Viata si iubirile lui Nae Ionescu

Nicolae C. Ionescu , cunoscut de noi toti ca Nae Ionescu, s-a nascut la pe data de 4 iunie 1890 (pe stil vechi si a murit in circumstante ciudate pe 15 martie1940. Nae Ionescu a absolvit  studiile la Facultatea de Litere și Filosofie din Bucuresti in 1912, cu specializare in filosofie, dupa care si-a definitivat studiile in Germania, la Göttingen. Pe 25 noiembrie 1915 s-a casatorit cu Elena Margareta Fotino, iar in anul urmator au plecat impreuna in Germania pentru continuarea studiilor. In 1916, o data cu intrarea Romaniei in razboi, a fost inchis in lagarul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, unde a stat inchis pana in august 1917. Primul sau fiu, Radu, s-a nascut, de altfel, in lagar, la inceputul anului 1917.  Cel de-al doilea fiu, Răzvan, care s-a nascut un an mai tarziu  a avut privilegiul de a se naste in afara lagarului de concentrare. In 1919 a revenit in tara, dupa ce si-a sustinut  lucrarea de doctorat in filosofie  Die Logistik als Versuch einer neuen Begründung der Mathematik (Logistica ca o nouă încercare de definire a matematicii) la Universitatea din München, asistat de catre profesorul Bäumker: El si-a dedicat intreaga activitate carierei didactice si jurnalistice.  A fost unul dintre cei mai mari oameni de cultura romani, meritele sale fiind unanim recunoscute ca filozof, logician, pedagog si jurnalist. A adunat in jurul sau „generatia de aur” a culturii romanesti, printre acestia numarandu-se:  Mircea Eliade, Constantin Noica,  Mircea Vulcănescu, Mihail Sebastian, Emil Cioran, Vasile Moisescu, George Murnu etc. Filozoful Nae Ionescu este cel care a pus bazele unui curent bazat pe valorile nationale si pe religia ortodoxa, curentul “trairistilor”. Profesor universitar de mare valoare si gazetar apreciat, Nae Ionescu a fost considerat mentorul unei generaţii. Dupa moartea sa, opera i- a fost interzisa de catre regimul comunist, dar toti cei care i-au stat alaturi pe parcursul vietii sale, i-au perpetuat convingerile si au promovat peste hotare lucrarile sale, ajutand sa fie publicate in afara tarii. 

Printre acestia s-au numarat: Octav Onicescu, Mircea Eliade, Gh. Racoveanu, D. C. Amzar, Nicolae Ivascu s.a. Filozofia sa s-a fundamentat pe cateva concepte filozofice:  iubirea ca instrument al cunoasterii, problematica spirituala prin care omul evolueaza prin credinta si cunoastere, drama mantuirii prin smerenie. Gandirea sa a fost reprezentata de traditia spirituala a neamului romanesc si realismul unei epoci in care problemele existentialiste se razboiau cu angoasele personale. Iata ce declara insusi filozoful cu privire la convingerile sale:  „...nu există în chip normal în istorie feluri individuale, ci numai feluri naţionale de a trăi cuvântul lui Dumnezeu. De aceea comunitatea de iubire a Bisericii se acoperă structural şi spaţial cu comunitatea de destin a naţiei. Asta e Ortodoxia”  Din pacate, intregul sau concept filozofic cu privire la ortodoxia romana  a imbracat un ton nationalist, ceea ce l-a apropiat si catalogat ulterior apropiat al miscarii legionare. Dar Nae Ionescu a avut meritul de a ancora o intreaga generatie de oameni de cultura in spiritualitatea romaneasca, in incercarea de a defini si explica religia ortodoxa romaneasca.  Cu toate astea, Nae Ionescu a fost prima data accesibil romanilor din diaspora si abia dupa decembrie 1989 a fost facut cunoscut si romanilor din tara. El este mai putin cunoscut datorita picanteriilor din viata sa amoroasa si acestea nu sunt deloc putine daca ne gandim doar la femeile celebre cu care si-a intersectat viata: Maruca Cantacuzino-Enescu , sotia muzicianului George Enescu, Elena Popovici-Lupa si renumita pianista Cella Delavrancea, fiica cea mare a  scriitorului Barbu Stefanescu Delavrancea.  Si cum "rostul" femeii este sa ia mintile barbatului, nici Nae Ionescu nu a fost scutit de astfel de drame. Pentru unele dintre ele si-a parasit caminul conjugal, pentru altele a facut compromisuri personale de neimaginat.  Si cu toate astea, de fiecare data s-a intors la singura femeie care nu l-a parasit niciodata, desi inima lui incetase sa o mai considere sotie de foarte mult timp. In materialele ramase despre Nae Ionescu am gasit citate extraordinare care au descris in cuvinte clare si precise un gen de iubire platonic: . “Am iubit, măi, şi eu o fată, mult de tot, în tinereţe. Era frumoasă, cum mi se păruse că nu mai văzusem fată pân‐atunci. Şi am dorit‐o. Şi după mai multă sau mai puţină stăruinţă din partea mea, mi s‐a dat. Nu mai avusesem femeie pân‐atunci! Îţi închipui oare, ce‐am făcut atunci cu ea? Am petrecut o noapte albă. Noapte de care‐mi aduc aminte, ca acum, ca de cea mai mare biruinţă a mea spirituală! Am petrecut toată noaptea lângă ea, privind‐o cu adoraţie, destăinuindu‐mă şi pradă entuziasmului, fără să mă ating de ea. Pricepi tu asta?” – asa descria filozoful prima sa idila sentimentala.  Dar barbatul a iubit dintotdeauna femeia, unii doar cate una, altii le-au iubit la gramada, pe rand, pe care le-au expus ca pe trofee stanse la gramada. A iubit-o efemer pe Ileana Baston, cu patima fulgeratoare pe Ştefania Zottoviceanu, cu eleganta spirituala si curtoazie cavalereasca pe Maruca Cantacuzino, cu prietenie pe  Elena Popovici‐Lupa si cu pasiune devastatoare pe  Cella Delavrancea. N-am inteles daca in toate femeile care i-au marcat viata a cautat dragostea in acceptiunea sa perfecta si intangibila sau  femeia a fost un reper stabil si etern in sirul lung de incertitudini si intrebari corora a incercat sa le dea variate forme de raspuns. Indiferent ca e reprezentat femeia in viata lui, un lucru ramane cert: experientele sale amoroase au condus catre dureri, catre infrangeri si respingeri. Pe fiecare dintre ele le-a iubit altfel si fecare a raspuns chemarii lui in felul ei personal. Stefania Zottoviceanu a fost atrasa de el ca un magnet, iar acest abandon avea sa fie motivul respingerii ei de mai tarziu. 

Excentrica  Maruca Cantacuzino, inalta, supla, capricioasa, snoaba cateodata i-a ranit pe toti: si pe primul sot, Misu Cantacuzino,  pe George Enescu, cel de-al doilea sot, pe care l-a iubit cel mai mult in viata ei, si pe amantul Nae Ionescu, mai tanar cu 13 ani decat ea. Se zice ca depresiile si posesiunea relatiei l-a determinat pe filozof sa o paraseasca 6 ani mai tarziu (despre relatia ei cu George Enescu si Nae Ionescu am scris un articol special pe blog, deci nu voi relua subiectul). Un lucru este cert: ca Maruca a fost aceea care i-a schimbat stilul vestimentar, eleganta acestuia netrecand neobservata, iar in lumea buna circulau  povesti cu privire la hainele, camasile si batistele lui.  La Marea Balcicului, Nae Ionescu s-a indragostit de Elena Popovici‐Lupa, fata cu parul rosu si ochii albastri ca marea dezlantuita in furtuna. “Ştii că m‐am făcut marinar?”, ar fi spus Nae Ionescu atunci prietenilor lui. Se spune ca Elena Popovici‐Lupa ar fi avut o atitudine protectoare fata de filozof, incercand sa-l apere de lumea  lui, facand lobby pentru publicarea cursurilor lui. Prietenii se uitau mirati si fascinati la femeia a carei fragilitate inselatoare era curmata de privirea albastra, taioasa, de otel. Si-atunci se intrebau ce-avea in plus fata de Maruca nabadaioasa si capricioasa? Era altceva si acest altceva  avea sa o lase si pe Elena in urma lui si sa o aduca in prim plan pe Cella Delavrancea, o pianista de mare talent, apreciata si respectata pentru cultura si talentul  literar.

In viata lui Nae Ionescu a intrat o data cu ea caldura, linistea, calmul, lumina. Cella venise cu intregul ei arsenal: cu clavirul, cu  florile aruncate in glastre, cu micile stauete si portrete rasfirate in locuri de odihna si contemplatie. Doar biblioteca si cartile dezordonat inghesuite aminteau de Nae. Si Cella i-a fost alaturi pana aproape de moartea filozofului, cand locul ei a fost preluat aproape fortat de sotia si mama copiilor lui. Gandurile acestuia se risipisera o data cu plecarea Cellei, iar trupul i- a fost preluat de catre cea de care Nae nu avusese curajul sa se desparta la propriu niciodata, desi in acte divortasera inca din 1930. Viata lor impreuna fusese o mare dezamagire. O viata intreaga fusese in "exil", iar la sfarsitul vietii lui gasise de cuviinta sa isi revendice rolul care ii fusese uitat. Iar in aceasta lume sparta de cuvinte si stari rasuna aproape ironic, ca o concluzie, vorbele lui Nae lonescu: “Mai lăsaţi‐o, măi, cu genialitatea. Pe lume trebuie să ai peceţi”. Nae Ionescu a murit pe 15 martie 1940, desi nu implinise inca nici 50 de ani. Cu putin inainte de aceasta data, aflat la masa la Martha Bibescu, in timp ce fuma o tigara de foi,  i s-a făcut rau. Timp de 3 zile a fost vegheat de Cella si fiul lui, Razvan, si supravegheat de catre medicul curant, Tatinel Iliescu. Ce s-a intamplat cu adevarat? Ramane un mister. Unii au speculat ca ar fi fost otravit, altii invocau conflictele politice cu Carol II, care il considera ideolog al Miscarii legionare. In jurnalul personal, insusi Regele Carol al II-lea avea sa scrie: “Fapt important, azi dimineata a murit Nae Ionescu. Ca om imi pare rau, caci cu toate defectele lui a fost o personalitate interesanta si in zilele cand tinea la mine mi-a fost de mare folos. Insa pe zi ce trecea s-a stricat si defectele caracterului sau au iesit tot mai mult la iveala. Logician strans, dar cu o logica care-l ducea la ilogica, in loc de a fi un spirit constructiv devenise unul disecator, destructiv, avea in toata firea lui ceva machiavelic. Devenise foarte interesat, iar in ultimii ani de cand se legase de Garda de Fier, cu gandul tacut de a fi singurul ei conducator, devenise din ce in ce mai rau si mai dusmanos. Moartea lui aduce azi un mare serviciu tarii, caci era una din marile piedici la ralierea legionarilor. Moartea lui a fost subita, caci inima nu l-a mai tinut, suferea de multa vreme, avand leziuni de cord, incat pentru acei care erau la curent cu starea lui n-a fost nici o surpriza”. Misterul nu a fost niciodata elucidat.

                                                             
Sotia sa, Elena-Margareta, avea sa ii faca o "schiţă de portret" lui Nae Ionescu acuzandu-l de misoginism, desi nu ii punea la indoiala  "calităţile morale şi intelectuale". Dupa pronuntarea  divortului, tusele au devenit mai aspre si mai concise, descriindu-i ambitia, vanitatea si nestatornicia. In 1938, tot sotia sa avea sa consemneze in jurnalul ei personal: “Nae e un om slab; e un om de cap, dar nu de acţiune. Străluceşte ca aurul, dar nu ca diamantul: ca aurul se poate transforma în praf. Inteligenţa lui rară poate cuceri nenumărate spirite, dar mîna lui nu poate stăpîni pe nimeni; el e cel stăpînit de toţi şi de toate. Şi în primul rînd e stăpînit de dorinţa de a stăpîni..." (Joi 24 februar 1938, Bucureşti)” Ceea ce mi s-a parut ciudat a fost faptul ca, desi ea a fost marele perdant in aceasta relatie, un lucru a reiesit foarte clar din notele ei: ca l-a iubit pana la moarte.  Ca si-a trait umilinta in tacere, cu discretie, desi in sufletul ei curgeau valuri de nefericire si frustrare: "Doamne, îndură-te! [...] Ce plăcere poţi găsi în a chinui un om care nu mai face două parale ? N-a mai rămas nimic bun în mine. Sînt adînc obosită, sînt şi bătrînă; [...] îndură-te odată, îndură-te şi aruncă-mă în abis ca pe o jucărie stricată, striveşte-mă ca pe o gînganie fără importanţă, dar striveşte-mă complet şi prefă-mă din nou în pămînt, ca să se isprăvească odată! [...] Mă pedepseşti zilnic, de dimineaţă pînă seara. De ce, Doamne? Eu nu mai înţeleg nimic. Şi atunci de ce continui să mă chinuiesti, dacă tot nu pricep nici cauza, nici rostul acestei pedepse? Sînt tare obosită. Fă să adorm definitiv în noaptea asta. îndură-te, îndură-te, îndură-te!". Linistea avea sa si-o gaseasca dupa 33 de ani, dupa moartea singurului barbat pe care il iubise in viata ei: "Niciodată n-o să te mai văd? Niciodată, niciodată. Tu să mori şi eu să rămîn aici? Nu, Nae, nu. Nu tu ai murit azi, ci eu. Tinereţea mea, viaţa mea toată se stinge azi. Toate iluziile mele şi toate visurile mele au murit azi, fiindcă eu nu am trăit decît pentru tine şi pentru copilaşii noştri (Vineri 15 martie 1940)". 

Kiss In Time Square On New Years Eve

Kiss In Time Square On New Years Eve!

Edith Shain a fost asistenta care il saruta pe marinarul din fotografie. Asta se intampla in 15 august 1945, in celelbra piata Times Squuare din New York, in timp ce mii de entuziasti americani sarbatoreau victoria asupra Japoniei.

Poza a fost realizata de celebrul fotograf Alfred Eisenstaedt si a fost publicata in revista LIFE.  

Identitatea asistentei din fotografie nu a fost cunoscuta pana la sfarsitul anilor 1970, cand Shain i-a scris lui Eisenstaedt, recunoscand ca ea este tanara din imagine. Fotograful  reusise sa o imortalizeze pe data de 14 august 1945, cand iesise din tura de la Doctor Hospital din New York unde lucra atunci. Asistenta atunci avea 26 de ani, iar dupa 30 de ani i-a scris fotografului Alfred Eisenstaedt “now that I’m 60 it’s fun to admit that I’m the nurse in your famous shot”, declinandu-si identitatea.

Identitatea marinarului a ramas necunoscuta.

Fotografia a fost publicata in revista Life si a devenit simbolul sfarsitului Celui de-al Doilea Razboi Mondial.

„Fiecare carte scrisă este ca o sinucidere amânată” - Emil Cioran.

Astazi voi vorbi despre Alexandru Odobescu, scriitor, istoric, arheolog si om politic, unul dintre cei mai eruditi scriitori romani care, prin actiunile sale la o varsta inaintata, a reusit sa socheze nu numai intelectualii respectabili ai timpului sau, ci intreaga societate romaneasca. S-a nascut la 23 iunie 1834, in casa parintilor sai de la Curtea-Veche. Avusese norocul sa vada lumina zilei in mijlocul unor oameni gospodari, boieri cu proprietatii intinse din Teleorman. Odobescu a beneficiat de o educatie aleasa, inceputa la Bucuresti si desavarsita la Paris. In 1858, s-a casatorit cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, fiica Ruxandrei Baleanu si a contelui rus Pavel Kiseleff. Viitoarea sa sotie era descendenta, pe linie materna, a printilor rusi Bagration. Cei doi au avut un singur copil impreuna, o fiica, Ioana. Odobescu a fost unul dintre cei mai straluciti scriitori ai secolului 20. El este autorul lucrarii „Pseudo-cynegeticos“(„Fals tratat de vânătoare" sau - cu cuvintele autorului - „Falş tractat de vânătorie"), „Mihnea Vodă cel Rău" si „Doamna Chiajna", lucrari de referinta ale nuvelei istorice romanesti . Desi scriitor de seama, el n-a stiut sa-si poarte lumina spirituala intacta pana la capatul vietii sale personale. La 55 de ani sanatatea sa devenise precara, iar la 60 de ani a fost diagnosticat cu „sindromul Lolita". In 1892, Odobescu si-a intalnit iubirea vietii in cadrul unei sedinte a Adunarii Generale a Societatii Geografice Romane unde acesta tinuse o conferinta, iar Hortensia Keminger primise un premiu de 1000 lei, pentru lucrarea “Dicţionarul judeţului Bacău”. In acelasi an, Odobescu avea sa declare ca si-a intalnit jumatatea, in persoana aceleiasi Hortensiei Keminger, o femeie care avea jumatate din varsta sa, iar el avea o fiica de 26 de ani. Si cum frica de ridicol nu sperie pe toata lumea, in 1892 a facut publica iubirea lui pentru tanara profesoara de geografie la o scoala de fete din Bucuresti. Femeia era versata, avusese alti doi soti in istoria ei recenta, primul dintre ei fiind dramaturgul Alexandru Davila, mariaj din care rezultasera doi copii, iar cel de-al doilea, D. Racovita, seful de cabinet al lui Titu Maiorescu. Si atat de mare a fost amorul, incat Odobescu s-a vazut silit sa ii marturiseaca nevestei faptul ca iubea o alta femeie: „sunt antrenat cu forta cea mai irezistibila, cea mai suveran dominanta, intr-o afectiune foarte puternica pe care n-am mai simtit-o niciodata”. Nu mai contau problemele de sanatate: guta, reumatismul sau sindromul si nici problemele financiare. Cand inima se strange si sufletul iti plange. Si parca ridicolul nu ar fi fost suficient de mare, nevasta a decis sa-l lase sa-si traiasca restul vietii alaturi de tanara amanta. Ba mai mult, s-a dus neghioaba si s-a rugat de-amanta sa-i ia barbatul...de barbat. Dar tanara nu a ezitat: a vrut respect, pozitie sociala. Desi l-a incurajat si i-a alimentat pornirile patimase, a refuzat sa se casatoreasca cu „amantul ridicul şi batjocorit”, cum l-a descris I.L. Caragiale, cu „amantul bătrân”, cum l-a numit G. Călinescu. Doar ca bietul batran chiar s-a crezut un Don Juan si n-a luat in calcul faptul ca iubita nu vedea in el decat statutul, nu si barbatul care isi cara povara anilor in spate cu miros in nari de “ mere coapte”. Si l-a parasit pe amorez, cautand alinare in bratele mai vanjoase ale unui mai tanar barbat.Odobescu s-a rasculat marturisind-i lui Anghel Demetrescu : „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”.„Femeia pe care o dumnezeiam” a fost „adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar al vieţii”, facandu-l vulnerabil in fata „uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor”. Bietul Odobescu, disperat (desi multi ar fi jurat ca rusinat) s-a pus pe scris biletul de adio: „Cugetă, te rog, şi spune tuturor că nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţei şi vulgarităţii simţurilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce-ar fi făcut dintr-însă o zâna inspiratoare a mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. A fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele!” si-a luat o doza de morfina. Era noiembrie 1895. Hortensia avea sa noteze in jurnal doar cateva fraze despre realtia ei cu Odobescu. Doar atat insemnase el in viata ei. Ingerii s-au revoltat: “fire simtitoare”, mon cheri? “Fiinta fără inimă, fără conştiinţă”? De cine vorbesti, maestre? De tine sau de ea? Haosul a fost o boare ce-a cuprins doua regate: si in rai, si in iad. Laolalta se-ntrebau: la cine face referire? La el sau la ea? Sufletul ramane tanar, indiferent de varsta. Asta-i drept! Dar tinerii nu te cred! Ei vad doar pielea scofalcita, ridurile anilor pregnant sapati pe chipul tau si pofta prea nepotrivita. Poti iubi iubirea tineretii, dar fara sa musti din marul parguit! Vrei mila, tu cel casatorit, cand calci cu dreptul peste stangul? Martir este acela ce invata sa iubeasca din nou, pentru a suta oara, perechea cu care drumul l-a parcurs. Poti sa tanjesti cat vrei, iubire nu gasesti, ci doar o dulce amagire. Iar cand te trezesti, te-ntrebi ca prostul: cine este vinovat???

.

Vera Atkins - unul dintre cei mai mari agenti secreti din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial

Noi, romanii, spunem ca Vera Atkins a fost cea mai importanta femeie-spion dintimpul celui de-al doilea Război Mondial. Numele ei real a fost Maria Vera Rosenberg si s-a nascut in data de 18 iunie 1908 in Galati, fiind fiica unui om de afaceri Max Rosenberg, un evreu nascut in Germania. Max s-a stabilit in România la inceputul secolului 20 pentru a gestiona afacerea fratilor sai care livrau marfa in Galati si Constanta. Mama Verei, Hilda Atkins, s- a nascut la Londra. Max si Hilda s-au intalnit in Africa de Sud unde Henry Atkins,  tatal Hildei Atkins, facuse o frumoasa avere in timpul Razboiului Burilor, furnizand armatei britanice  terci de cereale și conserve din carne din Australia. Afacerile familiei  Atkins in Africa de Sud au inflorit si s-au diversificat extinzandu-se pana la Cape Town, achizitionand si  o mina de diamante. Daca razboiul cu burii s-a dovedit a fi o mina de aur pentru Atkins, pentru Rosenberg a fost cu siguranta un dezastru economic. Cu toate astea, Max si Hilda  au schimbat juramintele la Sinagoga din Londra Centrală in 1902. Ulterior Max a fost nevoit sa vanda in pierdere activele sale din Africa de Sud si sa vina in Romania. De ce România? Deoarece in micul regat balcanic, care isi castigase cu greu independenta de la turci  cu doar douazeci de ani in urma, s-a inregistrat un adevarat boom economic, marcand  o crestere economica uriasa .Dunarea era artera principala de export catre Europa Centrală si de la Marea Neagră se incarcau produsele de baza cum ar fi cheresteaua, cerealele, animalele si benzina de la rafinariile din tara.  România a fost pentru tatal Verei, Max Rosenberg, o tara plina de oportunitati  in care a reusit sa isi puna afacerile pe picioare si sa devina un om prosper. El era proprietarul unui  santier naval la Galati si detinea o flota comerciala pe Dunare, companie inregistrata la Londra cu numele „Dunareana” . In anul 1930, Max Rosenberg il consilia pe regele Carolal – II -lea in problemele financiare ale regatului. In ciuda succesului pe care acesta l-a avut, Hilda nu s-a simtit bine in România si tanjea in permanenta dupa viata sofisticata de la Londra si dupa clima si peisajul din Africa de Sud. Potrivit biografei  Sarah Helm, Vera, la fel ca mama ei, parea sa fi regretat alegerea tatalui ei de a veni in Romania, in ciuda succesului financiar. Datorita atitudinii sotiei sale, dar si a Verei, Max a decis sa ii asigure fiicei sale o educatie aleasa, si-a trimis-o sa invete la scoli private in Elvetia, Franta si Anglia. Vera a urmat cursuri de calarierie, a practicat diverse alte sporturi, a urmat cursuri de limbi straine si muzica.
Sursele istorice englezesti sustin faptul ca Vera se identifica mai mult cu patrimoniul britanic al mamei sale decat cu originile germane si aspiratiile romanesti ale tatalui ei. Vera a avut radacini cosmopolite , iar aspiratiile ei s-au reflectat intr-o educatie cosmopolita. Tot Sarah Helm sustine faptul ca Vera a negat originea sa romaneasca incercand sa isi stearga din memorie putinele amintiri pe care le avea din tara. Ea nu nega doar faptul ca s-a nascut in Romania, ci si apartenenta sa la comunitatea evreiasca. Nici mama Verei nu recunostea faptul ca numele ei de fata era Etkens, ca parintii sai proveneau din Rusia si ca acestia fugisera in timpul  pogromurilor din Bielorussia, in secolul 19, si se stabilisera in Africa de Sud, schimbandu-si numele in Atkins. Tatal Verei, Max Rosenberg  provenea din comunitatea evreiasca  de la Kassel din Germania, dar niciodata nu si-a negat originile si nici nu le-a ascuns.

Pana in 1933, familia sa facea parte din high class-ul bucurestean, statutul oferindu-i sansa sa il cunoasca, in 1931, pe ambasadorul german, Contele von Schulenburg, adversar declarat al lui Hitler. Intre cei doi s-a inchegat o lunga poveste de dragoste, continuata si dupa ce acesta a fost numit ambasador la Moscova. S-au intalnit deseori prin Europa si au corespondat mult timp dupa aceea. Astfel, ea a fost la curent cu toate barfele si intrigile din cercurile inaltei societati de la Berlin si Moscova. 
Max Rosenberg  a murit in 1933, in România, moment in care Vera a decis sa isi schimbe numele, luand numele de fata al mamei sale si sustinand ca nasterea ei la Galati a fost un "accident al istoriei",  dictat de interesele comerciale ale tatalui ei. In 1933, dupa moartea tatalui sau, Vera a emigrat impreuna cu mama ei in Anglia, dar nu dupa mult timp au decis sa se stabileasca in Franta unde a studiat limbile moderne in Paris, la Sorbona. Aceasta a fost o miscare inspirata, deoarece in Europa Centrala,  verii Rosenberg, care au ramas in Cehoslovacia au fost adunati si trimisi la Auschwitz. Unul din verii ei, Walter Rosenberg (alias Rudolf Vrba, 1924-2006) a devenit celebru in aprilie 1944 cand a supravietuit vietii din lagarul de concentrare. Declarația sa este cunoscuta in istorie ca raportul Vrba-Weltzer si a reprezentat o  sursa de informare a aliatilor cu privire la metodele de exterminare, descrise in detaliu, care au fost prezentate in cadrul emisiunilor  BBC.

Cand Franta a fost invadata de armata germana, in mai 1940, ele s-au reintors in Anglia. Biografii ei consemneaza faptul ca primele relatii ale agentei cu serviciile de spionaj britanice au inceput inca inainte de razboi, pe vremea cand era angajata a unei companii de petrol si le-a furnizat ofiterilor MI5 informatii importante. Altii sunt de parere ca ea colabora cu spionajul britanic inca din perioada in care era in Romania.

Dupa inceperea razboiului si reintoarcerea ei in Anglia, in februarie 1941 a fost angajata a sectiei franceze a SOE ( Special Operations Executive), devenindasistent principal al colonelului Maurice Buckmaster, director executiv al sectiunii F din cadrul Operatiunilor Speciale, care i-a fost si mentor.  Winston Churchill formase acest serviciu in iulie 1940, , propunandu-si sa elibereze Europa de ocupatia nazista prin actiuni de sabotaj si subminare. ca reactie la invazia germana in Danemarca, Norvegia si Franta.  Cand Vera a fost intrebata, dupa sfarsitul razboiului, de ce a ales SOE, ea a răspuns: "Nu stiu.", dar este foarte probabil ca ea sa se fi considerat inca de pe atunci candidatul potrivit, deoarece se spune ca familia ei a lucrat pentru serviciile secrete britanice in trecut, cand inca locuia in Romania. Cert este ca, in mod oficial, aceste informatii nu au fost nici infirmate, nici confirmate vreodata. Vera a fost numita foarte repede  ofițer de informatii pentru sectiunea F si a coordonat pregatirea a peste 400 de agenti, care au plecat in Franta. Rolul ei a fost sa organizeze rezistenta pe teritoriile ocupate, sa planifice acte de terorism si sabotajimpotriva nazistilor, sa noi spioni, raspunzand totodata si de pregatirea lorsi a conceput  biografiea (cover stories) tuturor spionilor care urmau sa fie trimisi in teritoriile ocupate de catre germania nazista. Ea a demarat intervievarea candidatilor intr-o camera de hotel, dotata cu un birou, doua scaune si un bec.Recrutii trebuiau sa cunoasca foarte bine limba franceza, la fel de bine ca un nativ. De regula erau alese persoane care aveau mame de origine franceza si care isi petrecusera vacantele in Franta, sau lucrasera pentru perioade mai indelungate in Franta. Fiecaruia dintre ei i-a spus ca avea sanse de 50% sa supravietuiasca si l-a lasat pret de o zi sa se gandeasca inainte sa ia o decizie.Recrutii erau bancheri, dramaturgi, bucatari, soferi taxi si alte meserii din toate sferele de activitate. Generalul Charles de Gaulle a cerut sa nu fie recrutati cetateni de origine franceza, insistand asupra faptului ca serviciul britanic trebuia sa aiba controlul asupra lor si a misiunilor ce le fusesera incredintate.Cele mai multe dintre persoanele selectate au fost cetateni britanici. Tabara de pregatire a fost stabilita intr-o casa de tara care data din secolul 16, izolata, astfel incat recrutii sa nu aiba nici cel mai mic contact cu lumea exterioara. Acolo li s-au predat cursuri de comando de catre Scottish Highlands, insusindu-si toate informatiile despre arme si explozibili. Apoi au fost initiati in cursuri de supravietuire in Hampshire, urmate de cursuri de parasutism langa Manchester.Cei care au trecut cu brio toate aceste examene, au suportat ore intregi deinterogatorii sub presiune maxima, in sustinerea povestile lor de acoperire si tainuirea informatiilor. Apoi au fost pregatiti in codul Morse si redactarea de mesaje codate. Au fost familiarizati in detaliu cum trebuiau sa traiasca in Frantaocupata, cu regulamentele impuse de catre nazisti. Le-a distribuit imbracaminte continentala, le-a inoculat amintiri recente din viata politica, sociala si personala din aceasta tara, le-a plasat resturi de bilete, scrisori si suveniruri pe care le-a pus in buzunarele fiecaruia dintre ei. Barbatilor le-a dat cate un pachet de tigari frantuzesti, un numar recent al unui ziar francez sau fotografii ale rudelor fictive. Vera le-a dat informatii cu privire la cardurile de rationalizare a hranei,  daca au fost emise lunar sau saptamanal, orele de stare de asediu, de ce acte ar putea avea nevoie un agent pentru a se deplasa , chiar si  informatii cu privire la cele mai noi tendinte in moda pariziana.Vera a lucrat cu recrutii si 18 ore pe zi, dovedind o tenacitate impresionanta. Celulele erau formate dintr-un organizator, un curier, iar un operator wireless sau Signaler. Organizatorul  era conducatorul si coordonatorul celulei si avea sarcina sa identifice posibile tinte pentru sabotaj. Curierii erau cei care tineau legatura cu celelalte celule, iar pentru aceasta pozitie erau pregatite, de regula, femeile. Agentii au fost raspanditi pe intreg teritoriul francez, fiecare dintre ei primindu-si misiunea pe care o avea de indeplinit. In fiecare seara, au primit ordinele in mesaje codate cu caracter personal, transmise imediat dupa stirile de la Serviciul BBC francez. Ea a antrenat 470 de agenti secreti, dintre care 39 erau femei. Oamenii ei au aruncat in aer poduri si trenuri, au cules informatii vitale. Atkins a parasutat oameni, munitie si armament, statii de emisie - receptie, a pregatit ziua H. a debarcarii in Normandia. De numele ei au fost legate multe operatii de anvergura: de la masina de descrifrat codurile germane “Enigma”, la constituirea retelei Maquis, condusa de Jean Moulin, la salvarea a mii de evrei din Europa ocupata de Hitler. S-a dovedit un agent cu o minte de otel si o inima mare, de vreme ce dovedea o inteligenta feroce si o loialitate extraordinara pentru agentii pe care ii pregatea. Intotdeauna statea pe pista pentru a urmari fiecare decolare a agentilor urcati in avioane si trimisi spre a fi parasutati in Franta ocupata. Stia ca pe multi dintre ei avea sa ii vada pentru ultima oara. Vera a stat intotdeauna in umbra, a fost creierul care a gandit fiecare etapa a pregatirii. Unitatea a inceput incet, dar a marcat victorie dupa victorie. Vera Atkins, cu numele sau de cod Dwight D. Eisenhower, aprecia ca rezultatelor misiunilor agentilor britanici " a fost echivalentul a 15 divizii." Insusi Hitler, exasperat de pierderile provocate in urma actiunilor desfasurate de spionajul britanic, ar fi spus: "When I get to London I am not sure who I shall hang first - Churchill or that man Buckmaster." (cand voi ajunge la Londra nu stiu pe cine am sa spanzur primul, pe Churchill sau pe Buckmaster." Hitler habar nu avea ca Buckmaster era o femeie, nimeni alta decat Vera Atkins. In activitatea ei s-a ocupat de salvarea a sute de prizonieri de razboi si mii de copii abandonati. Dupa incheierea razboiului, Vera a plecat de buna voie in Germania pentru a interoga oficialii nazisti si gardienii care se ocupasera de lagarele de concentrare, investigand motivele si imprejurarile in care disparusera 118 agenti britanici, dintre care 13 femei, care nu se mai intorsesera in Anglia dupa incheierea razboilui. A stat mai bine de un an acolo incercand sa dea de urma agentilor pe care ii pregatise sau de ramasitele lor. Multi dintre ei fusesera ucisi in lagarele de concentrare naziste. "I was probably the only person who could do this," (probabil ca eram singura persoana care putea face asta) a declarat ea ulterior presei. "You had to know every detail of the agents, names, code names, every hair on their heads, to spot their tracks." (trebuia sa cunosti fiecare detaliu cu privire la fiecare agent, nume de cod, fiecare fir de par din capul lui, sa identific urmele lui la fata locului). Printre acestia se numarau agenti de prima mana printre care: Yolande Beekman, Andree Borrel, Madeleine Damerment, Vera Leigh, Gilbert Norman, Sonya Olschanezky, Eliane Plewman, Diana Rowden, Francis Suttill, Violette Szabo. "I could not just abandon their memory," (nu le-am putut abandona memoria) marturisea ea intr-un interviu "I decided we must find out what happened to each one, and where." (am decis ca trebuie sa aflu ce s-a intamplat cu fiecare dintre ei si unde s-a intamplat). Patru agenti de-ai sai au fost capturati separat si ucisi prin injectii letale sau arsi in cuptoare. Cazul Violettei Szabo, care a fost torturata si impuscata, a devenit celebru. La fel cazul Odettei Sansom, care a refuzat sa vorbeasca, chiar si atunci cand Gestapo-ul i-a smuls unghiile de la picioare una cate una. Vera a fost prima femeie decorata cu Crucea George si activitatea ei a inspirat subiectul unui film realizat in 1951, care a avut ca titlu numele ei. In baza marturiilor pe care le-a consemnat la Auschwitz, comandantul Rudolf Höss a fost judecat in cadrul procesului de la Nuremberg si condamnat. A fost profund impresionata de reactia ofiterului nazist cand completul de judecata a mentionat ca aproximativ 1.5 milioane de persoane au fost ucise doar in acest lagar: "Oh, nu", a spus el, ofensat, "au fost 2.345.000 de persoane." A fost urmarita de comunisti si medaliata de americani. A fost maritata cu printul Constantin Caradja, a inspirat multi biografi care i-au studiat viata. Vera nu a fost o femeie deosebit de frumoasa si, in ciuda faptului ca era o femeie placuta, a fost considerata “rece si distanta”. William Stevenson, unul din biografii Verei Maria Rosenberg, spunea despre ea ca “nu a fost niciodata iubita”. Dupa 10 ani de activitate in spionaj, s-a retras in 1947 si s-a stabilit in Winchelsea, Sussex,intr-un sat din Anglia. Niciodata nu a avut intentia de a-si scrie memoriile, dar a dat cateva interviuri cu privire la experientele personale ca agent secret in cadrul SOE. In 1987 Vera Atkins a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare si a fost medaliata cu “Crucea de razboi”. In 1998, Francois Mitterand i-a acordat legiunea de onoare, fara sa-i mentioneze si sa-i exemplifice meritele.Gestul in sine era o recunoastere a aportului sau major, din anii 40, la eliberarea Frantei. Vera si-a trait viata intr-o discretie absoluta, refuzand toate propunerile care i-ar fi putut aduce notorietatea. Numele ei a ramas necunoscut pana in anul 2000, cand a murit la data de 24 iunie 2000, in localitatea britanicaHastings, Sussex , la venerabila vasta de 92 de ani. Dupa casatoria cu printul Caradja, a devenit printesa Printesa Ecaterina Caradja, iar Briana Caradja este urmasa sa directa.

Jan Fleming, si el spion in tinerete, autorul celebrului “James Bond” a cunoscut-o bine pe Vera Atkins si l-ar fi inspirat in crearea personajului feminin Miss Moneype. Au lucrat împreuna pentru SOE si a caracterizat-o astfel: “In the real world of spies Vera Atkins was the boss.” (in lumea reala a spionajului, Vera a fost seful). In anii 1940, Vera Atkins a fost probabil unul dintre cei mai importanti spioni ai Serviciului Operatiilor Speciale britanic, SOE .

Dupa moartea ei, William Stevenson a scris cartea “Spymistress. The life of Vera Atkins, the greatest female secret agent of World war 2”, in care dezvaluie viata si activitatea Verei Atkins. Cat de romanca s-a simtit si s-a considerat Vera Atkins? Greu de spus, daca este sa dam crezare declaratiilor biografei sale Sarah Helm. Un lucru este sigur: atat Germania si Rusia, cat si Anglia si Romania isi revendica radacinile in persoana Verei Atkins, una dintre cele mai mari spioane din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Si-as mai adauga eu: chiar daca s-a nascut in Romania, asta nu a facut-o romanca impotriva vointei ei.