Orhan Pamuk - un scriitor cameleonic si controversat

Trebuie sa recunosc faptul ca acum vreo 4-5 ani ma chinuiam de zor sa citesc “Ma numesc Rosu”. Mai trecusem printr-o experienta similara pe la 18-19 ani cu “Ulysse”, romanul lui James Joyce. Stiu ca multi se vor scandaliza, dar trebuie sa fiu sincera si sa recunosc ca nici una dintre carti nu m-a captivat, prin urmare nu le-am mai recitit niciodata. Acum cateva zile rugam prietenii sa-mi recomande niste carti de lecturat intr-o perioada prea calma pentru firea mea destul de activa. Mi-au fost recomandate doua romane, ambele scrise de catre Orhan Pamuk. Reintalnirea cu autorul turc a fost una sceptica. “Ma numesc Rosu” pe mine nu m-a convins, o terminasem de citit dupa trei sau patru incercari de a duce lectura pana la capat. Am o incapatanare determinata de a nu lasa cartile necitite si filmele nevazute pana la final. Cred ca am facut-o mai mult din consideratie pentru scriitorul care fusese renegat de statul caruia ii apartinea, pentru ca a avut curajul sa-l someze sa isi asume genocidul impotriva populatiei armene ("Thirty thousand Kurds have been killed here, and a million Armenians. And almost nobody dares to mention that. So I do.") si mai putin din convingere literara. In urma publicarii interviului sau in revista suedeza, acesta a fost obligat sa paraseasca Turcia, dar a revenit hotarat sa se apere: ”ceea ce s-a întîmplat cu armenii în 1915 în Turcia a fost un genocid ascuns de către statul turc. E un subiect tabu. Dar trebuie să fim în stare să vorbim despre trecut.” Turcia a introdus atunci un nou articol in Codul penal, potrivit caruia ”O persoană care, de origine turcă fiind, insultă statul turc va fi pedepsită cu închisoare între șase luni și trei ani.” si a fost pus sub acuzare retroactiv. Opt dintre cei mai renumiți scriitori ai lumii au susținut libertatea de exprimare a lui Pamuk, iar acestia erau Gabriel Garcia Marquez, Mario Vargas Llosa, Umberto Eco, Jose Saramago, John Updike, Carlos Fuentes, Gunther Grass si Juan Goytisolo. Justitia turca a trebuit sa cedeze presiunilor, iar Turcia nu este primita nici astazi in UE datorita manierei in care a gestionat acest incident. Europenii nu au considerat democratica atitudinea adoptata de statul turc fata de o realitate istorica negata si neacceptata in mod oficial. Romanul "Ma numesc Rosu" povesteste despre universul pictorilor in miniatura, o lume acum disparuta, in care maestrii si ucenicii isi disputa orgoliile si-si afirma talentul, este o poveste despre arta si stil, despre dragoste si ura, despre talent si exercitiu repetat. Pamuk descrie foarte detaliat arta picturii in miniatura: ”În cele din urmă meșteșugurile noastre vor pieri, iar culorile vor pieri. Nimeni nu va mai fi interesat de cărțile, de miniaturile noastre. (…) șoareci lacomi, fără de rușine, se vor înfrupta din paginile lor, vor fi roase și nimicite de furnici, de cari, de o mie și unu de gîndaci. Volumele vor fi desfăcute în bucăți, paginile vor fi rupte (…) prinți aflați la vîrsta copilăriei vor vătăma picturile cu condeiele lor de jucărie, le vor scobi oamenilor ochii, își vor lăsa mucii pe pagini, vor măzgăli chenarele cu negru. (…) iar în locurile în care se vor lipi, vor înflori pete de mucegai și murdărie ca niște buboaie” , ”toate, absolut toate vor fi nimicite!”. Informatiile sunt atat de detaliate si exacte incat este greu sa nu crezi ca citesti un tratat de specialitate. Doar cate o afirmatie neasteptata a unui personaj te mai trezeste putin la actiunea  romanului:”dacă mi-ar fi pictat cineva țipătul, ar fi fost verde ca prazul. Am înțeles că nu va putea auzi nimeni această culoare în întunericul serii, pe străzile pustii, și că eram cu desăvîrșire singur.” Pentru ca, la un moment dat, fara sa vrei, dupa ce ai citit deja vreo 250 de pagini, lungile discuții despre stil incep sa te captiveze, sa te simti atras de detaliile numeroase despre legendele si basmele traditionale turcesti pictate de miniaturisti pana cand isi pierdeau vederea sau isi provocau singuri orbirea. ”Maestrul Osman îmi altoia asemenea palme pentru că nu desenam în deplină armonie ramurile vreunui copac, încît, în vreme ce vărsam lacrimi de durere, în fața ochilor mei prindea viață o întreagă pădure”. Daca mi-a placut sau nu? Sincer, nu stiu! Au fost pagini intregi care m-au fascinat, dar mult prea putine in comparatie cu dimensiunea romanului. Cred ca am fost bucuroasa cand l-am terminat, usurata ca reusisem sa duc acel exercitiu la final, ca mai invatasem cate ceva despre arta orientala, despre cultura turca si cam atat. Nu m-am mai apropiat niciodata de vreunul dintre romanele lui pana acum. Percepeam acest exercitiu imaginar ca pe o pedeapsa pe care mi-o aplicam singura intr-un mod nemeritat. Dar zilele acestea m-am convins ca m-am inselat. Mi-am dat seama ca Orhan Pamuk nu este doar cel mai cunoscut scriitor turc, dar este si cel mai controversat, pentru ca ambele romane pe care le-am citit in aceasta perioada mi-au placut foarte mult. Unul dintre ele este “Fortareata alba”, o poveste in care evolueaza doua personaje puse in oglinda, in plina criza a Imperiului Otoman. Sunt prezentate doua orase cu o istorie captivanta, Venetia si Istanbulul, care pun doua lumi în dialog, Occidentul si Orientul, prin intermediul a  doua personaje bizare: un erudit venetian, capturat de pirati si vandut unui turc ciudat, cunoscut sub numele de Hogea (Invatatorul). Destinul lor se intersecteaza si naste un bun prilej de negociere a doua lumi total diferite, intr-un joc al regasirii propriei lor identitati. Acest roman a fost premiat cu Premiului Nobel pentru Literatura in anul 2006. Cel de-al doilea roman este “Muzeul inocentei”, un roman de dragoste de o sensibilitate greu de descris in cuvinte. Exista anumite note comune intre cele doua romane, ambele fiind naratiuni care se dezvolta in jurul unor obsesii, scrise intr-o maniera delicata, care pun in oglinda doua civilizatii, Orientul si Occidentul, si influentele pe care acestea le exercita reciproc. 

In "Fortareata alba" actiunea se desfasoara la mijlocul secolului 17 si prezinta doua personaje: eruditul venetian, luat prizonier pe o corabie si vandut celui care ii va deveni stapan, Hogea. Intre cei doi se tese o relatie psihologica ciudata, un fel de joc de sah intelectual. Venetianul il invata pe turc tot ceea ce stie, iar Hogea incearca sa faca divese inventii prin care sa atraga atentia padisahului asupra necesitatii invataturii. Cei doi ajung sa isi povesteasca amintirile, sa isi descrie trairile si sentimentele, sa-si argumenteze principiile si valorile, convingerile si nazuintele incat incep sa aiba indoieli cu privire la propriile lor identitati. Istambulul, un oras asezat pe doua continente, devine simbolul celor doua lumi si decorul naratiunii in care stapanul devine, pe nesimitite, sclav. Rolurile se schimba, cuvant cu cuvant, tot mai profund cu fiecare pagina parcursa, traversand zile toride, dupa amiezi cu strazi adormite. Hogea, desi un personaj ferm conturat la inceputul romanului, isi pierde personalitatea in contactul intelectual cu robul venetian. Savoarea cartii este data de tocmai acest dans psihologic al celor doua personaje. Ei reprezinta doua civilizatii diferite, fascinate una de alta, dar care au atat de multe in comun! Relatia se construieste in mod meticulos, aproape artizanal, in jurul dilemelor individuale ale celor doi barbati. Fiecare incearca sa ajunga la esenta eu-lui, ca forma de acces la adevarurile universale. In incercarea de a se intelege pe sine se consuma exercitiul de a intelege lumea in toata diversitatea ei. La final, m-am intrebat: de ce “Fortareata alba”? Nu va pot da decat raspunsul meu: in roman, "fortareata alba" era cetatea leseasca pe care turcii nu au putut-o cuceri niciodata, nici macar dupa lungi si obositoare asedii. Care este legatura dintre cetatea medievala romaneasca si cele doua lumi? Greu de spus. Sa fie acesta un fel de obiectiv, un fel de goana dupa ideal? Sau sa fie efortul intelectual de a intelege diversitatea prin ceea ce aseamana lumile si nu prin ceea ce le deosebeste? Sa fie un fel de parcurs catre maturitate? Sau sa fie un fel de traseu mental menit sa fie apreciat doar de catre cei care pun pret pe experienta si nu pe rezultat? Este aproape socant cum personajele sale nu se simt bine nici in pielea lor, nici in lumea lor. Fiecare tinde sa traiasca experientele celuilalt, ceea ce se si intampla in final. Hogea ia drumul Venetiei, iar crestinul incearca sa intre in personalitatea si lumea turcului, asumandu-si noul rol. Cine a fost perdantul si cine castigatorul? La fel de greu de spus. Sa fie “fortareata alba” simbolul viitorului, iar cele doua personaje a doua lumi pe cale sa isi traiasca ultimile zile de glorie? Un lucru este cert: daca in romanul lui Orhan Pamuk venetianul era maestrul, cand am inchis cartea, am avut sentimentul ca autorul s-a razbunat. Devenisem sclavul propriei mele lecturi si-mi doream sa inteleg mai mult despre mirajul unui Orient misterios, pe care poti sa il pipai, dar niciodata sa il imbratisezi. 

Cand am luat romanul de dragoste in mana eram inca sub influenta celui pe care doar il terminasem. Ma-ntrebam: ce vrei tu de la romanul asta de dragoste??? Cand ai citit tu ultimul roman de dragoste, iti mai amintesti? Mi se parea un sacrilegiu sa treci de la un exercitiu intelectual la o poveste siropoasa. Greseam, inca o data. “Muzeul inocentei” este un roman de dragoste care se construieste tot in jurul unei obsesii, sau a unei femei pentru care un barbat dezvolta o obsesie! In primele 400 de pagini (din peste 600) am fost mirata de artificiul literar care il obliga pe cititor sa stea lipit de poveste ca timbrul de plic. Daca ma intrebati de ce, raspunsul e simplu: pentru ca in mai bine de doua treimi din roman sunt descrise sentimentele lui Kemal, un tanar bogat, scolit in America la o facultate de prestigiu, un personaj controversat din anii ‘70, care se indragosteste de verisoara sa indepartata, Füsun. Kemal are 30 de ani si este fiul unui mare industrias turc. El conduce una dintre companiile tatalui sau si este logodit cu Sibel, o tanara care provine din lumea bogata a Istambulului, educata la Sorbona. Ei frecventeaza un cerc de prieteni la fel de instariti ca si ei, care sunt indiferenti la saracia ce macina suburbiile capitalei, la regimurile politice si convulsiile sociale ale tarii. Inainte de a se logodi, Kemal o intalneste pe Füsun, o ruda indepartata pe care nu a mai vazut-o de cand erau copii. Ea lucreaza ca vanzatoare la magazinul Şanselize, are 18 ani si e de o frumusete rapitoare. Tanara raspunde sentimentelor lui si accepta sa i se daruiasca in apartamentul din blocul Compasiunea. Cei doi se iubesc timp de cateva saptamani si intre ei se infiripa o poveste de dragoste intensa, pana in ziua in care are loc logodna lui Kemal cu Sibel. Füsun vine la logodna iubitului ei cu Sibel, care are loc la Hotelul Hilton din Istanbul, dupa care se face nevazuta. Kemal Bey continua sa vina zilnic in apartamentul din blocul Comapsiunea, asteptand-o pe Füsun. Dar asteptarea lui este zadarnica si singura consolare o gaseste mangaind obiectele care i-au apatinut sau care au fost atinse de ea. Inca de atunci, fara sa stie, Kemal ii dedica un muzeu afectiv in inima sa. Fiecare obiect ii aminteste de cate o ipostaza a feminitatii: adolescenta slaba si nehotarata, candida si seducatoare, timida si indrazneata, lenesa si studioasa, increzatoare si geloasa. Kemal incearca sa decida care exponat corespunde acelui moment in care a cunoscut fericirea deplina. Rememoreaza voluptatea imbratisarilor, amintirea saruturilor, dogoarea amiezilor petrecute imbratisand-o pe Fusun. „Nimeni nu ştie, de fapt, că trăieşte cea mai fericită clipă a vieţii sale atunci când o trăieşte (…) Când simţim însă că existenţa noastră a dobândit deja forma ultimă, aşa cum se întâmplă în cazul unui roman, putem percepe şi distinge, la fel cum fac eu acum, care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre (…) Ştim însă, totodată, că atunci când arătăm care a fost cea mai fericită clipă a vieţii noastre, aceasta a trecut de mult şi că, din această pricină, ne provoacă suferinţă. Singurul lucru care face suportabilă această suferinţă este câte un obiect rămas în urma acelei clipe. Obiectele rămase de pe urma clipelor fericite conservă cu mult mai multă fidelitate decât oamenii care ne-au procurat acea fericire amintirile, culorile, plăcerea atingerii şi a contemplaţiei“. El parcurge intreaga scala de sentimente: de la dragostea suava pana la cea obsesiva , trecand prin chinurile geloziei, prin toate formele de durere si disperare: “Pe vremea aceea, am intuit, pesemne, pentru prima oara ca, pentru majoritatea oamenilor, viata nu este o fericire care se cere a fi traita cu sinceritate, ci o continua prefacatorie, care se desfasoara pe spatii mici si care se alcatuieste din constrangeri si pedepse, ca si din minciuni care se cuvin a fi crezute.” Naratorul descrie obsesia personajului adunand in jurul trairilor lui intregul set de obiceiuri si traditii turcesti, placeri si prejudecati ale tinerilor cu orgoliile originilor lor, dar si cu aspiratii occidentaliste. In disperarea lui, Kemal se desparte de Sibel si incearca sa isi gaseasca iubirea. Cand o regaseste, Füsun era deja maritata cu Feridun, un tanar mediocru, pasionat de cinematograf, decis sa-si transforme nevasta in stea de cinema. Feridun ii cere ajutor financiar lui Kemal Bey ca sa isi indeplineasca obiectivul, iar Kemal il ofera neconditionat. Acesta este pretul pe care il plateste pentru a merge zilnic in casa celor doi soti din Cukurcuma. El devine un membru al familiei, alaturi de parintii lui Füsun, Nesibe si Tarik Bey. La fiecare vizita pe care o face in casa celor doi, Kemal fura cate un obiect pe care il adauga colectiei de bunuri care i-au apartinut lui Füsun. Mania lui este cunoscuta si acceptata de catre toti membrii familiei. Füsun divorteaza spre finalul romanului de Feridun, iar cei doi ajung din nou impreuna, dar nu pentru mult timp. Destinul lor comun este curmat brusc de o intamplare tragica si neasteptata, menita sa ii separe definitiv. Lui Kemal ii vine ideea sa infiinteze un muzeu al iubirii chiar in casa in care a locuit familia iubitei sale, in care exponatele sa fie rujurile, agrafele, cerceii, articolele de imbracaminte purtate candva de Füsun, solnitele, paharele, tacamurile si servetelele furate de la masa unde fusese invitat, bibelourile, vederile, chiar mucurile de tigara si alte nimicuri care, pentru el, au o valoare inestimabila. In mintea sa, muzeul inocentei este o galerie alcatuita din resturile unor sentimente care nu au voie sa se manifeste in afara acestui spatiu predestinat. Tot ce ea a atins vreodata, va putea mangaia si imbratisa el de-acum inainte. Kemal intalneste un scriitor caruia ii incredinteaza povestea iubirii sale pentru a o eterniza. Finalul este impresionant si oarecum absurd din punctul meu de vedere, deoarece descrie pe parcursul a peste 200 de pagini ultimii opt ani in care Kemal viziteaza familia iubitei Füsun, fara sa aiba nici macar o secunda sansa sa reinvie sentimentele initiale. “Cum toate obiectele – cu alte cuvinte, întreaga mea poveste – vor putea fi văzute simultan, din orice loc, vizitatorul muzeului va pierde sentimentul Timpului. Aceasta este cea mai mare alinare a vieții. În muzeele poetice, bine alcătuite, întemeiate pe imbolduri venite din inimă, ne simțim consolați nu pentru că ne trezim față în față cu lucrurile vechi, la care ținem, ci pentru că Timpul este abolit. Unii oameni își ticsesc locuințele cu tot soiul de obiecte, iar către sfârșitul vieții le transformă în muzee. În ceea ce mă privește, eu încercam să retransform în locuință o casă devenită muzeu, prin patul, camera și însăși prezența mea. Ce poate fi mai frumos decât să dormi, noaptea, în același spațiu cu lucrurile de care te simți atașat prin legături profunde, sentimentale, prin amintiri! Înțelegeam că linia care avea să unească acele obiecte urma să fie o poveste. Prin urmare, un scriitor s-ar fi putut raporta la catalogul muzeului meu ca la un roman. Cum nu doream să încerc să scriu eu însumi o asemenea carte, m-am întrebat cine anume ar fi putut s-o facă în locul meu. Așa am ajuns să-l caut pe distinsul domn Orhan Pamuk, care a așternut pe hârtie această poveste cu vorbele și consimțământul meu. A sărutat cu dragoste fotografia lui Füsun și a așezat-o grijiliu în buzunarul de la piept al sacoului. Apoi mi-a zâmbit triumfător:

- Să știe toată lumea că am avut o viață nespus de fericită”. “La o mie nouă sute şaptezeci şi cinci de ani solari de la naşterea lui Iisus Christos, pe teritoriul Balcanilor, al Orientului Mijlociu, al sudului şi vestului Mediteranei, al căror centru era Istanbulul, “virginitatea” tinerelor continua să fie socotită o comoară de preţ, care se cerea a fi protejată până în ziua căsătoriei. Faptul că fetele au ajuns să se mărite la vârste din ce în ce mai fragede, în urma unor evoluţii numite occidentalizare, modernizare şi, mai ales, urbanizare, a început să diminueze oarecum valoarea practică a acestei avuţii, în unele cartiere din Istanbul. Adepţii occidentalizării socoteau, optimişti, că în urma modernizării, pe care o asociau cu ideea de civilizaţie, acest principiu, ba chiar şi subiectul în sine, urmau să fie date uitării. Însă în anii aceia, faptul că o tânără făcea dragoste cu un bărbat înainte de căsătorie, mergând “până la capăt”, se asocia cu o seamă de semnificaţii şi concluzii grave, chiar şi în cele mai occidentalizate şi mai înstărite medii din Istanbul.” Kemal Bey, personaj melodramatic, uneori usor ridicol, isi gaseste fericirea in efortul sau constant de a-si indeplini idealul: muzeul inocentei. Viata reprezinta efortul constant de a-si atinge scopul, acesta fiind motivul pentru care infrangerile suferite nu au puterea de a-l smulge din lumea sa ideala. Aceste momente sunt pentru personaj ocazii rare de a se lasa prada fericirii. 

Orhan Pamuk a avut o idee fantastica, care a incantat fanii, dar si specialistii de marketing literar: el a infiintat, in realitate, la Istambul, muzeul descris in carte, inaugurat o data cu lansarea romanului. 

Se pare ca autorul ar fi cheltuit 1.5 milioane de dolari ca sa dea viata acestui proiect. El a cumparat o cladire in Istambul pe care a transformat-o in muzeu. Multe din obiectele expuse au legatura cu subiectul romanului sau cu viata personala a autorului. 

Dar cea mai apreciata piesa este colectia de 4213 mucuri de tigara ale lui Fusun, pe care autorul le-a datat si le-a expus pe o panza care acopera unul dintre peretii muzeului. Muzeul Inocentei detine 83 de casete pline de obiecte din lumea personajului, tot atatea capitole avand si romanul. 

Sinteza acestui roman este una simplista si poate nu cea mai fericita. Va recomand sa cititi romanul. Este unul dintre cele mai frumoase ale genului sau.

La Multi Ani!

La Multi Ani!

Fie ca batranul an sa plece! Cu toate disperarile si convulsiile sale, cu neajunsurile si lipsurile sale, cu neimplinirile si nehotararile sale.

Fie ca noul an care vine sa ne aduca macar un strop de mai bine, mai multa chibzuinta si ingaduinta, sa nu ne mai goneasca de la spate si sa aiba putina rabdare.

Sufletul sa tina pasul cu mintea si mintea cu secunda. Sa nu mai fim asa grabiti si nici atat de osteniti! Sa ne permitem ragazul unei bucurii. Si clipa sa o trecem mai altfel, mai cuminti!

La Multi Ani, prieteni!

Ploaia de cuvinte

Moş Crăciun nu dă daruri ticăloşilor! - Dan Puric

Selectie de citate:

"Dacă ai doar cord, capeţi privirea porcului care nu crede că există Crăciun."

"Hristos a înfrumuseţat suferinţa, pe care a făcut-o corabie către Dumnezeu."

"Vei învăţa să conduci când vei şti să te fereşti de proşti, nu când vei şti legea! "

"Ce rău îmi făcuse mie pasărea aceea, ca s-o ucid? Nu-mi reproşa nimic. Atârna în mâinile mele mici ca şi cum îmi dădea un sărut de adio. Am îngropat-o încet. Apoi bătrânul din mine a desenat pe moviliţă o cruce. O lacrimă a căzut în mijlocul ei. Murea specia din mine şi se năştea omul. De atunci, sufletului meu îi este hărăzit să cânte şi să zboare, dar să şi fie lovit de moarte. De atunci îmi îngrop veşnic sufletul ucis. Dar ce ciudat, de data aceasta, cu fiecare înmormântare devin mai tânăr. Da, pasărea mea de vis m-a iertat. Prin moartea ei nevinovată a ucis vânătorul din mine."

"Antrenamentul de uitare la care este supus poporul român, astăzi, face ca gândirea şi inima să se rotească pe loc şi, din această rotire în gol, paradoxal, o dată cu trecutul, dispare şi viitorul. El, omul de azi, pedalează zadarnic într-un prezent continuu. A locui cu fiinţa doar într-o dimensiune a timpului, şi aceea distorsionată, înseamnă moartea lentă, dar sigură, a identităţii. "

"Aşa a fost la noi transfigurat urâtul. Am înfrumuseţat ceea ce nu se poate înfrumuseţa: hidosul. "

"Dacă priveşti România prin ochii lui Sancho Panza, un ţăran plin de vitalitate, cu simţul realităţii, vezi un ghetou neocomunist, fără perspectivă politică, fără viitor, trăind o confuzie şi o improvizaţie totală. Un destin aproape tragic. Dacă priveşti prin ochii lui Don Quijote, vezi o ţară cu o taină imensă, capabilă să dăruiască şi celorlalţi. Depinde prin ce ochi o priveşti. El s-a îndrăgostit de Dulcineea nu din văzute, ci din auzite. Eu, la fel, m-am îndrăgostit de România, nu din văzute, pentru că îţi vine să te sinucizi dacă ieşi acum pe stradă, ci din ce-am citit şi din ce mi-au povestit alţii despre ea."

"În numele democraţiei artistice, deci în numele unei ilegimităţi, prostul gust şi-a câştigat dreptul la exprimare."

"La român, Moartea nu este de capul ei, trebuie să respecte regula jocului. Ea nu este un duşman al vieţii, ci, paradoxal, un partener al ei. Nu este dimensiunea cea mai mare, ci stă la coadă după Necaz şi datorii. Mormântul nu este loc de blestemat, ci de iubit."

"Priviti-ma ca pe o troita ramasa singura in Baragan. Va veni cineva sa se inchine. Nu e vorba de optimism, care nu e o categorie crestina, ci de nadejde."

"Se obişnuieşte să se vorbească despre "delirul dragostei", acel "ceva" ce te orbeşte şi te face să nu mai vezi realitatea. Dar nimeni nu vorbeşte despre delirul mediocrităţii, acea "beţie a lucrurilor meschine" (mărunte), care-şi cer dreptul la suveranitatea fiinţei tale, doar prin covârşitoarea lor majoritate, sabotând în permanenţă visul de a fi om, şi a cărui urmare este urâţenia continuă a vieţii. Frumosul rănit de sabia realului îşi lasă sângele ca jertfă (asupra acestuia), dar, ce ciudat, numai aşa, rănit, frumosul înfrumuseţează!"

"Omul frumos în ziua de azi e cel ce urcă invers pe scară, înfruntând nu numai turma care coboară, dar şi insultele ei!"

"Într-o piaţă, într-o marchetizare a sufletului, sufletul însuşi devine o marfă cu diferite valori, cu branduri. Ticăloşia este un fel de a te descurca în viaţă, este un grad de inteligenţă."

"Darwin l-a smuls pe om din braţele lui Dumnezeu şi l-a pus în braţele maimuţei.

Conştiinţa martirică este profund salvatoare. Ne salvează de la înecul istoric. Ea este un paradox izbăvitor ce anulează în chip firesc instinctul de conservare atunci când este vorba de apărarea chipului lui Dumnezeu. Iese astfel în mod nebănuit din lanţul cauzal al naturii, aducându-ne o natură superioară. Contrazice flagrant raţiunea omenească, ascultând de o altă raţiune, de cea a lui Dumnezeu.

România de azi este copacul uscat, care şi-a pierdut frunzele. Aceste frunze, în căderea lor la pământ, au şoptit în taină sau au strigat, neauzite, sensul vieţii, al morţii şi al suferinţei la care au fost supuse."

"Lipsa de răgaz istoric îşi spune cuvântul. Oboseala de a fi român a devenit indiferenţă, pentru ca, apoi, să o trăim astăzi difuz, ca pe o ruşine."

"În puşcăriile comuniste a murit poporul lui Eminescu."

"Umorul nostru este de cea mai bună calitate. El are o substanţă creştină, în sensul că nu răneşte. Nu este cinic, nu are nicio legătură cu băşcălia, care este copilul ateismului. Când faci băşcălie, râzi de tot: de valori, de mamă, de Eminescu, de Dumnezeu. În România, totul se "băşcălizează", totul se minimalizează, totul se încolonează. Umorul îţi arată încă o realitate paralelă, ca în fizica cuantică... Cred că el are o rădăcină dacică, acel râs în faţa morţii..."

"Niciodată ca acum omul n-a fost mai despărţit de sine. "

"Voi, femeile din România, sunteţi responsabile să îi învăţaţi pe bărbaţi să aibă curajul să se reîndrăgostească. "

"O femeie scurtcircuitează logica masculină. Ea creează evenimente care înfrumuseţează viaţa."

"Nu se nascuse legea care sa aresteze dorul. Acea conditie valaha de a fi. Dorul era inima omului frumos, iar bolovanul era Romania eterna."

"Taranul roman nu se lasa gandit de gandirea sa, ci se lasa gandit de Dumnezeu. Niciodata romanul, in crunta lui istorie, terorizat de nedreptatile vremurilor pe care le-a trait, nu a strigat: Dumnezeu e mort."

"Umorul romanesc este de cea mai buna calitate. El are o substanta crestina, nu raneste. Nu are nicio legatura cu bascalia, care este copilul ateismului. Cand faci bascalie, razi de tot. In Romania, totul se bascalizeaza. Umorul iti arata inca o realitate paralela, ca in fizica cuantica. Cred ca el are o radacina dacica, acel ras in fata mortii, pe care nu l-am intalnit la alte popoare."

"Mi-a zis mie un chinez miliardar: "Bai, Dane, gaseste-mi o romanca sa ma insor cu ea. De ce? De ce nu-ti iei o chinezoaica? Imi zice: O romanca este singura care mai face cartofi prajiti". El simtea ca a ramas un loc de dragoste feminina.

Feminitatea de tip romanesc (n.r este unica)… Pastrati-va nostalgia in ochi, privirea aia a romancei grigoresciene, frumusetea aia care nu e obraznica, nu e de top- model, are o melancolie. Am zis ca romanca este ca Biserica Ortodoxa, nu se duce spre tine, ci te duci tu spre ea. Nu vedeti ce succes au romancele in general?

Aici, cand au venit francezii, de la Berthelot incoace si de pe vremea lui Napoleon s-au indragostit de romance. O romanca este un fond sufletesc – de-asta am scris despre mama, de-asta am scris despre bunica – voi, femeile sunteti un alt spatiu de petrecere ontologica, al omului. Spunea Borges ca in preajma unei femei frumoase te schimbi ca-n fata unei poezii. Femeile sunt expresia fizica a fizicii cuantice, a unei alte realitati. O informatie, o realitate aberanta este distrusa in camin datorita unei femei care poate sa iti fie sotie, poate sa iti fie prietena, poate sa iti fie mama, sau poate sa iti fie bunica."

"Ştii care e diferenţa între creştinul adevărat şi pietistul, care pupă o mie de icoane şi nu face nimic? Am intrat într-o zi într-o biserică. Era o biserică micuţă, improvizată, pentru că se lucra la biserica mare. Eram cu soţia şi, din cauza mirosului abundent de lumânări, tămâie, soţia a leşinat. M-am speriat, am luat-o în braţe şi-am ieşit cu ea afară, pe iarbă. Nu ştiam cum să o trezesc, mă speriasem, era, poate, o cădere de calciu, ştiu eu ce. S-a trezit şi mi-a spus: dă-mi ceva să mănânc. Unde să fug eu duminica, când totul era închis? Am intrat în biserică, era în timpul Liturghiei, şi, în biserică, am găsit pâinile cu lumânări, dar şi-un pluton de babe care le păzea, şi am rugat din suflet să-mi dea şi mie o bucăţică de pâine, că cineva se simte rău.

– Nu-ţi dau, că nu e sfinţiţă, mi-a răspuns baba, cu autoritate, de parcă era parlamentar.

– Dar, vă rog din suflet, eram disperat, doar o bucăţică…

– Nu, că nu e sfinţită.

Tot aşa mi-au răspuns toate cele 10 babe:

– Nu-ţi dau că nu e sfinţită.

Pănă s-a trezit unul şi-a zis:

– Dă, fă, pâine, că-ţi trag una de te sfinţesc pe loc!

Acela este creştinul adevărat. Tânărul ăsta a văzut formele de impostură…"

“Mi-am făcut, cum am putut, un catarg, de care m-am legat, strigându-le sirenelor :-Minţiţi ! A fi român este o frumuseţe a lumii !"

"… Ai să fugi de-aici … Ai să pleci în America …
- Nu, n-ai să pleci, îmi şopteau frunzele pomilor, iarba.- Ba da!, răspundeam din răsputeri. Ce să fac aici, în lumea asta urâtă ?[…]
- Soldaţi, vom vizita Muzeul Mărăşeşti ! […]
Şi, deodată, ochii îmi cad pe o cămaşă găurită în piept de un cartuş.
Sângele se mai păstra. Era ca o rană neânchisă.
- Eu sunt ţărâna pe care tu o calci si pe care vrei să o părăseşti, ! mi-a şoptit cămaşa însângerată."

“[…] Undeva, pe marginea râului de munte, stătea o băbuţă care avea casa şi gardul parcă crescute în râu. […] Băbuţa a primit într-o zi o carte poştală dintr-o ţară îndepărtată.
”Pe scurt, fata băbuţei care plecase de multă vreme în America, o chema acolo. După ezitări, se hotărăşte să înfrunte autorităţile şi să plece. Ajunsă la vamă, :

“ – Ce-i asta?! Au întrebat uimite uniformele grase.
– Un bolovan de râu maică …
- De ce l-ai luat ?!
- De dor maică … […] Cu ură se uitau

uniformele la bolovan, cu ură de Dumnezeu.”

Obiceiuri ciudate de Craciun din Europa

Fiecare om face umbra pe pamant in felul sau. La fel sunt si natiile, inlantuite intr-o hora neobisnuita de traditii, unele mai ciudate decat celelalte. Mie imi plac lucrurile iesite din marca banalitatii, lucruri care nu se incadreaza in canoane si tipare. Primul popas o sa il fac in Anglia unde o traditie veche zice ca, daca iti pui o dorinta, in timp ce prepari budinca traditionala de Craciun, aceasta se va indeplini doar daca se amesteca ingredientele numai in sensul acelor de ceasornic. Pe langa budinca asezonata cu sos de brandy, se prepara placinte, insotite de fructe uscate. Pe masa sunt asezate diferite feluri de mancare. Frumenty-ul este un porridge facut din porumb, la care se adauga oua, fructe, bucati de carne si prune uscate. Tot acum se mananca faimosul cap de porc asezonat cu sos de mustar sau friptura de curcan cu legume si sosuri. In Italianu exista nici Mos Craciun, nici brazi de Craciun. Italienii decoreaza cu fructe mici piramide din lemn. In Cehia, exista obiceiul ca femeile singure sa isi gaseasca alesul de Craciun prin intermediul ...pantofului. Putin cam ciudat obiceiul, ce-i drept. Presupune ca femeia care vrea sa se marite sa stea cu fata spre usa si sa arunce peste umar cu un pantof. Daca acesta aterizeaza cu partea din fata in usa, femeia se va marita in mai putin de un an. Daca pantoful aterizeaza cu tocul, casatoria nu se va savarsi in anul care urmeaza. InSlovenia, Croatia, Germania si Austria, exista sarbatoarea Krampus - al cărui nume derivă din arhaismul germanic "Krampen" , tradus prin gheara. In spiritul acestei sarbatori, tinerii se costumează in primele doua saptamani din decembrie in costume specifice: pe fata poarta masca de lemn cu coarne, la care asorteaza o piele de oaie. Tinerii colinda strazile si sperie trecatorii atat prin tinutele lor infricosatoare , cat si prin sunetele scoase de zdranganitul de lanturi si clopote ruginite care intregesc peisajul. In unele zone rurale, de Krampus , tinerii poarta un manunchi de nuiele cu care lovesc tinerele pe care le-ntalnesc in cale. La sate , tinerii inca se intrec in premierea celei mai ingrozitoare masca de Krampus. Tot in Germania exista obiceiul ca pomul de craciun sa fie impodobit cu globuri in forma de castravete, ca sa aduca noroc tuturor copiilor. Castravetii din sticla sunt bine  ascunsi printre crengile bradului, obligand astfel copiii sa ii caute cu atentie printre ramurile verzi ale pomului. Cine va gasi primul globul va avea noroc pe tot parcursul anului. Obiceiul  dateaza din perioada celui de-al Doilea Razboi Mondial, cand nemtii din Germania de Est erau atat de saraci, incat nu isi permiteau sa cumpere globuri si puneau in locul acestora castraveti murati.  Daca ne indreptam spre zone mai calde, mai exact in Spania catalana, traditia cere ca in fiecare an sa se aleaga un bustean de Craciun, caruia catalanezii ii spun Tio de Nadal, denumit popular"Caga tio". Busteanul trebuie sa aiba lungimea de aproximativ 30 de cm lungime si sa fie gol pe dinautru.  El este ancorat pe 4 picioruse de lemn, iar la un capat ii este desenata o fata zambitoare, careia i se pune o caciula rosie intr-un mod cat mai caraghior, facuta dintr-un ciorap, "arretina". Incepand din data de 8 decembrie cand se sarbatoreste Imaculata Conceptiuni, catalanii "hranesc" zilnic busteanul, indesand in el cat mai multe bomboane si ciocolate. Aceasta traditie este atat de indragita, incat, daca va nimeriti in Catalania de Craciun, va puteti cumpara propriul  Caga tio. In ultima zi, inainte de Anul Nou, catalanii ii indeasa "pe gat" fortat un hering afumat, un catel de usturoi si o ceapa. In seara de Anul Nou, el este mutat langa semineu si se bate busteanul in cap cu batul pana toate dulciurile ies afara pe partea cealalta. Daca cineva isi imagineaza ca singurul lucru de facut este sa se bucure de gustul minunatelor dulciuri fara sa faca nimic, ei bine, se inseala. Intregul proces este insotit de intonarea unor cantece traditionale cat bietul bustean este altoit sa elibereze bomboanele si ciocolatele frumos ambalate in staniol. Dulciurile sunt simbolul darurilor facute de Cei Trei Magi la Nasterea Domnului. N-as vrea sa fiu nici malitioasa, nici lipsita de bun simt, dar, se pare ca in aceasta perioada, tot ce are de-a face cu "rahatul" in Catalonia e de bun augur si aducator de noroc de vreme ce mai exista o alta traditie al carei personaj este Caganer, adica "cacaciosul", un personaj nelipsit din scenetele cu Nasterea Domnului in Betleem. El este mereu ascuns intr-un colt si de fiecare data aflat intr-o ipostaza nu tocmai eleganta. De asemenea el poate fi cumparat in perioada aceasta de la orice taraba de Craciun. Este un personaj foarte indragit de copii deoarece, cel care il gaseste primul in dimineata de Craciun, mai primeste un dar in plus. Acest personaj este intalnit si in Salamanca, Murcia (unde se numeste "cagone"), in Napoli (unde se cheama "Pastore che caca") si in Portugalia (sub numele de "cagoes"). Islanda se remarca prin legenda care are ca protagonisti doi nevinovati condamnati la moarte prin taierea capetelor. Din sangele lor a crescut un copac. In fiecare an, in noaptea solstitiului de iarna, islandeziiaprind mii de lumini pe crengile lui. Copiii harnici si cuminti primesc daruri, in vreme ce aceia care au fost lenesi si neascultatori nu primesc nimic. Pe tot parcursul anului, insa, parintii isi sperie copiii cu un personaj malefic, Jolakotturinn, care vine si ii mananca pe copiii obraznici si rai! Cam dura lectia si ne-educativa, mi se pare mie! Si cum islandezii au o inclinatie spre lucrurile sinistre, mai exista un obicei, The Yule Cat, faimoasa pisica malefica, ce se incapataneaza sa traiasca din secolul 19 si care de atunci este prezentata ca o bestie nemiloasa. Saracii copii! Bine macar ca Yule Log (Busteanul Yule) este pasnic, desi are o traditie de sute de ani. In Olanda, avem Zwarte Piet, adica Petru cel Negru, ajutorul lui Mos Craciun, altfel spus Sinterklaas, care vin cu vaporul impreuna si o tin dintr-o calatorie in alta inca din anul 1850. In Norvegia si Finlanda mortii colinda strazile de Craciun, prezicand viitorul. In conditiile date, cred ca nici n-as vrea sa il stiu! Oamenii merg in cimitire in Ajun. In Helsinki, 75% dintre familii merg in cimitire si aprind lumanaripentru cei decedati. Norvegienii isi ascund maturile in aceasta perioada pentru ca spiritele rele sa nu le fure, iar vrajitoarele sa nu incalece si sa aduca groaza printre cei vii. In Rusia, Ded Moroz, adica Parintele Zapezii este prezent in toate povestile pentru copii inca din secolul 19. Ucrainienii se roaga sa ii napadeasca paianjenii si sa le fie umpluta casa de panze. Ei cred ca panza de paianjen este aducatoare de noroc, motiv pentru care agata in brad ornamente in forma de panza de paianjen. Legenda spune ca traia odata o femeie asa de saraca. incat nu a avut bani nici sa-si cumpere brad, nici decoratiuni. asa ca si-a decorat casa cu crengute pe care paianjenii milosi le-au impodobit cu panja lor fina si alba. In noaptea de Craciun, panza delicata s-a transformat in aur si argint. Asta da Craciun!Eu ce sa va doresc? Sa nu mai pierdeti timpul si sa porniti la drum. Ciudate sau nu, acestea sunt traditii de Craciun!

Maitreyi

Maitreyi. Un roman care astazi mi-a cazut pur si simplu in brate in timp ce rascoleam in rafturile bibliotecii dupa un mic volum de poezie. Si atunci mi-am amintit fara sa vreau de toate experientele exotice care au facut deliciul numeroaselor ore de lectura cand pur si simplu devoram romanele si nuvelele lui Eliade. Cativa ani mai tarziu am fost martora aceleiasi magii pe care scrierile sale o exercitau asupra fiicei mele, la adolescenta. Dar Eliade este departe de a fi un autor ale caror scrieri sa se incadreze unei perioade din viata cititorului. Epica sa, o imbratisare intre traditiile si miturile romanesti si experientele sale esoterice de factura hindusa fascineaza la orice varsta. Dar azi mi-a aterizat brusc si aproape dureros in brate romanul Maitreyi. De multe ori am vrut sa scriu despre Eliade, dar m-am intrebat: ce-as putea scrie despre tine si ei sa nu stie? Mi se parea imposibil sa vin cu ceva nou. Acelasi semntiment l-am avut cand mi-am propus sa scriu despre Nichita. Ma gandeam: ce sa scriu si tu, cel de dincolo de ecranul laptopului, sa nu stii? Iar postarea dedicata lui Nichita a ajuns in topul lecturilor pe blog. Ca semn ca, daca il iubesti, il citesti de dragul amintirii. Nu pentru ca blogerul ti-ar spune ceva ce tu nu stii. Sper sa va placa la fel de mult si aceasta postare. Pentru ca Eliade este, dincolo de cuvant, o stare intre mit si filosofie, intre sentiment si ratiune, intre real si ireal, intre fantastic si cotidian. Este scriitorul care si-a gasit motive de inspiratie in folclorul romanesc, in mitologia greaca, in miturile, credintele si practicile hinduse. Este un intreg pe care nu poti sa il descoperi decat pe bucati, pentru ca are agilitatea unui acrobat care face cu usurinta saltul de la particular la universal si invers, are capacitatea de a privi lumea trecand peste granitele spirituale , profund marcat de doruri si nelinisti, de suferinta si bucurie, deasupra carora se ridica la fel ca un veritabil invingator. Dar astazi nu o sa vorbim de Yoga, despre Tantra, despre trecerea in starea de spiritualitate absoluta. O sa vorbim de dragoste ca initiatoare in spiritualitatea absoluta. Ca o usa care deschide o calea catre o lume noua. Ca o forma de desavarsire a propriei spiritualitati, ca o experienta dureroasa de a invata ca renuntarea este o alta forma de a-ti demonstra iubirea neconditionata si ca durerea te impinge catre o treapta superioara a intelegerii.

Cand am citit romanul, stiam ca multi critici romani il considerau cel mai frumos roman de dragoste romanesc. Si acum ma-ntreb daca Eliade a iubit-o pe Maitreyi sau doar a fost atras de exotismul unei iubiri interzise (de vreme ce el era de religie ortodoxa, iar ea era hindusa) care nu putea avea decat un singur deznodamant: despartirea. Amandoi erau tineri: Mircea Eliade avea 23 de ani, iar Maitreyi Devi, 16 ani. Dupa ce s-a intors in tara, in 1933, el a scris romanul ,,Maitreyi", iar ea, patru decenii mai tarziu, a publicat versiunea ei cu privire la acest episod comun in romanul ,,Dragostea nu moare". Eliade a plecat in India in noiembrie 1928, cand avea 21 ani si doar absolvise Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti. Obtinuse o bursa particulara de la maharajahul Manindra Chandra Nandy de Kassimbazar, care i-a permis sa studieze limba sanscrita si yoga cu profesorul Surendranath Dasgupta. Acesta era socotit in Bengal a doua glorie nationala, dupa Tagore, si era o mare onoare sa fii acceptat ca doctorand sub directa lui indrumare. Dupa cultura italiana, filozofia indiana devenise noua sa pasiune si era decis sa invete cat de mult se putea. S-a dedicat studiului gramaticii sanscrite si a filosofiei hinduse. Dasgupta l-a indragit imediat pe tanarul Eliade, luandu-l sub protectia sa si devenind discipolul sau favorit. Cand a fost invitat prima oara in casa profesorului sau si a intalnit-o pe fiica cea mare a acestuia, Maitreyi. I s-a parut uratica, rasfatata si prea zvapaiata. Doi ani mai tarziu, Eliade s-a mutat in casa mentorului unde familia acestuia s-a straduit sa il faca sa se simta ca acasa. Eliade a avut prilejul sa cunoasca latura mai putin evidenta a adolescentei pasionata de filosofie si discipola a poetului Rabindranath Tagore si care avea sa devina o poeta respectata in India. “Când eşti bătrân iubeşti mai mult şi suferi mai puţin,” afirma tanara cu privire la venerabilului poet. Pana atunci, Maitreyi deja publicase un prim volum de versuri, intitulat ,,Uditta (Rasaritul)". Eliade a inceput sa o invete franceza, in vreme ce ea ii dadea lectii de bengali.

Cei doi s-au indragostit aproape fara sa-si dea seama, in ciuda faptului ca stiau ca apartin unor religii si lumi diferite. „Cu tot ce putea separa o sensibilitate şi o cultură indiană de una occidentală, cu toate neîndemânările sau îndrăznelile noastre, dragostea a crescut şi s-a împlinit aşa cum îi era destinul”, scria Eliade in ,,Memoriile’’ sale. Prezenta ei ii ravasea simturile: “la ea mă excită totul, carnea ca şi sufletul, virginitatea ei barbară,” desi ea ii vorbea neincetat despre vesnicia iubirii dintre ei. Entuziast, naiv si inflacarat, Eliade se decisese sa se converteasca la hinduism si chiar isi anuntase familia cu privire la aceasta decizie. Tanarul astepta raspunsul regelui si actele universitare care sa-i asigura existenta in India, cu un venit lunar de 35 lire sterline. Dialogul relatat in carte dintre cei doi protagonisti este fascinant. El, mirat de propriile trairi si martor surprins la dovezile ei de dragoste, nu promitea nimic. Incercand sa inteleaga, Eliade nota in jurnalul sau: “mi se părea un viol asupra dragostei, orice tendinţă de legalizare sau exteriorizare simbolică.” Dar Chabu, sora ei mai mica, s-a prins de ce se ascundeau mereu cei doi si avea sa ii spuna acest lucru mamei lor ceva mai tarziu. Inainte de asta, Maitreyi apucase sa ii marturiseasca mamei sale ca Mircea ( Allan este numele personajului in roman) era îndragostit de o indianca, iar aceasta i-ar fi raspuns raspicat ca “nimic durabil, nimic fericit nu poate ieşi dintr-o pasiune, când această pasiune nu a fost corectată de tradiţie, adică de familie.” Cand profesorul Dasgupta a aflat, acesta l-a obligat pe Eliade sa paraseasca imediat casa, interzicandu-i fiicei sale orice forma de contact cu elevul sau. Profesorul Dasgupta, jignit de îndrazneala europeanului, i-a spus raspicat: “Eşti un mare maestru în arta disimulării. Niciodată, dar niciodată să nu mai încerci să vii la mine acasă, sub nici un motiv.” Tanara a fost aspru pedepsita pentru incalcarea traditiilor si ritualurilor hinduse. Oarecum dramatic, Eliade a decis sa porneasca spre Himalaya unde avea sa traiasca in asceza timp de cateva luni. ,,Sufeream cumplit. Sufeream cu atat mai mult cu cat intelegeam ca, o data cu Maitreyi, pierdusem India intreaga. Tot ce mi se intamplase pornise din dorinta mea de a ma identifica cu India, de a deveni cu adevarat,,<<indian>>". (...)

,,Aceasta Indie, pe care incepusem s-o cunosc, la care visasem si pe care atata o iubisem, imi era definitiv interzisa. Nu voi putea niciodata dobandi o identitate indiana. Speranta noastra, a mea si a lui Maitreyi, ca ne-am fi putut casatori, se urzise dintr-o iluzie. Invatasem destula filozofie indiana ca sa stiu cat e de greu sa te eliberezi de iluzii, sa te trezesti din vis. in putinele clipe de completa luciditate, imi dadeam foarte bine seama ca fusesem fermecat de propriile mele naluciri. Ma lasasem legat si fermecat de miraje si nu aveam altceva de facut decat sa sfasii panza tesuta de Maya si sa redevin liber, senin, invulnerabil", povestea Mircea Eliade in jurnalul publicat niste ani mai tarziu. Ajuns la manastirile din Himalaya, la Rishikesh Svarga Ashram, l- a avut drept guru pe Swami Shivananda. Iar mai apoi s-a intors la Calcutta, unde a invatat limba tibetana si a studiat etnografia Asiei orientale. La sfarsitul anului 1931 a fost obligat sa plece din India, sa isi satisfaca stagiul militar in tara. In anul 1932, Mircea Eliade s-a intors in Romania, iar doi ani mai tarziu s-a casatorit cu Mina Mareş. Cam in aceeasi perioada, Editura Culturii Naţionale a organizat un concurs pentru cel mai bun roman original care urma sa fie premiat cu suma de 20 de mii de lei. Eliade s-a pus pe treaba. Traise o poveste de dragoste frumoasa, intr-o lume exotica, incarcata de traditii si credinte diferite, cunoscuse dezamagiri, dureri, infruntase doruri si ramasese cu multe intrebari. S-a hotarat atunci sa scrie Maitreyi. A scos din cufere prafuite corespondenta dintre el si Maitreyi, scrisorile primite de la tatal ei, profesorul indian, o fotografie veche, flori uscate presate intre paginile unei carti, jurnalul tinut in acea perioada, in care consemnase zilnic faptele petrecute in acei ani , o suvita din parul iubitei si multe altele. Cand s-a apucat de scris a realizat ca romanul era deja redactat in mintea si in inima sa. Era usor sa povestesti despre oameni si intamplari adevarate. Cine spune ca dragostea interzisa nu uneste destinele si mai puternic se inseala amarnic. Pentru ca tocmai acele oprelisti faceaa ca iubirea lor sa fie din ce in ce mai puternica. Pentru ca destinul facuse posibila o iubire intr-o lume potrivnica . Pentru ca ceea ce ii apropia asa de tare avea sa ii desparta cu aceeasi forta nimicitoare. Ceremonialul logodnei in ceas de taina dintre cei doi indragostiti este mistic si de o frumusete aproape ireala: “Mă leg de tine, pământule, că eu voi fi a iubitului meu şi a nimănui altcuiva. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea.” Eliade, ca un adevarat maestru, foloseste tehnica narativa a confesiunii. Formula lexicala este incisiva, clara si succinta. Dincolo de cuvintele atent alese, razbat provocari delicate si ademeniri studiate, candide sovaieli si gesturi infranate. Cartea a marcat un succes national si international. Maitreyi avea sa afle despre romanul care ii purta numele abia in 1972, adica dupa 40 de ani, din relatarea unui alt roman ajuns la Calcutta, sanscritologul Sergiu Al-George. Maitreyi era deja casatorita, era fericina si multumita de caminul pe care si-l construise, dar amintirile au coplesit-o la fel de violent si contradictoriu cum se intamplase in adolescenta sa. Cand a recitit cartea a fost revoltata de scenele de dragoste descrise, pentru ca ele nu existasera niciodata in realitatea. Acesta a fost motivul pentru care ea a decis atunci sa scrie versiunea ei, “Dragostea nu moare”. In 1957, Eliade s-a stabilit la Chicago, unde, după 16 ani, a primit vestea ca Maitrey dorea sa il intalneasca in orasul in care acesta locuia. Dupa 40 de ani, aveau sa se reintalneasca. Profesorul Pabitra Sarkar, doctor in lingvistica, care a fost martorul acestei reintalniri dupa mai bine de 4 decenii, avea sa declare intr-un interviu revistei Timpul: ,,Maitreyi Devi radia. La fel, si Eliade. Nu stiu ce gandeau, dar cred ca amandoi erau fericiti. Insa Eliade era un batran urat, stiam ca nu fusese prea frumos nici in tinerete si nu intelegeam cum s-a indragostit Maitreyi de el..." ,,(...) Cand am intalnit-o, a doua zi, era bucuroasa. Ne-a spus ca si-a indeplinit misiunea pentru care a venit la Chicago, anume sa il intalneasca pe Eliade si sa il faca sa se simta bine in modul tipic bengalez: servindu-i cu mancare gatita cu propria ei mana. Era fericita si ne-a povestit despre iubirea ei pentru Mircea. Pana atunci nu am stiut nimic cu siguranta, aveam doar banuieli", a rememorat Sarkar.Probabil ca Maitreyi a fost marcata de aceasta intalnire, pentru ca la sfarsitul aceluiasi an avea sa vina in Bucuresti, ca invitata a Uniunii Scriitorilor. In acel popas, Maitreyi le-a vizitat pe mama si pe sora lui Eliade si le-a daruit cate un exemplar din romanul vietii ei, "Dragostea nu moare". Concluzia este ca din aceasta iubire imposibila, despartita de continente, religii si principii, s-au nascut doua romane de dragoste : "Maitreyi" si "Dragostea nu moare", care amandoua povestesc, din doua perspective diferite, dragostea dintre romanul Mircea Eliade si bengaleza Maitreyi.

Mircea Eliade insusi a recunoscut ca a fost atras spre studiul religiilor datorita perioadei petrecute in India. A fost surprins de cate curente religioase existau in cultura hindusa, iar Maitreyi l-a ajutat sa inteleaga. Despre rolul lui in studiul istoriei religiilor nu mai are rost sa vorbim, de vreme ce Catedra de Istorie a Religiilor de la Universitatea din Chicago îi poarta numele. In mai 1966 a devenit membru al Academiei Americane de Arte si Ştiinte, a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea din Yale, iar in februarie 1976 a primit titlul de Doctor Honoris Causa la Universitatea Sorbona. Ulterior retragerii sale, catedra a fost preluata de catre asistentul sau Ioan Petru Culianu, un alt savant roman de talie internationala, asasinat la 21 mai 1991 de catre comunisti. In 1935, Eliade s-a apropiat de ideologia Mişcării Legionare si, cu toate ca ulterior s-a delimitat de aceasta doctrina, a ramas un admirator al valorilor legionare. Eliade a fost un scriitor care a ales sa fie calator al vietii sale, traindu-si anii intr-o România tulbure si controversata ca si astazi, in Portugalia, in Franta si India, ca mai apoi sa se stabileasca definitiv in America.

N-as vrea sa inchei acest material fara a insista putin asupra personalitatii celei care a fost cunoscuta de catre publicul roman cu numele de Maitreyi. La 16 ani a publicat primul volum de poezii, prefatat de Rabindranath Tagore. Acest volum a fost urmat de alte patru volume de poezie, opt lucrari despre viata si opera lui Rabindranath Tagore, a scris filosofie si carti de calatorie. A fondat in 1964 ,,Council for the Promotion of Communal Harmony’’ si a fost investita cu functia de vice-presedinte al All-India Women’s Coordinating Council. A fondat un orfelinat pentru ajutorarea si educarea copiilor din zona Calcuttei si a celor ramasi in India dupa separarea Bangladeshului de Pakistan, in 1971.

Cat a iubit-o Eliade pe Maitreyi este greu de spus, pentru ca nimeni nu le-a masurat iubirea, nici in metri, nici in fapte, nici in cuvinte. Dar Eliade a cunoscut India prin Maitreyi si iata ce scria el despre femeia si tara pe care le- a iubit atat de mult: “In India, orice femeie e Devi, o zeiţă. Când te adresezi unei doamne sau domnişoare – de orice rang, de orice vârstă – nu pomeneşti numele de familie, ci adaugi Devi după numele ei propriu. O domnişoară Indira Sen, ajunge astfel Indira Devi. Amănuntul acesta e semnificativ. India nu vede în femeie nici fecioara, nici amanta. India vede numai zeiţa, numai jertfa creatoare, mama. Orice altă virtute feminină păleşte alături de aceasta din urmă. Orice femeie e adorată întrucât este sau va fi o mamă. De aceea, când cunoşti prea bine o femeie ca să o mai poţi numi Devi, o numeşti mamă. Chiar dacă ea e numai o fată de ţară sau o adolescentă de colegiu.” Adaugati acestui citat faptul ca indienii vorbesc despre ţara lor ca despre o mama, iar imnul lor national incepe cu cuvintele “Plecăciune Mamei.”

Despre Mircea Eliade poti sa scrii la nesfarsit. Este greu sa spui tot despre o personalitate atat de greu de definit. Este atat de vast incat numai gandul ca vrei sa il cuprinzi te sperie profund. Dar care lanseaza mii de provocari pentru cei care au curiozitatea sa ii citeasca primul cuvant.