut cuplului: scrinul german din sec. 18, o lada florentina executata in Transilvania secolului 16, doua  jilturi imbracate in piele de Cordoba din sec 17, masa cu patru scaune, fotolii si sofalele Bidermayer. Pe pereti sunt expuse tablouri si sculpturi semnate de Camil Ressu, Nicolae Grigorescu, Stefan Luchian, Nicolae Tonitza, Theodor Pallady, Aurel Popp, Stefan Dimitrescu, Nicolae Darascu, Elena Popea si Corneliu Medrea. Muzeul prezinta o colectie de obiecte decorative, portelanuri germane, britanice si asiatice, alaturi de obiecte de mobilier. In salonul de muzica poate fi inca admirat pianul Beckstein al Veturiei, pian la care au cantat Dinu Lipatti si George Enescu. Camera de lucru a lui Goga pastreaza biroul Bidermayer, jiltul, dulap-secretair  si soba din ceramica germana. Biblioteca este compusa din peste 6.000 de volume scrise in limba romana, germana, maghiara, latina, engleza si franceza. Veturia l-a urmat 41 de ani mai tarziu si a fost ingropata alaturi de el in mausoleu. Cat a fost realitate, cata poveste, judecati si cercetati singuri pe mai departe.

.

Viata si iubirile lui Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu , cunoscut de noi toti ca Nae Ionescu, s-a nascut la pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi si a murit in circumstante ciudate pe 15 martie1940. Nae Ionescu a absolvit  studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din Bucuresti in 1912, cu specializare in filosofie, dupa care si-a definitivat studiile in Germania, la Göttingen. Pe 25 noiembrie 1915 s-a casatorit cu Elena Margareta Fotino, iar in anul urmator au plecat impreuna in Germania pentru continuarea studiilor. In 1916, o data cu intrarea Romaniei in razboi, a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, unde a stat inchis pana in august 1917. Primul sau fiu, Radu, s-a nascut, de altfel, in lagar, la inceputul anului 1917.  Cel de-al doilea fiu, Răzvan, care s-a nascut un an mai tarziu  a avut privilegiul de a se naste in afara lagarului de concentrare. In 1919 a revenit in tara, dupa ce si-a sustinut  lucrarea de doctorat in filosofie  Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii) la Universitatea din München, asistat de catre profesorul Bäumker: El si-a dedicat intreaga activitate carierei didactice si jurnalistice.  A fost unul dintre cei mai mari oameni de cultura romani, meritele sale fiind unanim recunoscute ca filozof, logician, pedagog si jurnalist. A adunat in jurul sau „generatia de aur” a culturii romanesti, printre acestia numarandu-se:  Mircea Eliade, Constantin Noica,  Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu, George Murnu etc. Filozoful Nae Ionescu este cel care a pus bazele unui curent bazat pe valorile nationale si pe religia ortodoxa, curentul “trairistilor”. Profesor universitar de mare valoare si gazetar apreciat, Nae Ionescu a fost considerat mentorul unei generaţii. Dupa moartea sa, opera i- a fost interzisa de catre regimul comunist, dar toti cei care i-au stat alaturi pe parcursul vietii sale, i-au perpetuat convingerile si au promovat peste hotare lucrarile sale, ajutand sa fie publicate in afara tarii. 

Printre acestia s-au numarat: Octav Onicescu, Mircea Eliade, Gh. Racoveanu, D. C. Amzar, Nicolae Ivascu s.a. Filozofia sa s-a fundamentat pe cateva concepte filozofice:  iubirea ca instrument al cunoasterii, problematica spirituala prin care omul evolueaza prin credinta si cunoastere, drama mantuirii prin smerenie. Gandirea sa a fost reprezentata de traditia spirituala a neamului romanesc si realismul unei epoci in care problemele existentialiste se razboiau cu angoasele personale. Iata ce declara insusi filozoful cu privire la convingerile sale:  „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta e Ortodoxia”  Din pacate, intregul sau concept filozofic cu privire la ortodoxia romana  a imbracat un ton nationalist, ceea ce l-a apropiat si catalogat ulterior apropiat al miscarii legionare. Dar Nae Ionescu a avut meritul de a ancora o intreaga generatie de oameni de cultura in spiritualitatea romaneasca, in incercarea de a defini si explica religia ortodoxa romaneasca.  Cu toate astea, Nae Ionescu a fost prima data accesibil romanilor din diaspora si abia dupa decembrie 1989 a fost facut cunoscut si romanilor din tara. El este mai putin cunoscut datorita picanteriilor din viata sa amoroasa si acestea nu sunt deloc putine daca ne gandim doar la femeile celebre cu care si-a intersectat viata: Maruca Cantacuzino-Enescu , sotia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa si renumita pianista Cella Delavrancea, fiica cea mare a  scriitorului Barbu Stefanescu Delavrancea.  Si cum "rostul" femeii este sa ia mintile barbatului, nici Nae Ionescu nu a fost scutit de astfel de drame. Pentru unele dintre ele si-a parasit caminul conjugal, pentru altele a facut compromisuri personale de neimaginat.  Si cu toate astea, de fiecare data s-a intors la singura femeie care nu l-a parasit niciodata, desi inima lui incetase sa o mai considere sotie de foarte mult timp. In materialele ramase despre Nae Ionescu am gasit citate extraordinare care au descris in cuvinte clare si precise un gen de iubire platonic: . “Am iubit, măi, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem fată pân‐atunci. Şi am dorit‐o. Şi după mai multă sau mai puţină stăruinţă din partea mea, mi s‐a dat. Nu mai avusesem femeie pân‐atunci! Îţi închipui oare, ce‐am făcut atunci cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care‐mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind‐o cu adoraţie, destăinuindu‐mă şi pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” – asa descria filozoful prima sa idila sentimentala.  Dar barbatul a iubit dintotdeauna femeia, unii doar cate una, altii le-au iubit la gramada, pe rand, pe care le-au expus ca pe trofee stanse la gramada. A iubit-o efemer pe Ileana Baston, cu patima fulgeratoare pe Ştefania Zottoviceanu, cu eleganta spirituala si curtoazie cavalereasca pe Maruca Cantacuzino, cu prietenie pe  Elena Popovici‐Lupa si cu pasiune devastatoare pe  Cella Delavrancea. N-am inteles daca in toate femeile care i-au marcat viata a cautat dragostea in acceptiunea sa perfecta si intangibila sau  femeia a fost un reper stabil si etern in sirul lung de incertitudini si intrebari corora a incercat sa le dea variate forme de raspuns. Indiferent ca e reprezentat femeia in viata lui, un lucru ramane cert: experientele sale amoroase au condus catre dureri, catre infrangeri si respingeri. Pe fiecare dintre ele le-a iubit altfel si fecare a raspuns chemarii lui in felul ei personal. Stefania Zottoviceanu a fost atrasa de el ca un magnet, iar acest abandon avea sa fie motivul respingerii ei de mai tarziu. 

Excentrica  Maruca Cantacuzino, inalta, supla, capricioasa, snoaba cateodata i-a ranit pe toti: si pe primul sot, Misu Cantacuzino,  pe George Enescu, cel de-al doilea sot, pe care l-a iubit cel mai mult in viata ei, si pe amantul Nae Ionescu, mai tanar cu 13 ani decat ea. Se zice ca depresiile si posesiunea relatiei l-a determinat pe filozof sa o paraseasca 6 ani mai tarziu (despre relatia ei cu George Enescu si Nae Ionescu am scris un articol special pe blog, deci nu voi relua subiectul). Un lucru este cert: ca Maruca a fost aceea care i-a schimbat stilul vestimentar, eleganta acestuia netrecand neobservata, iar in lumea buna circulau  povesti cu privire la hainele, camasile si batistele lui.  La Marea Balcicului, Nae Ionescu s-a indragostit de Elena Popovici‐Lupa, fata cu parul rosu si ochii albastri ca marea dezlantuita in furtuna. “Ştii că m‐am făcut marinar?”, ar fi spus Nae Ionescu atunci prietenilor lui. Se spune ca Elena Popovici‐Lupa ar fi avut o atitudine protectoare fata de filozof, incercand sa-l apere de lumea  lui, facand lobby pentru publicarea cursurilor lui. Prietenii se uitau mirati si fascinati la femeia a carei fragilitate inselatoare era curmata de privirea albastra, taioasa, de otel. Si-atunci se intrebau ce-avea in plus fata de Maruca nabadaioasa si capricioasa? Era altceva si acest altceva  avea sa o lase si pe Elena in urma lui si sa o aduca in prim plan pe Cella Delavrancea, o pianista de mare talent, apreciata si respectata pentru cultura si talentul  literar.

In viata lui Nae Ionescu a intrat o data cu ea caldura, linistea, calmul, lumina. Cella venise cu intregul ei arsenal: cu clavirul, cu  florile aruncate in glastre, cu micile stauete si portrete rasfirate in locuri de odihna si contemplatie. Doar biblioteca si cartile dezordonat inghesuite aminteau de Nae. Si Cella i-a fost alaturi pana aproape de moartea filozofului, cand locul ei a fost preluat aproape fortat de sotia si mama copiilor lui. Gandurile acestuia se risipisera o data cu plecarea Cellei, iar trupul i- a fost preluat de catre cea de care Nae nu avusese curajul sa se desparta la propriu niciodata, desi in acte divortasera inca din 1930. Viata lor impreuna fusese o mare dezamagire. O viata intreaga fusese in "exil", iar la sfarsitul vietii lui gasise de cuviinta sa isi revendice rolul care ii fusese uitat. Iar in aceasta lume sparta de cuvinte si stari rasuna aproape ironic, ca o concluzie, vorbele lui Nae lonescu: “Mai lăsaţi‐o, măi, cu genialitatea. Pe lume trebuie să ai peceţi”. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, desi nu implinise inca nici 50 de ani. Cu putin inainte de aceasta data, aflat la masa la Martha Bibescu, in timp ce fuma o tigara de foi,  i s-a făcut rau. Timp de 3 zile a fost vegheat de Cella si fiul lui, Razvan, si supravegheat de catre medicul curant, Tatinel Iliescu. Ce s-a intamplat cu adevarat? Ramane un mister. Unii au speculat ca ar fi fost otravit, altii invocau conflictele politice cu Carol II, care il considera ideolog al Miscarii legionare. In jurnalul personal, insusi Regele Carol al II-lea avea sa scrie: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”. Misterul nu a fost niciodata elucidat.

                                                             
Sotia sa, Elena-Margareta, avea sa ii faca o "schiţă de portret" lui Nae Ionescu acuzandu-l de misoginism, desi nu ii punea la indoiala  "calităţile morale şi intelectuale". Dupa pronuntarea  divortului, tusele au devenit mai aspre si mai concise, descriindu-i ambitia, vanitatea si nestatornicia. In 1938, tot sotia sa avea sa consemneze in jurnalul ei personal: “Nae e un om slab; e un om de cap, dar nu de acţiune. Străluceşte ca aurul, dar nu ca diamantul: ca aurul se poate transforma în praf. Inteligenţa lui rară poate cuceri nenumărate spirite, dar mîna lui nu poate stăpîni pe nimeni; el e cel stăpînit de toţi şi de toate. Şi în primul rînd e stăpînit de dorinţa de a stăpîni..." (Joi 24 februar 1938, Bucureşti)” Ceea ce mi s-a parut ciudat a fost faptul ca, desi ea a fost marele perdant in aceasta relatie, un lucru a reiesit foarte clar din notele ei: ca l-a iubit pana la moarte.  Ca si-a trait umilinta in tacere, cu discretie, desi in sufletul ei curgeau valuri de nefericire si frustrare: "Doamne, îndură-te! [...] Ce plăcere poţi găsi în a chinui un om care nu mai face două parale ? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sînt adînc obosită, sînt şi bătrînă; [...] îndură-te odată, îndură-te şi aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată, striveşte-mă ca pe o gînganie fără importanţă, dar striveşte-mă complet şi prefă-mă din nou în pămînt, ca să se isprăvească odată! [...] Mă pedepseşti zilnic, de dimineaţă pînă seara. De ce, Doamne? Eu nu mai înţeleg nimic. Şi atunci de ce continui să mă chinuiesti, dacă tot nu pricep nici cauza, nici rostul acestei pedepse? Sînt tare obosită. Fă să adorm definitiv în noaptea asta. îndură-te, îndură-te, îndură-te!". Linistea avea sa si-o gaseasca dupa 33 de ani, dupa moartea singurului barbat pe care il iubise in viata ei: "Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămîn aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine şi pentru copilaşii noştri (Vineri 15 martie 1940)".