Sissi, frumoasa imparateasa a Austriei si Ungariei

In Banat exista un cult, ca sa nu zic un respect profund, pentru perioada in care aceasta regiune facea parte din Imperiul Austro-Ungar. Cine traieste aici, chiar daca nu e banatean get-beget, stie si de ce! Si respecta aceste sentimente care ii tin pe oamenii locului unul aproape de altul. Raspunsul este simplu: niciodata Banatul nu a cunoscut un grad de civilizatie, cultura si bunastare mai mare ca in perioada aceea si, cu parere de rau, eu cred ca nici nu va mai cunoaste vreodata. Toata mandria banateana se fundamenteaza pe setul de valori care dateaza din perioada imperiala, fie ca vorbim de morala, de arta, arhitectura, istorie, cultura, sanatate, invatamant sau administratie locala si regionala. Banatenii protesteaza in felul lor impotriva acestei Romanii debusolata si epuizata de coruptie: se agata de trecut si il rascolesc cu pasiunea unui indragostit. Mii de fotografii vechi circula pe net si la fel de multe informatii istorice cu privire la evenimentele si personajele care au marcat acea perioada de timp. Chiar daca le vad de sute de ori, fiecare dintre ei se incapataneaza sa comenteze si sa retransmita la randul lui mesajele prietenilor si rudelor. Pentru ca istoria nu trebuie uitata. Acum, istoria lor este si istoria mea si ma simt cumva datoare sa fac acelasi lucru din respect pentru locul in care traiesc si-mi masor fiecare clipa din prezent. Desi multi dintre noi nu am spune-o oricand cu voce tare din respect pentru o Romanie in care tot mai greu ne regasim pe harta ei spirituala, politica si sociala, ceasul aici se potriveste dupa ora Vienei. Nu vreti sa stiti cu cata mandrie povestesc banatenii despre Imparateasa  Tereza, despre Imparatul Franz Joseph  sau despre frumoasa Sissi. Sa fii ungur, sarb, sas sau secui este un lucru bun pentru ca intr-adevar asa si este. Populatia din Ardeal si Banat recunoaste influenta benefica pe care au avut-o cu totii asupra fiecaruia dintre ei. Si oricat de greu ar fi de crezut, in vestul acestei tari, inca lumea se raporteaza la un sistem de valori reale. De cand Romania este secata si epuizata, banatenii se intorc la ultimul si cel mai de pret sistem valoric pe care il cunosc si se reapuca sa-si cladeasca viata pe fundamente serioase. Vai de cei care nu au istoria la care sa se-ntoarca atunci cand institutiile statului intra in disolutie. 

Unul dintre cele mai indragite personaje este Sissi. Frumoasa imparateasa Elisabeta de Wittelsbach, alitata cu numele de Sissi, s-a nascut in Ajunul Craciunului din anul 1837, la Munchen, in Palatul Possenhofen, intr-o familie numeroasa. Parintii ei au fost Maximilian Joseph de Bavaria si Maria Ludovica de Bavaria, fiica regelui Maximilian I al Bavariei. Numele intreg al printesei , asa cum este consemnat de istorie, este Elisabeta Amalia Eugenia de Wittelsbachsi avea sa devina Imparateasa Austriei si Regina Ungariei prin mariajul cu mostenitorul tronului, Franz Joseph al Austriei. In vara anului 1853, cand Elisabeta avea doar 15 ani, si-a insotit mama si sora mai mare, Helene, intr-o excursie in statiunea Bad Ischl din Austria. Mama lor spera ca Helene sa fie remarcata de tanarul mostenitor care avea atunci 23 de ani si sa-i ceara mana. Toti consilierii imperiali priveau aceasta posibila alianta cu ochi buni si vedeau potentialul tinerei ca viitoare imparateasa. Helene era extrem de bine educata, rafinata, frumoasa si desteapta. 

Dar Franz Joseph, desi venise special sa anunte logodna cu aceasta, a fost fermecat de salnatica si nonconformista Sissi care dispretuia eticheta aristocratica si se razvratea impotriva canoanelor curtii imperiale. Ea iubea natura, echitatia, vanatoarea, poezia si circul. Consilierii s-au revoltat deoarece Sissi nu se incadra in setul exigentelor imperiale, dar asta nu l-a impiedicat pe Franz sa ceara dispensa Papei si sa o ia apoi de nevasta. Intalnirea celor doi este consemnata in istorie ca "logodna de la Ischl". In 24 aprilie 1854, la 16 ani, Sissi s-a maritat cu Franz Joseph la Viena. Mama imparatului era tare nemultumita de firea indaratnica a nurorii ei si s-a straduit sa corijeze deficientele de educatie, obligand-o sa invete si sa isi insuseasca regulile de la palat. Frumoasa imparateasa nu si-a adaptat niciodata conduita  regulilor Curtii Imperiale. Toate aceste restrictii o faceau nefericita, motiv pentru care a inceput sa se distanteze de catre sotul ei si sa plece in tot mai multe calatorii, cat mai departe de Viena. Astfel, Sissi a ajuns inclusiv in Banat. Avand o sanatate fragila, venea deseori la tratament la Baile Herculane si vizita cu mare placere satele din imprejurimi, interesandu-se de obiceiurile si vestimentatia femeilor locului. Ea ceruse sa i se construiasca un palat pe Insula Corfu, in satul Gastouri, cunoscut ulterior ca Palatul Achillion. Calatorea in Anglia si Ungaria, ajungand in locuri indepartate precum Madeira.

 Sissi intotdeauna avea grija de aspectul ei exterior. Faima frumusetii ei trecuse deja hotarele imperiului si starnise multe curiozitati. Urma diete severe, facea sport, era preocupata de tratamentele cosmetice, de tendintele modei europene, fiind considerata un promotor al bunului gust desavarsit. Rochiile pe care le-a purtat in ziua nuntii se afla astazi expuse la muzeul din Palatul Hofburg din Viena. Experimenta diverse licori si retete preparate in drogheria curtii imperiale. Igiena corporala si mentinerea unei siluete zvelte erau preocuparile ei zilnice. Tinea diete riguroase si isi strangea talia in corsete, astfel incat circumferinta sa nu depaseasca 40 de cm.  Inainte de casatorie se straduise sa invete franceza, iar in 1855 s-a apucat sa invete limba maghiara. Sissi a fost iubita de catre populatia maghiara, iar ea le-a rasplatit afectiunea luptand pentru libertatea si drepturile lor. Desi nu s-a implicat in politica Imperiului Austro-Ungar, numeni nu poate contesta aportul ei la semnarea acordului austro-ungar din 1867. Cand s-a intemeiat  monarhia austro-ungara, Elisabeta era deja Imparateasa Austriei, devenind si regina a Ungariei. 

Sissi nu avea cum sa treaca neobservata. Nu numai spiritul ei navalnic o facea atat de vizibila, ci si gratia si frumusetea ei aparte. Legenda spune ca sahul Persiei, aflat intr-o vizita oficiala la Viena in 1873, a cerut o audienta la frumoasa imparateasa: " E atat de frumoasa!..." ar fi exclamat el uimit de frumusetea ei. Avea tenul alb imaculat, parul lung, negru, bogat si stralucitor care ii depasea nivelul genunchilor. Trei ore le trebuiau doamnelor de companie ca sa ii aranjeze parul si fiecare dintre ele era obligata sa poarte manusi albe. La 17 ani, Sissi a dat nastere primului lor copil, Sophie. Dar problemele de natura psihica ce veneau pe linia Wittelsbach aveau sa isi faca simtita prezenta de la prima nastere. La 12 iulie 1856 a nascut-o pe Gisela. Copiii au fost crescuti de catre mama lui Franz Joseph, care era convinsa ca le poate oferi o educatie mult mai buna decat mama lor. In 1857 insa, Sophia, mama imparatului s-a imbolnavit grav si a murit pe 29 mai. In anul urmator l-a nascut pe care se spera ca va fi printul mostenitor, Rudolf, iar in 1868 s-a nascut cel de-al patrulea copil, Maria Valeria, numit "copilul ungur". Dupa ultima nastere, Sissi a reinceput sa calatoreasca prin Europa. Istoria consemneaza faptul ca Elisabeta si Franz Joseph s-au iubit nebuneste la inceputul casniciei lor. Cu toate astea, Franz a avut mai multe relatii amoroase, fapt care l-a indepartat si mai tare de Sissi, care i-ar fi sugerat sa isi gaseasca o amanta. Nici imparateasca nu a fost tocmai fidela, viata ei fiind marcata de cativa barbati cu personalitati puternice. In 1889, viata cuplului imperial a fost zguduita de moartea unicului lor fiu, printul Rudolf, care avea 31 de ani. Acesta , desi insurat cu Stephanie a Belgiei, si-a impuscat amanta, pe baroana Mary Vetsera, dupa care s-a sinucis. Scandalul este consemnat in istorie cu numele de "tragedia de la Mayerling", dupa numele cabanei lui Rudolf din Austria unde se consumase teribilul incident.Tragedia a impins-o pe Sissi intr-o puternica depresie, izolandu-se de toti cei apropiati. A renuntat la toaletele sofisticate si a imbracat straiele de doliu. 

Dupa casatoria fiicei sale in anul 1890, Sissi daca petrecea cateva saptamani pe an la Curtea din Viena. Desi a fost prevenita de iminenta unor atentate asupra vietii imparatesei, Sissi a plecat in 1891 la Geneva, unde s-a cazat la Hotel Beau-Rivage. In ziua de 10 septembrie, Sissi, insotita de contesa Irma Sztaray de Sztara et Nagymihaly, a plecat la plimbare pe malul lacului Geneva cu intentia de a ajunge in port. La un moment dat, un tanar de 25 de ani, italianul Luigi Lucheni, s-a apropiat de ele, s-a prefacut ca se impiedica si a injunghiat-o pe imparateasa, fara ca cineva sa sesizeze incidentul.. Abia pe vapor au sesizat ca imparateasa fusese injunghiata, iar vaporul a facut cale intoarsa pentru a permite accesul unui doctor la bord. Dar acesta a ajuns dupa decesul imparatesei. Luigi avea sa declare ulterior:" sunt anarhist prin convingeri...Am venit la Geneva sa ucid un suveran, cu scopul de a da un exemplu celor care sufera si celor care nu fac nimic pentru a-si imbunatati pozitia sociala. Nu conta pentru mine cine era suveranul pe care-l ucid. Nu am lovit o femeie, ci o imparateasa; aveam in minte Coroana." 

Trupul ei a fost depus intr-un sicriu realizat din plumb si bronz si expediat la Viena cu trenul. Pe capacul sicriului au fost inscriptionate cuvintele: "Elisabeta, Imparateasa a Austriei" la care ungurii au adaugat "Regina a Ungariei". A fost inmormantata cu onoruri in ziua de 17 septembrie 1898, la Viena, si ingropata in Cripta Imperiala, locul in care sunt inmormantati imparatii Austriei. 

Daca aveti timp, cand mergeti la Viena, vizitati Palatul Hofburg, in special apartamentele imperiale ale Elisabetei. Veti putea admira incaperile elegante care rememoreaza franturi din viata celei mai iubite imparatese a Austriei. In Palatul Schonbrunn, resedinta de vara a cuplului imperial, dar si in Muzeul Sissi pot fi admirate obiectele personale ale Elisabetei, precum si portretele realizate de pictori renumiti. Tichetul Sissi costa 23.50 euro si include intrarea la Palatul Schonbrunn cu Grand Tour si ghid audio, apartamentele regale, Muzeul Sissi, Silberkammer (Galeria cu argintarie), Depozitul de mobila de la Curtea Imperiala si Muzeul de mobila Viena. Iar la intoarcere sa imi povestiti si mie daca v-a placut sau nu! Si nu uitati de poze. 

Traditia nasterii la banateni

Am sa va spun un secret:nu e usor sa te documentezi si sa redactezi un material cu privire la graiul banatean. Pentru un necunoscator, e cam imposibil de inteles, pentru cineva relativ familiarizat, intelegerea partiala reprezinta un handicap la nivel lingvistic, mesajul ramanad oarecum trunchiat.

Cand eu m-am maritat acum vreo 20 si ceva de ani si am calcat pentru prima oara in Banat, obiceiul locului prevedea ca o familie sa aiba un singur copil, maxim doi. Nu era un obicei recent, de vreme ce marea majoritate a rudelor noastre aveau un singur copil. Aveam sa constat cu uimire ca acelasi lucru se intampla si prin vecini. In timpuri stravechi familiile banatene erau formate cam din 3 copii, obicei pastrat cam pana in preajma Primului Razboi Mondial. Intre cele doua razboaie, traditia deja isi schimbase cursul si  din cei trei ramasesera doar doi. Imediat dupa nasterea unui prunc, batrana casei trebuia sa puna sub capul lui busuioc, tamaie sa-l fereasca de rele, cartea de rugaciuni care sa ii aduca aminte sa traiasca dupa legea celor sfinte, un cutit care sa sperie duhurile rele, un pieptene si o oglinda ca sa fie curat si ingrijit atunci cand va creste mare si un creion ca sa fie iubitor de carte. In a treia zi de la nasterese se punea pe perna o pogacea, un fel de turta nedospita si coapta pe vatra in cuptor, ca sa aiba pofta de mancare si sa creasca sanatos. Trei zile consecutive moasa care asistase la nastere trebuia sa aduca de mancare mamei: cosul plin cu pogacele, o gaina fiarta si turta, adica prajitura. Copilul era si el daruit cu trei scutece, fasa care avea innodata la capat o moneda ca sa aiba noroc si bani si tamaie. Tot in cea de-a treia noapte veneau ursitoarele. Obiceiul batranesc cerea ca pruncul sa doarma in pat cu tatal, iar mama, cu o papusa din panza ca sa pacaleasca ursitoarele mai putin binevoitoare. In dimineata celei de a patra zi, papusa era pusa in hornul casei si lasata acolo special sa pacaleasca duhurile rele. Baba ii lega cu snur rosu un ghiocel (o scoica) la incheietura mainii  ca sa il fereasca de dedeochi. La opt zile dupa nastere, baba si nasul duceau copilul la biserica sa fie botezat. Nasul daruia o crasma (o bucata de stergar din care femeile casei aveau sa ii coasa prima lui camasa), la capatul careia lega cu o ata un ban, tamaie si busuic. Ata era folosita dupa aceea la cusutul camasii. Lumanarea se decora cu funda colorata si flori. De acasa si pana la biserica pruncul era tinut in brate de catre baba, iar la intoarcere, de catre nas. Mama ramanea acasa si facea cam tot ce-si dorea sarmana sa faca si copilul ei in viata care urma: citea, se juca, scria, canta, muncea. Cand nasul ii aducea pruncul, femeia trebuia sa ii sarute mana, iar acesta trebuia sa ii faca daruri. Urma apoi ospatul la care participau rudele si cei apropiati. In trecut, botezul nu se facea cu dans si muzica, ci doar se cinsteau neamurile si vecinii, nu mai multi de 10-12 persoane. Pranzul se termina cu soviaca cu mac sau nuca ori marmelada, pudrata din belsug cu zahar. Toti invitatii veneau cu daruri in bani sau obiecte. Cadourile erau date dupa ce nasul ii punea nume pruncului. Banii se asezau intr-o farfurie cu sare, asezata strategic chiar in fata nasului. Traditia cerea ca, inainte ca pruncul sa fie aratati oaspetilor, gazda sa aduca o papusa pe care o prezenta nasului care n-o recunostea si abia apoi era prezentat copilul. Inainte sa plece acasa, tot nasul trebuia sa isi spele mainile, iar apa era turnata de catre tanara mama, iar in loc de stergar i se oferea camasa ei sa se stearga pe maini. Asta pentru ca laptele sa fie indestulator si hranitor. Pruncul nu avea carucior, ci era tinut in albie sau intr-un leagan cioplit special pentru el. Nou-nascutul era tinut la san pana la varsta de un an jumatate sau doi cand incepea sa fie pacalit cu o coaja de piane muiata in zahar, invelita in prealalbil intr-o panza curata si subtire care tinea loc suzetei de astazi. In vremurile de demult nu existau doctori in satele banatene, dar fiecare catun respectabil avea o moasa. Familia era cea mai importanta in viata copilului. De cum implineau 5-6 ani, copiii erau trimisi cu animalele la pascut, hraneau pasarile din ograda sau pusi la diverse alte munci usoare din gospodarie. Nu erau foarte multi copiii care mergeau la scoala, dar erau incurajati sa invete sa munceasca la camp. Atunci nu existau caiete, ci se scria pe tablite, iar scoala era un lux pe care multi nu si-l permiteau. Cei care aveau pamant considerau scoala inutila. Adolescentii intrau in randul junilor pe la 16-17 ani. Atunci isi schimbau straiele de lucru cu cele de sarbatoare: purtau camasi frumos tesute, chintuse si palarii, iar in picioare aveau ghete cu turec. 

Fetele se pregateau de joc si luau opregul in prima joi de dinainte de Paste, iar in Duminica Pastelui intrau pentru prima data in hora. Cand fata lasa papusa si intra in randul fetelor de maritat, era urcata pe masa si imbracata in poale si oprege. Pe masa erau frumos randuite: tamaia pentru a fi ferita de rele si oglinda ca sa fie frumoasa si curata. Apoi era trimisa cu carcegele dupa apa. Pe drum, fata trebuia sa pupe mana tuturor batranilor pe care-i intalnea pe drum, indiferent daca erau femei sau barbati. Un june putea sa “bage fata-n joc” doar dupa ce aceasta a luat opregul. 

Cand accepta sa fie scoasa la dans, fata daruia tanarului o batista lucrata din cicma (dantela) sau anglu (flori). Pe batista era brodat numele ei, iar in colt avea innodati 5-10 craisori. Daca fata provenea dintr-o familie cu stare, in coltul batistei era innodata o coroana. Cand intrau in joc, fetele purtau panglici late de-o palma si lungi pana in talie pe care erau cusuti cu migala bani de argint. 

Cand accepta sa fie scoasa la dans, fata daruia tanarului o batista lucrata din cicma (dantela) sau anglu (flori). Pe batista era brodat numele ei, iar in colt avea innodati 5-10 craisori. Daca fata provenea dintr-o familie cu stare, in coltul batistei era innodata o coroana. Cand intrau in joc, fetele purtau panglici late de-o palma si lungi pana in talie pe care erau cusuti cu migala bani de argint. O data ce accepta batista, tanarul nu dadea fata la joc si altor juni, decat rudelor foarte apropiate. Ei urmau sa se casatoreasca in viitor, batista fiind simbolul unei promisiuni, un fel de legamant. Daca tinerii se certau, baiatul se putea razbuna luand fata la joc, iar, dupa ce-o invartea o data pe sub mana, o lasa singura intre perechi. Insa nimeni nu spune ce se intampla in cazul in care fata se supara pe june. Chiar mi-am intrebat batranii, dar, ca prin minune, nimeni nu-si aduce aminte ca vreo fata din sat sa se fi suparat vreodata pe vreun baiat. Ori vroiau cu orice pret sa se marite, ori doar baietii erau capsomani.

Astazi, din vechile obicee au mai ramas cativa dintre banii care amintesc de timpurile bunicelor de altadata. Dar banatenii adevarati inca mai au doar un singur copil. Cei mai multi

Nunta banateana traditionala de acum 100 de ani

Am publicat mai demult un material pe blogul “Umbrela patrata” despre nunta traditionala din Banat, fapt care mi-a deschis curiozitatea. Am vrut sa stiu mai in detaliu cum erau obiceirile care astazi nu se mai respecta intocmai. Motiv pentru care am organizat o “sezatoare” cu batranii mei si i-am pus sa povesteasca. Multe dintre disputele noastre verbale actuale isi au originea aici. Ca fetele nu se mai marita cand trebuie, ca baietii nu mai cer fetele si cate altele. Si iata de ce! Acum vreo 80 – 100 de ani, baietii se casatoreau pe la 18-20 de ani, iar fetele pe la 16-18 ani. Sub aceasta varsta, era nevoie de aprobarea Preturii plasesti. Atunci, casatoria dupa varstele mentionate era un lucru rusinos.

Pe vremuri, in familiile cu mai multi flacai, cuplurile traiau impreuna , in aceeasi casa cu parintii. Gospodaria era condusa de parintii baietilor. Nurorile faceau curatenie in casa, spalau, faceau de mancare, se-ngrijeau de animale, teseau, framantau painea sau lucrau la camp. Nurorile trebuiau sa isi respecte socrii, motiv pentru care, cat traiau parintii sotului, aveau obligatia sa manance in picioare, seara isi descaltau socrii, ii spalau pe picioare si le curatau opincile si obielele.

Flacaii necasatoriti, cand isi alegeau viitoarea nevasta, trebuiau sa isi ia rudele apropiate si sa mearga sa ceara fata. daca parintii fetei acceptau cererea, la a doua vizita, parintii baiatului intrebau ce zestre are fata. Zestrea consta in pamant, casa, animale s.a. Parintii fetei cereau in schimb pentru viitoarea nevasta haine: burdic, bunda de vidra (parca asa mai merge!), carpa de lana cu gaitane, tulbent si plecinice, pantofi si alte cele. Incredintarea se facea la casa fetei si participau rudele baiatului. Aveau cu ei pogacea, unde se puneau 5-10 florinti, dupa cum se stabilise la intelegere. Logodna se oficia de preot, in prezenta a doi martori, apoi se intorceau la praznicul organizat de catre parintii fetei.

Nunta se facea la trei saptamani de la data logodnei. In cele trei duminici dintre incredintare si nunta, soacra mare ducea miresei mancare, paine, o gaina si prajitura, cat sa-i ajunga fetei mancarea pentru o saptamana. Fata trebuia sa se obisnuiasca astfel cu mancarea din casa unde avea sa locuiasca. Viitoarea mireasa trebuia sa aiba grija de mancarea adusa de soacra mare si sa nu o tina pe polita, sa nu ploua la nunta. In joia de dinaintea nuntii, rudele baiatului iar mergeau la casa fetei cu ormanul, altfel sus, cu dulapul de haine, cumparate de viitorii socri, unde mireasa trebuia sa isi aranjeze hainele ce urmau sa fie duse in casa mirelui.

Printre cei ce insoteau mirele era si o fata care aducea floarea ce avea sa fie prinsa in parul miresei, in tulbent, cand fata avea sa fie invalita, dupa cununie. Cand rudele baiatului ajungeau la casa fetei anuntau: “Am venit cu pana!” In ziua premergatoare nuntii, givarul , un soi de cavaler de onoare al fetei, facea invitatiile la nunta. El incaleca pe cel mai frumos cal, impodobit cu stergare si flori, si purtand in mana ciutura. Aceasta era o plosca din lemn, invelita intr-un batic rosu, , prins in ramuri de iedera.

El invita  satenii sa bea tuica. La casa mirelui, era forfota mare. Se taiau animalele, se pregatea mancarea (supa, popricas, sarme, friptura, iar ca desert, cugluf umplut cu strugureisi sovaica). Radusele, adica bucataresele, pregateau mancarea pe vatra, in oale de pamant. Popricasul se gatea in cazane de bagic (tuci), din care erau servici si invitatii care soseau la nunta cu o seara inainte. Duminica dimineata, traditia cerea sa fie servit borandaul de mate, si de burta de vaca. Dupa ospat, neamurile si muzicantii se urcau in carute si plecau dupa nasi.  Dupa ce luau nasii, alaiul pleca dupa mireasa. Givarul si 5-6 rude apropiate mirelui, erau deja cu doua sau trei ore inainte sositi la casa miresei spre a anunta sosirea nuntii. Carutele erau si ele frumos impodobite cu cilimuri, masaie si flori, iar caii purtau mandre stergaresi zvoane prinse-n coamasi pe greaban. Fiecare nuntas avea in mana plosca cu vin sau cu tuica. La sosirea nasilor, parintii le dadeau acestora un purcel, caruia ii taiau o bucatica din ureche si o aruncau peste casa.  In drum spre biserica, mireasa era condusa de giuvar, iar mirele, de nasi.  Nasii erau insotiti de un tarisfat, care purta o traista cu cei 2-3 metri de panza cumparata de parintii mirelui, numita sovon.  Panza urma sa fie prinsa de umerii mirilor in timpul slujbei. Tot langa nasi statea staghisul, adica stegarul, care purta steagul facut din cotrante, si carpe, impodobite cu panglici colorate si flori inmiresmate.

Nasa si nasul cununa mirii care se intrec in a se calca unul pe celalalt pe picioare.In timpul ceremoniei, muzicantii canta de zor, iar nuntasii ridica praful in cer. La iesirea din biserica, mireasa arunca peste cap un mar in care sunt infipti bani. Chiar ma intrebam care e rostul marului! L-am aruncat si eu acum vreo 26 de ani, dar habar nu aveam de ce. Asta e semn de prosperitate si noroc. De la biserica, alaiul merge la soacra mare acasa, care intindea panza alba la intrare pe care sa calce mirii. In usa casei se pune o paine mare, o cana cu apa, sare si o lumanare aprinsa.  Painea, apa si sarea se dadeau miresei, iar lumanarea, mirelui.

Apoi soacra mare lua o bracira de 2 metri si o arunca peste capul mirilor, astfel incat sa ii cuprinda pe amandoi. dar cu grija mare, sa nu cumva sa faca vreo rasucitura ca sa nu fie cearta in casa. Mireasa era daruita pe bani. Lanfa intrare se punea o albie cu apa, pazita de givar cu o bata-n mana si de alti doi cavaleri cu bice, ca sa aiba grija ca nici un nuntas sa nu intre fara sa arunce bani.  Jocul incepea cu hora, condusa de mireasa, iar seara se juca “dansul miresei”  pentru care toti trebuiau sa plateasca. Noaptea, pe la 11-12, nuntasii se puneau la masa, fara mirii care stateau in podul casei pana ce nasul se-ndura sa-i cheme. Erau adusi cu muzicantii si trebuiau sa manance amandoi din farfurie.

Dupa ospat curgeau darurile: haine, panzeturi, albituri, incaltaminte, prajituri. La cei avuti, nunta putea dura si 3 zile. Luni dimineata, nasul era condus de muzicanti acasa si adus inapoi seara. Nasul venea cu darul special, Craciunul, un brad frumos impodobit, si cu pancove, o oglinda mare, un trandafir pt mireasa si o gaina grasa. Noaptea de luni era petrecerea nasului.

In aceasta noapte mireasa era invalita, biata de ea. Mireasa era pieptanata cu pieptenele mare de lana si i se punea tulbenul pe cap si plecinicile.  In timp ce era pieptanata, incinsa si invalita, muzicantii cantau de dor si jale, iar mireasa trebuia sa planga. Marti dimineata, mirii si muzicantii duceau nasii acasa. Ce a mai ramas din aceste obiceiuri? Putine, cred eu, de vreme ce din tot ce v-am povestit eu aici eu nu am mai prins decat aruncatul marului cu bani. Poate in zonele rurale sa se pastreze mai mult din datina straveche. 

Multumesc www.babaterra.ro pentru imagini

Portul banatean traditional

Am citit de curand o carte interesanta, o monografie a unui sat banatean care odinioara a cunoscut alta viata. Flacaii si fetele umpleau ulitele, iar larma copiilor rasuna in tot satul. Acum au ramas doar batranii. Si mortii din cimitir. Batranii care inca mai stau in vechile case prefera sa  vorbeasca despre trecut, in loc sa vorbeasca despre prezent. Am avut chiar marea bucurie de a o mai prinde in viata pe una dintre bunicele sotului meu, care se incapatana sa poarte straiul banatean la cativa ani buni dupa Revolutie. NU avea alte haine si nu s-ar fi-mbracat cu cele moderne, feri-te-ar Dumnezeu. I se pareau urate. Iarna inca isi scotea razboiul de tesut si mai tesea una-alta. Ba o ponea,  ba o camasa.

Despre mandrul strai banatean am sa vorbesc astazi, in speranta ca voi folosi corect toate cuvintele specifice acestei zone. Desi locuiesc aici de peste 20 de ani, inca nu am lejeritatea exprimarii in dulcele grai banatean. Regionalismele sunt multe si, daca nu ai crescut cu ele de mic, e greu sa le pronunti corect, chiar daca in gand iti suna bine. Prin anii 1900, pe timp de iarna, baietii pana in 16 ani purtau camasi tesute din bumbac, cioareci de suba, boc (cojocel din piele de oaie tabacita, lung pana-n talie, croit rotund la gat, fara maneci, cu nasturi si cheutori din piele), spent (veston) tesut si invaiegat de suba. In cap purtau caciula de piele, iar in picioare opinci si obiele.

Cand afara era cald, purtau camasi din bumbac lungi pana la genunchi,  incinsi la brau cu braciri tesute, cu izmene din bumbac. In picioare aveau strimfi din lana si si slaiche (incalfari cu talpa si fata din piele, dupa model sarbesc).

Pe cap purtau palarie. Fetele purtau tot timpul anului poale din bumbac, ciupag (bluza) din bumbac, brodate cu matase colorata in modele complicate, iar pe cap purtau marame (baticuri). Iarna purtau si ele boc si spente din panza , captusite cu pamuca.

In picioare aveau slaiche trase peste ciorapi de lana, cusuti cu fir de aor (snur bronzat). De sarbatori, camasile si izmenele baietilor , dar si poalele si ciupagele fetelor erau din cele cusute in modele complicate si culori diferite. Fetele purtau de cap carpe cu gaitane (franjuri). Iarna, de colind, baietii purtau cioareci impodobiti cu modele confectionate din snururi colorate si-mpletite.

Si unii, si altii mergeau la scoala cu cartile in traista, tesuta si cusuta in casa, purtata dupa cap. Tinerii pana in 20 de ani (adica junii), purtau vara camasi din bumbac, incinsi cu praschie (brau) din piele sau catifea neagra lucrata cu fir de aor, spent din stofa, , iar in picioare opinci si obiele. De sarbatoare, purtau camasi albe cusute cu matase, chintus cu lucratura, izmene, iar in picioare aveau ghete sai cisme din piele. Pe cap purtau palarie , iar iarna, caciula. Fetele mari, nemaritate, dar si tinerele sotii, puratu poale din bumbac, cusute in matase, cotrante, danaice, si in fata si danapoi, tesute in modele dferite, ciupag cusut cu matase. Peste ciupag purtau laibar de matase, spent, iar pe cap aveau carpa, subtire vara si groasa iarna. Fetele nemaritate purtau oprege.

In zilele de lucru , purtau ciorapi de lana si slaiche. Iarna, si unii, si altii purtau boc, iar baietii caput din suba, lucrat cu snioare negre, galbene si rosii. La sarbatori, fetele mergeu la hora satului imbracate in pale frumos cusute , cu cotrante , danaince, tesute in aramiz si si drod (fire argintii si aurii) si ciupag. Nevestele tinere purtau plecinicul cu un rand de bani, impodobit cu doua sarme late, de-o parte si de alta. Sarmele erau de matase, impodobite in culori rosii, galbene, albe si albastre. pe cap purtau palarie de la pravalie, air in picioare, ghete negre trase peste strimfi tricotati cu modele. Fetele mari purtau bani la grumazcu un singur rand de bani. La maritis, purtau bani de argint sau galbeni cu efigia imparatesei Maria Terezia si a imparatului Franz Iosif I, in 2 sau 3 randuri. Cei trecuti de 40 de ani, dar si batranii, purtau vara camasi scurte, cu praschie lata din piele, cu spent si palarie. Erau incaltati cu slaiche si strimfi din lana , dar si opinci cu obiele  mai mici si mai subtiri pentru lucrul de peste zi. Iarna purtau cioareci de suba, praschie, boc, spent, cojoc din piele, iar in picioare aveau opinci cu obiele. Femeile peste 40 de ani, purtau poale din panza alba, ciupag din panza simpla, spent crosetat tesut sau crosetat din lana. Femeile avute aveau bunda cu blana pe interior, captusita pe exterior cu cu postav negru. La tiv, maneci si guler era brodata cu tiveala crosetata cu laieti.

Bordura era lata de cca 20 cm. In picoare purtau opinci cu obiele, iar pe cap aveau carpe cu gaitane. Cele batrane purtau pe crestetul capului, sub carpa, un colac de panza neagra, numit conci.  La inceput de secol 20, , izmenele sunt suflecate in ciorapi de lana inalti pana la genunchi, iar cioarecii din lana au fost inlocuiti de pantalonii din stofa. Tinerii poarta de sarbatori camasi albe tesute cu pumnase (mansete). Incaltamintea in zi de sarbatoare este gheata cu tureac sau cisma de piele.  Fetele mari pastreaza la sarbatoare poale si ciupag de matase, grenadin, sada, lainar si batist cusute cu modele. Fetele mari purtau parul in chica pe spate, impletit in cozi, prins cu funde la capat, in vreme ce nevestele aveau saluri si baticuri din matase, legate la ceafa.

Dupa cel de-al doilea razboi mondial, portul satenilor adopta costumul de stofa si cravata, cumparate de la oras.  Capul copiilor e acoperit cu basca, iar al tinerilor, cu palarie sau cu capul descoperit. Incet, incet, portul traditional de la sate se schimba, lasand loc noilor influente citadine. 

Aceasta a fost perioada in care barbatii purtau parul lung, in chica pe spate, retezat cu foarfeca. Unul dintre obiceiurile de nunta cerea ca la miezul noptii, mireasa sa schimbe rochia de nunta cu cea de nevasta si sa fie invalita in tulbent. Acesta era un carton, lat de 20 de cm si inalt de 35cm, rotunjit in partea superioara, latit in interior, in forma de trapez, cusut cu bani de argint, astfel ca un rand de bani sa acopere tortitele randului de dedesubt. Partea superioara avea cusuta o betelie din carton pe care erau montati bani de argint. Parta si plecinicile erau panglicile pe care erau de asemenea cusuti bani, intr-un singur rand pe parta si in doua randuri pe plecinice.

Ele aveau o lungime de 45 cm. Parul fetelor se despartea cu carare la doua degete deasupra fruntiisi cu o alta pe mijlocul capului, de la ceafa catre frunte. Parul din spate era se impletea in doua cozi, prinse-n coc la ceafa. Cel de deasupra fruntii, se impletea si el in doua cozidinspre frunte spre tample, cu vucle in arc, care se prindeau cu agrafe in spatele urechilor. Tulbentul se punea pe cap, cu betelia sprijinita pe crestet si se prindea in cozile de la ceafa, cu patru ace de argint, lungi de 15 cm, perminate cu un cap lucrat in filigramde marimea unui ou de porumbel.

Plecinicele se prindeau si ele in cozile de la ceafa, sprijinandu-se pe piept. Lungimea lor ajungea pana la talie. Parta se aseza la baza fruntii, astfel incat arcele sa ramana la vedere. Greutatea totala a acestei constructii ajungea la 16-18 kg. Nu vreau sa ma gandesc ce dureri suporta biata mireasa si cu cat par ramanea in cap a doua zi dupa nunta.

In urmatoarele trei duminici, proaspata nevasta mergea la joc invalita, tinerii fiind primiti cu mare cinste: se oprea jocul, muzica intona marsul de nunta, iar urmatorul jos era inceput de tanara pereche.  Dar tanarul sot trebuia sa cinsteasca muzicantii, platindu-le de primire si joc.

Imaginile sunt preluate de pe http://www.facebook.com/#!/ionicagherga , careia ii multumesc pentru aceste poze incredibil de frumoase.

Ciudateniile oamenilor din lumea-ntreaga

 

Obiceiurile ciudate au menirea de a starni curiozitatea. Regulile si bunele maniere sunt atat de diferit stabilite si intelese, incat de multe ori suntem socati cat de inventivi sunt oamenii acesti planete. De exemplu, Austria, Belgia si Olanda s-au revoltat impotriva obiceiurilor oamenilor de a rezolva  nevoile fiziologice ale pietonilor. Astfel, in aceste tari veti gasi instalate pe trotuare pisoare in formă de spirala. Pentru nemti, timpul costa bani, unii se grabesc, altii , poate, nu. De aceea ei  au impartit si trotuarul. Cei grabiti au la dispozitie partea stanga a drumului. Sa nu va jenati daca ii veti auzi ragaind , pentru ei, acest sunet pe care noi il consideram grosolan, demonstreaza satisfactia produsa de o masa copioasa savurata cu mare placere. In Austria, daca urci pe scari rulante, pe stanga stai, dar lasi liber culoarul drept ca cei grabiti sa poata urca sau cobori. Popoarele prefera sa isi arate afectiunea in mod diferit. Francezii si olandezii se sarută de trei ori cand se intalnesc, considerandu-se o forma uzuala de salut. Daca un francez te invita la el acasa si ii vei duce un cadou, acesta va intelege  ca nu ai sa-i intorci niciodata vizita. In Franta, nu e voie sa botezati un animal cu numele de Napoleon. În Cehia sa stiti ca nu se intra incaltat in casa. Nu pentru ca este praful cat muntele Everest cum este in Romania, ci pentru ca pardoseala si covoarele au o importanta atat de mare incat musafirii trebuie sa-si aduca papuci de acasa pentru a intra in casa gazdei.

In Suedia, scosul pantofilor la intrare este este considerat , de asemenea, elegant. Tot acestia consuma cu mare placere stroming-ul, hering de balta  putrezit, si carnea de ren. Asa cum v-am spus, surstromming reprezinta o specialitate suedeza, pregatita din hering din Marea Baltica, insa printr-o metoda surprinzatoare: pestele este pescuit primavara,  lasat sa fermenteze in saramura  o luna, dupa care este inchis in cutii in care continua fermentarea. Cand se deschide cutia, ti se muta nasul la spate. Suedezii deschid recipientele in aer liber. Si atunci cum o mananca? Imaginati-va ca toate companiile aeriene suedeze au scos din meniuri aceasta specialitate, considerandu-le potential explozive. Pe de altă parte, pe masa elvetienilor se serveste carnea de Saint-Bernard,  specie canina crescuta special in ferme pentru consum alimentar. Din 1980 s-a interzis consumul de carne Saint-Bernard, dar ei inca mai considera asta o delicatesa. In unele cantoane germane din  Elvetia este interzis să faci dus sau sa tragi apa la toaleta dupa ora 22.00. Oare la cat se scoala dimineata? Popoarele nordice vor considera o impolitete sa raspundeti la telefon cu formula clasica "alo", ci trebuie sa va spuneti numele. In Finlanda,  se obisnuieste baia in apa rece . Ei fac copci in gheata si isi testeaza rezistenta la frig. Tot ei se mandresc cu un concurs  "alergarea cu mireasa în spate". Sauna e atat de indragita,incat multi dintre ei si-au construit una si in apartament si o folosesc pe post de sufragerie. Ei folosesc sauna  la petreceri sau la intalniri politice. In Marea Britanie,  este permis sa iti bati sotia doar pana la ora 21 , cu conditia sa nu deranjezi vecinii. Electricitatea o cumperi si o stochezi pe o cartela. Daca uiti sa iti incarci cartela, stai pe întuneric pana iti amintesti sau se lumineaza de ziua. Tot aici nu ai voie sa atingi un politist.  In mod traditional, el nu poarta arme de foc, ci doar  banalul baston de cauciuc. Daca mergeti in Anglia, trebuie sa va obisnuiti cu tratitionalul lor mic dejun : "egg-ham-coffee", asezonat cu carnati si fasole. Tot aici s-a pastrat  festivalul “Ziua Clătitelor” sau “Fat Tuesday”, care are loc la Olney. La data stabilita, nu mai devreme de ora  11:55 localnicele imbracate si echipate ca niste gospodine traditionale, se strang impreuna si alearga 400 de metri inarmate cu o tigaie. Cursa datează din anul 1445. In data de 11 iulie in Witcham, Cambridgeshire, are loc “Campionatul Mondial de Tir cu Mazăre”. Competiţia a fost pentru prima data organizata in 1971 cu scopul de a strange fonduri pentru intretinerea cladirii primariei. Tot aici avem “five o”clock” si celebrul "Colțul vorbitorilor" , un fel de tribuna neoficiala, unde oricine poate tine discursuri pe orice tema.  Trebuie sa stiti ca este singura tara din Europa care iti atrage atentia  asupra  existentei unei zone libere intre metrou si peron, numita "Mind the Gap". Tara asta este fascinanta prin obiceiurile sale extraordinare. In secolul 16, singura baie anuala se facea in luna mai. Nu intamplator nuntile erau planificate in luna iunie. Inaginati-va 50 de oameni stansi la nunta in aceeasi incapere, in luna martie sau aprilie, de exemplu! Apa era scumpa rau de vreme ce atunci toata familia, indiferent de numarul membrilor ei, foloseau aceeasi apa din butoi pentru toaleta. Ultima, saraca, nu avea vreo sansa sa fie curata niciodata. Tatal avea intotdeauna onoarea de a se imbaia primul, urmat de restul reprezentantilor sexului tare. De aici provine si expresia "nu arunca pruncul odată cu apa în care te-ai spălat", pentru ca, dupa barbati urmau femeile si apoi copiii. In Anglia un barbat poate sa urineze in public, cu doua conditii: sa o faca pe roata din spate a masinii sale si sa tina mana dreapta pe vehicul. Oare cat de des isi spala englezii masina??? Sau daca nu au masina, pot imprumuta cinci minute una? Nu veti vedea niciodata vreun american care nu isi va pune mana la piept in timp ce este intonat imnul tarii. Mergand pe acelasi filon patriotic, ungurii de reculeg in noaptea de Revelion ascultand imnul naţional. In Ungaria, oamenii se tutuiesc indiferent de varsta sau pozitie sociala. Nu vorbesc niciodata in timpul mesei si apreciaza o femeie bronzata, indiferent de anotimp. Cu cat ne indreptam catre tarile mediteraneene, masa de pranz este sfanta, la fel cum este si siesta de dupa ea. Prin urmare, pana ce si magazinele din Spania, Grecia si Italia sunt închise la ora amiezei deoarece toti merg la masa. In Spania, nu exista obiceiul sa se plateasca “nemteste”. Fie fiecare participant contribuie cu o suma din care se plateste consumatia la final, fie, prin rotatie, fac cinste cu cate un rand.

“Festivalul San Fermin” este unul dintre cele mai populare evenimente din Spania.  Festivalul luptelor cu tauri provine de la Sfantul Fermin care a fost tarat de tauri pe strazile din Pampola , devenind astfel un eveniment de o mare insemnatate. El incepe din 6 iulie de la pranz si tine pana in 14 iulie. Deschiderea festivitatilor este marcata prin lansarea unei rachete, un act cunoscut ca Chupinazo, urmat de parada Membrilor Consiliului Local care pornesc de la Primarie la Capela Sf. Fermin. Tinerii blocheaza strazile prezentand diverse forme de arta stradala. Cursele cu tauri incep la 8 dimineata in ziua de 7 iulie, cand este lansata torpila, care indica eliberarea taurilor. Acest eveniment are loc pana in 14 iulie. Taurii sunt fugariti (dar de multe ori se intampla tocmai invers!) si readusi la arena din Pamplona, unde sunt ucisi in coride. San Fermin este unul dintre cele mai asteptate evenimente ale anului, la care asista atat localnicii, cat si turistii veniti din intreaga lume.

Insa Spania este cunoctuta si datorita altui eveniment, „Tomatina”, un festival al batailor cu tomate care are loc in Bunyol, in ultima miercuri din luna august. Participantii arunca in jur 100 de tone de tomate , cultivate special pentru acest eveniment si zdrobite inainte de mareal bulgareala rosie. Tot aici, daca sunteti invitati la cineva, nu trebuie sa va descaltati. Spaniolii nu suporta sa vada nici degetele de la picioare, nici ciorapii defiland prin casa lor. Dar sa nu ne limitam doar la ciudateniile comportamentale ale popoarelor, sa avem indrazneala de a ataca mai cu tupeu si arta culinara prin ciudateniile sale. In Tanzania, uzanta cere  sa te lasi asteptat la masa timp de  15-30 de minute, prezenta la timp este considerata o ofensa. Cum ei mananca pe covor, nu este permis sa stai cu talpile la vedere. Nici sa mananci inaintea celui mai batran mesean, care va fi servit intotdeauna primul. Mancarea nu se miroase, indiferent cat de imbietor va gadila nasul. Gazda nu are voie sa manance decat dupa ce au terminat invitatii. daca mai are ce, daca nu, manaca a doua zi, daca nu cumva are iar invitati flamanzi la masa. Si in Afganistan gazdele mananca dupa ce s-au saturat oaspetii. Acestia sunt  asezati in locul cel mai indepartat de usa. Nu cred ca din pricina curentului. Ritualul cere ca gazda sa te imbie de trei ori daca mai doresti o portie, dar si asteapta de alte trei ori refuzul oaspetilor pana sa ii lase-n pace. Va suna cunoscut? Si in Banat se practica povestea asta cu imbiatul. Cine nu cunoaste obiceiul, baga in el de rusine pana ajunge la spital!  Daca va duceti in Asia, aveti grija cu betisoarele.

In China, dar si in Coreea, vinul din pui de soareci este considerat o bautura care vindeca o multime de afectiuni. Puii de soareci de una-doua zile sunt inecati in alcool de orez. Puii nu trebuie sa fie mai mari de 1-2 zile, ca sa nu le creasca blana. Dupa un an de stat la macerat, licoarea este tocmai buna...de baut, zic ei.  In China antica, oricine era vazut beat in public, era condamnat la moarte. Tot aici, cand nu sunt folosite , betisoarele trebuie sa fie frumos alianiate pe masa. Dispunerea lor dezordonata semnifica faptul ca vei fi asezat in aceeasi forma in sicriu. Indreptarea unui betisor catre un comesean este considerata o insultă grava. Si in Japonia trebuie sa lasati gazda sa se roage de voi sa mancati. Pana nu va imbie de trei ori, nu va apucati sa mancati. Chiar daca se raceste!  Dupa cum stiti, painea este rara aici, dar taiteii de orez sunt la discretie. Acestia  trebuie "sorbiţi”, semn ca, inhaland aerul in timp ce faceti zgomotul cu pricina, devin mai gustosi. In tara asta nu se lasa bacsis in localuri. Dar nu as vrea sa trec atat de usor peste Tara Soarelui Rasare fara sa vorbesc si despre fugu. Acesta este un peste otravitor care creste in apele japoneze. Organele sale interne contin o substanta neurotoxica ce poate duce la paralizia musculara si moartea prin asfixiere.

Dar imaginati-va ca sunt niste nebuni de bucatari care se pregatesc timp de doi ani special pentru a putea pregati acest peste. Preparatele din fugu sunt considerate o delicatesa cu proprietati afrodisiatice... vecine cu moartea! Daca nu nimeriti la bucatarul potrivit, aveti sansa sa dati mana cu Sfantul Petru mai repede decat credeati. Cine are curiozitatea, sa incerce! Daca tot am vorbit despre aceste  tari din Asia, trebuie spus ca genunchiul de gaina este unul dintre preparatele lor favorite. Daca japonezii il prefera la gratar, chinezii il adora prajit si tavalit in sos de usturoi. In Japonia, natto este un alt fel preferat. Aceasta este o pasta facuta din boabe de soia fierte si puse 24 de ore la  fermentat. Pasta rezultata este un condiment folosit la orezul servit la micul dejun. Uneori natto este amestecat cu  muştar, sos de soia sau arpagic. Desi pare un fel de mancare specific japonez, homarul viu este specific Asiei. Din el se prepara sashimi, dar tehnica si viteza de preparare face toti banii. Este lesne de inteles faptul ca, cu cat este mai rapid bucatarul, cu atat este mai zburdalnica in farfurie si mancarea. Operatiunea este destul de complicata pentru nepriceputi: se despica homarul in doua, se scoate carnea din coada si se taie rapid in portii pentru sashimi. Cealaltă jumatate este pusa la gheata pentru a conserva cat se poate de mult din reflexele motorii ale bietei vietati. In Cambogia, tarantulele prajite sunt mancate din vremea foametei si de atunci astia nu si-au mai revenit. Din foame! Pentru ca tot le mai mananca si astazi.

Ba mai mult, zeci de autocare cu turisti tampiti opresc in zonele in care s-a pastrat aceasta traditie culinara sa serveasca minunea. Cica o portie de tarantule te face ca nou! Si, de parca asta nu este destul, imaginati-va ca manaca  inclusiv paianjenii paun care fac parte din aceeasi specie , prajiti sau gratar. Cica ar avea niste picioare crocante si un abdomen fraged si gustos de iti lasa gura apa. Mie mi se cam ridica parul in cap, dar e chestie de gust. In Filipine, balutul este deosebit de apreciat si reprezinta o chestie de tranzitie intre oul si puiul de rata.

Oul de rata fertilizat este lasat sa incubeze aproximativ doua saptamani, timp in care embrionul se dezvolta aproape in intregime. Cand a ajuns in acest stadiu,  oul este fiert, iar continutul trebuie savurat  direct din coaja rupta. Aceasta delicatesa este comercializata direct de la vanzatorii stradali , iar filipinezii adora sa il manance alaturi de o bere buna. Balutul este considerat afrodisiac, desi mi-e greu sa imi imaginez cum ai putea savura lichidul amniotic din jurul embrionului , apoi sa rontai cu o infinita placere  ciocul si oasele bietului pui de rata! In Thailanda nu ai voie sa pleci din casa fara lenjerie de corp, aceasta fiind considerata infractiune. Oare politia te opreste pe strada si te roaga , politicos, sa iti ridici fusta? In Singapore, in schimb, daca nu tragi apa la o toaleta publica, te poti alege cu o amenda destul de mare sau sa ramai captiv in buda. In Hong Kong, este legal ca sotia inselata  sa isi omoare sotul, atata timp cat o face folosindu-si doar mainile. Pe amanta sotului, insa, poate sa o omoare cum vrea ea. Asta imi aminteste de ciudateniile din antichitatea greaca, cand barbatii infideli erau pedepsiti  prin taierea parului genital si introducerea in anus a unei ridichi. Si, daca tot am ajuns sa vorbim si despre ciudateniile trecutului, e bine sa stiti ca acum patru sute de ani, in Turcia era ilegal sa bei cafea. Pe cei prinsi in flagrant ii astepta pedeapsa cu moartea. In Mexic, avem Escamoles, o mancare tipic mexicana, care se prezinta sub forma unei salate preparata din oua de furnici negre gigantice. Partea ciudata este ca procesul de recoltare este foarte periculos , deoarece aceasta specie de furnici este deosebit de agresiva si intepaturile lor sunt veninoase.

Dar sunt nebuni carora le place sa traiasca periculos si multi alti nebuni care sustin ca acest fel de mancare este absolut delicios, nebunia mergand pana acolo incat acestui fel de mancare i se mai spune si "caviar de insecte" Sa le fie de bine! Tot aici, nopalul este un cactus consumat in mod frecvent de localnici. E migalos sa il cureti de toti tepii , dar apoi poate fi pus pe gratar, fiert , prajit sau mancat in stare cruda. Este atat de indragit, incat mexicanii fac si inghetata din el!   Mexicului ii datoram festivalul pe cat de ciudat, pe atat de frumos, numit Noaptea Ridichilor (Noche de Rabanos).

El are loc in fiecare an la Oaxaca, in perioada 23 - 24 decembrie, inca din secolul 16, cand calugarii spanioli au adus ridichea in noile colonii. Este un festival culinar la care exponatele nu sunt mancate. Comerciantii sculpteaza forme interesante din ridichi, iar turistii sunt fascinati de aceasta expozitie culinara deosebita. In Australia, larvele sunt consumate de catre indigeni in stare crude sau coapte pe jar. Tot aici este interzis prin lege sa se vanda tigari copiilor, insa nu este interzis ca acestia sa fumeze. Americanii sunt cei mai tari la ciudatenii. Pompierii din oraşul Saint Louis, statul Missouri, nu au voie sa salveze femei, daca acestea sunt imbracate in camasa de noapte. Oare ce se intampla daca iti ia casa foc noaptea? Cred ca trebuie sa ai prezenta de spirit si sa  dai camasa jos. Intr-o casa nu au voie sa locuiasca impreuna mai mult de 6 fete necasatorite, iar barbatilor le este interzis sa-si bata sotiile mai mult de o data pe luna. In Alaska, renilor, dar si altor bovine si cabaline, nu le este permis sa se imperecheze pe strada intre orele 7:00 si 19:00. Ce chin pe populatie sa ii invete ora exacta! In Texas pentru furtul de vite te paste spanzuratoarea. Din America vin alte doua festivaluri ciudate. Primul este “Festivalul testiculelor” care are loc in Clinton, Montana, in perioada 29 iulie - 2 august. Numele oficial al festivalului este Rocky Mountain Oyster Festival, insa el este stiut sub numele mentionat mai sus, deoarece  evenimentul este dedicat consumului de testicule de taur gatite in diverse moduri. Unul dintre cele mai importante momente ale festivalului este Bullshit Bingo. Cine ghiceste unde se va balega o vaca, are toate sansele sa plece acasa cu 100 de dolari. Cel de-al doilea festival este  “Zilele Salatei” care are loc in Yuma, Arizona, in luna ianuarie. Yuma este cunoscuta drept capitala mondiala a salatei, iar atractia evenimentului  este expozitia formata din  sculpturile facute din salata, bowling-ul cu varza, concursurile de gatit cu salata de casa si "Cea mai mare salata din lume". Strainii spun ca si noi, romanii, avem ciudateniile noastre. Unii nu inteleg teribilismul nostru la volan si cred ca multi dintre noi nu il intelegem pe deplin nici in prezent. Nu avem rabdarea de a sta si a astepta in coloana pana se decongestioneaza autostrada, ne strecuram, ne fofilam, depasim ca nebunii, apasam acceleratia ca tampitii si ne credem tari. Strainii nu inteleg de ce romancele intind hainele afara pe franghii la uscat. Daca ar fi calatorit vreodata la Neapole, in Italia, ar constata ca sunt altii si mai ciudati ca noi la acest capitol. Din pacate, masina de uscat haine, la noi, nu s-a inventat. In camerele noastre mici, abia de-ncape o masina de spalat vase, pe langa cea de rufe. Distractiv mi se pare mie cand acest exercitiu este repetat iarna. Pana la venirea primaverii nu ai nici o sansa sa  strangi rufele "uscate" si inghetate bocna de pe sarma. Clar. Daca mai punem si gradul ridicat de poluare din orase, le scoatem albe si le bagam inauntru negre. Americanii se mira ca apa de la robinet nu e potabila, ca seringile si acele se vind la liber in farmacie , ca si cand am incuraja consumul de droguri.  Ce sa mai vorbim inca de drumurile batatorite catre vrajitoare, credinta oarba in superstitii, ghicitul la tiganci, credinta in farmece si alte bazaconii. Poate ei inca se mai mira. Pe noi, nu ne mai mira nimic.

 

 

“În viaţă e-o singură morală: că eşti bogat sau falit, fără iubire eşti halit.“ - Edith Piaf

Iubesc Franta pentru stilul boem, pentru istoria ei fantastica, pentru arhitectura minunata, pentru spiritul si cultura ei, pentru parfumurile extraordinare, pentru moda, cantec, si literatura ei inconfundabila. Iubesc Franta pentru provocarile turistice, pentru femeile rafinate si cochete, pentru vinurile si branzeturile ei inconfundabile, pentru cafenelele ei pitoresti cu scaunele aranjate cu fata catre strada, indtr-un dialog permanent cu trecatorii, pentru limba ei melodioasa si romantica. Cred ca toate declaratiile de dragoste ar trebui sa rostite in acest grai. Iubesc Franta pentru Edith Piaf, pentru vocea ei inconfundabila si pasiunea cu care canta dincolo de eterniatea care ne desparte, pentru cariera ei extraordinara si viata ei atat de trista.

Povestea ei a inceput intr-o zi de 19 decembrie 1915 cand artista s-a nascut intr-o familie de artisti sub numele de Edith Giovanna Gassion. Mama ei, Aneta Maillard era o cantareata obscura prin barurile din Belleville, stiuta de catre betivii crasmelor cu numele de Line Marsa, iar tatal ei, Alphonse Gassion, era un circar contorsionist care isi desfasura spectacolele pe trotuar, odata fost acrobat de circ. Artista a fost nascuta sub un felinar pe strada Villette. O placa oficiala asezata pe Rue de Belleville la numarul 27 atrage atentia trecatorilor grabiti ca Edith Piaf s-a nascut pe strada. Parintii au dat-o in grija bunicilor materni, iar Aisa, batrana de origine kabila, o betiva notorie si ea, s-a ocupat de cresterea ei. Copilaria nu a fost una fericita. Cand tatal ei a mers sa o vada, iar fetita avea doar 2 ani, a gasit-o intr-o cocioaba imputita, plina de paduchi si raie, sugand dintr-un biberon laptele indoit cu vin rosu. Acesta si-a luat copila si-a dus-o mamei lui, proprietara unui bordel in Bernay, o localitate nica sin Normandia. Bunica din partea tatalui a pus-o pe picioare, dar anturajul in care aceasta a crescut-o avea sa ii influenteze viitorul. Toata viata Edith a aratat o mare compasiune prostituatelor, caci bunica ei isi conducea afacerea cu o mana de fier, acestea fiind singurele fiinte carora le pasa de copila lasata in grija acestei femei. La 12 ani, Edith a fost luata de catre tatal ei si carata prin toate orasele tarii unde acesta sustinea spectacole in calitate de angajat al unui circ ambulant. A dormit prin hambare, pe la amantele de ocazie, au mancat cand au avut si ce s-a putut. Pe mama ei a vazut-o multi ani mai tarziu intr-un bar cand tatal i-a aratat-o si i-ar fi zis:”Aia de-acolo, poti sa-i dai un pupic, e mama-ta…”.Ani de zile au locuit intr-o rulota ponosita, parcata la periferia Parisului. Acesta si-a iubit fiica in felul lui, deseori renunta la micile placeri personale ca sa-i cumpere o papusa scofalcita sau o ciocolata. Artista avea sa spuna sa tatal ei a fost singurul barbat care a protejat-o in felul lui egoist si total nepriceput, desi nu ezita niciodata sa o plezneasca, recunoscand ca “dintr-o mardeala ca lumea n-a murit nimeni” in incercarea de a explica si ierta violentele pe care le indurase de la nenumaratii ei amanti. “Cand ai incasat-o mereu, nu te obisnuiesti prea repede sa nu mai fii caftita”. pe cand avea vreo 10 ani, tatal a descoperit ca micuta avea o voce inconfundabila si n-a ezitat nici un moment de a-si pune fiica sa cante ca sa induioseze trecatorii.O lua cu el prin dughene si cazarmi si-o punea sa cante in vreme ce el facea jonglerii. Prin 1944, tatal s-a imbolnavit si-a murit de alcoolism, iar mama ei a decedat si ea de la o supradoza un an mai tarziu. Nu-i ramasese decat sa invete sa se descurce singura facand singurul lucru pe care il stia: sa cante pe strazi. Vocea ei inconfundabila a ajutat-o sa stranga bani de la trecatorii impresionati de talentul ei, dar castigurile erau insuficiente pentru traiul zilnic, asa ca s-a angajat ca servitoare, continuand sa cate pe strada.  pe la 17 ani l-a cunoscut pe Luois Dupont de care s-a indragostit nebuneste si caruia i-a nascut o fata, Cecille-Marcelle. Dar mama baiatului n-a primit-o in familie, astfel incat a fost obligata sa cante pe strazi ca sa faca rost de banii necesari sa isi creasca fiica. la doar 2 ani, Cecille s-a imbolnavit de meningita si-a murit. “P’tit Louise” a parasit-o, iar pana la 20 de ani a trebuit sa faca fata unei perioade extrem de dificile, traind pe strazi printre vagabonzi si proxeneti, traficanti de droguri si prostituate. In 1935, ea a fost remarcata de proprietarul cabaretului “Le Gerny’s” de pe Champs-Elysees, Louis Leplee, care i-a oferit sansa sa cante in localul lui, devenind amanta acestuia. Asa si-a facut intrarea intr-o lume ale carei reguli nu le cunostea, caci acesta era un homosexual rafinar, bogat si influent. 

Ea l-a numit “taticu”(papa), iar el i-a zis “mome Piaf” (fetiscana vrabiuta) datorita staturii ei mici, nume de care n-a mai scapat toata viata. Avea 1.47metri si o voce puternica, completata de un temperament vulcanic. Fascina toti barbatii care o asculta si pe care ii intalnea. Din acest moment ea a devenit Edith Piaf. Canta despre ce stia cel mai bine: vagabonzi, alcool, batai, prostituate, iubiri de-o noapte, uitare, abandonare, iubire. Localul era frecventat de politicieni, artisti si intelectuali, iar prima ei aparitie pe scena a marcat un succes fulminant. A fost remarcata de catre actorul Maurice Chevalier si de impresarul Jacques caneti. Acestia au ajutat-o sa participe la prima ei emisiune radio si sa inregistreze discul cu piesa “La foule”. Aparitia la radio a stranit invidia lumii obscure din Place Pigale, dar si atentia “pestilor” carora a fost obligata sa le plateasca taxa de protectie. Un an mai tarziu, protectorul ei, Louis Laplee, a fost asasinat, iar ea acuzata de crima. Asocierea ei cu inexplicabila crima prevestea vremuri tulburi, iar momentul in care i s-a dovedit nevinovatia a atras simpatia publicului francez. textierul Raymond Asso s-a indragostit de ea si i-a scris piesele pentru urmatorul disc “Mon legionnaire”, iar cei doi au avut impreuna o relatie de scurta durata. raymond isi dorea sa o cizeleze invatand-o sa citeasca, sa ia lectii de canto cu compozitoarea MargueriteMonnot care i-a si scris muzica pentru cele mai renumite piese ale ei. Marguerite era o fire vesela, bine crescuta, o fosta speranta a muzicii clasice, care devenise o compozitoare de succes. Dupa inceperea celui de-al Doilea Razboi Mondial, Raymond s-a inrolat, iar locul lui a fost preluat de catre Paul meurisse, un actoras de duzina care canta la cabaretul de peste drum. Edith intrase intr-un con de umbra si a devenit amanta lui Paul. Ea l-a rugat pe Jean Cocteau sa ii ofere un rol lui Paul intr-o piesa de teatru, gandindu-se ca favoarea ii va fi intoarsa. Cand Raymond a venit intr-o permisie neanuntata, a aflat despre relatia dintre cei doi si a parasit-o, scutind-o de explicatii jenante si inutile. Edith l-a parasit pe Paul si l-a inlocuit cu compozitorul Michel Emer, cel care i-a compus piesele “Le disque use” si “L’accordeoniste”. Nu o deranja faptul ca unii dintre amantii ei erau casatoriti si nici nu manifesta vreun regret, afirmanf ca “totdeauna m-am inteles bine cu nevestele amantilor” si sustinand cu convingere ca e mai bine sa fii amanta decat nevasta: ”totdeauna imi iau catrafusele, asta e revansa mea asupra femeilor frumoase”, glumea ea cu privire la acest aspect. Vocea ei avea inflexiuni vocale plime de dramatism, asa a ajuns sa fie cooptata in randul artistilor intelectuali de pe “Rive Gauche” alaturi de Juliette Greco, Boris Vian, Roger Vadim.Cocteau a scris special pentru ea piesa de teatru “Le bel indifferent”. In timpul razboiului a colaborat cu miscarea de rezistenta si tot atunci a lansat melodiile “Le vagabond”, “Le chasseur de l’Hotel”, “Les histories de coeur”. Cand razboiul s-a sfarsit, n-a scapat de oprobiul public pentru concertul pe care l-a sustinut la Berlin la invitatia autoritatilor germane. Viata ei sentimentala a fost marcata de legaturile scurte cu textierul Henri Contet, pianistul Norbert Glanzberg si cantaretul Yves Montand care i-a fost si partener pe scena. Nu se stie exact daca cei doi au fost sau nu amanti, dar biografii sustin ca ea i-ar fi facut rost de primul rol important in “Les portes de la nuit” de Marcel Carne in 1946, iar mai apoi l-ar fi obligat pe Contet sa compuna melodii special pentru el. Dupa ce l-a ajutat sa se lanseze si sa isi faca un nume in lumea artistica pariziana, Edith l-a parasit pentru Jean-Louis Jaubert, unul dintre membrii trupei “Compagnons de la chanson”. Avea un spirit liber si nu isi gasise inca barbatul care sa o faca sa-si doreasca sa ramana cu el, asa incat a trecut la urmatorul, traind viata pe felii, asa cum facuse pana atunci si avea sa faca pana la moarte. Nici un lucru material nu o lega de nimeni sau pe care sa-l imparta cu cineva. Ea se atasa de oameni, dar nici asta pentru mult timp. Sufletul ei avea nevoie de varietate, de dureri si experiente care sa ii genereze trairi noi. In 1946 a scris textul celebrei “Je vois la vie en rose”, muzica fiind compusa de Louiguy (louis Guglielmi), piesa care a facut inconjurul lumii. In 1947, Edith a plecat in turneu in America impreuna cu cu alti 3 colaboratori talentati:Robert Chavigny la pian, Marc Bonel la acordeon si Louis Barrier impresarul, cei trei ramanandu-i alaturi pana la sfarsit. Trupa “Compagnons de la chanson” a urmat-o in turneul peste ocean. Cu toate astea, nimic n-a impiedicat-o sa aiba si alte relatii amoroase ocazionale cu alti barbati. In America a cunoscut-o pe Marlene Dietrch si pe boxerul Marcel Cerdan alaturi de care a trait o frumoasa poveste de dragoste, devenind “le meilleur amant du monde”, sufletul ei pereche. dar Cerdan era casatorit cu Momone si aveau 3 copii care locuiau la Casablanca. Edith si-a pus la bataie tot arsenalul feminin invaluindu-l cu avalanse de iubire, crize de gelozie, plansete, inselatorii ostentative in incercarea de a-l cuceri, desi niciodata nu i-a propus sa divorteze. Nu se stie care a fost motivul real pentru care Edith a nevat orice legatura amoroasa intre ei. Cerdan tocmai castigase campionatul mondial, iar acesta nu dorea sa isi paraseasca nevasta si copiii. Insa presa americana era vigilenta, astfel incat a aparut articolul “Hoata de soti” in care erau metionate multe picanterii cu privire la viata celor doi amanti, fapt care a starnit furia publicului. Dar scandalul avea sa fie uitat caci Cerdan a murit subit intr-un accident aviatic in arhipelagul Azore. La moartea lui a declarat: “nu era iubitul meu, era pruncul meu, copilasul meu”, iar un prieten de-al aei avea sa spuna: “singurul barbat care a parasit-o a fost Cerdan, dar numai fiindca a murit”. Dupa moartea lui, s-a intors la Paris si a scris textul celebrului “L’hymne a l’amour”, muzica fiind compusa de Marguerite Monnot. In plin concert, ea a intonat imnul iubirii si, in timp ce canta “daca intr-o zi te smulge viaa din bratele mele, daca mori departe de mine…” “Dumnezeu ii reuneste pe cei ce se iubesc” dupa care a lesinat. 

Nestiind cum sa faca fata durerii, s-a reapucat sa consume dgroguri, somnifere si alcool. Timp de un an de zile, Edith a trait intr-o stare de nebunie, dupa care s-a intors catre misticism, sedinte de spiritism, toate din dorinta de a intra in contact cu Cerdan. A fost pacalita de sarlatani, a pierdut sume imense de bani, si-a indepartat prietenii Michel Emer, Henri Contet sau tanarul Charles Aznavour care incercau disperati sa o salveze de ea insasi. Marinette, sotia lui Cerdan, afland de situatia precara a amantei sotului ei, a invitat-o la Casablanca. Impresionata de gestul acesteia, Edith i-a intors invitatia chemand-o impreuna cu copiii la paris, platindu-le drumul si cazarea. In 1950 s-a reintors in America, la New York, pentru un alt turneu fiind insotita de noul ei amant, Eddie Constantine, si de secretarul ei particular, Charles Aznavour, viitorul renumit chansonier. In anul urmator a jucat in piesa muzicala “La petite Lili”, dar n-a mai bifat succesul de odinioara. In 1952 s-a casatorit cu textierul Jacques Pill cu care s-a mutat intr-un apartament pe bulevardul Lannes din Paris pe care nu l-a mai parasit decat la moarte. Recent divortat, jacques era foarte atent, untextier si cantaret talentat. Desi el o iubea sincer, Edith spera sa se multumeasca cu o iubire platonica: “cu cat il cunosc  mai bine pe Jacques, cu atat il apreciez mai mult”. In 1956 l-a avut ca amant pe cantaretul grec Georges Moustaki cu care a compus melodia “Milord”. Au trait impreuna 4 ani si, desi s-a straduit sa ii fie fidela, a calcat deseori pe langa. Jacques, om de bun simt, dispera la fiecare escapada a ei, pana in 1958 cand a divortat. In 1961 a compus piesa “Non je ne regrette rien”, melodie care a ridicat toata audienta in picioare in cadrul concertului sustinut in sala Olympia” din Paris. Renumiti compozitori i-au compus melodii: Francis Lai, Charles Aznavour, Charles Dumont. Ultimul declara: “Am fost obiectul ei. Dupa trei luni, eram stors”. In acelasi an, in cabaretul “Patachou”, il remarca pe fiul unui frizer de suburbie, tanarul si frumosul Theopanis Lamboukas, zis Theo Sarapo, cu care s-a casatorit la 9 octombrie 1962. El avea 26 de ani, ea, 47. El era frumos ca un zeu, ea arata ca o baba care abia se tinea pe picioare. Desi toti ziceau ca s-a insurat pentru bani, Theo avea sa-i ramana aproape pana la moarte. A ingrijit-o si a iubit-o pana a inchis ochii, apoi i-a cinstit memoria. Se pare ca tocmai el avea sa ii indeplineasca visul marturisit la prima ei emisiune radio: “ Ce-am asteptat eu de la iubire? Pai, ceea ce mi-a si oferit… Minunea, tandretea, tragicul, extraordinarul”.

A fost inmormantata in cimitirul Pre la chaise, iar la ceremonie au venit peste 40.000 de parizieni. Timp de 2 zile siruri nesfarsite de admiratori s-au perindat la catafalc pentru a aduce un ultim omagiu celei ce a fost “petit fille des rues”. Viata sa nu a reprezentat un model de conduita, dar a fost considerata una dintre cele mai mari cantarete ale secolului 20. Actrita, cantareata, textiera, talentul ei a traversat granitele tarii, promovand genul muzical “chanson realiste”. Vocea sa inconfundabila a exprimat framantarile unei generatii prinsa intre ororile nazismului si eforturile de reconstructie a unei democratii postbelice. A cantat despre tati si barbati, niciodata despre mame si femei. A cantat despre prostituate, despre viata ei. Au fost publicate carti despre viata ei: “Au bal de la chance” (Sarbatoarea norocului) in 1958, a carei prefata a fost srisa de catre jean Cocteau, prietenul si admiratorul ei, si “Ma vie” (Viata mea), o antologie de interviuri pentru France-Dimanche, stranse si publicate de catre Jean Noli, in 1964, dupa decesul ei. Si-a trait viata cu sinceritate, a cantat cu pasiune, a iubit fara restrictii: “In viata e-o singura morala: ca esti bogat sau falit, fara iubire esti halit”.