Casa Muhle - tacerea care doare, frumusetea care ucide!

Aseara, timisorenii au protestat pasnic pentru salvarea Casei Muhle. 

Desi anuntati peste 500 de participanti, cred ca au fost in jur de 200.

Deseori blamati ca nu invata, ca nu sunt responsabili, tineretul aseara a fost majoritar! Si implicit ne-a dat o lectie!

Asta mi-a amintit de perioada din timpul Revolutiei cand generatia parintilor nostri puneau cu usurinta etichete de "golani" celor care ieseau din canoanele fricii si vociferau protestand. 

Va spun eu, tinerii de astazi sunt mai responsabili decat credem noi! 

E scuza noastra, a parintilor si bunicilor lor, de a ne manifesta neputinta de a schimba viata si mentalitatea. De a le construi tara in care sa traiasca neincorsetati de tarele pe care le caram dupa noi.

Si-am mai inteles ceva: ca trebuie sa invatam sa spunem cu voce tare NU. 

Pana la urma cineva ne va auzi si asculta.

Daca nu tipatul, macar gandul!

Si, daca nu se sperie de intuneric, poate il trezeste lumina!

Concluzia mea este ca acest protest NU este unul impotriva tiganilor, ci impotriva unei societati corupte, care trece cu indiferenta peste istorie, valoare, identitate personala si pune mai presus mita, spaga, nepasarea si aroganta!

Pentru ca "somnul alesilor obliga la nesupunere civica".

Sa invatam cel mai simplu si mai decent exercitiu democratic: ca nimic nu se intampla in viata noastra politica si sociala fara acceptul nostru!

 

Sa invatam sa spunem: NU!

Si sa-i intrebam din cand in cand: "Ati uitat de mine?" Ati uitat de noi?

"Mutti, einen Moment, bitte, să udăm grădina şi venim" - Casa Muhle

Citeam articolele de pe blogul (http://octaviancoifan.blogspot.ro/2012/05/vila-florilor-disparut.html) unui banatean get-beget, plecat la Paris ca student si realizat acolo ca una dintre vocile care sunt ascultate atunci cand vorbeste despre istoria parfumurilor. Acest tanar se numeste Octavian Coifan si este timisorean. In articolele sale sunt multe referiri la adresa faimosilor gradinari reprezentati de catre seniorul Wilhelm MUHLE, care a creat primul soi de trandafir in Timisoara in anul 1888 si care a construit o adevarata plantatie de flori in care a crescut numeroase specii noi. “La Timisoara, in anul 1888, Wilhelm Mühle a creat soiul „Madame Josephine Mühle”, un trandafir cu petale aurii cu pete albe, primul soi produs în Ungaria”. Atunci, serele de flori ale familiei se intindeau pe o suprafata de 8200mp, organizati in 17 sere mari. Poarta de intrare in rozerie era amplasata pe Bulevardul Mihai Viteazul nr. 3, unde era si vila familiei. Pe gardul care inconjoara ruinele fostei vile inca mai troneaza insemnele JW, adica Josephine si Wilhelm.

“Rozeria din Timisoara a aparut cu mai bine de un deceniu inaintea celei mai faimoase aflate in apropierea Parisului, dar ce folos cu asa autoritati ignorante daca s-a ajuns in Timisoara taman la demolarea vilei fondatorului.” Si tot el face o paralela dureroasa cu privire la ce avea sa devina un posibil brand national de succes si o sansa unica de tara: intrarea in industria parfumierilor renumiti, deschizand usa cu un trandafir. Din pacate nu familia Muhle a reusit sa faca acest lucru, asa dupa cum singur afirma: “Timisoreanul MUHLE a realizat rozeriile sale in Timis, ce folos, pentru ca nu a gasit oamenii care sa transforme frumusetea florii in industrie”. Evident ca si concluzioneaza de ce Romania nu a reusit nici de aceasta data sa valorifice aceasta oportunitate: “Din punct de vedere strategic, politica româneasca a fost un amestec de prostie cu fudulie. Investesti in scoli si inteligenta ca apoi "creierele" sa mearga iremediabil in vest, când poti reduce drastic numarul universitatilor investind in resursele naturale pe care le procesezi si le vinzi mai scump generând bunastare pentru comunitatile locale”. Intr-o maniera sincera si cu un ton  taios impune un adevar regretabil: “Ironia sortii a facut ca pe terenurile de trandafiri ale lui Muhle din Timisoara sa se construiasca Politehnica / Universitatea”.

”Vasta grădină se întindea de la Bega până în Piaţa Nicolae Bălcescu de azi. Pe aceste terenuri sunt Universitatea de Vest, Politehnica cu terenul de fotbal şi altele. Intelectualii din Timisoara ar trebui sa salveze cladirea de la carnagiul arhitectural, nu de alta, dar familia Mühle e cea care a donat in anii 20 terenul pe care s-au construit actualele universitati, sigla lui mai exista pe gard". "Un destin tragic in slujba frumosului si naturii pentru un oras nerecunoscator. Un oras cu intelectuali de valoare ajunge sa demoleze vila florilor. MUHLE a creat primul soi de trandafir in Timisoara (1888) si a avut o plantatie imensa de flori cu numeroase creatii horticole noi, insa trandafirul a devenit bulgaresc prin ... branding si inteligenta altora, cu mai mult respect pentru natura si fler in afaceri.” “La nord de Dunare cazanul a generat tuica olteneasca (si alcoolismul), la sud a generat esenta de trandafir bulgar exportata la Paris pe bani grei”. Tot el vorbeste despre realizarile fiului seniorului, un alt gradinar vestit, Arpad Muhle.

Acesta studiase in Japonia arta cultivarii crizantemelor, fiind cel care a adus aceasta floare in Europa si a promovat-o. Timisoara era renumita pentru crizantemele cu floare mare si miros delicat, crescute in serele Muhle. Autorul sustine ca “Acum un veac se brodau crizanteme si pe hainele elegantelor din Banat intrucat tehnica broderiei, asa cum se poate vedea in costumele populare din acea vreme, e similara, iar matasea naturala era produsa la Lugoj. Tehnica, materialul si inspiratia vegetala se aflau in oras la indemana catorva femei pricepute, scolite in artele decorative la Budapesta. Gustul pentru migala si frumos se vede pe cladirile epocii, foarte putine exemple de ornament si arhitectura de calitate existand dupa 1919”. Astazi, Timisoara mai are putini trandafiri dintre soiurile create aici odinioara, multe dintre ele au disparut in totalitate, dupa cum se mentioneaza chiar in monografia despre istoria trandafirilor din Banat, semnata de Vasile Ciupa si Lucian Vasile-Szabo. Daca in perioada interbelica existau circa 1500 de soiuri si varietati de trandafiri, astazi, multe soiuri vechi au disparut, fara sa fi fost multiplicate si conservate. Si, parca special ca sa ne faca sa intelegem ce am pierdut, autorul explica: “Esentei de trandafir i se spunea in Franta esprit de rose, caci parfumul nu e altceva decat spiritul florii, iar un oras fara miresme nu are suflet”. Si, de parca nu v-am intristat suficient, iata un alt articol inchinat memoriei acestor renumiti gradinari de care Simona Constantinovici, publicat in “Memoria cartierului meu, Elisabetin”:

Casa turcească, narghileaua, mühlehaus şi parfumul de trandafiri

"Narghilele erau atârnate cu capul în jos, pe o sfoară groasă, de plastic, iar furtunul din care se trăgeau, cu dichis, aromele în piept atârna flasc. Vasele cu apă parfumată au fost golite, spălate cu cenuşă stinsă şi, la urmă, cu detergent din cel fin. În lumina dimineţii, păreau nişte păsări proaspăt vânate, cu vintrele disecate, cu penajul năclăit de sânge. Vecinii ştiau că, o dată pe an, de obicei toamna, se întâmpla acest lucru, un adevărat ritual. Şapte narghilele diferite. Şapte gâturi spintecate de animal sălbatic. Aurite, dantelate, turnate-n alamă sau sticlă, obiectele astea stârneau interesul copiilor care se adunau moţ pe la garduri şi trăgeau chicote prelungite, şuierături de felină, în speranţa că din acele ciudate obiecte vor ieşi personaje de poveste, poate nişte pitici, în şir indian, sau zâne cu baghete magice. Într-o noapte, au stat la pândă mai multe ceasuri aşteptând să se stingă luminile casei turceşti. Apoi, prinşi unul de cămaşa celuilalt, cu degetele încleştate, au înaintat ca pe front, tiptil, tiptil. S-au oprit câteva secunde ascultându-şi, ceafă-n ceafă, respiraţia. După ce-au înşfăcat ultima narghilea din şirul celor şapte, au luat-o la fugă. Sfoara, suprasolicitată, a cedat năruind visul frumos al celor şapte păsări de metal. Arpad, mezinul, colac peste pupăză, s-a împiedicat într-o piatră ornamentală. Ceilalţi au râs pe înfundate. Erau copiii lui Wilhelm Mühle, trei fete şi doi băieţi, de vârste apropiate, buni cunoscători într-ale grădinăritului, ca bunicul şi străbunicul. Narghileaua trebuia studiată toată noaptea, aşa le-a fost înţelegerea, iar, spre dimineaţă, unul singur, cel care nu va fi fost cuprins de somn, ar fi depus-o, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat, înapoi, pe sfoară. Totodată, el ar fi fost obligat să restabilească ordinea, căci cu ochiul fotografiase toate narghilele, ar fi fost în stare, la o adică, să le repună în bătaia vântului, pe sfoară, la zvântat.

Vila Mühlerilor, impunătoare, construită pe la 1867, se afla nu departe de casa turcească. Una din cele mai misterioase din oraş. Pe o stradă lungă, care conecta principalele obiective ale oraşului, devenită Bulevardul Mihai Viteazu. Copiii turcilor veneau adesea să se joace în grădina cu trandafiri ca-ntr-un labirint cu sute de spaţii de cucerit. Trandafirul de Damasc, cu eflorescenţa deasă, viu colorat, din care se extrăgea o esenţă puternică, era printre favoriţii familiei. De asemenea, Weisse The Queen Elisabeth Rose sau trandafirii căţărători sau planta cu o mie de feţe, care nu oboseşte să înflorească. Mostre din ele se găseau peste tot, în sere, pe zeci de hectare cultivate, chiar şi-n casă, în vase enorme de lut ars.  Din soiurile acestea încrucişate cu trandafirii Floribunda a rezultat o minune de floare, care e admirată şi azi prin grădinile oraşului. Un fel de Amiga mia, dar mult mai parfumată şi cu frunzele dispuse asimetric. Ca să nu mai vorbim de soiul Madam Josephine Mühle, o comoară a floriculturii, cu petale aurii şi pete albe. Doamna Mühle, Roji, cum îi spuneau apropiaţii, deşi pe ea, în acte o chema Josephine, făcea în fiecare zi câte-o prăjitură şi limonada era nelipsită de pe masă, aşa că aveau motiv să zăbovească printre flori. Întotdeauna am crezut că aici, în spatele fiecărei tufe de trandafiri, se ascunde multă istorie. Şi o căruţă cu poveşti. Amintiri peste care nici buldozerul nu va putea trece vreodată. Casa grădinarului. Creatorul primului soi de trandafir românesc. Generaţiile de florari. Wilhelm Mühle tronând în centrul unui oraş care continuă să cultive trandafiri. Ultima lui dorinţă a fost să fie îngropat în grădină, printre rădăcinile plantelor, să le asculte, şi după moarte, creşterea de zi şi de noapte. Madame Josephine s-a luptat cu autorităţile vremii pentru a-i îndeplini dorinţa. Preotul catolic, iritat, n-a vrut să participe la înmormântare. Slujba a fost ţinută, în mare grabă, de un călugăr mizericordian.

Rosengarten. O revistă veche, cu file galbene, cu miros puternic de mucegai. Pe copertă, în tonuri de roz şi de gri metalizat, poate şi de verde, putea fi observată o grădină cu trandafiri. În plan îndepărtat, doi bărbaţi şi-un copil. Bărbaţii, îmbrăcaţi în salopete dotate cu şorţ, se uitau fix, în direcţia obiectivului de filmat. Unul avea un baston şi pe cap o imensă pălărie. Celălalt căra o roabă din care se iţeau crengi uscate şi iarbă răstignită, răsfrântă pe margini. Copilul culegea de pe jos, de pe lângă zona gardului, un fel de fructe, nişte bobiţe roşii crescute printre tufele de trandafir urcător. Să fi fost zmeură? La balcon, doamna Mühle stătea la masă cu o umbreluţă de soare în mână. Privirea ei străpungea orizontul.

- Wilhelm, e răcoare, ar fi bine să intraţi în casă. Se întunecă.

- Mutti, einen Moment, bitte, să udăm grădina şi venim.

Florarul senior, Wilhelm Mühle, aţipise cu faţa pe pământul cald. Era o zi de toamnă târzie din care povestea se ţesea ca o pânză de păianjen.

Tot în cartierul Elisabetin, în inima lui, acolo, în spatele bisericii catolice, cea construită în stil neogotic, se află o casă de pe vremea turcilor sau cam aşa ceva, consemnată încă din secolul XVI, cu trei intrări, una în faţă, două în spate, unde-i şi grădina, o bucătărie, o terasă cu trepte mărunte, cu trandafiri japonezi petrecuţi peste cei doi stâlpi uriaşi, aşezaţi simetric. Parter, etaj şi-o pivniţă cu boltă turtită. Proprietarii au fost, de-a lungul vremii, de diferite naţionalităţi. În perioada 1759-1763, casa a aparţinut călugărilor mizericordieni. Les frères de la charité. Los Hospitalieros. Până la venirea comuniştilor, toate bune şi frumoase. Pe urmă, izvoarele s-au topit în negura vremii. De turci, nu s-a mai auzit. I-a-nghiţit pământul. S-a destrămat firul istoriei. Se zvonea că au cărat cu ei turbane, şalvari, iatagane, mustăţi artificiale răsucite, aparate de făcut cafea, perdele ţesute de mână, ibrice de aramă, cutiuţe cu mirodenii, narghilele de sticlă mată, parfumuri grele şi uleiuri de animat pielea. Cu greu găseşti pe cineva care să-ţi explice pe înţeles ce-i cu casa turcească. Parcă se tem. A intrat frica-n ei. De ce – nu se ştie. Că doar nu-i vorba de-o casă bântuită. În serile calde de vară, dar şi toamna, când lumina se răsfrângea prietenos peste acoperişuri şi faţade, în grădina imensă, se ţineau serate muzicale. Peste zi, o încăpere era închiriată de pictori. În jurul casei se crease un mit. Călugării au deschis în pivniţa casei turceşti un spital cu zece paturi. Aici au fost tratate de boli psihice şi unele personalităţi ale vremii. Ecolalia, sindromul Diogene, schizofrenia, autismul, depresiile accentuate, psihozele făceau înconjurul pivniţei. O metodă de salvare a lor era învăţarea de limbi străine. Pentru tămăduirea unui bolnav de sindromul Diogene, călugării alegeau metoda învăţării unor citate din filozofii greci şi repetarea lor din zece în zece minute, timp de o săptămână. În a doua săptămână, bolnavii erau duşi pe câmp să îngrijească răsadurile de trandafiri. În a treia cântau la orga lui Wittgenstein cu picioarele vârâte-ntr-un butoi confecţionat chiar de ei. În a patra săptămână se odihneau în paturile reci din pivniţa casei turceşti. Mulţi timişoreni au aderat la acest ordin. Mobili, cosmopoliţi, creativi, călugării şi-au câştigat repede un renume chiar şi-n străinătate. Fraţii sau popii negri, cum erau numiţi, primeau vizite de la Viena sau Paris. Medici vestiţi le treceau pragul.

Cea mai bună frizerie din oraş se afla, în secolul al XIX-lea, în Elisabetin. Se spune că Sissi, în trecere spre Băile Herculane, s-a oprit la Timişoara şi s-a lăsat coafată de-un bărbat, Helmuth Priesner, un evreu, se pare, care vizitase Europa şi deţinea o herghelie de cai pe undeva, prin apropiere. Deschisese salonul din pasiune. Din părul prinţesei Sissi făcuse o perucă, care a putut fi admirată multă vreme la intrarea în frizerie, chiar pe partea dreaptă. Mai încoace, cam după al doilea război mondial, în cartierul Elisabetin, frizerii tundeau pe datorie. Şi duminica. Şi-n zilele de sărbătoare naţională, fără excepţie. Copiii stăteau, în acest răstimp, lângă uşă, cu capul sprijinit de leul portocaliu, felina gânditoare, cu coama de plastic, aşteptând să le cadă câte-un bănuţ din bunăvoinţa părintească. O tură de dat pe leu costa cam cât o tunsoare rapidă, fără perciuni, breton sau retuşuri suplimentare. Şi, astfel, copilul se credea, preţ de trei minute, Don Quijote în armură de oţel. Împărat încălecând pe un cal înaripat. Stăpânul micului univers din care, până la vârsta de cinci ani, nu ieşise nicăieri. Pătratul amintirilor se limita la biserică, brutărie, mühlehaus şi parfumul de trandafiri din narghileaua lui Osman ciungul. Poate şi vreo siluetă neagră intra în schema incertelor aduceri aminte. Cu gluga trasă peste ochi, traversând, pe la crepuscul, strada prost luminată. Rareori puteau fi zărite mai multe siluete.

Era ciudat cum o biserică poate urmări, de pretutindeni, din orice unghi al oraşului, odinioară crăiesc, un om. Grădinarul Vilmos Mühle donase, pe la 1900, terenul pe care a fost construită biserica. Văzută de foarte departe, biserica romano-catolică Preasfânta Inimă a lui Isus, din piaţa Lahovary, alungită, cu turnurile gemene zgâriind firmamentul, te atrăgea hipnotic, exact ca atunci când, cu degetul arătător, la şcoală, profesorul îi chema la tablă pe Wilhelm Mühle junior şi pe viitoarea lui soţie, Josephine. Un gest uriaş, un frison, repetat ca-ntr-o derulare de secvenţe de un hiperrealism extrem. Şi arătătorul se făcea tot mai lung şi mai ascuţit. Iar turnurile se micşorau, alergate la infinit prin prisma memoriei.

Arpad a insistat ca narghileaua să fie umplută cu apă parfumată. Tremura din tot corpul, atât de tare-şi dorea să încerce gustul ăla perfid, să pătrundă, cu toţi porii, aromele tutunului turcesc, să tragă în piept cum văzuse că fac adulţii, o dată, de două ori, direct din ţeavă. Copiii, în frenezia momentului, au început să apuce de cea mai subţire narghilea, cea din sticlă albastră, s-o smulgă în toate direcţiile deodată, în dreapta, în stânga, haotic, până ce un zgomot ascuţit i-a făcut să tresare şi să se oprească brusc.

- S-a spart, nătângule! Ţi-am spus astâmpără-te, n-ai înţeles, uite ce s-a întâmplat…

- Lasă, nu-şi va da seama, e doar una, celelalte-s intacte.

În acea noapte, locuitorii Timişoarei au simţit un miros puternic de trandafir şi de tutun, un miros oriental, pierdut în perdeaua ceţoasă a timpului, retras în rotocoale şi păstrat într-un sertar al amintirilor fără leac. Au ieşit la ferestre şi s-au salutat unii pe alţii. Cartierul era mai luminat ca niciodată, adunat într-un pumn de suflete, concentric aşezate. Pe cer, în mijlocul lunii, chiar acolo, pe disc, se deschidea văzând cu ochii un trandafir cu petale aurite, ca un straniu basorelief.”

Cred ca merita sa mai salvam ce se mai poate salva. Veniti miercuri, la ora 18, la Casa Muhle. Cat mai multi.

Romania anilor 1934 vazuta din perspectiva reporterului de la National Geographic

NU MA POT ABTINE! Astazi am primit pe mail de la o buna prietena un articol publicat in editia in limba romana a pulicatiei WALL-STREET de catre Alex Goaga, intitulat: "Romania anului 1934: o calatorie cu National Geographic printre "Oameni plini de culori si temple ascunse". Este un articol superb care ne aminteste despre zilele de glorie ale unei Romanii apuse din punct de vedere al prestantei sale economice, politice, sociale si culturale. Nu pentru ca nu am mai avea cu ce sa ne mandrim, ci pentru faptul ca nu mai stim sa identificam acele valori reale care sa ne dea incredere, ca natie, sa mergem mai departe. Mi se pare ca acest articol trebuie promovat, special ca noi toti sa nu uitam ca verticalitatea nu este un dat, ci este un efort absolut necesar care se dobandeste prin efort constant, prin onestitate. Multumesc, Elvira.
Reproduc mai jos articolul:

Acum aproape optzeci de ani National Geographic Magazine, SUA, dedica doua numere “Romaniei vrajite”, o perla a Europei de Est si o tara plina de culori, obiceiuri strabune, ospitalitate rar intalnita si un Bucuresti ce “aduce un pic si cu New York”. Descrieri ce trezesc melancolie, zambet, dar si o oarecare tristete, fotografii “de colectie” ce infioara.

Doua numere National Geographic de peste 120 de pagini, pline de fotografii preponderent alb-negru, publicitate la vechi masini Plymouth, frigidere General Electric sau predecesorii “conversilor”, Keds, au ca main story Romania.

O Romanie cu Basarabia lipita de “patria muma”, o Romanie pitoreasca plina de folclor si oameni ospitalieri dar si de nelipsitii tigani mai mult sau mai putin nomazi ce erau deja pripasiti pe meleagurile natale. Se pare ca in acea perioada National Geographic scria articole mult mai ample decat in prezent, cu (si) mai multe fotografii, acoperind atat partile importante din istoria unui popor cat si geografia sa, observatii la nivel personal dar si obiectiv despre oameni, cladiri si obiceiuri.

In 1934, o echipa National Geographic incearca sa ajunga, intr-o masina ce acum este considerata in mod clar “de epoca”, in orasul Sibiu. Era dimineata, praful de sub roti se ridica inalt in timp ce, alene, taranii romani isi manau vitele la pascut. Nu a durat insa mult pana cand masina temerarilor americani s-a impotmolit intr-una din gropile ce inca ne fac faimosi in Europa si in prezent.

Chiar si cu ajutorul mai multor trecatori nu au putut despotmoli masina asa ca au trebuit sa inopteze in ea, sub ochii curiosi ai trecatorilor si ai cainilor ce nu pareau prea incantati de prezenta straina. A doua zi insa, cu ajutorul unei duzini de oameni si a unei pereche de cai, au reusit sa scoata autovehiculul din sant si sa porneasca la drum, nu inainte de a fi “omeniti” de romani cu cateva felii de paine si miere, “mana cereasca” pentru ei.

Asa incepe articolul de peste 50 de pagini dedicat Romaniei, in anul 1934.Un inceput care, probabil, s-ar potrivi si in prezent, daca ai incerca sa treci prin anumite catune pierdute de lume, de printre dealuri, unde strazile nu au auzit de pavaj si unde taranul roman inca mana caruta cu boi pe poteci de padure.

Echipa National Geographic avea sa petreaca mai multe luni in Romania, pentru a observa cat mai multe lucruri relevante despre tara.

Autorii articolului remarca inca din prima pagina influentele culturale ale tuturor cotropitorilor ce au invadat, cu sau fara succes, tara noastra de-a lungul secolelor – romanii, hunii, tatarii, turcii – toti si-au lasat marca asupra poporului.

Bucurestiul acelor vremuri era parca rupt complet de restul tarii, remarca autorii articolului. “Desi Paris poate reprezenta Franta, Bucurestiul nu prea se potriveste cu restul Romaniei. Aceasta capitala nu are aproape nimic in comun cu restul tarii. Este un oras vesel, cosmopolit, deseori numit «Micul Paris» din Balcani”. Arcul de Triumf era deja inaltat, construit cu ocazia incoronarii Regelui Ferdinand si a Reginei Maria.

„Strazile orasului sunt aglomerate cu femei frumoase si imbracate cu gust, ofiterii de politie stralucesc in uniformele lor iar strainii contrasteaza uneori cu tiganii jerpeliti si taranii romani imbracati in portul lor traditional. Restaurantele si cafenelele, aproape tot timpul pline, rasuna pana in strada de dialoguri politice si barfe”, noteaza National Geographic 1934.

La fel ca schimbarea garzii din Paris, care are loc si in prezent, aveau loc si in Bucurestiul acelei vremi parade militare regale, deschiderea Parlamentului de catre rege si o defilare demna de orice basm de Petre Ispirescu – caleasca regala, cu sase cai albi, strabateau strazile orasului sub privirile uimite ale trecatorilor.

“Iarna ni s-a parut amuzant sa inchiriem o sanie cu zurgalai manata de cai si condusa de un birjar cu o caciula mare de blana si mantie de catifea. Inca mai sunt cativa birjari ce traiesc in Bucuresti si care se numesc Scopiti, acum aproape pe cale de disparitie. Barbatilor li se permite sa se casatoreasca dar la nasterea primului lor copil, acesta este sterilizat”. 
In acele vremuri George Enescu incanta inca Romania cu rapsodiile sale (el a decedat in 1955 – n.r.) si era asteptat “cu casa inchisa” si la Bucuresti. Per total, muzica buna strabatea strazile Capitalei tarii. “Am ascultat un dans fascinant al tiganilor, compus de un muzician roman foarte popular si care poate rivaliza cu oricare din lume. Il cheama Enescu, compozitor si violonist ce este asteptat in multe orase din Europa si America, dar nu cu mai multa iubire decat in tara natala. El ii incanta pe bucuresteni cu concertele sale in fiecare an”, noteaza National Geographic. Pe malul Dambovitei se intindea in perioada interbelica o piata mare unde comerciantii, ambulanti sau ce inchiriau magazine, insurau marfurile. Pentru ca multi nu stiau sa citeasca, multe magazine aveau atarnate placi cu produsele ce puteau fi gasite si cumparate inauntru. In jurul Bucurestiului, terenurile semanau cu cele din Kansas, de unde venea echipa National Geographic. Romania era una dintre putinele tari din Europa unde taranii purtau in mod curent haine populare. “Taranii romani sunt intotdeauna extrem de placuti. Tot timpul politicosi, veseli, muncesc mult desi deseori ineficient. Muncesc mult in padure si pe campii, pe ogoare, dar intr-o maniera primitiva, folosind uneltele stramosilor lor”, noteaza National Geographic, editia SUA din 1934.

“In Predeal, unde am stat la o mica vila, am fost impresionati de modul de a spala al romanilor. Aruncau hainele intr-un cazan mare unde duceau apa aproape de clocot apoi le scoteau si le frecau de lemne speciale. Desi foarte rudimentar, hainele au iesit cum nu se poate de albe si curate. Apoi, cu un fier incalzit cu carbuni, le-au calcat si au iesit mai bine chiar decat cu aparatele electrice de care gospodinele din America sunt atat de dependente”.

Din punct de vedere politic, dupa Primul Razboi Mondial, Romania a ales precum majoritatea tarilor din regiunea “partea de Est”.

Marii proprietari au fost expropriati si hectare intregi au fost date taranilor pe bani putini. Rezultatul a fost ca acestora din urma le-a fost data mai multa putere ca niciodata. Marilor proprietari le-au fost oferite obligatiuni in schimbul terenurilor insa dupa 1926 moneda nationala s-a depreciat puternic asa ca acestea nu mai valorau aproape nimic la acea data.
Taberele de tigani
In acele vremuri, tiganii inaltau multe tabere in Delta Dunarii. “De departe, tiganii pot parea un popor nomad romantic, placut. De aproape insa, cand ii vezi mizerabili si imbracati in carpe rupte, realizezi cat de departe este realitatea de mistic. Insa muzica lor este minunata. La aproape orice colt de strada poti intalni cate unul care este gata sa iti cante melodii din vioara pentru cativa lei”

“Iarna mi-era mila de copiii tigani care, pe jumatate goi, cerseau la un colt de strada. M-am lecuit insa repede dupa ce i-am vazut pe doi dintre ei razand fericiti si zdranganind buzunarele pline de bani”. Unele lucruri, se pare, nu se schimba nici cu trecerea deceniilor.

Constanta, cel mai mare port al tarii, pastra inca urme ale ocupatiei turce, mai ales in hainele unora dintre muncitorii de acolo. “Romania este una dintre tarile cu cea mai ridicata productie de petrol din lume, fiind intrecuta in 1932 doar de SUA, Uniunea Sovietica si Venezuela. Mii de barili de petrol sunt incarcati si trimisi spre export din Constanta, Galati si Braila”, nota National Geographic. Din pacate, in 1934. Principalele piete de desfacere pentru petrol erau Turcia, Egipt, porturile Mediteraneene dar si din Europa de Vest. Din Constanta se livrau si cantitai mari de grane.

Inainte de cel de-al Doilea Razboi Mondial, Balcic facea parte, de asemenea, din Romania. Acolo Regina Maria “a construit un superb palat de vara ale carei gradini sunt minunea coastei de est. Ne-a placut si Eforia, o statiune relativ primitiva dar unde am putut face baie in Marea Neagra, uitandu-ne la infinit la culorile in schimbare ale apei”.

La Valcov, autorii National Geographic au fost incantati sa descopere “un pamant mai rusesc decat in Rusia”.

“Valcov este ca o mica Venetie, canale de apa strabatand orasul pe toata lungimea lui. Pescarii pleaca la rasarit si se intorc la apus cu barcile pline de pesti. Pe sezon sunt prinse circa 18.000 de kilograme de peste, dintre care circa 5.000 kg sunt sturioni care ofera caviar, valoros. La New York, pretul pentru micile oua negre este foarte ridicat. Acesta era locul cel mai bogat in caviar din Rusia pana cand Basarabia a devenit parte componenta din Romania in 1918”, subliniaza autorii articolului.

Transilvania interbelica

“Odata ce am intrat in cateva orase din Transilvania, diferentele au devenit clare deoarece aceasta provincie, candva parte din Ungaria, a decis sa devina parte din Romania dupa razboi. Se pot vedea costume unguresti si saxone purtate de barbati inalti cu trasaturi maghiare. Deseori arhitectura este diferita de restul Romaniei, casele avand o alura germanica. Peste tot, semnele sunt in trei limbi – romana, germana si ungureste”.

Autorii articolului descriu, in cuvinte de lauda, Brasovul si a sa “Biserica Neagra” plina de carpete turcesti rare, dar si Sibiul (Hermannstadt) cu cladiri frumoase, muzee si biblioteci care atrag multi oameni de cultura si Sighisoara, “adevarata bijuterie, fortareata medievala pastrata aproape intacta de-a lungul timpului”.

“Ar fi un pacat sa mergi in Romania cu trenul. Daca mergi cu automobilul, desi s-ar putea sa ai probleme cu strazile si indicatoarele, te poti bucura de privelisti minunate si, de asemenea, de ospitalitatea oamenilor. Deseori este bine sa mananci feluri traditionale, cum ar fi asa-zisele «sarmale» cu «mamaliga». Aceasta din urma este considerata mancarea saracilor in Romania”.

Mergand cu masina prin Transilvania, autorii National Geographic au gasit reminiscente (intre timp disparute) ale tribului Turanian, trib invaluit in mister. Se presupune ca acestia ar fi facut parte din armatele cotropitorului Attila, ale carui hoarde se retrageau in est.”Casele acestora sunt construite din busteni si portile din lemn aduc in mod clar aminte de civilizatiile asiatice. Ne-a fost greu sa ne descurcam in aceasta zona pentru ca multi nu vorbeau nici romana nici engleza”.

In calatoria lor spre Moldova, echipa National Geographic a nimerit intr-un catun “de patru-cinci case” unde se sarbatorea o nunta.

“Erau atat de curati, fericiti, fara nicio grija, incat problemele financiare si Marea Depresiune (terminata in 1933 – n.r.) pare sa fie la milioane de mile distanta. Erau aratosi in hainele lor de sarbatoare, cele mai frumoase pe care le-am vazut in Romania”.

Autorii remarca si croiala hainelor, a broderiilor si subliniaza ca “intreaga lume” cunoaste maiestria romanilor in cusatura, croiala sau pictura populara. In acea vreme, haine croite in lungile ierni se vindeau la preturi mari peste tot in lume. “Olaritul este la fel de primitiv dar si minunat ca cel al nativilor indieni din America”.

Moldova si minunile sale (inca) ascunse Europei

Segmentul din articolul publicat in 1934 privitor la regiunea de nord-est a Romaniei se potriveste foarte bine si in 2012. O serie de intrebari retorice ar trebui, probabil, sa dea de gandi Ministerului Turismului.

“Dar ce stie lumea despre bogatia bogatiilor arhitecturale si artistice din Romania – manastirile medievale, fortificate? De ce nu vin turistii aici sa se bucure de frumusetile monumentelor bizantine, asa cum se duc sa vada moscheile din Istanbul, de exemplu? De ce atat de putini oameni au vizitat si au povestit despre manastirile ce inglobeaza atata istorie si legenda? Simt ca insusi poporul roman este putin constient de valorile pe care le are in Moldova, de manastirile ce salasuiesc acolo”.

Autorii articolului au facut atunci, poate cea mai buna reclama posibila Romaniei descriind, in termeni aproape poetici, senzatiile traite la vederea minunatiilor vazute in Bucovina si Moldova. Manastirile inaltate de Stefan cel Mare, unicul albastru de Voronet si picturile de o minutiozitate remarcabila sunt considerate “remarcabile si aproape de incredibil”. Mai mult, locul in care domnitorii de alta data le inaltau era “linistit, departe de orase”, astfel incat linistea era ca dintr-un templu. Legenda sagetii lui Stefan cel Mare si a copacului unde s-a inaltat ulterior Putna este descrisa exact cum o citeam cand eram copii.

La Sucevita traia pe atunci un preot care, considera autorii, era probabil “oaia neagra” a tagmei sale. El avea o pisica neagra pe care o striga “Satana”. Venea si pleca atunci cand ii spunea preotul, asa cum sta bine oricarui animal de casa.

Din alte regiuni, autorii descriu in aceiasi termeni si Manastirile Neamtu si Cozia, precum si bibliile rare pe care le gazduiau. Descrierea preotului care, cu piosenie, batea in clopot cu regularitate, impresioneaza.

Autorii incheie articolul, in cea mai mare parte pozitiv, pe un ton elogiator care, probabil, nu ar strica nici in prezent.

“Si astfel, in vaile adanci pline de fagi si stejari si pe crestele inalte ale Carpatilor, se afla aceste rare comori de o frumusete incomparabila, invaluite intr-o atmosfera de romanta legendar-medievala ce abia asteapta sa incante pe cel ce are curiozitatea sa le caute”.

Orhan Pamuk - un scriitor cameleonic si controversat

Trebuie sa recunosc faptul ca acum vreo 4-5 ani ma chinuiam de zor sa citesc “Ma numesc Rosu”. Mai trecusem printr-o experienta similara pe la 18-19 ani cu “Ulysse”, romanul lui James Joyce. Stiu ca multi se vor scandaliza, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nici una dintre carti nu m-a captivat, prin urmare nu le-am mai recitit niciodata. Acum cateva zile rugam prietenii sa-mi recomande niste carti de lecturat intr-o perioada prea calma pentru firea mea destul de activa. Mi-au fost recomandate doua romane, ambele scrise de catre Orhan Pamuk. Reintalnirea cu autorul turc a fost una sceptica. “Ma numesc Rosu” pe mine nu m-a convins, o terminasem de citit dupa trei sau patru incercari de a duce lectura pana la capat. Am o incapatanare determinata de a nu lasa cartile necitite si filmele nevazute pana la final. Cred ca am facut-o mai mult din consideratie pentru scriitorul care fusese renegat de statul caruia ii apartinea, pentru ca a avut curajul sa-l someze sa isi asume genocidul impotriva populatiei armene ("Thirty thousand Kurds have been killed here, and a million Armenians. And almost nobody dares to mention that. So I do.") si mai putin din convingere literara. In urma publicarii interviului sau in revista suedeza, acesta a fost obligat sa paraseasca Turcia, dar a revenit hotarat sa se apere: ”ceea ce s-a întîmplat cu armenii în 1915 în Turcia a fost un genocid ascuns de către statul turc. E un subiect tabu. Dar trebuie să fim în stare să vorbim despre trecut.” Turcia a introdus atunci un nou articol in Codul penal, potrivit caruia ”O persoană care, de origine turcă fiind, insultă statul turc va fi pedepsită cu închisoare între șase luni și trei ani.” si a fost pus sub acuzare retroactiv. Opt dintre cei mai renumiți scriitori ai lumii au susținut libertatea de exprimare a lui Pamuk, iar acestia erau Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Umberto Eco, Jose Saramago, John Updike, Carlos Fuentes, Gunther Grass si Juan Goytisolo. Justitia turca a trebuit sa cedeze presiunilor, iar Turcia nu este primita nici astazi in UE datorita manierei in care a gestionat acest incident. Europenii nu au considerat democratica atitudinea adoptata de statul turc fata de o realitate istorica negata si neacceptata in mod oficial. Romanul "Ma numesc Rosu" povesteste despre universul pictorilor in miniatura, o lume acum disparuta, in care maestrii si ucenicii isi disputa orgoliile si-si afirma talentul, este o poveste despre arta si stil, despre dragoste si ura, despre talent si exercitiu repetat. Pamuk descrie foarte detaliat arta picturii in miniatura: ”În cele din urmă meșteșugurile noastre vor pieri, iar culorile vor pieri. Nimeni nu va mai fi interesat de cărțile, de miniaturile noastre. (…) șoareci lacomi, fără de rușine, se vor înfrupta din paginile lor, vor fi roase și nimicite de furnici, de cari, de o mie și unu de gîndaci. Volumele vor fi desfăcute în bucăți, paginile vor fi rupte (…) prinți aflați la vîrsta copilăriei vor vătăma picturile cu condeiele lor de jucărie, le vor scobi oamenilor ochii, își vor lăsa mucii pe pagini, vor măzgăli chenarele cu negru. (…) iar în locurile în care se vor lipi, vor înflori pete de mucegai și murdărie ca niște buboaie” , ”toate, absolut toate vor fi nimicite!”. Informatiile sunt atat de detaliate si exacte incat este greu sa nu crezi ca citesti un tratat de specialitate. Doar cate o afirmatie neasteptata a unui personaj te mai trezeste putin la actiunea  romanului:”dacă mi-ar fi pictat cineva țipătul, ar fi fost verde ca prazul. Am înțeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, și că eram cu desăvîrșire singur.” Pentru ca, la un moment dat, fara sa vrei, dupa ce ai citit deja vreo 250 de pagini, lungile discuții despre stil incep sa te captiveze, sa te simti atras de detaliile numeroase despre legendele si basmele traditionale turcesti pictate de miniaturisti pana cand isi pierdeau vederea sau isi provocau singuri orbirea. ”Maestrul Osman îmi altoia asemenea palme pentru că nu desenam în deplină armonie ramurile vreunui copac, încît, în vreme ce vărsam lacrimi de durere, în fața ochilor mei prindea viață o întreagă pădure”. Daca mi-a placut sau nu? Sincer, nu stiu! Au fost pagini intregi care m-au fascinat, dar mult prea putine in comparatie cu dimensiunea romanului. Cred ca am fost bucuroasa cand l-am terminat, usurata ca reusisem sa duc acel exercitiu la final, ca mai invatasem cate ceva despre arta orientala, despre cultura turca si cam atat. Nu m-am mai apropiat niciodata de vreunul dintre romanele lui pana acum. Percepeam acest exercitiu imaginar ca pe o pedeapsa pe care mi-o aplicam singura intr-un mod nemeritat. Dar zilele acestea m-am convins ca m-am inselat. Mi-am dat seama ca Orhan Pamuk nu este doar cel mai cunoscut scriitor turc, dar este si cel mai controversat, pentru ca ambele romane pe care le-am citit in aceasta perioada mi-au placut foarte mult. Unul dintre ele este “Fortareata alba”, o poveste in care evolueaza doua personaje puse in oglinda, in plina criza a Imperiului Otoman. Sunt prezentate doua orase cu o istorie captivanta, Venetia si Istanbulul, care pun doua lumi în dialog, Occidentul si Orientul, prin intermediul a  doua personaje bizare: un erudit venetian, capturat de pirati si vandut unui turc ciudat, cunoscut sub numele de Hogea (Invatatorul). Destinul lor se intersecteaza si naste un bun prilej de negociere a doua lumi total diferite, intr-un joc al regasirii propriei lor identitati. Acest roman a fost premiat cu Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2006. Cel de-al doilea roman este “Muzeul inocentei”, un roman de dragoste de o sensibilitate greu de descris in cuvinte. Exista anumite note comune intre cele doua romane, ambele fiind naratiuni care se dezvolta in jurul unor obsesii, scrise intr-o maniera delicata, care pun in oglinda doua civilizatii, Orientul si Occidentul, si influentele pe care acestea le exercita reciproc. 

In "Fortareata alba" actiunea se desfasoara la mijlocul secolului 17 si prezinta doua personaje: eruditul venetian, luat prizonier pe o corabie si vandut celui care ii va deveni stapan, Hogea. Intre cei doi se tese o relatie psihologica ciudata, un fel de joc de sah intelectual. Venetianul il invata pe turc tot ceea ce stie, iar Hogea incearca sa faca divese inventii prin care sa atraga atentia padisahului asupra necesitatii invataturii. Cei doi ajung sa isi povesteasca amintirile, sa isi descrie trairile si sentimentele, sa-si argumenteze principiile si valorile, convingerile si nazuintele incat incep sa aiba indoieli cu privire la propriile lor identitati. Istambulul, un oras asezat pe doua continente, devine simbolul celor doua lumi si decorul naratiunii in care stapanul devine, pe nesimitite, sclav. Rolurile se schimba, cuvant cu cuvant, tot mai profund cu fiecare pagina parcursa, traversand zile toride, dupa amiezi cu strazi adormite. Hogea, desi un personaj ferm conturat la inceputul romanului, isi pierde personalitatea in contactul intelectual cu robul venetian. Savoarea cartii este data de tocmai acest dans psihologic al celor doua personaje. Ei reprezinta doua civilizatii diferite, fascinate una de alta, dar care au atat de multe in comun! Relatia se construieste in mod meticulos, aproape artizanal, in jurul dilemelor individuale ale celor doi barbati. Fiecare incearca sa ajunga la esenta eu-lui, ca forma de acces la adevarurile universale. In incercarea de a se intelege pe sine se consuma exercitiul de a intelege lumea in toata diversitatea ei. La final, m-am intrebat: de ce “Fortareata alba”? Nu va pot da decat raspunsul meu: in roman, "fortareata alba" era cetatea leseasca pe care turcii nu au putut-o cuceri niciodata, nici macar dupa lungi si obositoare asedii. Care este legatura dintre cetatea medievala romaneasca si cele doua lumi? Greu de spus. Sa fie acesta un fel de obiectiv, un fel de goana dupa ideal? Sau sa fie efortul intelectual de a intelege diversitatea prin ceea ce aseamana lumile si nu prin ceea ce le deosebeste? Sa fie un fel de parcurs catre maturitate? Sau sa fie un fel de traseu mental menit sa fie apreciat doar de catre cei care pun pret pe experienta si nu pe rezultat? Este aproape socant cum personajele sale nu se simt bine nici in pielea lor, nici in lumea lor. Fiecare tinde sa traiasca experientele celuilalt, ceea ce se si intampla in final. Hogea ia drumul Venetiei, iar crestinul incearca sa intre in personalitatea si lumea turcului, asumandu-si noul rol. Cine a fost perdantul si cine castigatorul? La fel de greu de spus. Sa fie “fortareata alba” simbolul viitorului, iar cele doua personaje a doua lumi pe cale sa isi traiasca ultimile zile de glorie? Un lucru este cert: daca in romanul lui Orhan Pamuk venetianul era maestrul, cand am inchis cartea, am avut sentimentul ca autorul s-a razbunat. Devenisem sclavul propriei mele lecturi si-mi doream sa inteleg mai mult despre mirajul unui Orient misterios, pe care poti sa il pipai, dar niciodata sa il imbratisezi. 

Cand am luat romanul de dragoste in mana eram inca sub influenta celui pe care doar il terminasem. Ma-ntrebam: ce vrei tu de la romanul asta de dragoste??? Cand ai citit tu ultimul roman de dragoste, iti mai amintesti? Mi se parea un sacrilegiu sa treci de la un exercitiu intelectual la o poveste siropoasa. Greseam, inca o data. “Muzeul inocentei” este un roman de dragoste care se construieste tot in jurul unei obsesii, sau a unei femei pentru care un barbat dezvolta o obsesie! In primele 400 de pagini (din peste 600) am fost mirata de artificiul literar care il obliga pe cititor sa stea lipit de poveste ca timbrul de plic. Daca ma intrebati de ce, raspunsul e simplu: pentru ca in mai bine de doua treimi din roman sunt descrise sentimentele lui Kemal, un tanar bogat, scolit in America la o facultate de prestigiu, un personaj controversat din anii ‘70, care se indragosteste de verisoara sa indepartata, Füsun. Kemal are 30 de ani si este fiul unui mare industrias turc. El conduce una dintre companiile tatalui sau si este logodit cu Sibel, o tanara care provine din lumea bogata a Istambulului, educata la Sorbona. Ei frecventeaza un cerc de prieteni la fel de instariti ca si ei, care sunt indiferenti la saracia ce macina suburbiile capitalei, la regimurile politice si convulsiile sociale ale tarii. Inainte de a se logodi, Kemal o intalneste pe Füsun, o ruda indepartata pe care nu a mai vazut-o de cand erau copii. Ea lucreaza ca vanzatoare la magazinul Şanselize, are 18 ani si e de o frumusete rapitoare. Tanara raspunde sentimentelor lui si accepta sa i se daruiasca in apartamentul din blocul Compasiunea. Cei doi se iubesc timp de cateva saptamani si intre ei se infiripa o poveste de dragoste intensa, pana in ziua in care are loc logodna lui Kemal cu Sibel. Füsun vine la logodna iubitului ei cu Sibel, care are loc la Hotelul Hilton din Istanbul, dupa care se face nevazuta. Kemal Bey continua sa vina zilnic in apartamentul din blocul Comapsiunea, asteptand-o pe Füsun. Dar asteptarea lui este zadarnica si singura consolare o gaseste mangaind obiectele care i-au apatinut sau care au fost atinse de ea. Inca de atunci, fara sa stie, Kemal ii dedica un muzeu afectiv in inima sa. Fiecare obiect ii aminteste de cate o ipostaza a feminitatii: adolescenta slaba si nehotarata, candida si seducatoare, timida si indrazneata, lenesa si studioasa, increzatoare si geloasa. Kemal incearca sa decida care exponat corespunde acelui moment in care a cunoscut fericirea deplina. Rememoreaza voluptatea imbratisarilor, amintirea saruturilor, dogoarea amiezilor petrecute imbratisand-o pe Fusun. „Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte (…) Când simţim însă că existenţa noastră a dobândit deja forma ultimă, aşa cum se întâmplă în cazul unui roman, putem percepe şi distinge, la fel cum fac eu acum, care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre (…) Ştim însă, totodată, că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre, aceasta a trecut de mult şi că, din această pricină, ne provoacă suferinţă. Singurul lucru care face suportabilă această suferinţă este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei“. El parcurge intreaga scala de sentimente: de la dragostea suava pana la cea obsesiva , trecand prin chinurile geloziei, prin toate formele de durere si disperare: “Pe vremea aceea, am intuit, pesemne, pentru prima oara ca, pentru majoritatea oamenilor, viata nu este o fericire care se cere a fi traita cu sinceritate, ci o continua prefacatorie, care se desfasoara pe spatii mici si care se alcatuieste din constrangeri si pedepse, ca si din minciuni care se cuvin a fi crezute.” Naratorul descrie obsesia personajului adunand in jurul trairilor lui intregul set de obiceiuri si traditii turcesti, placeri si prejudecati ale tinerilor cu orgoliile originilor lor, dar si cu aspiratii occidentaliste. In disperarea lui, Kemal se desparte de Sibel si incearca sa isi gaseasca iubirea. Cand o regaseste, Füsun era deja maritata cu Feridun, un tanar mediocru, pasionat de cinematograf, decis sa-si transforme nevasta in stea de cinema. Feridun ii cere ajutor financiar lui Kemal Bey ca sa isi indeplineasca obiectivul, iar Kemal il ofera neconditionat. Acesta este pretul pe care il plateste pentru a merge zilnic in casa celor doi soti din Cukurcuma. El devine un membru al familiei, alaturi de parintii lui Füsun, Nesibe si Tarik Bey. La fiecare vizita pe care o face in casa celor doi, Kemal fura cate un obiect pe care il adauga colectiei de bunuri care i-au apartinut lui Füsun. Mania lui este cunoscuta si acceptata de catre toti membrii familiei. Füsun divorteaza spre finalul romanului de Feridun, iar cei doi ajung din nou impreuna, dar nu pentru mult timp. Destinul lor comun este curmat brusc de o intamplare tragica si neasteptata, menita sa ii separe definitiv. Lui Kemal ii vine ideea sa infiinteze un muzeu al iubirii chiar in casa in care a locuit familia iubitei sale, in care exponatele sa fie rujurile, agrafele, cerceii, articolele de imbracaminte purtate candva de Füsun, solnitele, paharele, tacamurile si servetelele furate de la masa unde fusese invitat, bibelourile, vederile, chiar mucurile de tigara si alte nimicuri care, pentru el, au o valoare inestimabila. In mintea sa, muzeul inocentei este o galerie alcatuita din resturile unor sentimente care nu au voie sa se manifeste in afara acestui spatiu predestinat. Tot ce ea a atins vreodata, va putea mangaia si imbratisa el de-acum inainte. Kemal intalneste un scriitor caruia ii incredinteaza povestea iubirii sale pentru a o eterniza. Finalul este impresionant si oarecum absurd din punctul meu de vedere, deoarece descrie pe parcursul a peste 200 de pagini ultimii opt ani in care Kemal viziteaza familia iubitei Füsun, fara sa aiba nici macar o secunda sansa sa reinvie sentimentele initiale. “Cum toate obiectele – cu alte cuvinte, întreaga mea poveste – vor putea fi văzute simultan, din orice loc, vizitatorul muzeului va pierde sentimentul Timpului. Aceasta este cea mai mare alinare a vieții. În muzeele poetice, bine alcătuite, întemeiate pe imbolduri venite din inimă, ne simțim consolați nu pentru că ne trezim față în față cu lucrurile vechi, la care ținem, ci pentru că Timpul este abolit. Unii oameni își ticsesc locuințele cu tot soiul de obiecte, iar către sfârșitul vieții le transformă în muzee. În ceea ce mă privește, eu încercam să retransform în locuință o casă devenită muzeu, prin patul, camera și însăși prezența mea. Ce poate fi mai frumos decât să dormi, noaptea, în același spațiu cu lucrurile de care te simți atașat prin legături profunde, sentimentale, prin amintiri! Înțelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. Cum nu doream să încerc să scriu eu însumi o asemenea carte, m-am întrebat cine anume ar fi putut s-o facă în locul meu. Așa am ajuns să-l caut pe distinsul domn Orhan Pamuk, care a așternut pe hârtie această poveste cu vorbele și consimțământul meu. A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijiliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:

- Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită”. “La o mie nouă sute şaptezeci şi cinci de ani solari de la naşterea lui Iisus Christos, pe teritoriul Balcanilor, al Orientului Mijlociu, al sudului şi vestului Mediteranei, al căror centru era Istanbulul, “virginitatea” tinerelor continua să fie socotită o comoară de preţ, care se cerea a fi protejată până în ziua căsătoriei. Faptul că fetele au ajuns să se mărite la vârste din ce în ce mai fragede, în urma unor evoluţii numite occidentalizare, modernizare şi, mai ales, urbanizare, a început să diminueze oarecum valoarea practică a acestei avuţii, în unele cartiere din Istanbul. Adepţii occidentalizării socoteau, optimişti, că în urma modernizării, pe care o asociau cu ideea de civilizaţie, acest principiu, ba chiar şi subiectul în sine, urmau să fie date uitării. Însă în anii aceia, faptul că o tânără făcea dragoste cu un bărbat înainte de căsătorie, mergând “până la capăt”, se asocia cu o seamă de semnificaţii şi concluzii grave, chiar şi în cele mai occidentalizate şi mai înstărite medii din Istanbul.” Kemal Bey, personaj melodramatic, uneori usor ridicol, isi gaseste fericirea in efortul sau constant de a-si indeplini idealul: muzeul inocentei. Viata reprezinta efortul constant de a-si atinge scopul, acesta fiind motivul pentru care infrangerile suferite nu au puterea de a-l smulge din lumea sa ideala. Aceste momente sunt pentru personaj ocazii rare de a se lasa prada fericirii. 

Orhan Pamuk a avut o idee fantastica, care a incantat fanii, dar si specialistii de marketing literar: el a infiintat, in realitate, la Istambul, muzeul descris in carte, inaugurat o data cu lansarea romanului. 

Se pare ca autorul ar fi cheltuit 1.5 milioane de dolari ca sa dea viata acestui proiect. El a cumparat o cladire in Istambul pe care a transformat-o in muzeu. Multe din obiectele expuse au legatura cu subiectul romanului sau cu viata personala a autorului. 

Dar cea mai apreciata piesa este colectia de 4213 mucuri de tigara ale lui Fusun, pe care autorul le-a datat si le-a expus pe o panza care acopera unul dintre peretii muzeului. Muzeul Inocentei detine 83 de casete pline de obiecte din lumea personajului, tot atatea capitole avand si romanul. 

Sinteza acestui roman este una simplista si poate nu cea mai fericita. Va recomand sa cititi romanul. Este unul dintre cele mai frumoase ale genului sau.