Erszebet Bathory- demonul cu chip de inger sau istoria tineretii fara batranete

Daca ne impinge curiozitatea de la spate si scormonim prin praful istoriei regatului ungar, vom descoperi figuri feminine fascinante, dar astazi mi-am propus sa scriu despre fata intunecata a istoriei, pe cat de misterioasa, pe atat de infricosatoare, despre Elizabeth ( Erszebet) Bathory. S-a nascut in data de 7 august 1560, in localitatea Nyírbátor de pe teritoriul Ungariei de astazi, intr-una dintre cele mai nobile, influente, bogate si traditionale familii din Ungaria. Tatal sau, George Bathory, a fost fratele lui Andrey Bathory, Principe al Transilvaniei, iar mama sa, Anna Bathory, era fiica lui Istvan Bathory, un alt Principe al Transilvaniei. Tot prin mama sa, Elizabeta era nepoata lui Stepan Batory, regele Poloniei. Rudele sale directe beneficiau de putere sociala si politica, din familia ei facand parte mai multi printi, un cardinal, un var care era prim-ministru al Ungariei. Istvan (Stefan Bathory) avea sa devina print al Transilvaniei, duce de Lituania si ulterior a fost incoronat rege al Poloniei. Numele de Bathory inseamna viteaz, brav, si a fost purtat de zeci de nobili din Ungaria şi Ardeal, unii dintre ei renumiti in istorie. Familia Bathory a atins apogeul puterii pe la mijlocul secolului al 16-lea si s-a stins definitiv in 1680. Elizabeth Bathory si-a petrecut copilaria intr-un minunat castel, Ecsed. A fost o rasfatata a soartei de vreme ce inca de la varsta de 5-6 ani putea fi considerata o tanara cu o educatie exceptionala. Elizabeth scria si vorbea fluent 3 limbi (maghiara, latina si greaca), in conditiile in care multi nobili nu stiau nici sa scrie, nici sa citeasca in limba materna. Inca de mica a manifestat un temperament vulcanic, care izbucnea in crize de furie si pierderi de control imposibil de controlat. Intotdeauna afisa un temperament rece, impulsiv si crud, care deseori scotea la iveala valuri imense de rautate. Legendele, care au dainuit timpului, descriu o tanara frumoasa, cu parul lung si negru, cu pielea foarte alba si ochii de culoarea ambrei. In unele documente istorice este descrisa drept o tanara cu parul negru si lung si o piele alba ca lapte, cu un trup voluptos, cu ochi de culoarea chihlimbarului. Obisnuia sa se imbrace fastuos, dupa moda si eticheta vremii, punandu-si in evidenta formele frumos armonizate. Intreaga existenta a lui Elisabeth a stat sub semnul narcisismului. Obisnuia sa se priveasca vreme indelungata in oglinda si era atat de obsedata de propria imagine incat a comandat suporturi speciale menite sa fie atasate oglinzii ca sa-si poata odihni braţele in timp ce se contempla. In fiecare zi slujnicele sale trebuiau sa ii unga corpul cu uleiuri si crème speciale, menite sa-i mentina frumusetea. Iar pentru asta, orice efort era menit sa fie transformat intr-o binecuvantare. Isi alegea cu mare atentie hainele si bijuteriile si isi schimba tinuta de cel putin sase ori pe zi. Din pacate personalitatea ei s-a format si dezvoltat intr-un mediu condimentat cu magia neagra, ritualuri satanice, comportamente sexuale deviante, lesbianism si libertinism sexual. Astfel, inclinatiile sale spre promiscuitate, manifestate de la o varsta destul de frageda, nu au fost descurajate de catre cei apropiati ei. Istoria consemneaza faptul ca la 14 ani a ramas insarcinata in timp ce se juca “de-a dragostea” cu fiul unui taran transilvanean, iar 9 luni mai tarziu dadea nastere unui copil din flori, Anastasia, născuta in 1574, care a fost dat spre crestere familiei baiatului. Se zice ca aceasta sarcina ar fi provocat o rusine fara margini familiei, fapt ce ar fi dus la izolarea tinerei in castel.

Unii istorici sunt de parere ca izolarea ei sau faptul ca dupa nastere copilul i-a fost luat copilul si dat spre crestere familiei baiatului ar fi provocat un soc emotional puternic care ar fi generat comportamentele sale deviate, care s-au manifestat pregnant la varsta maturitatii. Dar tot sursele istorice consemneaza ca asista indiferenta la toate pedepsele pe care parintii si cei apropiati ei le aplicau slujitorilor cand comiteau greseli. Nu se stie daca este adevarata versiunea potrivit careia un om sarac, acuzat de furt, a fost cusut in pantecul unui cal lasat sa moara, fiindu-i lasat doar capul afara. S-ar crede ca Elizabeth a avut o copilarie fericita, dar tocmai aceste ciudatenii care controlau intreaga familie ridica unele semne de intrebare. Pe cand avea 11 ani, a fost promisa lui Ferenc Nasdy, un tanar conte provenind dintr-o familie de nobili, caruia i se prezicea o cariera militara fulminanta, in ciuda faptului ca nu era tocmai un om educat. Patru ani mai tarziu, pe 8 mai 1575, in Varrano, Erszebet, care avea doar 15 ani, s-a casatorit cu contele Ferenc Nadasdy, in varsta de 25 de ani. Ferenc Nadasdy i-a daruit la nunta tinerei sale sotii castelul Cachtice, castel ce avea sa se transforme intr-un salas al mortii, in care aveau sa isi gaseasca sfarsitul in jur de 650 de tinere, unele dintre ele de vita nobila. Casatoria lor , dincolo de diferentele de educatie, a fost o afacere profitabila, averea lor fiind una considerabila de vreme ce insusi regele Ungariei, Mathias al II-lea, a imprumutat sume imense de bani de la ei. Contele s-a dovedit un om de nadejde,extrem de crud pe campul de batalie in razboaiele cu turcii si care era cunoscut cu apelativul de „Cavalerul Negru”( Cara Beg ).

Ramasa singura la castelul Csejthe (Cachtice), aflat in vechiul regat al Ungariei, astazi teritoriu al Slovaciei, contesa a inceput sa-si viziteze matusa, pe contesa Karla Bathory, o femeie care practica magia neagra si ritualurile satanice si cu inclinatii reale spre lesbianism. Se pare ca numerosi membrii ai familiei Bathory sufereau de deviatii, nu numai matusa Karla, odata o doamna respectabila de la curtea regelui Mathias al II-lea fusese repudiata pentru vrajitorie si lesbianism. Unchiul sau era recunoscut ca alchimist si adorator al diavolului, in timp ce fratele sau era acuzat de uciderea mai multor copii. Insasi bona ei din copilarie era cunoscuta drept vrajitoare si practicanta a magiei negre. Istoria nu consemneaza momentul in care Elizabeth s-a privit in oglinda si a realizat ca frumusetea ei se vestejea. Dar un lucru era evident: devenea din ce in ce mai geloasa si invidioasa pe frumusetea si fragezimea pielii fetelor tinere care serveau la curtea sa. Iar ea devenea pe zi ce trece tot mai rea, mai cruda si mai sadica. Orice greseala din partea servitorilor era pedepsita fara mila, prin torturi bizare. Legendele vorbesc despre un episod in care, in timp ce era pieptanata de catre o tanara slujitoare, contesa ar fi palmuit-o, iar cateva picaturi de sange ar fi picurat din nasul acesteia pe pielea mainii ei. Nu se mentioneaza cum ar fi ajuns contesa la concluzia ca sangele intinereste pielea si netezeste pielea ridata, dar se banuieste ca acea intamplare ar fi declansat sirul crimelor ce aveau sa urmeze si sa marcheze istoria. Si tot legendele vorbesc despre un mecanism bizar numit “iron maiden” (fecioara de metal) realizat special pentru a stoarce sangele din trupul fetelor virgine, sange in care avea sa se scalde contesa sau sa il bea pentru a-si conserva tineretea. Un singur lucru este cert: contesa Bathory isi batea slujnicele, le musca de obraji, fata si gatul pana la sangerare, le amputa membrele, le taia degetele cu foarfeca, le ungea trupurile cu miere si le obliga sa se expuna afara insectelor, le infometa, le batea, le ardea cu metale incinse si ceara topita, le taia cu cutitele, le batea cuie in trup, le infigea ace in carne, le obliga sa se dezbrace si sa munceasca goale sub privirile barbatilor. In castelul Sárvár, Elisabeth isi desavarsea tehnicile in tortura, fiind incurajata de insusi sotul ei. Iarna, turna apa rece pe corpul unei femei goale pana corpul expus frigului de-afara devenea o veritabila statuie de gheata. Ii facea placere sa isi arda victimele cu fierul inrosit si sa le guste sangele. In toate aceste practici inimaginabile era ajutata de catre colaboratorii sai: Anna Darvulia- cea care i-ar fi recomandat baile in sange de fecioara, Dorottya Szentes – cea care o initiase in magia neagra, Dorota Sentésová (Dorko), Jo Ilona, Katarína Benická, majordomul pitic János Ujváry (Fickó). Darvulia si Johannes Ujvary erau cei care ii alegeau fecioarele si participau la torturile finalizate prin crime. Aceste practici au inceput inca din perioada in care Ferenc Nasdy era plecat im campanii militare. Elizabeth obisnuia sa tina jurnale in care-si detalia crimele si pe care ulterior le copia in scrisorile catre sotul ei, iar acesta ii dadea noi idei de tortura. Dar sangele victimelor sale nu i-au sters anii si nici nu au oprit varsta sa isi puna amprenta de chipul ei. Anna Darvulia nu s-a lăsat descurajata de reprosurile contesei si i-a sugerat faptul ca tinerele virgine nu erau de vita nobila, iar sangele lor era alterat. Castelul Cachtice, din Carpaţii Slovaciei, a devenit astfel capcana pentru tinerele fiice de nobili, ademenite la castel sa fie educate sa se poarte in inalta societate. In anul 1604, „Cavalerul Negru” a decedat la Bucuresti, fiind asasinat de o prostituata care nu voia decat sa-i fure banii. Cu Nadasdy a fost casatorita timp de 10 ani si au avut impreuna 5 copii: Anna, Katalin, Miklos (mort la naştere), Orsolia si Paul. Desi poate parea curios, Elisabeth a fost o mama desavarsita, petrecandu-si mult timp cu educatia copiilor. Odata cu moartea sotului ei, comportamentul deviant al contesei s-a accentuat. Escapadele sale amoroase cu barbati mai tineri si inclusiv cu matusa sa erau de notorietate, iar slujnicele aveau sa declare ca Elizabeth Bathory devenise obsedata de propria frumusete si dezvoltase o obsesie cu privire la tratamentele care i-ar fi putut oferi viata si tinerete vesnica.

Intre 1585 si 1610, contesa a ucis aproximativ 650 de fecioare, după cum a rezultat din marturia celor peste 300 de martori anchetati. Toti cei care au ajutat-o in camerele de tortura: Anna Darvulia, Dorottya Szentes, Dorota Sentésová (Dorko), Jo Ilona, Katarína Benická, János Ujváry (Fickó) au fost executaţi. Datorita rangului sau nobiliar, Erszebeth n-a fost chemata la proces si n-a depus nici o marturie. Interventia rudelor sale, care stiusera de toate aceste atrocitati ce avusesera loc in castelul Elisabethei, au condus la sechestrarea ei la domiciliu, scapand-o astfel de temnita pe viata sau de condamnarea la moarte. Pedeapsa a presupus arestul la domiciliu in cateva camere ale castelului, cu intrarile si ferestrele zidite. Dupa trei ani si jumatate, in1614, a fost gasita moarta, la 54 de ani. La moartea contesei, cronicarul Istvan Krapinai a notat: “Erszebet Bathory, văduva contelui Ferencs Nadasdy, şeful Grajdurilor Regale, celebră pentru crimele ei, a murit întemniţată la castelul Csejthe, la 14 august 1614, subit, fără crucifix şi fără lumină“. Unele dintre crimele sale au avut loc si in alte castele. Printre acestea se numara castelele Bytca (la nord de Bratislava), Ecsed (la granita dintre Ungaria si Romania), Varrano, Beckov, Sarvar, Keresztur, in locuinta din Viena, de pe Augustinianstrasse. Referitor la ultima locatie, se zice ca tipetele fetelor erau atat de puternice incat calugării de la manastirea augustiniana din apropiere erau treziti in fiecare dimineata la ora 4 cand se presupune ca aveau loc imbaierile in sange proaspat de dimineata. In timpul procesului, Dorka a marturisit ca erau ucise 5 fete pe saptamana, desi alti martori afirmau ca erau ucise si 9 fecioare intr-o seara. La inceput, servitoarele amageau cu slujbe bine platite fecioarele de tarani, iar cele care nu erau atrase, erau ulterior rapite. Nebunia devenise atat de periculoasa, incat sotia lui Istvan Szabo si-a vandut propria fiica si a adus-o ulterior in camera de tortura. Katalin era insarcinata cu ingroparea cadavrelor. Toti complicii erau recompensati in bani si animale. Cand contesa a sesizat ca baile in sangele tarancilor virgine nu a sters ridurile de pe corpul sau, a cerut sa fie aduse fete de nobili. Tot in cadrul procesului s-a stabilit ca au fost sacrificate 50 de fete cu sange albastru. Si pentru ca fetele de vita nobila erau greu de gasit, iar pedepsele aplicate slujitorilor nepriceputi erau aspre, acestia ajunsesera sa imbrace tarancile in haine scumpe ca sa nu starneasca mania contesei. Desi bietii tarani tot reclamau de 20 ani disparitia fetelor lor, a fost nevoie ca nobilii carora le disparusera fetele sa il determine pe regele Mathias al II-lea al Ungariei sa trimita un grup de soldati care sa ancheteze sursa misterioaselor supozitii potrivit carora multe fete de origine nobila erau sechestrate in castelul Csejte (Cachtice) de pe teritoriul fostului Regat al Ungariei. Ceea ce aveau sa descopere soldatii au ingrozit nu numai nobilimea regatului, ci intreaga Europa. In procesul intocmit de catre soldatii regelui sunt mentiuni potrivit carora, acestia, insotiti de preotul satului s-au apropiat in intunericul noptii de castel si, spre surprinderea tuturor, au gasit usile larg deschise, iar castelul cufundat in bezna. Insa mare le-a fost mirarea sa zareasca la lumina tortelor lor cadavrele imprastiate in toate colturile castelului.
Atrasi de zgomotele care veneau din subsolul castelului, soldatii au gasit camerele pline cu femei tinere si copii pregatiti pentru tortura. Dar ceea ce a socat pe toata lumea a fost descrierea salii de tortura si a tuturor instrumentelor folosite acolo. Unele dintre slujitoarele devotate contesei au reusit sa fuga, dar au fost prinse ulterior de catre soldati si anchetate in cadrul procesului. Acesta a avut loc la 7 ianuarie 1611 la Biccse (in Slovacia de astazi) si a ramas in istorie drept unul dintre cele mai renumite procese ale unui criminal in serie prin numarul mare de victime, dar si prin suma atrocitatilor infaptuite.

Theodosious Syrmiensis de Szulo, judecatorul Curtii Regale, impreuna cu alti 20 de judecatori au audiat peste 300 de martori care indicau un singur vinovat, contesa Erzsebet Bathory (sau Elizabeta Bathory). Dar aceasta nu a participat la propriul proces, in incercarea familiei Bathory de a impiedica raspandirea unui scandal de proportii in sanul aristocratiei din Ungaria. Deznodamantul faptelor sale avea sa zguduie nu numai aristocratia, ci intregul continent. Elizabeta Bathory s-a declarat tot timpul nevinovata, pretextand ca este victima unei inscenari. Cu toate acestea, in jurnalul sau personal au fost descrise amanuntit aproximativ 650 de omoruri. Cele trei cameriste arestate au fost condamnate la moarte si executate imediat, in vreme ce piticul Ficzko a fost decapitat si apoi aruncat in foc.

Mitza Bricard si Christian Dior

Citeam aseara un material despre istoria modei si parfumurilor Dior. In acel articol se faceau dese referiri la un nume cu iz romanesc, Mitza Brichard, o femeie talentata si rafinata, care in anii 1950 tinea titlurile principalelor publicatii mondene pariziene. 

Unii spun ca provenea din mama englezoaica si tata austriac, altii ca era romanca plecata la Paris ca fata de companie pe cand avea 20 de ani. Oarecum contrariata, am incercat sa gasesc cat mai multe informatii despre aceasta Mitza Bricard care umplea saloanele pariziene cu barfe si povesti de-amor. Niciunde nu se verifica vreo informatie sau alta, dar asta nu ii sterge nimic din aura unei mare dive care avea Parisul la picioare. Inca din anii 1930, putinele tabloide de cancan relatau despre extravaganta acestui personaj care nu purta niciodata lenjerie intima si isi tragea cu nonsalanta rochiile atent croite si camasile delicate direct pe pielea goala. Valuri de hartie relatau despre povestile ei amoroase, multe dintre ele sfarsindu-se in scandaluri patimase cu iubiti mult mai tineri decat ea. Iar articolele dedicate modei analizau bijuteriile scumpe si somptuoase care ii dadeau o nota de personalitate in plus. Pentru ca la Mitza farmecul statea in atitudine! Ea a fost aceea care a impus in moda pariziana culoarea lila si panthere - jungle. Turbanul, siragul cu perle, pantofii stiletto faceau parte din recuzita sa zilnica si personala. Intrebata odata de presa care sunt florile sale preferate, Mitza a raspuns fara sa clipeasca sau sa se gandeasca macar o secunda: Cartier! 

Numele ei apare in toate materialele Casei Dior. In anii 1950, se pare ca nu era foarte mare competitia in lumea modei de vreme ce Christian Dior era cea mai importanta casa de moda haute couture din Paris. Rivalii sai de atunci erau Pierre Balmain si Cristobál Balenciaga, dar Dior castigase piata prin creativitatea si indrazneala unor nume de referinta in lumea modei: Raymonde Zehnmacker, Marguerite Carré si Mitza Bricard. 

In anii 1950, Mitza Bricard era vazuta tot timpul in preajma lui Christian Dior. Dincolo de prietenia care ii lega pe cei doi, Mitza era sefa departamentului de creatie si creatoarea palariilor Dior. Christian nu avea decat cuvinte de lauda la adresa ei si nu se sfia sa declare ca Mitza "este una dintre acele persoane rare pentru care eleganţa este singura raţiune de a trăi". In cadrele luate de aproape, Mitza purta mereu la incheietura mainii drepte o esarfa delicata "leopard-jungle", care ii acoperea o cicatrice, dar pe care a reuşit sa o transforme intr-un “fashion statement”. Gurile rele afirmau cu mare invidie faptul ca avea acel "je ne sais quoi" care le scotea din minti pe femei si ii fascina pe barbati. Se zice ca niciodata nu era greu sa o gasesti deoarece intotdeauna era fie acasa, la Ritz sau la Dior. Dincolo de zona barfelor de salon, Mitza a reprezentat pentru Casa Dior o sursa inepuizabila de senzualitate, “nudul” in forme voluptoase imbracat in blanuri moi si tigrate. 

Christian vazuse in adancul femeii felina unduitoare si periculos de frumoasa, captivanta si seducatoare. Dar aceeasi muza l-a inspirat pe genialul creator in realizarea unuia dintre cele mai bine vandute parfumuri care poarta numele "Mitzah", un parfum exclusivist, un parfum cald, ca un chihlimbar. Parfumul este dulce, animalic si devastator. Este barbar si invaluitor, extravagant si misterios, bogat ca o blana, moale ca o matase, profund si usor. Mitza Bricard a fost muza lui Christian Dior, legatura sa directa cu proiectia ideala a feminitatii. El a avut curajul sa creeze parfumul amintirilor care i-a urmat in tacere pe barbatii plecati la razboi. Parfumul ca o adiere ramas in liftul suspendat intre etaje si persoane. 

"Mitzah" a reprezentat rafinamentul salonului Couture din 1950. A fost un parfum predestinat sa fie urmat de decolteuri atent studiate, de manusi si port-tigaret, de haine de nurca si bijuterii perlate. "Mitzah" era chintesenta si reflectarea acestei lumi. Dupa moartea lui Christian Dior, Jacques Rouët, cel care a fost creierul din background-ul acestei afaceri de succes, a organizat o conferinta de presa, in care a declarat ca cele trei femei care i-au stat alaturi lui Dior pe tot parcursul carierei sale aveau sa ramana sa lucreze in continuare in Casa Dior. Una dintre ele era chiar Mitza Bricard.

Jean Mascopol: „Ce frumoasă este viaţa, când eşti chior şi prost ca ţaţa”!

„Ce frumoasă este viaţa,/ când eşti chior şi prost ca ţaţa”!

Cred ca nu foarte multi dintre voi stiu cine a fost Jean Moscopol. Acesta a fost unul dintre cantaretii renumiti din perioada interbelica romaneasca, un cantaret de romante si muzica "de pahar", un barbat frumos, cu mare succes la femei. Nascut  la Braila, in iarna lui 1903, a stiut sa isi foloseasca talentul pe care l-a mostenit de la mama sa si sa isi construiasca o cariera de succes in muzica romaneasca. Numele sau real era Ioan Moscu, dar avea sa si-l schimbe imediat ce succesul incepuse sa ii contureze un destin aparte. Dupa ce a terminat liceul, acesta a plecat la Bucuresti, unde s-a inscris la Universitatea Politehnica. Cand timpul ii permitea, canta la renumitul restaurant din acea perioada, Zissu, si lucra totodata ca si muncitor la Intreprinderea Optica "Lares". Atunci cand conducerea acesteia l-a trimis in Germania la specializare, el s-a inscris imediat la Conservatorul din Berlin. Dupa terminarea studiilor, s-a reintors la Braila pentru o scurta perioada, ca mai apoi, in 1924 sa revina la Bucuresti, unde s-a inscris la Facultatea de Aeronautica. Dar muzica ramasese in continuare  marea lui pasiune. Si-a intemeiat o mică orchestra, in care canta atat din voce, cat si la banjo. In 1929, seful orchestrei, Alfred Pagony, de la restaurantul Zissu i-a propus un duet si au negociat un salariu bun pentru acea vreme. Tot el i-a schimbat numele de scena, numindu-l Jean Moscopol. Cand Pagony si-a deschis un an mai tarziu propriul bar pe strada Academiei, Moscopol a fost promovat ca sef de orchestra si de atunci a urmat ascensiunea si succesul rasunator din anii urmatori. In 1929 a inregistrat prima placa cantata, cu melodia „Balada fumului de tigară”. Jean Moscopol a fost asa de indragit, incat oamenii veneau doar ca sa-l asculte pe el cantand. In toamna aceluiasi an, a avut marea sansa sa fie auzit de un reprezentant al casei de inregistrari His Master's Voice din Londra, care imediat i-a propus o colaborare pe care Moscopol a acceptat-o imediat. Aceasta colaborare i-a purtat pasii intr-un studio din Viena unde a inregistrat multe placi care aveau sa-l faca renumit. 

Acesta a fost momentul in care intreaga sa cariera muzicala avea sa se schimbe fulgerator. Reintors in tara, a continuat colaborarea cu orchestra Alexandru Leoar, alaturi de care a debutat la posturile de radio din Bucuresti. Dupa ce si-a luat atestatul de artist profesionist, a urcat pe scena Teatrului de Revista „Alhambra”, unde a interpretat operetele: „Alhambritta” si „Lăsați-mă să cânt”. Piesele sale "Vrei sa ne-ntalnim sambata seara?", "Da-mi gurita s-o sarut", "Mana, birjar" sau "Cel mai divin tango" au facut furori in anii 1930, fiind fredonate de toata lumea. Mascopol a avut un rol activ si esential inclusiv in promovarea tango-ului in tara Doi ani mai tarziu, in 1931, Casa His Master’s Voice l-a angajat cu statut permanent , fiind obligat sa se mute in Berlin, unde a inregistrat noi discuri pentru gramofon. Cand contractul i-a expirat si s-a intors in tara, patronii de restaurante licitau prezenta sa in programul de divertisment. Moscopol a cantat in mai multe localuri renumite din capitala: la Colonade, la bomboneria Lafayette, la Lother Park si Vișoiu.

 In timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial, a fost unul dintre capetele de afis la concertele organizate in scop filantropic. Tot in 1931 a devenit artistul exclusiv al Casei londoneze de discuri „His Master's Voice”. De-a lungul carierei sale, a inregistrat peste 300 de cantece pe discuri de gramofon. Desi a fost plecat in 1932 o perioada la Berlin, s-a intors in tara continuand sa fie vedeta multor localuri selecte, dar si un invitat frecvent in emisiunile radiofonice. Se acompania la foarte multe instrumente: pian, banjo, piculina si chitara si era in stare sa scrie pamflete pe loc,  pe servetelele clientilor din restaurant.

In perioada sa de glorie, românii ii ascultau cantecele inregistrate pe discurile His Master’s Voice, Parlophon, Homocorde și Columbia. Compozitori renumiti, s-au inghesuit sa ii scrie deja renumitele melodii: Ion Vasilescu - „Noapte buna, Mimi”, Elly Roman – „Tu nu mai ești a mea”, Ionel Fernic si altii. Jean Mascopol a avut concurenta serioasa in prezenta artistilor: Maria Tanase, Cristian Vasile, Zavaidoc,  Ioana Radu, Rodica Bujor, Grigoras Dinicu sau Ion Luican. Ciudat este faptul ca, desi avea un succes rasunator, iar valuri intregi de epistole curgeau seara de seara, Jean Moscopol n-a fost casatorit niciodata. Gica Petrescu a afirmat intr-un interviu ca: „George Enescu a spus că nu există muzică ușoară și muzică grea, ci numai muzică bună și proastă. Jean Moscopol făcea muzică bună. Cred că el, Moscopol, a fost un Maurice Chevallier al muzicii românești. Era un senior al cântecului, de o eleganță perfectă, sufletească și vestimentară!”

Dupa terminarea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Moscopol se afla in Germania si a constatat cu stupoare ca nu se putea intoarce legal in tara sa. Acest fapt l-a determinat sa incerce sa treaca inot Dunarea si a fost la un pas sa moara, fiind salvat de niste pescari iugoslavi. Cand in cele din urma a ajuns in tara a fost complet deziluzionat de lipsa de scrupule a unor compatrioti care umileau o tara intreaga pentru a fi pe placul noului regim comunist instalat la putere. Din acel moment, Moscopol s-a impotrivit sistemului politic instaurat la Bucuresti. In perioada in care romanii invatau sa taca si sa rabde de frica sa nu ajunga la inchisoare, el compunea balade si cuplete anticomuniste. In piesa "Guvernul comunist" l-a criticat dur pe Mihail Sadoveanu pentru pozitiile sale prosovietice, satirizand volumul de reportaje "Lumina vine de la Rasarit". Dar intreaga sa opozitie fata de comunism nu avea sa treaca neobservata, motiv pentru care, in 1947, a luat calea exilului, plecand prima data in Grecia, ca mai apoi sa ajunga in Germania, Franţa si, la sfarsit, in SUA unde a trait pana la sfarsitul vietii. Cu toate ca a preferat sa ia calea exilului decat sa traiasca intr-o Romanie comunista, Jean Moscopol a fost un mare patriot. Dragostea pentru poporul roman nu l-a parasit niciodata si marturie stau piesele "Tot ce e romanesc nu piere" sau "In tara in care m-am nascut". Din exil el a continuat sa inregistreze piese in care a criticat regimul comunist:"Foaie verde de cartela", in care facea referire la saracia crunta din Romania si "Intr-o tara comunista", unde prezenta epurarile facute intre comunistii din Uniunea Sovietica si cei din tara:

"Intr-o tara comunista

Cand esti fire arivista

Si ai si-un caracter sinistru

Poti ajunge repede ministru

Dupa ce incasezi la prime/

Si te faci partas la crime

Esti bagat la inchisoare

Si apoi condamnat pentru tradare

/.../

Comunismul intai te ajuta

Si apoi...te executa."

Din exil, Moscopol a continuat sa cante si sa critice regimul comunist si Republica Populara Romana, dar aceste melodii nu au ajuns decat dupa moartea sa la urechile poporului roman. Comunistii s-au straduit si au reusit sa ii determine pe romani sa-l uite si sa il inlocuiasca in inimile lor cu un alt artist, Gica Petrescu, care a continuat sa cante unele dintre melodiile lui Moscopol. Dar nu as vrea sa inchei inainte de a va prezenta cateva dintre cantecele sale de disidenta:

“Petru Groza,sluga” – un pamflet al conducerii comuniste din anii '50, Petru Groza fiind ultimul premier regal si primul premier proletar.
“Patriarhul rosu” - este porecla lui Justianian Marina , al treilea Patriarh al Romaniei, care a colaborat cu noul regim comunist, contribuind la desfiintarea Bisericii Greco-Catolice in Romania. Justianian Marina a ramas in istorie pentru afirmatia: "Cristos este Omul Nou. Omul Nou este omul sovietic. Prin urmare, Cristos este sovietic!".

„Guvernul comunist” -, una dintre cele mai profunde satire regimului comunist: „Ce frumos e când vin ruşii

Şi îţi spun din dosul uşii,

Cum să vorbeşti, cum să taci,

Pe Apostolu’ să faci.

Ce frumoasă este viaţa,

Când nu te apucă greaţa,

Să-i tot perii pe intruşi

Şi să-i tămâiezi pe ruşi”.

Jean Moscopol a ramas in constiinta celor care au avut curiozitatea sa ii asculte melodiile unul dintre cei mai indragiti autori de romante: „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seară?”, „Mână, birjar”, „Tot ce-i românesc nu piere”.

Jean Moscopol a murit in 1980 in America, in anonimat, iar dupa Revolutie, in 1993 au fost difuzate unele cantece inregistrate cu ajutorul lui Aristide Buhoiu in anii '70 si filmat un documentar monografic realizat de catre regizorul Stefan Gladin in 2005.