Simone de Beauvoir - "Temeiul oricărei morale e respectarea libertăţii celuilalt."

Simone de Beauvoir si Jean Paul Sartre, doua personaje reprezentative ale culturii franceze, un cuplu original care a marcat istoria culturii universale. Sartre a pus bazele filozofiei existentialiste, iar Simone a initiat curentul pentru emanciparea femeilor. Ea s-a nascut in 1908 la Paris intr-o familie de burghezi avuti. Tatal ei, George, era avocat, dar care nu se putea lauda cu o cariera de succes. In schimb, ii placeau femeile, bridge-ul si teatrul. Simone recunostea ca semana oarecum cu tatal ei si isi amintea cum acesta ii spusese odata: “tu gandesti precum un barbat”., iar viata ei avea sa confirme faptul ca tatal ii intuise personalitatea. Aceasta si-a urmarit cu tenacitate obsesiile personale pe care le-a transformat in adevaruri generale. Mama ei, Francoise, o femeie respectabila si decenta, a divortat de sotul ei in 1941, iar Simone impreuna cu sora ei, Helene, au ramas in custodia materna. Ambele fete au urmar cursurile scolii Desir, o institutie onorabila si cu pretentii. Inca de cand era mica Simone a citit si a studiat mult, implicandu-se in procesul de educare a surorii ei mai mici. Aceasta pur si simplu a adorat-o. La Desir, Simone s-a imprietenit cu Zaza, pe numele ei real Elisabeth Mabile, care nu-si dorea de la viata decat un lucru obisnuit la vremea aceea: sa-si intemeieze o familie , sa fie o sotie si o mama devotata. neputand sa schimbe perceptia despre viitorul domestic al Zazei, Simone s-a retras discret din viata ei, imediat dupa ce amandoua au sustinut bacalaureatul in 1924. la putin timp, zaza a decedat in urma unei meningite care a avut o evolutie fulgeratoare. Simone si-a dedicat toata energia si atentia asupra surorii ei, incercand sa o scoata de sub influenta mamei care isi dorea ca macar una dintre fiicele ei sa aiba parte de un statut burghez de vreme ce Simone detesta originile sale. Faptul ca era o militanta convinsa a drepturilor femeii in societate si o fire rebele prin definitie a dus la respingerea inscrierii ei ca studenta la Scoala Normala Superioara. Prezenta ei la cursurile de filozofie de la Sorbona era imposibila in acele circumstante si s-a vazut obligata sa se orienteze catre un alt lacas de invatamant, Sainte-Marie de Neuilly. In 1929, Simone l-a cunoscut la Bibliotheque Nationale pe Maheu, prietenul lui Sartre. El a fost cel care a poreclit-o “castor”, porecla cu care avea s-o alinte Sartre pana la moarte. Cand l-a intalnit prima data, ea avea 22 de ani, iar sartre 24. Amandoi erau studenti la filosofie si isi pregateau lucrarile de licenta. El era un tanar urat cauia i se prezicea un viitor fulminant, ea era frumoasa, inteligenta si ambitioasa. La examentul final, el s-a clasat primul, ea a trebuit sa se multumeasca cu locul doi. Desi examinatorii au confirmat faptul ca pregatirea ei era temeinica, Sartre se impusese prin ideile sale ingenioase, entuziasmul contagios, inclinand in acest fel balanta in favoarea lui.

La inceput, Simone nu a fost impresionata de Sartre, considerandu-l urat, motiv pentru care a trimis-o in locul ei pe Helene la una dintre inatalniri. Acesta, simtindu-se respins si ignorat, a inceput un adevarat asediu asupra tinerei incapatanate si nu s-a lasat pana nu a cucerit-o. El a recurs inclusiv la gestul de a merge la ea acasa si, in vreme ce tinerii se aflau intr-o ipostaza amoroasa delicata, au fost surprinsi de tatal lui Simone care nu a stat prea mult pe ganduri si l-a izgonit pe Sartre casa. Intamplarea a dus la ruptura definitiva dintre Simone si parintii ei. In 1931, fiecare si-a ocupat catedra – unul la Marsilia, celalalt la Havre. Ca orice lucru interzis, reticenta parintilor ei nu a facut decat sa ii apropie si mai tare. Stapan pe sine, Sartre a initiat in 1929 un set de reguli dupa care sa functioneze relatia dintre ei, bazata initial pe o perioada de proba de 2 ani si prelungita ulterior toata viata. Aceasta intelegere a durat vreme de 51 de ani.

Amandoi aveau voie sa aiba si alte relatii cu conditia ca sa respecte pactul sinceritatii absolute, ceea ce s-a si intamplat de altfel. El era convins de faptul ca o relatie conjugala are nevoie de un al treilea partener sexual care sa fie generatorul de noi trairi si experiente comune. In ziua in care amandoi au agreat setul de reguli, el si-a exprimat parerea ca nu crede in institutia casatoriei si ca nu poate fi un personaj fidel decat siesi si ca regulile se sor adapta in functie de dispozitia momentului. Cu toate astea, Sartre a cerut-o de 3 ori in casatorie, incalcandu-si astfel propriile principii si reguli. Simone l-a refuzat de fiecare data, incapatanandu-se sa ridiculizeze si sa ignore convenientele sociale, scandalizand societatea burgheza din care facea parte. Dincolo de aspectul amoros al relatiei dintre ei, acea perioada a fost extrem de benefica in plan intelectual pentru amandoi, cu un schimb bogat de idei, dar fara sa isi asume vreunul loialitate reciproca. Simone a fost convinsa sa accepte prezenta uneia dintre elevele ei ca a doua amanta a lui. Cand Sartre a inceput sa se afiseze cu Olga Kosakiewicz, Simone i-a intors gestul. Desi brava, Simone a fost profund marcata de aceasta complicitate afectiva si sexuala la care a trebuit sa se adapteze din mers, asumandu-si pretul multor suferinte, frustrari si stari de furie necontrolate. 

Cu toate astea, departarea le-a consolidat relatia, caci cei doi isi scriau mereu scrisori, oferindu-si sansa sa se cunoasca mai bine. In preajma anului 1936, cei doi s-au intors la Paris unde Sartre si-a reorganizat cercul de prieteni si simpatizanti ai teoriilor exprimate de el. printre acestia se afla si Jacques-Laurent Bost care a devenit pritenul devotat al Simonei si care avea sa se insoare cu olga. Cam in aceeasi perioada, Sartre a publicat “Greta”, urmat de “Zidul”. Cartea de eseuri a Simonei fusese refuzata de catre Editura Gallimard , iar Sartre a incurajat-o: “Pune mai mult din tine in cartile tale”. Cei doi au fost obligati sa se desparta o data cu inceperea razboiului cand Sartre a fost mobilizat pe front si a fost luat prizonier, incarcerat timp de 9 luni intr-un lagar de razboi in Germania. in 1941 a reusit sa evadeze si sa se intoarca acasa. desi a inceput sa predea imediat, el a publicat pe banda rulanta “Mustele”, “Fiinta si neantul”, “Cu usile inchise”, iar amandoi au inceput sa publice articole in ziarul miscarii de rezistenta “Lupta” care apartinea lui Alfred Camus. 

Dupa incheierea razboiului, Sartre a plecat in America unde s-a indragostit de o frumoasa frantuzoaica, Dolores. Este greu de imaginat ca toleranta unei femei poate fi atat de mare, condamnandu-se de buna voie si in mod repetat la o nesfarsita asteptare. Acesta a fost momentul in care ea s-a cufundat in studii aprofundate despre conditia femeii in societate. In 1943 i-a fost publicat primul roman, “Invitata”, in care descria o relatie de cuplu in care prezenta celei de-a 3-a persoana genereaza stari conflictuale atat de natura afectiva, cat si intelectuala. Indragostita iremediabil de filozoful fustangiu, Simone s-a refugiat in scris, in activitatea de la catedra, gasind afectiune in relatii pasagere cu tinerele sale eleve. Tot atunci a fost exclusa din sistemul national de educatie datorita orientarilor ei sexuale catre lesbianism pe care il considera o forma de protest sii de exercitare a liberului arbitru. In aceasta perioada tumultoasa a fost asaltata de dovezile de iubire ale scriitorului american Nelson Algren care a cerut-o in repetate randuri de nevasta. dorindu-si sa isi intemeieze o familie impreuna. Obosit de rezistenta Simonei care ii promitea o relatie de prietenie comoda, acesta s-a recasatorit cu sotia lui. El i-a reprosat: “ Nu-i vorba de prietenie. Niciodata nu ti-as putea oferi mai putin decat iubirea”.

In 1945, Simone a publicat “Sangele celorlalti” care a marcat un succes fulminant in cariera ei. Dar cota maxima avea sa fie marcata de publicarea celei mai importante lucrari, manifestul miscarii feministe, “Al doilea sex” care a generat un val de dispute la nivelul societatii, antrenand in aceasta disputa intelectualii si mass-media. Ea a avut curajul sa analizeze maniera in care femeile erau discriminate la locul de munca, concediate abuziv atunci cand ramaneau insarcinate sau erau victime ale exceselor si violentelor conjugale. A analizat si condamnat maniera in care erau tinute in mod samavolnic in ignoranta intelectuala si condamnate sa fie elemente de décor intr-o viata domestica frustranta, obiecte sexuale de distractie pentru parteneri, condamnate sa aduca pe lume copii impotriva vointei lor. ea le-a indemnat sa faca dovada curajului personal si “sa-si ia destinul in maini”, sa manifesteze, sa se opuna, sa se exprime liber, sa lupte pentru drepturile lor. Evident ca provocarea nu a fost aplaudata la scena deschisa si nici cu urale de catre barbatii care apartineau unei societati macinate de misoginism, motiv pentru care a fost supusa unui tir repetat de insulte publicate in presa vremii. Francois Mauriac scria unui prieten de la publicatia “Temps Modernes” unde publica Simone: “De-acum stiu totul despre vaginul patroanei dumneavoastra”. Chiar si unele reprezentante puritane o catalogau drept nebuna si isterica. Insusi Sartre nu ii impartasea ideile decat la nivel teoretic. In 1977, acesta avea sa declare in “Le Nouvel Observateur”: “ceea ce e minunat la Simone de beauvoir este ca are inteligenta unui barbat (si vedeti, in sensul in care vorbesc aici, sunt cam sclavagist) si sensibilitatea unei femei”. El insusi era un misogin care ar fi trebuit sa o scoata din minti pe Simone, dar ea a ales sa taca, fara sa riposteze, ca de fiecare data cand erau impreuna.

Dincolo de ocean, “Al doilea sex” s-a impus ca o biblie a femeilor de pretutindeni, romanul fiind considerat istoria opresiunii feminine de-a lungul timpului. Miturile majore inspirate de femei au fost perfect descrise si analizate cu ochiul critic si intransigent si profunzimea unui intelept. Desi respingea ideea “eternului feminin”, ea a avut taria si curajul de a afirma public celebrele cuvinte:”femeie nu te nasti, ci devii”. In aceasta perioada perioada, cei doi si-au afirmat ideile marxiste, au calatorit in China, Cuba, URSS, criticand maniera in care Europa de este era ingenunchiata sub greutatea tancurilor sovietice. desi calatoreau impreuna din motive pur profesionale, sustinand conferinte, cei doi au continuat sa locuiasca separat: el in piata Saind-Germanin-des-Pres, ea – clienta permanenta a hotelurilor din Cartierul Latin sau Montparnasse. Locul in care cei doi se intalneau era Café de Flore. Anul 1954 i-a adus Simonei premiul Goncourt, o data cu publicarea cartii “Mandarinii” in care evoca iubirea imposibila dintre ea si Nelson Algren, descriind totodata intelectualitatea de dupa razboi si din timpul razboiului rece. Din banii obtinuti din vanzarea cartii si-a cumparat un mic atelier pe Rue Schoelcher in vecinatatea cimitirului Montparnasse. Dupa decernarea premiului, ea si-a canalizat atentia asupra scrierilor sale autobiografice in care avea sa relateze experientele personale traite alaturi de Sartre. Impreuna s-au implicat in repetate actiuni publice, in redactarea revistei Les Temps Modernes, in editarea manuscriselor sartriene. Desi avea 46 de ani, a intrat intr-o relatie sentimentala cu un barbat mult mai tanar decat ea, dar deosebit de talentat, Claude Lanzmann. Acesta a fost ultima ei iubire. De fapt, Simone si-a construit intreaga viata in functie de ideile si barbatii importanti care i-au marcat destinul. Fire nonconformista, si-a apreciat libertatea careia i-a imprumutat convingerile personale si a infrumusetat-o prin experientele sale intelectuale. desi si-a asumat acest mod de viata, a existat totusi un pret pe care l-a platit: moartea mamei sale, Fracoise, in urma unei boli de cancer, in anul 1963, cat si evenimentele din anul 1968. Simone ii dedicase mamei romanul “Aventurile unei fete cuminti” in care incerca sa explice gesturile tineretii si facand o necrutatoare radiografie societatii si educatiei burgheze. Dupa decesul tatalui ei din anul 1941, Simone si-a vizitat mama periodic, dar niciuna dintre ele n-a reusit sa treaca dincolo de atitudinea politicoasa si distanta care se instalase intre ele. Helene se maritase cu un inalt functionar insarcinat cu misiuni de spionaj in Europa de est si devenise o pictorita burgheza care traia o viata siesi suficienta. Moartea mamei a dus la publicarea unui alt roman in 1964, “O moarte usoara” care a generat un alt val de scandal deoarece aborda subiecte tabu precum: durerea, moartea si eutanasia. Simone traversa o perioada de singuratate asumata, neavand cu cine sa-si impartaseasca durerea mortii mamei. Sartre era din nou indragostit si implicat in relatia su Arlette El Kaim, o studenta algeriana pe care avea sa o adopte mai tarziu. Aceasta i-a purtat numele, i-a administrat averea so opera, aducandu-i Simonei o ofensa in plus si generandu-i si mai multa durere. In 1968, Sartre a fost din nou in centrul atentiei publice, prezentat drept promotorul noilor schimbari, in vreme ce Simone era total ignorata. Incepand cu anul 1973, starea de sanatate a lui Sartre s-a deteriorat in mod continuu, incepuse sa orbeasca, puterea de discernamant scadea si ea, iar fiica adoptiva il izolase de apropiatii lui, ingradindu-i inclusiv Simonei accesul la el. Nu-i ramasese decat sa lupte in continuare pentru ideile ei, canalizandu-si toata energia in procesul de schimbare a statutului femeii in societate, cerand: emancipare sexuala si legalizarea avorturilor. Multe personaje marcante s-au alaturat cauzei ei: filozoful Anne Zelenski – viitoarea fondatoare a organizatiei “Mouvement de Liberation des Femmes”, avocata Gisele Halimi, scriitoarea Claire Etcherelli, actrita Delphine Seyrig. Ele au lansat in micul atelier de la Rue Schoelcher “Manifestul celor 343” publicat in “Le Nouvel Observateur” prin care cele 343 de femei declarau sub semnatura ca au facut cel putin un avort in viata lor. Au iesit in strada si au demonstat, au luat atitudine in unitatile medicale, in tribunale, fapte care aveau sa conduca in 1976 la  implementarea “Legii veil” prin care se legaliza avortul. Cu un an inainte, Simone a fost la un pas sa i se decerneze Premiul Nobel pentru literatura.Dezamagita, ea si-a comentat astfel pierderea mult ravnitului premiu:” Probabil s-au gandit sa nu fie un conflict de interese!” Intre timp, dincolo de ocean, Nelson Algren cazuse prada alcoolismului, isi perduse averea si facuse declaratii impardonabile cu privire la relatia dintre ei, comparand-o cu o camila, si declarand faptul ca fusese incapabila sa se implice sufleteste intr-o relatie amoroasa. Sartre se afla in spital, dar accesul la capataiul lui ii fusese respins. Pe 15 aprilie 1980, Simone si-a condus pe ultimul drum iubirea vietii ei, desi Arlette El-Kaim incercase sa o impiedice sa se supuna unor alte suferinte. Dupa inmormantare, domiciliul lui Sartre a fost jefuit, iar Simone n-a primit nici cel mai banal obiect dpret amintire din toata averea lui personala. Deja suferintele o ingenunchiasera si cazuse victima alcoolismului. Dupa 2 zile de la inmormantarea lui Sartre a suferit un accident vascular si vreme de 6 ani a indurat chinuri insuportabile. Nu mai rezista deplasarilor si se misca foarte greu. A fost ingrijita de catre prietenii ei, Claude Lanzmann, Olga si sotul ei, Jacques-Laurent Bost, Sylvie Le Bon. In aprilie 1986, Simone de Beauvoir a fost internata in spital unde a si decedat dupa 48 de ore in ziua de 14. A fost inmormantata alaturi de Sartre in cimitirul Montparnasse purtand pe cap celebrul turban, iar pe deget avea inelul oferit de Nelson Algren. A murit dupa 6 ani de la decesul lui Sartre, lasand in urma o opera literara remarcabila. ea a marcat secolul 20 prin actiunile sale in care promova emanciparea femeii, actiuni extrem de indraznete pentru epoca ei. In mod paradoxal, numele si viata ei au ramas definitiv legate de cele ale partenerului ei, Jean-Paul Sartre. Desi poate parea paradoxal, ea a considerat ca cea mai mare realizare din viata ei a fost relatia cu Sartre. El insusi era de parere ca iubirea lor a depasit sfera banalitatii, trecand in zona existentialista si ca relatia lor a fost filonul inspiratiei, generatoare de idei si miscari sociale.Cu toate astea, Sartre nu a fost niciodata invinovatit ca nu ar fi actionat cinstit (atentie, nu spun corect) pentru ca nu facuse altceva decat sa-si traiasca viata in conformitate cu principiile lui. Simone credea ca toate relatiile de cuplu si toata nefericirea ei personala erau caracteristice tuturor femeilor. Ea a facut greseala de a analiza viata femeii in general, luandu-se pe sine ca unitate de masura. Necunoscand maternitatea, a negat instinctul matern. Era de parere ca procesul cresterii si educarii copilului trebuie preluat de catre stat: “nu inseamna ca luam copiii parintilor lor, ci ca nu-i abandonam acestora”.  In “La Ceremonie des Adieux” a imortalizat ultimele cuvinte ale lui Sartre:”Moartea nu ne va reuni. asa stau lucrurile. Cu toate astea, e splendid in sine ca am reusit sa ne traim vietile in armonie pentru atata vreme”.

In mod cert, unii dintre voi se intreaba ce a determinat-o sa suporte asemenea umilinte. N-as putea sa dau sapunsul corect, ci pot presupune ca nu numai inima leaga doua fiinte, ci si parcursul lor intelectual, disertatia si teoretizarea, pasiunea pentru scris si impartasirea filonului intelectual si creativ. De numele lor se leaga proiectul existentialist(etic, filozofic si moral) al intelectualului angajat. desi Simone are locul ei in cultura universala si in miscarea feminista mondiala, trebuie spus ca viata ei alaturi de Sartre i-a deformat intr-o oarecare masura perceptia despre viata de cuplu. Ei au traversat viata lor comuna impreuna, cu toate ca nu au fost casatoriti niciodata. Simone a adoptat-o pe Sylvie Le Bon, iar aceasta avea sa ii publice dupa moarte toata corespondenta cu Sartre si Nelson Algren, insa numele si opera ei au ramas definitiv si irevocabil legate de numele celui care i-a fost deopotriva inger si demon: Jean-Paul Sartre.

Jocurile Foamei - o noua carte SF si un nou serial TV

Tocmai am terminat de citit trilogia “ Jocurile Foamei”care apartine scriitoarei  americane Suzanne Collins. Cartea a fost publicata la Editura Nemira anul acesta in primavara si acum se poate achititiona la jumatate de pret. Adica, in jur de aproximativ 75 de ron. Daca va place genul science fiction , atunci o veti citi pe nerasuflate. Actiunea se desfasoara intr-un viitor post apocaliptic, intr-o  tara numita Panem, divizata in Capitoliu (care detine puterea), situat in nord - vestul Muntilor Stancosi  si treisprezece "Districte" specializate, fiecare avand o indeletnicire de baza: extragerea cărbunelui, cheresteaua si hartia, tesaturile si hainele, aparatele electronice, medicamentele, agricultura.

Personajul narator -  Katniss Everdeen – tanara responsabila care are grija de mama, de sora sa mai mica, Primrose “Prim”, de pisica Buttercup si capra Lady,  traieste impreuna cu familia ei in Districtul 12, in cel mai sarac cartier, Seam. Ea are 16 ani si este orfana de tata, acesta decedand intr-un accident in mina. In toate districtele oamenii sunt saraci si mor de foame. Katniss este fortata sa incalce legea si sa mearga la vanatoare, trecand granita marcata de gardul care inconjoara districtul. Ea vaneaza impreuna cu prietenul ei din copilarie, Gale Hawthorne, curcani, veverite si caprioare, pescuiesc peste din iazuri si  strang fructe de padure,  pe care apoi le vand pe ascuns oamenilor. Eroina manuieste arcul cu siguranta si maiestria unui veritabil razboinic. Anual, Capitoliul organizeaza un fel de jocuri olimpice televizate, "Jocurile Foamei", un spectacol urmarit cu sufletul la gura de intreaga populatie din cele 13 districte. In cadrul olimpiadei  “Jocurile Foamei”, fiecare district trebuie sa isi trimita doi adolescenti, o fata si un baiat ca participanti. Cei alesi sunt pusi sa se lupte intre ei pe viata si pe moarte, pana cand ramane un singur supravietuitor, care se va intoarce acasa in viata si bogat. In ziua in care sunt extrase numele participantilor, Prim, sora mai mica a eroinei, este desemnata sa participe la jocuri impreuna cu Peeta Mellark, baiatul brutarului. Katniss  se ofera voluntar si ia locul sorei sale. Ea schimba regula jocului, dovedind multa devotiune fata pe personajele vulnerabile si neajutorate din competitie sau fata de Peeta.  In arena , cei doi se ajuta reciproc, reusind sa ramana in final in viata. Deoarece Capitoliul schimba regulile jocului in permanenta, Katniss ii propune lui Peeta sa se sinucida amandoi, mizand pe faptul ca organizatorii jocurilor  au nevoie de un castigator. Astfel, ambii sunt declarati invingatori.

Sfidarea – cel de-al doilea roman al trilogiei incepe cu momentul intoarcerii acasa a lui Katniss. Ea vine cu dorinta sa-si reia viata de dinaintea plecarii sale, dar constata ca este imposibil. Atasata de Peeta prin experientele unui trecut care nu se lasa uitat, ei nu reusesc sa isi construiasca o relatie normala. Ea simte tot mai acut absenta prietenului ei, Gale, care avusese grija de familia ei in timpul jocurilor si care acum este miner. Toate astea o fac sa se simta izolata si fara rost. Dupa sase luni de la incheierea jocurilor, Katniss si Peeta se pregatesc sa plece in Turul Invingatorilor, in cele 13 districte, inclusiv in Capitoliu. Acesta este momentul cand  Katniss primeste vizita neasteptata a președintelui Coriolanus Snow, care o previne asupra faptului ca  districtele au inceput sa se revolte si va trebui sa demonstreze tuturor ca motivatia gestului ei de a incerca sa se sinucida alaturi de Peeta a fost dovada masurii iubirii dintre cei doi. Turneul are loc fara incidente, pana in momentul in care ajung in ultimul district, cel cu numarul 11, cand  Katniss isi exprima recunostinta pentru Rue, Thresh si painea trimisa. Unul dintre participantii la intalnire imita cantecul lui Rue, iar ceilalti participanti ii raspund din  public. Peeta si Katniss sunt escortati jos de pe scena, in  vreme ce afara se aud zgomote de pusti. Katniss ii povesteșe lui Peeta despre vizita presedintelui si decid impreuna sa mentina aparenta unui  cuplu pentru restul vietii lor. Deoarece tensiunea atinge cote alarmante, Katniss ii sugereaza lui Peeta sa o ceara in casatorie in direct, in timpul emisiunii cu Cezar Flickerman. Neinstiintat in prealabil de decizia celor doi, presedintele ii felicita, dar îi transmite lui Katniss ca este nemultumit de maniera in care s-au prezentat in turneu. La petrecerea de final organizata la vila președintelui, Katniss il cunoaste pe noul organizator al Jocurilor, Plutarch Heavensbee. Dupa intoarcerea sa in districtul 12, sunt anuntate regulile Jubileului Pacificarii. Aceasta noua serie de jocuri  are loc o data la 25 de ani. Noua regula este impusa in mod  aleatoriu de catre Președinte Snow. Daca la primul Jubileu, fiecare dintre membrii districtului a trebuit sa voteze tributurile, iar la al doilea s-a cerut un numar dublu de participanti, la cel de-al treilea Jubileu noua regula impune ca tributurile sa fie alese dintre fostii invingatori din cadrul fiecarui district. Astfel, Katniss este obligata sa participe la aceasta competitie si incepe sa se pregateasca din nou de lupta.

Urmand sfatul lui Haymitch Abernathy, antrenorul ei din prima faza a jocurilor,  Katniss si Peeta formeaza o alianta cu alte tributuri. Dar pe masura ce lucrurile avanseaza , Katniss realizeaza ca se urmareste de fapt  scoaterea lor din arena, motiv pentru care ea detoneaza campul de forta. Organizatorul decide schimbarea scenariului, trimite o  nava care ii salveaza pe majoritatea participantilor si il ia prizonier pe Peeta. Katniss se intalneste pe ascuns cu Gale care-i spune ca districtul 12 a fost bombardat , drept consecinta a faptelor ei.

Revolta, a treia și ultima carte a trilogiei, aduce in scena rebeliunea districtelor impotriva Capitoliului. Katniss impreuna cu rebelii incita districtele sa se revolte impotrica presedintelui si a Capitoliului. Ea , impreuna cu tovarasii ei de lupta, ii vor salva pe prizonieri, impreuna cu Peeta. Ea va fi martora mortii surorii ei, Prim. Katniss, Gale si Peeta, se infiltreaza în Capitoliu cu intentia sa-l omoare pe presedinte. Dupa incheierea ostilitatilor, Katniss isi da seama ca este indragostita de Peeta cu care se casatoreste.

Deoarece trilogia a fost cotata un bestseller internaţional, evident ca s-a filmat prima serie pentru marele ecran. Aseara am reusit sa il vizionez. Filmul mi s-a parut frumos realizat, dar, evident, nu avea cum sa se ridice la inaltimea cartii. Drepturile de ecranizare si distributie apartin studioului Lionsgate. Se zvoneste ca scenariul ar apartine scriitoarei, Suzanne Collins, in colaborare cu regizorul Gary Ross. Partea a doua, Catching Fire, va fi lansata anul viitor.
Filmul are urmatoarea distributie:
Jennifer Lawrence –Katniss Everdeen, eroina filmului;
Josh Hutcherson –, Peeta Mellark, fiul brutarului;
Liam Hemsworth  - Gale Hawthorne, prietenul cel mai bun al lui Katniss si partenerul ei de vanatoare;
Willow Shields - Primrose Everdeen, sora mai mica a acesteia;
Paula Malcomson – mama celor doua surori;
Elizabeth Banks - Effie Trinket, escorta tributurilor din Districtul 12;
Woody Harrelson  - Haymitch Abernathy, fost castigator al Jocurilor, antrenorul lui Katniss si al lui Peeta, acum alcoolic;
Donald Sutherland -  Preşedintelui Snow.

Jocurile Foamei – prima parte a trilogiei, a fost filmat in Carolina de Nord, Statele Unite ale Americii: Asheville – scenele din timpul jocului; Charlotte şi Concord – scenele din Capitoliu; Hildebran si Shelby – Districtul 12, DuPont State Forest, North Fork Reservoir si Pisgah National Forest.

Anna de Noailles – printesa hulita si iubita a Romaniei

Ciudat popor suntem, noi, romanii! Ciudati pentru maniera in care ne stabilim standardele valorilor, modul in care apreciem sau negam valoarea. Ne ignoram valorile autentice, cele din tara si cele plecate in afara ei, la fel cum ne grabim sa dam valoare celor care trec in nefiinta, dar pe care i-am ignorat total in timpul vietii lor. Este cel putin straniu modul in care ii hulim pe cei care ii consideram ca nu sunt patrioti, fara ca noi sa fim in stare sa dam dovada de patriotism. Fiecare isi este siesi suficient, desi consideram ca toti ceilalti au nevoie de recunoasterea noastra ca fiecare sa existe! Si ne suparam cand strainii dau importanta valorilor noastre atata timp cat noi le ignoram! Iar asta nu se intampla de ieri, de azi, ci este un fapt cu care romanii traiesc de cand se stiu. Suntem cu defectele la purtator, transmise genetic, si lasate mostenire, cu limba de moarte, generatiilor care vin dupa noi. Aceeasi atitudine am avut-o si cu contesa Anna de Noailles, una dintre poetele reprezentative ale culturii franceze de la inceputul secolului XX.

Anna de Noailles s-a nascut in familia Brancoveanu, dintr-o mama de origine greaca,  Raluca Musuruș, si un tata roman, printul Grigore  Brancoveanu. Mama ei a fost fiica lui Musuruș-pasa, ambasador al Turciei la Londra, si a Anei Vogoride, o renumita muziciana, idolul compozitorului polonez Paderewski. Ana ElisabetaBrancoveanu s-a casatorit cu Mathieu de Noailles in anul 1897 si a devenit astfel  contesa Mathieu de Noailles. In perioada sa de glorie, ea nu a insemnat nimic in viata culturala romaneasca , cum nu inseamna nici astazi, aproape nimic. Putini au stiut si atunci, putini stiu si acum cate ceva despre aportul acestei prezente deosebite in cultura celor doua popoare. Ar trebui subliniat faptul ca  Anna de Noailles impreuna cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, ambele scriitoare si verisoare cu contesa de Noailles, au reprezentat un fenomen unic in culturile romana si franceza.

Desigur ca sunt si deosebiri evidente: spre deosebire de  Martha Bibescu si Elena Vacarescu, care, desi au scris si publicat o mare parte din opera lor atat in romana, cat si in franceza, ele nu si-au renenegat niciodata originea, asa cum a facut Anna de Noailles. Nu va grabiti sa o condamnati! Ana Elisabeta Bibescu Basarab Brancoveanu s-a nascut la Paris, la 15 noiembrie 1876, din tata roman si mama grecoaica. Dupa cum o arata si numele, se inrudea cu multe personaje importante care condusesera candva cele doua Principate. Tangentele ei cu tara de origine a tatalui au fost minimale, ca sa nu spun inexistente, motiv pentru care nu a manifestat o curiozitate reala in explorarea acestei laturi a arborelui sau genealogic. A debutat cu ciclul de poeme „Litanies" publicat in anul 1898 in „Revue de Paris" si a semnat cu numele „Anna de Brancovan".  

Lirica sa este de influenta parnasiana, afectiva si plina de sinceritate, motiv pentru care a fost numita “muza gradinilor”. Opera sa a fost comparată cu cea a lui Algernon Charles Swinburne si Gabriele d’Annunzio. Textele sale au fost caracterizate ca fiind “Dionysiac -ecstatice, senzuale, erotice, jucăușe, cîteodată violente și mereu marcate de un tragic curent subteran”. A publicat mai multe volume de proza si versuri, adunate in volumele: “Le coeur innombrable” (Paris 1901); “L’ombre des jours” (1902); “La nouvelle esperance” (roman 1903), “Le visage emerveille” (roman 1904); “La domination” (roman 1905); “Les eblouissements” (versuri 1913); “Les forces eternelles” (versuri 1920); “Poeme de l’amour” (versuri 1924); “L’honneur de souffrir” (eseuri 1927); “Les innocents” (roman 1926); “Exactitudes, meditations” (1930); “Le livre de ma vie” (amintiri 1932); “Choix de poesies” (1930); “Pages choisies” (1932); “Derniers vers” (postume 1934).

Volumul “Le coeur innombrable” i-a adus recunoastere in saloanele literare pariziene , a fost aleasa membra a Académiei Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises și apoi  Academia Franceza i-a acordat imediat Premiul Archon-Desperouses. In 1904, printesa impreuna cu fiica lui Theophile Gautier si cu sotia lui Alphonse Daudet au infiintat Premiul „Vie Heureuse", cunoscut mai tarziu ca Premiu Femina. Anna de Noailles a fost verisoara prinților Bibesco,fiind in relatii de rudenie cu toti aristocratii romani care locuiau atunci la Paris. A avut o relatie frumoasa de prietenie cu Maurice Barrès, a fost admirată de Jean Cocteau, a fost prezentata scriitorului Pierre Loti, prieten personal al reginei Maria a Romaniei.In perioada premergatoare alegerii sale ca membra a Academiei Regale din Belgia, avea sa descopere cultura romana, prin cel mai mare admirator al sau, Nicolae Iorga:  “Anna de Noailles a facut sa rasune acordurile misterioase ale sufletului nostru intr-una din cele mai mari literaturi ale lumii”.

Din pacate, tanara printesa nu se simtea catusi de putin romanca. Doar se nascuse, copilarise si studiase in Franta. Insasi contesa de Noailles avea sa declare, cu sinceritatea care o caracteriza, revistei Les Annales,  ca nu apartine Romaniei si ca pe meleagurile noastre nu poposise decat o singura data, in drum spre Constantinopol. Romania nu a pus pret pe cuvintele sale. Un asemenea succes nu putea sa ramana nevalorificat de Romania! Doar era laureata a Academiei Franceze, membra a Academiei Regale belgiene! Romania trebuia sa isi ia tributul apartenentei sale. Desi pana la acea data Academia Romana nu avea printre membrii sai persoane de sex feminin, cel mai inalt for cultural al tarii a primit in randurile sale doua femei care cunoscusera succesul in cultura franceza: pe Elena Vacarescu, propusa de Octavian Goga si Mihail Sadoveanu, si pe contesa de Noailles, propusa de Nicolae Iorga.

Iorga insusi isi motiveaza propunerea astfel: “Doamna Anna de Noailles, nascuta Brancoveanu, din sanul Bibestilor, este considerata astazi ca o mare poeta a Frantei. Criticii recunosc in scrisul ei spiritul rasei noastre”. Astfel, contesa a devenit membra onorifica a Academiei Romane, fara sa fi scris un singur cuvant in limba  romana sau despre Romania. Un singur lucru se poate afirma cu certitudine: ca nu exista vreo istorie a literaturii franceze editata in Hexagon, fara ca numele ei sa nu fie mentionat.  Ce a insemnat prezenta ei pentru Romania? Poetul Octavian Goga i-a dedicat o poezie in care vorbeste de cei ce si-au uitat originile.

"Îţi recitesc răvaşu-n franţuzeşte

Cu slova lui muiată-n ironie

Şi, nu ştiu cum, un gând mă ispiteşte…

Mă iartă, doamnă, că ţi-l spun şi ţie…

Tu ne-ai uitat, tu din strigarea noastră

Nu ştii nimic, nimica nu te doare;

Nici Dunărea nu-ţi plânge la fereastră,

Nici munţii mei nu pot să te-nfioare…

Nu ne-nţelegi nici visul, nici cuvântul,

Nici cântecul tu nu ni-l poţi cunoaşte…

Din ţara ta ţi-a mai rămas pământul,

Ai grâu în el, dar ţi-ai uitat de moaşte…

Abia o dat’ când te chema Bizanţul,

Ai poposit la noi o clipă-două:

Verigă mândră ce te-ai rupt din lanţul

Unor vieţi atât de scumpe nouă…

De-aceea azi te miri ca de-o poveste

Când cineva de rostul tău te-ntreabă,

O glumă-ţi par cuvintele aceste

Şi râzi de noi, odraslă basarabă…

Râzi în zadar! Trecutul ne-nfăşoară

Oricât de mult l-am surghiuni din minte…

Străbunii-n noi de veci nu vor să moară

Şi noi minţim, dar sângele nu minte!

Ei vin la noi… — Ş-acolo-n metropola

Pe malul Senei umbra lor străbate,

Suflarea lor pătrunde sub cupola

Palatelor cu creştete bronzate…

Câţi logofeţi şi vornici nu se schimbă

În noaptea ta cu visuri zbuciumate…

— Cu noi în drum doar pururea se plimbă

Un ţintirim de suflete uitate…

Când vei simţi o jale vag-adese

Şi-n liniştea amurgului de toamnă

Te vor fura îndemnuri ne-nţelese,

Nu te mira: Sunt Brâncovenii, doamnă!"

Sunt curioasa ce atitudine are Grecia vis-a-vis de opera si apartenenta ei la cultura poporului elen. Ceea ce este absolut fascinant pentru mine este nevoia nooastra ca popor de a ne insusi valorile recunoscute de altii ca fiind ale lor, indiferent de convingerile personalitatilor in cauza. De aceea, nu va mirati prea tare cand veti citi articolele publicate in limba romana si care o numesc reprezentanta de seama a culturii romane.

Multi prefera sa treaca intentionat cu vederea declaratiile printesei, insistand asupra relatiei de rudenie cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, verisoarele sale, amandoua reprezentante ale culturii romane in saloanele literare pariziene, uitandu-se in mod intentionat faptul ca ele s-au nascut in Romania si au pastrat o stransa legatura cu mediul social si cultural din tara. Mai mult, unii ignora faptul ca Martha Bibescu a devenit verisoara Elenei Vacarescu si a Annei de Noailles prin casatoria acesteia cu printul George Valentin Bibescu. Anna de Noailles nu a plecat niciodata din Romania pentru ca ea nu a apartinut niciodata acestui pamant in care toti vrem sa credem ca si-a avut radacinile. Desi unii criticii literari identificau in poezia sa urme de  „balcanism şi de „spirit valah", abia mai tarziu poeta a fost constienta de  rolul propriei origini, ajutata de prezenta rudelor sale, precum Elena Vacarescu si Martha Bibescu, femei care se luptau pentru apararea intereselor Romaniei pe scenele politice si culturale ale vremii.

Dupa aproximativ un secol, Anna de Noailles este cunoscuta pentru rolul pe care l-a jucat in societate, prin statutul sau de aristocrata culta , frumoasa si rafinata, prietena a unor oameni de cultura celebri. Salonul literar al Annei de Noailles, de pe strada Avenue Hoche,  a reunit cei mai mari scriitori francezi din Parisul secolului XX: : Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si Marcel Prost. Prietenia dintre ea si Proust a inceput in anul 1901 si a durat timp de 18 ani. In cartea sa, „Cartea vieţii mele", scrisa si publicata la multă vreme dupa ce se casatorise cu tanarul conte francez Mathieu de Noailles, poeta mentiona: „Luminoasa lui prietenie m-a influenţat, m-a schimbat, aşa cum singură este capabilă s-o facă o nobilă iubire a cuvântului. Marcel Proust este singura fiinţă care m-a făcut să schimb un vers, să suprim o strofă. (...) El a aninat primele ghirlande la uşorul tempul al tinereţii mele; el m-a făcut să cred că poezia era nectarul lumii, gloria juvenilă - scumpă unei întregi mulţimi, faima - fără duşmani, triumful - neprihănit! (...)" .

In corespondenta lor zilnica, prozatorul ii lauda talentul literar, ajutand-o si sprijinand-o totodata sa isi construiasca o reputatie literara. Succesul nu a intarziat sa apara.  Leon Blum, Maurice Barres i-au elogiat talentul, a aparut in multe reviste culturale, in articole de presa, in istoriile literare. Admirata de toata aristocratia pariziana, a fost frecvent invitata la toate evenimetele mondene. Aici i-a cunoscut pe artistii Vuillard, Van Dongen si Rodin care i-au imortalizat chipul. Pictorul basc Ignacio de Zuloaga i-a realizat un portret spectaculos. „Poezia ei a fost strigătul adolescenţei noastre”, declara François Mauriac. Anna era pe val, iar succesul i-a creat dependenta. Rolul de  oratoare ii venea ca o manusa, era sigura de charm-ul sau personal, isi exprima cu dezinvoltura opţiunile politice republicane si isi juca rolul de mare diva pariziana la inceput de secol 20. Talentul sau literar a invatat-o sa organizeze viata literara de salon, unde a primit multe figuri importante ale istoriei: Eduard al VII-lea, viitor rege al Angliei, Paul Morand, Sully Prudhomme, Pierre Loti, André Gide, Francis Jammes, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, François Mauriac, Paul Claudel, Max Iacob sau Henry de Montherlant. Statutul si pozitia sa sociala au obligat-o sa calatoreasca mult in Europa. In timpul primului Razboi Mondial, a fost prima femeie avansata in grad de comandor al Legiunii de Onoare.

Si atunci, ca si acum, timpul si-a modificat prioritatile. Dupa sfarsirea primul Război Mondial gusturile literare s-au schimbat, dand nastere noului curent literar, Dadaismul.  Anna de Noailles nu intelegea avangarda suprarealista dominata de Tristan Tzara siAndre Breton. In ciuda prieteniei sale stranse cu Colette, Anna de Noailles a ramas fidela generatiei literare La Belle Époque. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus: „Madam, în Franța sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne și dumneavostră”. Mercel Proust a imortalizat-o in personajul contesei Gaspard de Reveillon din romanul "Jean Santeuil". Admiratia lui pentru Anna era una reala, dupa cum singur marturisea in corespondenta purtata intre cei doi: “Mă gândesc la tine tot timpul! De-aseară, pentru prima oară, pot să-mi amintesc în detalii proporţiile frumoase ale feţei tale. Înainte îmi aminteam de tine, dar nu reuşeam să memorez atitudinea ta serenă şi semeaţă”. Ea insasi a fost constienta de propria sa valoare literara,  considerandu-se  cea mai mare poeta franceza. Pentru faptul ca si-a negat apartenenta la poporul roman, George Calinescu a descris-o in "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" ca fiind "lipsită de loialitate față de rădăcinile sale românești".

Anna a decedat la Paris in anul 1933,la varsta de 57 de ani,  iar la slujba sa de inmormantare de la Biserica ortodoxa Madelaine din Paris au participat cele mai importante personalitati din lumea politica si literara a vremii. Ea a fost condusa pe ultimul drum de zeci de mii de parizieni. Ea este inmormantata in zona de nord-est a cimitirului Père-Lachaise din Paris , in cavoul familiei Bibescu alaturi de Martha Bibescu. Multi ani mai tarziu, opera Annei de Noailles a fost tradusa partial in limba romana. Desi nu se gaseste pe raft oricand, merita citita.

Ceartă

O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.

Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;

Nici chipu-n care raze de aur se topesc,

Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.

O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!

Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;

Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra

Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.

Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi

Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră

Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,

Frunzişul tot cum, paşnic şi liniştit, respiră!

CVI

Ce-i viaţa? Să rabzi poate o zi şi alta oare?

Odihna, plictiseala, pot ele-ndestula?

Cine-şi doreşte ochii apostolilor care

Şterşi, îl jeleau pe zeul ca valu-l despica?

Ne-ncântă doar speranţa, a viselor minciune,

Şi dragostea, agilă în inimi pătrunzând;

Fremătător orgoliul sau voluptatea, când

Dă, muzicii asemeni, făgăduinţi nebune!

Seară romantică

Să lupt cu vraja-ţi am voit

Prea îndelung, frumoasă vară;

Azi, inima-mi s-a îmblânzit,

Plăcerea-n vinele-mi coboară.

Mă-ndrept spre liliac, pe drum

Şi sub castanul ce-nfloreşte,

Aş vrea parcă să spun: «Acum

Nimica nu mă mai opreşte!»

O vrajă mă-nfioară: sus,

Lin tremurând, un nor văd parcă;

Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,

Alunecă precum o barcă.

Un tren – o ce plăcuţi fiori...

Când vocea-i în văzduh irumpe,

Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;

Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.

Un suflet tânăr, ah, aş vrea,

Cu mine-n seara prea frumoasă...

Ar respira sfârşeala mea,

Ca salcia mai romanţioasă.

I-aş spune : « Vezi, nu tu mă ţii,

Ci doar ispita nopţii, toată ;

Ea m-a schimbat, de parc-aş fi

O porumbiţă însetată.

Biet copilandru,-aleanul greu,

Tot aurul ce-l port în sânge,

Tristeţea sufletului meu

Doar nopţii singure-mi pot plânge.

Copacii-au simţuri şi râvnesc,

Iar noaptea-i, vai, neputincioasă ;

Suspinele-i se risipesc

În bolta fumurie, joasă.

Văzduhul, vezi, e înflorit.

O, taci, pe tine te vreau doară;

Vreau ochiu-ţi împăinjenit...

Un suflet fii, ce se-nfioară.

Un strigăt lung, necontenit.

Şi plângi, copilul meu iubit!»