Rasputin si Tarina Alexandra

Rusia fascineaza prin foarte multe lucruri: prin literatura, muzica, pictura, balet, arhitectura, istoria tarista in general si a Romanovilor in special, bijuterii, relief, fascineaza prin atat de multe lucruri, incat nici nu stii asupra caror elemente sa te opresti mai intai. Ca spui in literatura Bulgakov, Cehov, Dostoievski, Esenin, Gogol, Gorki, Puskin, Tolstoi sau in muzica Serghei Prokofiev, Glinka, Mussorgsky, Stravinsky, Rimski-Korsakov, Arenski, Liadov, Balakirev, Liapunov ori in pictura  Aleksandr Rodcenko,  El Lissitzky, evident ca spui foarte putin. Pentru ca  nu putem omite balerinii de la Teatrul Balsoi: Grigorovich, Iuri Nicolaevici, Mathilde-Maria Feliksovna, Anna Pavlovna, Olga Yosifovna si altii.  Nu putem uita de ouale Faberge, de Matrioska, de Rasputin, de arhitectura minunata din Sankt Petersburg si Moscova, de neimblanzita Siberie, de iernile razbunate de frig si nea, de vodka, de blanuri, vai, Doamne, cate mai sunt inca de amintit. Despre frumusetea Rusiei se pot spune multe. Doar cand ne gandim la comunism preferam sa tacem din gura.

Astazi mi-am propus sa va vorbesc despre Rasputin, un personaj puternic controversat, plasat la limita dintre misterul si realitatea istoriei rusesti, un simbol al poporului rus. Dar, ca sa ajungem la el, va trebui sa incep relatarea cu un alt personal, Alix de Hessa-Darmstadt, care mai tarziu avea sa devina Alexandra Feodorovna Romanova, una dintre nepoatele reginei Victoria. Aceasta s-a casatorit cu tarul Nicolae al II-lea al Rusiei, ultimul imparat al Imperiului Rus.

Alix de Hessa-Darmstadt s-a nascut la data de 6 iunie 1872 la Palatul Nou din Darmstadt ca Prințesa Viktoria Alix Helena Luise Beatrice de Hesse și de Rin. Ea a fost cel de-al saselea copil al Marelui Duce Ludovic IV si alPrintesei Alice a Regatului Unit. Mama ei a fost cea de-a doua fiica a reginei Victoria si a Printului Albert. Cand a implinit 6 ani, mama ei a murit, iar ea a crescut alaturi de bunica sa, regina Angliei. La curtea engleza, a primit o educatie aleasa, a invatat sa scrie si sa citeasca in mai multe limbi straine. In 1884, pe cand avea 12 ani, Alix a plecat in Rusia ca sa fie prezenta la nunta surorii sale, printesa Ella, care se marita cu Marele Duce Serghei Alexandrovici. Cinci ani mai tarziu, Alix a revenit pe pamantul rusesc impreuna cu tatal si fratele ei, in calitate de oaspeti la palatul Serghievskii din Sankt Petersburg. Inca de atunci tinerei copile i-a placut tare mult tareviciul Nikolai.  In tinerete, Alix era o femeie frumoasa, vesela si educata, motiv pentru care i se spunea “raza de soare”. Alix era curtata, motiv pentru care, desi multe capete incoronate erau casatorite la varsta ei, ea a refuzat cererea in casatorie a Printului Alber Victor, Duce de Clarence, fiul cel mare al Printului de Wales, deoarece era deja indragostita de Tareviciul Nicolae.

Nicolae s-a indragostit de printesa de 17 ani, iar aceasta a raspuns sentimentelor sale. Ei erau verisori de gradul trei, amandoi fiind stra-stranepotii regelui Frederic Wilhelm I al Prusiei. Tarul Alexandru al III-lea si mama lui, Dagmar a Danemarcei, nu au fost de acord cu casatoria celor doi tineri. Familia imperiala avea alte planuri pentru Nikolai, dorind casatoria lui cu Printesa Hélène Luisa Henrietta de Orléans, fiica lui Louis Philippe Bourbon de Orléans, conte de Paris si pretendent la tronul Franței. Alix si Nicolae s-au logodit in aprilie 1894 la Coburg, in Germania. In anul 1894 starea de sanatate a imparatului Alexandr al III-lea s-a agravat, iar, in 2 aprilie 1894, Nikolai Alexandrovici a mers la Coburg si a cerut-o in casatorie pe printesa Alix. Patru zile mai tarziu  a avut loc logodna celor doi, cand Alix avea doar 19 ani. Deoarece printesa era de religie lutherana, ea a trebuit sa treaca la ortodoxism. In octombrie 1894, printesa a fost chemata de urgenta la Livadiya, in Crimeea, unde a stat cu familia imperiala pana in 20 octombrie,  ziua in care tarul Alexandru al III-lea a murit. A doua zi, prinţesa Alix a fost mirungita la ortodoxism, primind numele de Alexandra Fiodorovna.La moartea tarului Alexandru al III-lea in 1894 , Nicolae a devenit imparat la doar 26 de ani.  Imediat dupa trecerea perioadei de doliu, mai exact in 14 noiembrie din acelasi an, de ziua imparatesei Maria Fiodorovna, a avut loc casatoria imperatorului Nikolai al II-lea cu Alexandra Fiodorovna.

Alexandra si Nicolae si-au unit destinele in superbul Palat de iarnă din Sankt Petersburg la 26 noiembrie 1894, devenind astfel imparateasa a Rusiei.Incoronarea a avut loc doi ani mai tarziu, in 14 mai 1896, in Catedrala „Adormirii Maicii Domnului”  la Kremlin. Poporul a manifestat un interes deosebit fata de acest eveniment, motiv pentru care, la festivitatile de incoronare, mii de persoane s-au calcat in picioare, multi dintre participanti gasindu-si sfarsitul in îmbulzeala. Cand Nicolae a aflat despre catastrofa, acesta a vrut sa anuleze festivitatile, dar cei apropiati nu l-au lasat.  Multi erau de parere ca aceasta intamplare avea sa aduca ghinion viitorului tar si familiei sale.  La cateva saptamani dupa nunta, Alexandra a rams gravida. La 30 iulie 1904 s-a nascut urmasul tronului – tareviciul mucenic, Marele Duce Aleksii Nikolaevici, care a mostenit boala ereditara transmisa descendentilor reginei Victoria – hemofilia.

Preocuparea pentru sanatatea lui Aleksii a dus la chemarea la curte a lui Grigorii Rasputin, care putea sa opreasca hemoragiile prin hipnoza. Grija excesiva a imparatesei a facut ca rolul lui Rasputin la curte sa devina unul important. Imparateasa a incurajat ridicarea multor lacase de cult, s-a implicat in multe actiuni de caritate, in timpul razboiului ruso-japonez, Alexandra Romanova a supravegheat dotarea trenurilor sanitare care ajungeau in teatrele de lupta,  in timpul Primului Razboi Mondial, imparateasa si fiicele sale au acordat ajutor medical ostasilor ajunsi in spitalele militare.

In ultimii ani ai puterii tariste, Alexandra Feodorvna a devenit ţinta unei ample si agresive campanii de denigrare publica ,lansata de revolutionari si complicii lor,  atat la nivel academic, cat si la nivel de mase populare, in Rusia si Germania.  Acestia invocau tradarea Rusiei in folosul Germaniei, dar si infidelitatea conjugala, potrivit carora, imparateasa ar fi avut legături adulteriene cu Rasputin. La 8 martie 1917, Guvernul Provizoriu a decis arestarea  împaratesei si a copiilor  la Ţarskoe Selo de catre generalului Kornilov, iar, la Moghiliov, in aceeasi zi, a fost arestat si tarul care a fost adus la Ţarskoe Selo a doua zi. La 26 aprilie 1918, tarul, impreuna cu imparateasa si Maria Nikolaevna au fost transportati la Ekaterinburg, copiii ramanad la Ţarskoe Selo, pana in 23 mai cand familia a fost reunita.

In noaptea de 16 spre 17 iulie 1918, familia imperiala a fost asasinata. La ora doua noaptea, prizonierii au fost coborati in subsolul casei sub pretextul realizarii unei fotografii de familie, unde au fost executati. In acea noapte, au fost impuscate 11 persoane: tarul Nicolae al II-lea, tarina Alexandra, cele patru fiice: Olga, Tatiana, Maria, Anastasia si fiul lor Alexis. Alaturi de ei, au murit medicul de familie Eugen Botkin, servitorii Anna Demidova, Ivan Kbaritonov si Alexei Trupp. Dupa ce au fost executati, trupurile lor au fost aruncate intr-o fantana parasita. Cateva zile mai tarziu, lesurile au fost scoase si ingropate langa Ekaterinenburg . Dintre cei morti si aruncati in fantana lipseau cadavrele marii ducese Anastasia Nicolaievana si al tareviciului Alexei.

Dupa un an de la asasinat, bolsevicii au anuntat moartea familiei imperiale. Atunci Lenin repeta obsesiv si imperativ:  "revolutia nu poate iesi victorioasa fara violenta excesiva".  In iulie 1991, rusii au deschis groapa comuna de langa Ekaterinenburg , iar acolo au fost scoase noua schelete, care au fost supuse testului ADN. Lipseau osemintele Anastasiei si ale lui Alexis. Ramasitele pamantesti au fost  reinhumate la doua catedrale din Sankt Petersburg, in prezenta urmasilor familiei Romanov. Totusi, cand vorbesc despre tarina, istoricii mentioneaza faptul ca aceasta s-ar fi indragostit de celebrul personaj Rasputin, proroc, tamaduitor, amant, petrecaret, adeseori desfranat.

Grigori Eftimovici Novik a fost numele real al lui Rasputin. Acesta s-a nascut in Siberia, la Pokrovskoie, in 10 ianuarie 1869 . Henri Troyat , pe numele sau real, Lev Aslanovici Tarasov, un veritabil om de cultura francez de origine rusa,  in volumul „Raspoutine" , il descrie pe Rasputin tanar , inca nu pe deplin de constient de puterile care salasluiau in interiorul sau , astfel:  „Mai mult decat oricare altul, micutul Grigori e convins ca s-a bucurat de grija nemasurata a puterilor ceresti. Boala l-a slabit, asa ca gandurile ii sunt in devalmasie si are nervii firavi. Aproape ca nu poate dormi, plange adesea fara motiv si se vaita ca «doamna aceea frumoasa, cu straie albastre si albe» nu mai trece pe la el sa-l vada. Apoi, moartea lui Mihail ii sapa un hau in existenta. Se mira ca fratele lui a disparut si se tot intreaba ce-o fi devenit el, tovarasul sau de joaca atat de ager si de voios. De ce Maica Domnului l-a luat la ea in brate, in vreme ce pe el l-a lasat acolo, pe Pamant? Se tot da de ceasul mortii sa dezlege aceasta enigma, in timp ce tesala si da nutret manjilor din grajd. Tupilat printre animale, le vorbeste acestora precum oamenilor. Si are certitudinea ca ele il pricep. Si el, si jivinele, isi inchipuie micutul, vorbesc aceeasi limba, cea a simplitatii.“ De mic a exersat si practicat  credintele samanice , un amestec ciudat intre religiile orientale, paganismul slav si crestinismul ortodox. 

La 18 ani s-a casatorit cu vecina sa, Praskovia Dubrovina, o taranca la fel de ignoranta ca si el, care i-a facut cinci copii, dintre care primii doi, Mihail si Gheorghi, au murit  prematur. Inca de atunci ducea o viata destrabalata, presarata cu betii prelungi si dese. Nu dupa mult timp, si-a parasit caminul si nevasta si a luat calea pribegiei. Pe cele doua fiice le-a luat cu el si s-a straduit sa le educe in cercuri inalte. Una dintre ele, Matriona Grigorievna a murit la Los Angeles in 1977. Aceasta a avut o viata plina de aventuri ca si tatal sau: a absolvit o scoala de balet la Sankt Petersburg, a lucrat ca dansatoare intr-un cabaret din Bucuresti, iar in 1930,s-a stabilit in America, ajunsa pe pamant american impreuna cu o trupa de circ. Ea scris o carte intitulata „Rasputin, tatal meu”. In pribegie, Rasputin a trait din cersit, dar atunci si-a cunoscut si faima de intelept, si de vindecator. In 1903, Rasputin ajunsese la Sankt-Petersburg, unde a devenit un personaj cunoscut printre capii Bisericii si in societatea aristocratica, avida de ocultism. 

In timp ce urma cursurile Academiei Teologice din Moscova, in anul 1903 , Rasputin si-a descoperit puteri bioenergetice si a inceput un proces de vindecari neobisnuite pentru acea vreme. In 1905, el a fost prezentat tarinei de catre una dintre doamnele de companie ale acesteia, Ana Virubova, ea insasi pasionata de magie si, sensibila la farmecele „magicianului“.  Pana in 1908, Rasputin aparea sporadic la Curte, moment in care si-a demonstrat harul, vindecandu-l petareviciul Alexei de crizele sale de hemofilie. Tareviciul Alexis avea hemoragii necontrolate, in parte datorate unei medicamentatii administrate total gresit.  

Rasputin a scos aspirina din tratamentul micului Alexis, iar starea sa s-a imbunatatit substrantial. Despre tareviciul Alexei, Rasputin ar fi spus: "M-am straduit sa-i opresc hemoragiile, dar presimt ca il salvez pentru a fi omorat de niste viitori calai". Se pare ca boala micului mostenitor a apropiat –o pe sotia tarului, Alexandra Feodorovna, de Rasputin, care a facut o mare pasiune pentru el. In acest mod, el a  castigat definitiv atat increderea tarinei , cat si a tarului Nicolae. Rasputin , barbat inalt si robust, cu pletele si barba ravasite, cu ochii albastri, patrunzatori si stralucitori,  incaltat cu cizme lacuite si purtand o mantie intunecata infasurata in jurul hainelor  taranesti , se transforma incet, dar sigur, intr-un personaj fascinant. El a facut demonstratii de exorcism atat la Sankt-Petersburg, cat si in incaperile palatului imperial de la Tarskoie Selo. A fost acuzat ca a ridicat sau a  curmat cariere de generali, de mitropoliti si de ministri. El era celebru datorita viciilor si orgiilor pe care le organiza in casa sa. Prin patul sau au trecut multe femei frumoase, iar rauri de vodka au umplut paharele. Rasputin era convins de faptul ca pacatul unui adulter nu poate fi iertat decat prin comiterea altuia la fel. Rasputin a fost suspectat ca ar fi facut spionaj in favoarea germanilor in timpul Primului Razboi Mondial. Faptul ca era un apropiat al curtii nu atragea suspiciuni si ii oferea avantajul ca se afla in mijlocul secretelor miliatre. Lui i-au fost atribuite  pierderile enorme ale armatei ruse pe front, motiv pentru care a devenit tinta a numeroase comploturi. Este deja celebra reactia uneia dintre printesele dezonorate, care l-ar fi injunghiat in stomac strigand : "L-am ucis pe Anticrist!" Si parca special sa-i dovedeasca asta, Rasputin a suspravietuit. 

Dar conspiratorii ii  doreau moartea si pentru faptul ca intre el si tarina se nascuse o iubire care pentru curtea tarului era scandaloasa. Faptul ca imparateasa facuse o pasiune pentru un om din popor era considerat ca o ofensa pentru blazonul si onoarea  Curtii Imperiale. Inainte de a fi asasinat, Rasputin a facut cateva profetii, care ulterior s-au dovedit exacte. Aceste profetii au fost citite in scrisorile adresate tarinei, altele au fost consemnate de secretara sa, sau au fost mentionate de  Anna Virubova, doamna de onoare a imparatesei, in jurnalul ei personal. Aceste previziuni au fost facute in perioada 1912-1916. In aprilie 1917, Anna Virubova a fost arestata de revolutionari si eliberata, dupa care s-a refugiat in Finlanda. Multe informatii despre Rasputin, care a fost considerat un mare vizionar  si tamaduitor, au fost consemnate in jurnalul sau. Rasputin atentiona in 1913 ca la un sfert de secol dupa moartea sa va incepe inca un razboi mondial. Si asa  s-a intamplat. Tot in 1913 a spus ca peste aproximativ 60 de ani, americanii vor ateriza pe Luna si vor infige steagul lor in pamantul selenar, dupa care vor zbura inapoi. Si asa s-a intamplat.  In februarie 1916, a spus ca peste 30 de ani vor fi distruse cateva orase japoneze cu bombe care vor topi fierul si va transforma oamenii in  cenusa. Si asa s-a intamplat. Tot el a prezis in octombrie 1916 ca in mijlocul Rusiei va fi o imensa groapa rosie, iar o campie parjolita va provoca o foamete cumplita. Oamenii se vor inrai peste masura si se vor omori intre ei. Tot inainte sa fie ucis a prorocit asasinarea familiei tarului. In noaptea in care urma sa fie ucis, le-ar fi spus reprezentantilor casei imperiale: "Daca ma veti ucide, tarul va pierde coroana peste sase luni, dupa care veti fi niste cadavre”. Si asa s-a intamplat. La sase luni dupa asasinarea lui Rasputin, tarul a fost arestat si apoi executat cu intreaga familie.
Rasputin ne-a lasat o carte, „Meditatiile unui credincios”, in care avertiza ca omenirea se indreapta catre o catastrofa, ca prostii vor schimba sensul istoriei, iar intelepciunea va fi ingenuncheata. Ca poporul va crede in conducatori si vor uita de cuvantul lui Dumnezeu, iar pedeapsa Lui va fi mare. Urma sa se instaleze comunismul! Rasputin a fost asasinat in noaptea de 16 spre17 decembrie 1916, cand a fost invitat la o cina festiva. Dupa o masa imbelsugata, la sfarsit,  a fost servit cu prajituri pudrate cu cianura. Desi a mancat mult si cu pofta, si a baut din vinul servit la masa,  otrava nu a avut nici un efect. In seara de 29 decembrie,  printul Felix Yusupov l-a impuscat, si tot el a povestit  ca, un pic mai tarziu, dorind sa vada cadavrul ca sa se asigure ca Rasputin este mort, a intrat in camera in care acesta fusese depus. Chiar in momentul in care dorea sa iasa, printul a auzit un geamat: „Vai, Felix, tocmai mie, care atat te-am iubit, mi-ai facut asta!!!“ Speriat, printul a chemat asasinii care l-au mai impusca de inca doua ori. Dupa aceea au aruncat  trupul in apele inghetate ale Nevei. Cadavrul a fost gasit in aval si supus unei expertize medicale. Cu mirare s-a constatat ca Rasputin murise inecat. Desi a trecut peste trei incercari de asasinat, Rasputin a murit pana la urma inecat.

Numele sau a devenit un simbol rusesc. O marca celebra de vodca ii poarta si acum numele.  In anii 1970 celebra trupa Boney M a lansat celebra melodie cu un ritm alert de cazacioc  si al carei refren suna cam asa: 
„Ra, Ra, Rasputin 
 Lover of the Russian queen
There was a cat that really was gone
Ra, Ra, Rasputin
Russia's greatest love machine
It was a shame how he carried on“ .

Al treilea ochi - autobiografia unui lama tibetan

Tibetul , un loc incarcat de legenda, aflat la cea mai mare altitudine. de 4 900 m deasupra marii. Inainte de 1950 era o entitate statala cu o cultura si o religie buddhista proprie, care nu dorea decat sa-si duca mai departe traditia, izolata de restul lumii. 

Tibetul s-a dezvoltat ca un regat budist puternic in sec. VII-VIII e.n. Dupa Revolutia Chineza din 1911-1912, Tibetul a devenit regiune independenta aflata sub influenta britanica. In 1950, chinezii au invadat si ocupat regiunea, iar in 1965 a devenit oficial regiune autonomă in cadrul Chinei. Regiunea este inconjurată de muntii Kunlun si Himalaya. La granita cu Nepalul se aflaEverestul.

Astazi am sa vorbesc putin despre cartea „Al treilea ochi”,  scrisa de calugarul tibetan Lobsang Rampa si tradusa de catre Mariana Buruiana. Cartea este relatarea experientelor esoterice ale civilizatiei tibetane. Autorul ne ofera sansa de a fi spectatorii confruntarii dintre doua lumi: a libertatii spirituale cu puterea materiala, a trecutului cu viitorul, a credintei cu stiinta, a  traditiei cu progresul, a diferentelor dintre est si vest. Autorul nu face nimic altceva decat sa prezinte Tibetul prin traditiile si credintele sale, perpetuand cultura spirituala a acestei tari. Cartea isi incepe cursul narativ prin relatarile micului Lobsang, caruia, la aniversarea celor 7 ani, i se citesc previziunile astrologice. Autorul povesteste modul de organizare a familiei, descrie trasaturile fizice generale ale populatiei („cei mai multi tibetani au parul negru si ochii caprui inchis”), precizeaza statutul politic al lui Dalai Lama din momentul inceperii actului narativ, facand referire la reintoarcerea sa in Lhasa dupa anii de exil, despre invazia chineza in Tibet, despre geografia austera a tarii, economie, traditiile si administratia tinutului.

Povesteste despre modul in care sunt tratati copiii, care sunt activitatile care preced o buna educatie, care sunt valorile morale si regulile ce trebuie respectate, despre ritualul nasterii si cel al mortii. Se opreste cu delicatete asupra aspectului ludic, specific copilariei, si descrie cu nostalgie activitati ca trasul cu arcul, saritura cu prajina, calaria, mersul pe catalige, inaltarea zmeelor. Fiind o zona muntoasa, cu temperaturi foarte scazute, lipsa pamantului  influenteaza puternic viata tibetanilor. De aceea parintii testau pruncii la nastere, incercad sa curme o suferinta tarzie, datorata lipsei de rezistenta la aceste conditii vitrege. Din acest motiv, la nastere, copiii erau bagati „in apa inghetata pentru a le testa puterea de a trai”(...) „Daca traia, zeii hotarasera asa. Daca murea, era doar pentru a fi crutat de multa suferinta pe pamant”. De sarbatori, femeile se gateau in maniera specifica: ” femeile tibetane purtau un cadru de lemn pe capul lor, peste care parul se infasura cat mai spectaculos posibil, facandu-l sa arate ca o podoaba. Aceste schelete din lemn erau foarte elaborate, deseori se lacuiau in rosu aprins, se impodobeau cu pietre semipretioase si de incrustau cu jad si coral”. Invitatiile sunt transmise prin mesageri calare, care le poarta in varf de bat, dar care” dau si o versiune orala ce poate fi destul de diferita” fata de cea scrisa. Trebuie spus faptul ca „buddhistii nu ucid animale, asa ca singura carne disponibila este cea de la animalele cazute de pe stanci”, iar camarile sunt pline cu carne. ”Tibetul este un frigider natural, hrana poate fi preparata si pastrata un timp aproape nelimitat”. Ni se specifica faptul ca femeile se ocupa de camine si de copii, bucataria intrand in sarcina barbatilor care sunt priceputi atat in arta ceaiului cu unt, cat si a prepararii tsampei.Imediat dupa ce ne familiarizeaza cu o parte dintre regulile si obiceiurile tarii sale, autorul incepe descrierea parcursului sau spiritual: imediat dupa citirea astrogramei, copilul este obligat sa paraseasca locul natal si sa isi implineasca destinul. Ajunge intr-o lamaserie socotita Templul Medicinei Tibetane. Inainte de a fi primit ca ucenic, este aspru testat si apoi acceptat. Suntem familiarizati cu modul de organizare, cu regulile si obiceiurile din lamaserie. Astfel aflam ca lemnul este un material mai pretios decat aurul, motiv pentru care focul se face cu balegar uscat de iac, ca din pricina faptului ca pamantul se afla intr-un strat atat de subtire, mortii nu sunt ingropati (si nici incinerati!), ci sunt taiati bucati si dati ca mancare vulturilor sacrii, iar maestrii sunt mumificati in pozitie de lotus si poleiti in foite de aur.

Dupa un an, chiar cand Lobsang a implinit 8 ani, calugarii au urmat prezicerile astrologice si i-au deschis al treilea ochi. Astfel, cititorul este introdus mai adans in tainele si traditiile spirituale orientale.

Cel de-al Treilea Ochi este chakra a sasea, situat in frunte, deasupra sprancenelor. Este vorba , de fapt, despre glanda epifiza (o formatiune mica, de marimea unui bob de mazare, care se prezinta sub forma de para, de culoare rosu-maroniu, amplasata in fata creierului mic), centru care, atunci cand este deschis, ii da persoanei respective posibilitatea de a vedea aura care inconjoara corpul uman, dezvoltand  abilitati mentale superioare. Cu alte cuvinte, in functie de culoarea aurei, de continuitatea ei, posesorul unei astfel de capacitati poate identifica atat starea de sanatate, cat si caracterul omului: “uita-te la cel care vine acum, Lobsang, vezi acel manunchi de culori care vibreaza deasupra inimii lui? Aceasta umbra si vibratie indica faptul ca are o boala de plamani”

Ochiului atot-vazator este de fapt glanda epifiza sau pineala. Se numeste astfel pentru ca are forma unui con de pin. Desi stiinta clasica, care studiaza si aprofundeaza corpul uman,  nu poate explica importanta si rolul exact al acestei glande,  traditia veche orientala atribuie chakrelor capacitatea de a obtine si radia imagini in gand, specifice centrilor energetici ai organismului uman – chakrele. Pe acest tip de activitate este specializata ajna-chakra – centrul energetic care este numit al treilea ochi. Punctul din fruntea femeilor indiene sugereaza amintirea ochiului divin.

Potrivit legendelor, cel de-al treilea ochi deschide calea unor capacitati surprinzatoare: hipnoza,  clarviziune, telepatie, telekinezie , capacitatea de a obtine cunostinte din trecut si viitor. Astfel, se zice ca darul vederii spirituale este dat oamenilor de al treilea ochi – ochiul lui Shiva.  Lama –istii tibetani sau  yoghinii care isi deschid ochiul spiritual pot observa evenimente care au loc la distante uriase de timp, in trecut, prezent sau viitor. Traditia orientala vorbeste despre patru trepte in dezvoltarea celui de-al treilea ochi. Treapta inferioara ii permite omului sa observe obiectele si oamenii inconjurati de o aura, care isi schimba forma si culoarea in functie de starea fizica si emotionala a stapanului ei. Pe treapta urmatoare devin adesea vizibile niste forme de gandire deosebit de puternice cu privire la concentrare, sentimente, dorinte.

Urmeaza a treia treapta de dezvoltare a vederii spirituale, care se apropie de perceptia normala. Treapta Maestrului este accesibila pentru foarte putine persoane, devenit adept, adica vederea sa spirituala ii permite sa cunoasca absolut tot ceea ce doreste, indiferent de timp si spatiu. Desigur, acestei glande i se atribuie rolul ochiului care candva a fost la ceafa sau pe frunte. Glanda epifiza este strans legata de functiile sexuale. Magii din antichitate chemau copiii si fecioarele la sedintele lor de previziuni, stiindu-se faptul ca abstinenta sexuala actioneaza aceasta glanda destul de puternica. Oare de aceea inaltii preoti devin abstinenti?

Autorul , pe masura ce harta sa spirituala se contureaza, este supus altor probe, sub supravegherea directa a lui Lama Mingyar Dondup si a marelui Dalai Lama.

Ceea ce m-a impresionat pe mine intr-un mod absolut a fost capitolul “Credinte tibetane” unde autorul compara credintele vestice cu cele estice si spune” Imaginati-va ca un buddhist sau un hindus rasfoieste paginile bibliei o ora sau doua, si apoi incearca sa explice subtilitatile crestinismului. Nici unul dintre autorii care au scris despre lamaism nu a trait ca un calugar intr-o lamaserie, pentru a studia vreme indelungata Cartile Sacre. Aceste carti sunt secrete – secrete deoarece nu sunt disponibile celor care vor o salvare rapida, fara efort si ieftina. Cei care doresc consolarea unui anumit ritual, sub o forma de auto-hipnoza, sunt liberi sa o faca daca socotesc ca le este de folos. dar ei nu au parte de Realitatea Launtrica, ci de o copilareasca auto-inselare.Unora li se poate parea foarte confortabil gandul ca poate savarsi pacat dupa pacat si apoi, cand constiinta apasa prea mult, un dar oferit la templul cel mai apropiat ii va umple pe zei de recunostinta, astfel ca iertarea va fi imediata, va cuprinde tot si, desigur, ii va permite omului sa faptuiasca un nou sir de pacate. Exista Dumnezeu, Fiinta Suprema – ce conteaza ce nume ii dam? Dumnezeu este un fapt. Tibetanii care au studiat adevaratele invataturi ale lui Buddha nu se roaga niciodata pentru mila sau favoruri, ci numai sa poata primi dreptate de la OM. O Fiinta Suprema, ca esenta a justitiei, nu poate arata unuia mila si altuia nu, fiindca astfel s-ar denigra ideea de dreptate. A te ruga pentru mila sau favoruri – fagaduind aur sau esente parfumate daca rugaciunea este ascultata -, inseamna a accepta ca salvarea e data celui mai darnic, ca Dumnezeu e sarac si ca poate fi “cumparat”. Omul poate arata mila Omului, dar o face foarte rar: Fiinta Suprema poate arata numai dreptate”. Acest capitol este plin de afirmatii care starnesc valuri de intrebari in mintea celui care il citeste. Ne descrie cum corpul uman nu este altceva decat un invelis, o gazda materiala a unui spirit menit sa isi indeplineasca menirea pe pamant, legat prin coarda de argint de carcasa sa materiala. Cand corpul moare, coarda se rupe asemenea unui cordon ombilicat si se pregateste de o noua reincarnare, de o noua etapa de dezvoltare spirituala. Vorbeste despre levitatie, calatorii si proiectii astrale, starea de somn, despre sarbatorile sfinte, calendarul tibetan,  profetiile astrale, horoscop, despre reconstituirea vietilor anterioare, chorteniile tibetane, exercitiile de relaxare. Potrivit previziunilor astrale, un capitol este dedicat medicinei homeopate.

Se mentioneaza plante si efectele lor terapeutice, locurile de unde trebuiesc culese, greutatile ce trebuiesc infruntate si sacrificiile umane facute pentru a le putea aduce in lamaserie,  se vorbeste despre existenta triburilor de Yeti care traiesc intr-un peisaj luxuriant, unde cresc copaci care rodesc fructe necunoscute noua. Aceasta lume minunata este separata de Tibet printr-o zona deosebit de rece, cu ghetari si terenuri accidentate. 

Desigur acesta este un sumar. cartea este deosebit de interesanta si scopul meu a fost doar sa va trezesc curiozitatea. Sper ca am si reusit. Deoarece autorul se opreste intr-o prima faza a initierii sale spirituale. Predictiile astrologice ii mana pasii catre China, dar aceasta experienta face obiectul altei carti. Pe care, poate, o voi prezenta altadata.pasionati de subiect, le ofer material de studiu suplimentar. Ce e primit de dar, de dar merge mai departe.

Nikola Tesla - inventatorul nebun sau un "extraterestru" boem?

Multe popoare isi disputa originea unui mare inventator, Nikola Tesla. Colonelul Corso il considera sarb, Jan van Helsing il credea croat, Ucraina si Rusia il vor rus pentru ca tesla- unealta de tamplarie - exista in toate limbile slave. Noi , romanii, zicem ca-i de-al nostru, in vreme ce el , potrivit marturisirilor sale, se considera american de origine sarba. Si, ca sa nu existe nici un dubiu in acest sens, iata ce declara el la Belgrad, in 1 iunie 1892: “I am proud of my Serbian heritage and of my Croatian homeland.” "In me there is something that can be deceiving as well, as it is often with young overjoyed people, but if I am lucky to realize at least some of my ideals, that would be good for the entire humankind. If those my hopes become reality, the sweatiest thought will be that this all was the work of a Serb. Long live Serbdom!" Ca mai apoi sa declare studentilor prezenti in aula Universitatii belgradene, dupa ce se intalnise cu regele Serbiei, Alekxandar Obrenović: “I have as you see and hear remained a Serb even offshore, where I am conducting research. That same should you be and with your knowledge and work raise the glory of Serbdom in the world".

Dar romanii nu s-au multumit cu atat si au scotocit in istoria familiei sale si pana nu au gasit niscaiva origini romanesti nu s-au lasat.  De aceea noi inca sustinem cu inversunare faptul ca Tesla avea totusi sange romanesc, mostenint din genele parintilor sai istro-romani, membri ai comunitatilor romanesti din Croatia. Nikola Tesla (Никола Тесла) s-a nascut in data de 10 iulie 1856, in satul Lika, langa Smiljan, in apropiere de Gospic, in Croatia. La vremea nasterii sale, Croatia se afla sub ocupatia  Impereriul Austro- Ungar, motiv in plus ca banatenii sa spuna ca este banatean! Tatal lui, Milutin, fusese preot, iar mama sa , Gica Mandici, provenea de asemenea dintr-o familie de preoti ortodocsi.  Credinta ca Tesla avea in vene sange romanesc provine din faptul ca familia tatalui sau, in trecut, se numea Draghici, ca mai apoi sa isi schimbe numele dupa un instrument de tamplarie care si astazi se numeste tesla.  Familiile parintilor sai proveneau din partea vestica a Serbiei, de langă Montenegru. Mama si tatal lui au ajuns in  Croatia datorita slujbei tatalui, motiv pentru care el s-a nascut in aceasta tara. Tesla a avut patru fraţi: Milica, Dan, Anghelina si Marita. Si-a inceput studiile in Smiljan, apoi a continuat la Real Gymnasium la Gospic, iar in 1870 a fost admis la Gymnasiul Real Superior din Karlovac (Carlstadt) in Croaţia. In 1875 a fost admis la Institutul Politehnic din Graumltz (Graz) pentru a studia ingineria electrica. In 1878 a urmat cursurile Universitatii din Praga, pe care le-a abandonat din pricina mortii tatalui sau, trebuind sa se angajeze si sa isi intretina familia. A lucrat in Budapesta, apoi la Paris, la Continental Edison Company, ca pana la urma sa emigreze in America.Tesla a murit la 7 ianuarie 1943, in  New York, SUA. El a fost uninventator, fizician, inginer mecanic si inginer electrician și unul dintre promotorii cei mai importanti ai nasterii electricitatti comerciale. Tesla a fost unul dintre cei mai renumiti savanti ai lumii de la sfarsitul secolului 19 si inceputul secolului 20. La nici 30 ani, la insistentele lui Charles Bechelore, asistentul lui T.A. Edison, Tesla a emigrat in SUA. Primit cu indiferenta de Edison in atelierele Companiei sale, Tesla a plecat dezamagit si si-a infiintat propria companie. El a pus bazele curentului alternativ, a dezvoltat sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazate, sistemele de distribuţie a puterii şi motorul pe curent alternativ si puterea electrica. 

Cele mai importante invenţii ale sale sunt: energie electrica wireless, generatorul de curent alternativ, automobile si aparate de zbor,  masini pentru regenerarea stratului de ozon,  aparate pentru controlul vremii si de fertilizare a solului, folosind hidrogenul din aer, generatoare de raza cosmica etc. Prin descoperirile sale, el si-a adus contributia la construirea hidrocenteralei de lângă Cascada Niagara. Cei care au scris despre acest inventator i-au oferit o aura mistica afirmand ca, daca in perioada anilor 1930 inventiile lui Tesla erau publice, dupa moartea sa, in ianuarie 1943, au fost trecute sub tacere de catre  guvernul SUA. Oficial, dupa moartea sa, Nikola Tesla a fost trecut in uitare, dar in realitate inventiile sale au starnit interesul varfurilor Armatei SUA inca din 1945. Cei care sunt preocupati de latura ascunsa a inventiilor sale ii atribuie inventatorului patentul unui navomodel telecomandat, dirijabil prin unde radio de la distanta, care ar putea lansa torpile asupra oricarei flotei inamice. Aceasta masina de zbor, asemanatoare cu un OZN, s-ar putea deplasa în orice direcţie, avand  decolare verticală, folosind un motor alimentat wireless cu energie electrica. Cu alte cuvinte, masinaria poate stationa timp indelungat in aer. Tesla marturisea cu privire la aceasta inventie „In urma cu 20 de ani, credeam ca voi fi primul om care va zbura, ca eram pe punctul de a realiza ceva unic. Munca mea se desfasura in domeniul electricitatii si nu mi-am dat seama ca motoarele cu benzina se dezvoltasera atat de mult incat puteau face un avion fezabil. La vremea aceea, lucram la transmisia fara fire a energiei electrice. Ideea mea era sa construiesc o maşina de zbor propulsata de un motor electric, alimentat cu energie de la statiile de la sol. Inca nu am realizat aceasta, dar sunt sigur ca o voi face la timpul potrivit. Cand am aflat ca am fost anticipat de cercetatori din alte domenii, am inceput sa studiez problema zborului din alte unghiuri. Devenea o problema de mecanica, nu de electricitate. Stiam că exista surse de energie mai bune decat cele de acum, si prin eforturi indelungate, dupa ani de zile, am inteles posibilitatea utilizarii principiilor vascozitatii si aderentei fluidelor in constructia motorului meu.” “Masina de zbor a viitorului – maşina mea de zbor – va fi mai grea decat aerul, dar nu va fi un avion. Nu va avea aripi si nici propulsoare. Va fi solida si stabila. Vazuta la sol, nici nu iti dai seama ca e un aparat de zbor. Totusi, va putea zbura in orice directie in perfecta siguranta, la viteze mult mai mari decat cele atinse pana acum, in ciuda curentilor de aer verticali si a golurilor de aer. Va putea urca si in astfel de curenti daca e nevoie, stationa in aer perioade mari de timp, chiar si la viteze foarte mari ale vantului. Puterea sa de zbor nu va depinde de aripi, ca la pasari, ci de actiuni mecanice pozitive”.

Tesla vedea intr-un mod particular viitorul, demn de romanele lui Jules Verne, unele dintre previziunile sale ramanand neimplinite pana in acest moment. “Prevad o dezvoltare a masinilor de zbor care sa o depaseasca pe cea a automobilului. Ma astept la o contributie importanta a domnului Ford la realizarea acestui progres. Problema locurilor de parcare si a drumurilor aglomerate va fi rezolvata. Turnuri de parcare se vor inalta in marile orase, iar soselele se vor inmulti doar atat cat este nevoie. In final, soselele vor deveni inutile pentru ca civilizatia va abandona rotile pentru aripi”. Din pacate, inca avioanele aterizeaza si decoleaza de pe aeroport si prea putine de pe platformele private din spatele casei.  De asemenea, tot lui i se atribuie proiectul unei rachete dirijate. Dar cea mai importanta inventie a lui este considerata deja celebra “Raza a Mortii”, despre care se credea ca ar putea distruge intr-o clipa orase si armate intregi. Tesla insusi ar fi marturisit in legatura cu acest subiect: “Aparatul meu imi permite sa trimit spre un punct foarte indepartat energii de trilioane de ori mai mari decat este posibil cu raze de orice alt fel. Astfel, mii de cai putere pot fi transmisi printr-un fascicul mai subtire decat firul de par si nimic poate rezista.” Tesla a pus bazele primului accelerator de particule din lume, bazandu-se pe principiul fulgerului globular. Inventatorul era un vizionar nu numai in domeniul tehnic, ci si in cel social. Inca din perioada in care femeia era un accesoriu la bratul barbatului si se limita la intretinerea caminului conjugal, Tesla ii schimba menirea viitoare: “Implicarea femeii in noi domenii de actiune, uzurparea graduala de catre ele a conducerii barbatilor, va disipa sensibilitatea feminina, va reduce instinctul matern, astfel ca maternitatea si casatoria vor parea neplăcute şi civilizatia umana se va apropia tot mai mult de civilizatia perfecta a stupului de albine. Urmează o nouă ordine a sexului – conducerea de catre femei. Veţi comunica instantaneu, printr-un simplu echipament de buzunar. Avioanele vor zbura fara piloti, ghidate de la sol prin unde radio. O cantitate uriasa de energie va fi transmisa fara fire. Cutremurele vor deveni din ce in ce mai frecvente. Zonele temperate vor deveni foarte reci sau toride. Si cele mai multe dintre acestea sunt foarte aproape sa se produca”. Din pacate, daca am avea cum, nu l-am putea contrazice. Lucrurile au evoluat intocmai in aceasta directie. E drept ca, pe harta mintii sale, Romania se afla in con de umbra, de aceea toate aceste schimbari ajung la noi ca ultimul vagon garat la peron, adica in viteza melcului obosit. Minte complexa, Tesla nu s-a rezumat doar la tehnica si implicatiile sale la nivel social. Mintea sa isi disputa locul in lume, isi punea intrebari de natura filozofica: “Ce este viata?” si nu intarzia sa si raspunda “Ştiinţa modernă declară: Soarele este trecutul, Pământul prezentul, iar luna viitorul. Dintr-o masă în flăcări ne-am născut, şi într-o masă îngheţată o să ne transformăm. Legea naturii este nemiloasă, şi suntem în mod irezistibil atraşi de destinul nostru. Lordul Kelvin ne dă o şansă redusă de viaţă: circa 6 milioane de ani, după care lumina Soarelui se va stinge, iar Pământul nostru va deveni un deşert de gheaţă, căzând în noaptea eternă. Totuşi, va rămâne o strălucitoare scânteie de viaţă, existând şansa să reaprindă viaţa pe o stea îndepărtată. Această posibilitate există într-adevăr”. Pe lângă descoperirile sale despre electromagnetism si inginerie, Tesla este considerat un pionier in domeniile: calculatoare, robotica, fizica nucleara si teoretica, balistica.

Revenind la inventatorul Nikola Tesla, multe dintre inventiile sale inca se folosesc in zilele noastre: radioul, curentul alternativ, becul fara filament, lampa fluorescenta, principiile teoretice de functionare ale radarului, retele de curent alternativ monofazic sau treifazic, sisteme de propulsie prin medii electromagnetice, generatorul si motorul cu mai multe faze, tehnologia de transmisie fără fir (wireless) si telecomanda, circuitul de inalt voltaj “Tesla Coil”, motorul de inductie, razele X, submarinul electric, principiul de functionare ale motoarelor reactive, teoria dinamicâ a gravitatiei, campul de propulsie anti-electromagnetic, undele gravitationale, bobina Tesla, generatorul de cutremure, energia libera, raza mortii, electroterapia, principiul de decolare a avioanelor dintr-un punct fix, placile de energie violeta sau pozitiva, bobina bifilara, conceptul vehiculelor electrice, barca cu radiocomanda, pompa de apa. Deoarece el a revolutionat ingineria electrica moderna, iar multe dintre descoperirile si afirmatiile sale erau aparent neverosimile, Tesla a fost considerat un inventator nebun. Cert este ca si astazi, renumele sau rivalizeaza cu activitatea  oricarui inventator sau om de stiinta al vremii, inclusiv cu a lui Thomas Edison.Tesla a fost un inventator de exceptie, care nu a avut o viata personala, nu a fost casatorit niciodata, nu a avut urmasi, gasindu-si multumirea numai in munca de cercetare. El nu a avut niciodata propriul sau camin, locuind toată viata intr-o camera de hotel. Unii istorici sunt de parere ca, atunci cand japonezii au atacat Pearl Harbor, Roosevelt stia exact data, ora si locul unde America urma sa fie atacata. Nikola Tesla se afla in Pearl Harbor impreuna cu un alt om de stiinta, Al Bielek, si lucrau impreuna la "proiectul Philadelphia" care studia energia magnetica, motiv pentru care ei au fost evacuati chiar inainte de atac. Valoarea lor era prea mare pentru si fi lasati acolo in timpul atacului. Tot sursele istorice consemneaza faptul ca Tesla ar fi lucrat la o masina care ar fi permis omului teleportarea. Cine poate sti cat si ce este adevarat din tot ce se spune despre mintea unui om exceptional si inventiile sale inca bine pastrate sub tacerea statului american? Un lucru este cert: faimoasa masina electrica, previzionata de inventator, care ii si poarta de altfel numele, poate parcurge 500 de km dupa incarcarea cu curent si va fi, in mod clar, masina viitorului imediat.

Oare de unde stia Tesla cum avea sa se schimbe viitorul? Era pur si simplu vizionar? Un geniu nebun? Poate un "extraterestru"... o minte fantastica incorsetata intr-un corp peren.

Nichita Stanescu - "leoaica tanara, iubirea"

Uneori ma apuca un dor de poezie si atunci iau volumele la framantat. Pagina cu pagina, cuvant cu cuvant. Poate este o nevoie a subconstientului de a se agata de frumos intr-o lume al carui tors nu-l mai suporti in impletirea secundelor in minute, a minutelor in ore si-al orelor in zile.

Uitasem cat de frumoase sunt poeziile lui Nichita Stanescu. Mi-am amintit atunci de nobletea unui om pe care l-am vazut o singura data in viata si de-a carui lumina m-am bucurat in tacere. Cine-si imagina atunci ca, un an mai tarziu, avea sa moara?!?  „S-a născut la Ploieşti, la 31 martie 1933, dintr-un ţăran român venit la oraş şi dintr-o rusoaică stabilită la Ploieşti cu prilejul mutării sediului rafinăriilor de petrol de la Constanţa.  A rămas repetent în clasa întâi primară fiindu-i deosebit de greu să-şi imagineze că vorba vorbită şi cuvântul cuvântat există şi că ar putea fi scrise. Mai târziu, după diferite eforturi fizice provenite din plăcerea sportului, s-a mirat brusc remarcând că are un trup şi din această pricină, părăsind calea dreaptă a ştiinţei, s-a apucat cu râvnă, în fine, alfabetizat fiind, să scrie versuri, sau mai degrabă un fel de versuri, sau mai degrabă un fel de texte cu un caracter subiectiv.  A citit Bacovia şi s-a uluit de viziunea lui totală şi a descoperit parodiile lui Topârceanu de la care a luat o lecţie vie de diferite forme prozodice amare învelite în ciocolata umorului.(...) Mirat şi uluit de ideea că există timp, vede în orice ceas, în orice orologiu, în orice clepsidră, forma unui posibil sicriu. (...) Citeşte de nenumărate ori, mereu şi mereu, aceleaşi cărţi: cum ar fi, bunăoară, poemul «Ghilgameş», «Cartea lui Iov», «Odiseea» şi unele piese ale tânărului scriitor Shakespeare. (...) Acum, la această dată, are 44 de ani şi a traversat din creier pe hârtie încă un metru cub de cuvinte scrise, din care poate se vor alege câteva poezii bune. Acum, în acest moment, stă şi se uită prelung la o veche drahmă de Istria şi se gândeşte că prea mare lucru nu este de spus despre sine însuşi şi că sinea altora, dacă nu cumva sinea generală a speciei umane, este cu mult mai aptă de contemplaţie, deşi însăşi contemplaţia, şi ea, are natura unei misterioase oglinde“ - Nichita Stănescu, 1 noiembrie 1977. Inca din liceu era o mica vedeta in devenire, datorita versurilor in argou pe care le compunea cu o usurinta ce-i uimea pe cei din jur, dar si datorita caricaturilor pe care le desena cu siguranta unui maestru, spre deliciul si amuzamentul colegilor sai. De-atunci Nichita a simtit gustul succesului si a avut grija sa nu se sature niciodata. Intre 1952 - 1957 a urmat cursurile Facutatii de Filologie a Universitatii din Bucuresti. A fost casatorit de trei ori: cu Magdalena Petrescu, Doina Ciurea si Tudorica Tarata (Dora). Dar a avut patru relatii amoroase de durata, dintre care, cea mai patimasa, dar si cea mai naravasa, a fost cu Gabriela Melinescu, singura femeie pe care a iubit-o si cu care nu a fost casatorit.

Prima data s-a casatorit la 19 ani cu Magdalena Petrescu, sora celui mai bun prieten al sau, de care s-a despartit un an mai tarziu. Dupa divort, Magdalena a emigrat in Australia, dar amintirea lui Nichita a ramas pitita in sufletul ei, motiv pentru care, dupa moartea poetului, s-a intors in tara special sa rascumpere pianul familiei Stanescu, confiscat dupa nationalizare, si sa-l doneze muzeului "Nichita Stanescu" din Ploiesti. In perioada primei sale casatorii, a debutat in revistele "Tribuna" si "Gazeta literara". In 1960, a debutat cu volumul "Sensul iubirii", iar doi ani mai tarziu s-a casatorit cu Doina Ciurea. In timpul studentiei era obsedat de Nicolae Labis, se simtea inferior ca potential creator, transformandu-l intr-un veritabil rival, atat la nivel literar, cat si in plan sentimental. Labis era indragostit de Doina Ciurea si, inainte de a se casatori cu Nichita, aceasta fusese iubita lui.  "Cand am cunoscut-o eu pe Doina, era o adolescenta de-abia dezghicata din copilarie, dar tipul urnban, emancipat si distins, cocheta si eleganta. Bruneta aramie, parul cret de la natura si nevopsit. Ochii mari, poate prea proemineti, cu gene lungi si curbate in sus, sprancene stufoase. Buzele usor congestionate, ca la adolescentele cu hormonii ravasiti. Banuiam si sanii la fel, sub bluza apretata.(...) Ii spun "vrajitoarea neagra" si nu se supara. Cu Labis a inceput sa cocheteze tot mai staruitor, dar el nu se prindea. fata vea o oarecare experienta, printre altele zabovea cam mult in cabinetul directorului Iosif. (...) Pana la urma s-a intamplat caci Labis avea uneori nevoie de un refugiu de protectie si de afectiune", aminteste Marin Ionita primele faze ale relatiei Doinei cu Labis. Nichita a sustinut intotdeauna ca volumul "O viziune a sentimentelor", publicat in 1964, a fost inspirat de relatia sa cu Doina. Inca de atunci, viata sa se afla sub lumina refelctoarelor: manca, bea, petrecea, iubea intens, crea la scena deschisa. Pentru Nichita, viata era un veritabil spectacol. Si se distra. Cei doi s-au casatorit in 1962, cu doar doi ani inainte ca viata sa i-o scoata in cale pe Gabriela Melinescu. La 31 de ani, Nichita publicase deja al doilea volum de versuri. Printre poemele de referinta se numara si "Leoaica tanara, iubirea", una dintre cele mai cunoscute poezii ale sale.

Sa fi anticipat el intalnirea cu Gabriela Melinescu? Nichita s-a indragostit nebuneste de femeia cu care avea sa petreaca zece ani, perioada in care a ramas casatorit cu Doina Ciurea. Nascuta in zodia leului, poetul a perceput-o ca pe o veritabila felina, salbatica, majestuoasa, frumoasa si desteapta. Dar aceasta avea sa se indragosteasca de un renumit editor suedez, Rene Coeckelberghs, cu care s-a si casatorit de altfel si a plecat definitiv in Suedia. Relatia lor a fost una complicata, pentru ca Nichita era el insusi un om complicat. Se-ntampla sa o incuie in casa pret de cateva minute cat sa mearga sa isi ia un pachet de tigari si sa zaboveasca impreuna cu un prieten cate 2-3 zile la un pahar de tarie asezonat cu poezie. Uita de Gabriela care, disperata si incuiata, suna lacatusul cerandu-i sa vina sa sparga usa, ca s-a blocat yala. Invatase omul lectia deja, nu mai punea intrebari. Nichita uita si de sine cand era vorba de poezie. Ea, il iubea, deci il ierta de fiecare data. Pana cand , intr-o zi, a vazut ca se poate si altfel.

Ea avea sa declare, dupa moartea poetului, intr-un interviu: " De obicei, despatirile sunt pline de resentimente. Nichita s-a suparat pe mine cand a auzit ca ma voi casatori si ca voi parasi tara. A fost foarte afectat. Dar Rene i-a publicat apoi, in Suedia, o carte prefatata de seful Academiei suedeze, Arthur Lundkvist, care il aprecia enorm pe Nichita si voia sa i se dea Premiul Nobel. L-am invitat pe Nichita in Suedia, la lansarea primei lui carti, apoi la cea de-a doua si la cea de-a treia. Dar el a devenit dintr-o data foarte mandru si nu a venit la Stockholm niciodata. Si rau a facut ca nu avenit. Avea Nichita niste gelozii absurde, cu toate ca el era casatorit cu Dora si erau foarte bine" In jurnalul ei personal, comenta relatia avuta cu Nichita: " Doi creatori nu prea pot convietui. E foarte greu de trait cu un om care era un panteon intreg de persoane".

Pe Dora, studenta la franceza, a cunoscut-o din intamplare. Florin Iaru si Traian T. Cosovei, viitoarele staruri literare ale generatiei '80 si colegi de facultate cu Dora, au dus-o , in vizita, la Nichita. Iar Nichita s-a indragopstit pe loc si iremediabil de tanara fata careia i-ar fi zis: "Tu nu mai pleci de-aici". Ea avea 22 de ani, el 45. La scurt timp, Dora s-a mutat la el si au ramas impreuna pana in 1983, cand Nichita s-a stins din viata. Doar apropiatii au stiut ca Nichita a fost tatal legal al unei fete pe care a adoptat-o si ca Mirela era sora Dorei. Cei doi s-au casatorit in 1982, deoarece poetul urma sa primeasca Premiul pentru literatura "Cununa de aur" in Iugoslavia, iar ea, avand alt nume, nu putea sa il insoteasca. Nichita nu divortase de Doina Ciurea pana atunci. Intr-un interviu acordat in exclusivitate Iuliei Arsintescu, Dora Stanescu povesteste in stilul ei personal acest episod:

I.A.: Cati ani aveati cand v-ati intalnit?
D.S.: Eu aveam 22, Nichita 45. Pe urma am implinit 23 si el 46 - in momentul in care am hotarat sa ramanem impreuna eram exact "jumatatea" lui. Singura data cand se putea, pe urma nu s-ar mai fi potrivit. Suna a predestinare.
I.A.: Cum v-ati cunoscut?
D.S.: E o poveste care implica si generatia optzecista - pe Cosovei, Iaru, Stratan... Eram colegi, ei erau vedetele facultatii. Inca nu se lansarera, de-abia incepeau sa publice prin cate o revista, dar se intalneau cu entuziasm si-si citeau unii altora poeziile, faceau planuri. Traian T. Cosovei, singurul dintre toti care il cunoscuse pe Nichita, se necajea ca pierdea mereu in fata mea la badminton - eram campioana universitara! Asa ca, intr-o zi, ca sa-si ia revansasi sa-mi arate ca are si el atuurile lui, m-a invitat sa merg la Nichita. Ne-am dus mai multi: noi doi, Iaru, Stratan...dar probabil ca Nichita uitase de intalnirea cu Traian si in nici un caz nu se astepta la cinci oaspeti. A aparut in usa destul de incurcat, mi s-a parut ca il deranjam si fata bine-crescuta din mine s-a simtit tare stanjenita, adica, uite, deranjam omul... "Intrati odata!", ne-a zis. Au inceput sa-si citeasca poemele... A durat o dupa-amiaza intreaga.
I.A.: Tu scriai poezii?
D.S.: Nu, culmea! Cand au terminat toti, Nichita mi-a zis" Hai, citeste si tu". "Eu nu scriu", i-am zis. "Atunci de ce ai venit?" s-a rastit el, speriindu-ma si mai tare. In ziua aceea n-a vrut sa ma creada, nu intelegea de ce ar veni cineva la el daca nu scrie poezii. Cand sa plecam, Nichita a zis "M-ati obosit si acum ma lasati singur? Plecati pe rand, din sfert in sfert de ora. Si ea- adica eu- pleaca ultima". Au plecat pe rand si, dupa ce a trecut si ultimul sfert de ora, cand sa ies, Nichita s-a apucat sa imi dicteze un poem:
"Ma uitam absent la nu stiu ce
Desigur in spatele meu ningea
O fuga de iepuri lasase urme pe camp
Fara de arme fiind, Doamne,
cum am putut sa starnesc atata groaza!"
M-a ingrozit si pe mine, pentru ca mi-a dictat urland.
I.A.: Era violent?
D.S.: In nici un caz, se rasfata! Dar eu nu stiam inca... Am mai stat, mai venise niste lume si la un moment dat, s-a intors iaru, care a zis ca si-a uitat poemele si pe Dora. Multa vreme Nichita i-a purtat un fel de pica lui Florin pentru ca s-a intors sa ma ia de langa el. Cand am plecat, mi-a spus"sa stii ca tu o sa fii nevasta mea!"
I.A.: Nu te intimida faptul ca-ti spunea asta un poet din programa scolara?
D.S.: In liceu, poezia moderna era considerata abstracta si greu de inteles, nu ne prea bateam capul cu ea. M-am apropiat de opera lui Nichita abia dupa ce am inceput sa traiesc zilnic in preajma lui. Cand l-am cunoscut mai bine i-am si spus:"Stii ce parere aveam eu despre tine? Ca esti un poet de neinteles si morocanos." Morocanos cred ca mi se parea dupa poza din manual. Ceea ce nu -i adevarat deloc, era un om vesel si de-o deschidere imensa.
I.A.: Si a doua intalnire? Cum v-ati apropiat?
D.S.: A doua intalnire a fost si mai frumoasa. In ziua cand fuseseram cu totii la el, ne povestise ca trebuia sa plece la Cluj, la un colocviu al poetilor. Totusi, cand ne-am despartit, ma facuse sa ii promit ca trec peste doua zile, dimineata, sa il vizitez. Asa ca peste doua zile, constiincioasa, sunam la el la usa, convinsa ca e la Cluj. Daca n-as fi fosr sigura ca e plecat, cred ca nu m-as fi dus, dar asa aveam ocazia sa imi impac constiinta si sa scap si de intalnire. Ma cam speriase. Am sunat linistita si ma pregateam sa plec convinsa ca nu-i acasa. Cand colo, vad ca se deschide usa! M-a invitat inauntru si m-a asezat la masa rotunda unde stateau de obicei prietenii. Ma simteam foarte stanjenita si foarte crispata. Eram prima oara singuri. Nu stiam ce sa fac, cum sa ma port. Pe masa era o farfurie cu fursecuri. Nichita fuma si se plimba prin camera, iesea pe balcon, se intorcea, iar iesea, si nu scotea o vorba. Era absolut neobisnuit, data trecuta vorbise tot timpul! Din cand in cand, intre doua tigari, spunea doar "mai ia un fursec", iar eu ziceam "multumesc". A trecut asa vreo ora. La un moment dat a trebuit sa rupa tacerea, tensiunea ajunsese de nesuportat. "Stii ce mi s-a intamplat?" a zis. "Am ajuns aseara la Cluj si mi-am adus aminte ca azi trebuie sa ma intalnesc cu tine. Asa ca m-am suit in tren si m-am intors in Bucuresti". Sosise in zori si cumparase fursecurile de langa gara... Pe urma mi-a spus un lucru incredibil, ca-n romante, pe care n-as fi crezut niciodata ca-l poate rosti un poet de talia lui: " Cand m-am gandit zilele astea la tine, parca mi s-a rasucit un cutit in inima." Poti sa crezi ca Nichita a fost in stare sa produca o asemea fraza?! Era foarte sincer si emotionat ca un licean, nu-i pasa cum suna. In momentul acela m-a dat gata. Atunci m-am indragostit de el! Si nu cred ca premeditase nimic!

I.A.: Crezi in dragoste la prima vedere?
D.S.: Pai cum sa nu cred, daca mi s-a intamplat?
I.A.: Pana atunci credeai?
D.S.: Da, dar ... asa...teoretic.
I.A.: Si pe urma?
D.S.: A durat un an pana sa ne apropiem. Am inceput sa ne vedem zilnic. Ma lua cu el peste tot. Mi-amintesc ca am chiulit odata de la armata - studentele faceau armata o zi pe saptamana, pe vremea aceea- si am venit in uniforma. Ne-am dus impreuna la Casa Scriitorilor si Nichita era foarte mandru ca a venit cu un soldatel "care-l apara", inventa tot felul de povesti. Mereu construia povesti, de la orice fleac. Multi prieteni mi-au spus pe urma ca ma stiu de cand a aparut Nichita cu un soldat... Peste inca doi ani ne-am casatorit.
I.A.: Cum atara viata voastra de familie?
D.S.: La Nichita venea mereu lume, traiam intr-o casa deschisa. Veneau prieteni vechi, dar si oameni pe care nu-i vazuse niciodata. Poetii tineri veneau pentru un fel de binecuvantare, iar el considera ca nu trebuie sa respinga pe nimeni. Spunea tot timpul: "De unde sa stiu ca nu bate la usa Eminescu? Daca ii spun ca a scris un poem prost - i se poate intampla oricui - si el renunta sa scrie!?" Erau mereu 5-6 oameni in jurul mesei noastre, toata ziua, si se schimbau mereu. Beam cafeaua de dimineata cu lume in jur, mancam cu lume in jur, treburile le faceam cu lume in jur, dicta poeme si citea poeme cu toata lumea de fata... Uneori ramanea cate cineva chiar si peste noapte. Nu era usor, dar la un moment dat te obisnuiesti. Ne lega un sentiment enorm si am facut foarte repede echipa.
I.A.: Nichita cand mai apuca sa scrie?
D.S.: In perioada aceea, Nichita isi dicta poemele. Explica de ce in Antimetafizica. El spunea ca un poem e o stare de spirit. Asa ca prefera sa dicteze si, de cele mai multe ori, nu revene si nu modifica nimic. In general mi-a dictat mie, oricand, ziua si noaptea. Facea abstractie ca era lume in jur, lucrul lui continua in minte fara intrerupere, in mod firesc. Pe urma, cand se adunau mai multe poeme, trebuia sa i le recitesc de doua, de trei ori... Le asculta, se bucura enorm, ca un copil, il uimeau! Se lauda: "Sunt geniale, sunt nemaipomenite!" A doua zi le citea prietenilor - era modul lui de lucru. Zicea cui se intampla sa fie prin casa "hai sa va citesc ultimile douazeci de poeme geniale pe care le-am compus" si le asculta cum sunau iar si iar. Le asculta si le selecta. Eu le citeam, el inchidea putin un ochi si asculta. Pana la urma, din cele douazeci de poeme geniale de la inceput ramaneau doua, trei, patru... Pe celelalte fie le rupea, fie le inchidea intr-un sertar.
I.A.: Ai incercat vreodata sa le salvezi?

D.S: Nu. Daca le rupea, insemna ca trebuiau rupte. De fapt, nu s-a pierdut nimic. Ce era valoros – ca stare de spirit, ca teama-revenea in alt poem, alta data. Cei mai uimiti de felul asta de lucru erau oamenii care nu-l cunosteau. Unii oaspeti erau foarte intimidati, taceau si priveau fara sa scoata o vorba. Nichita incepea atunci sa se manifeste exuberant, sa faca un adevarat spectacol – ca sa-i destinda sau ca sa poata el suporta tensiunea lor, sa poata duce tot greul acelor oameni. Se desfasura aproape cabotin si in acelasi timp era foarte atent cu fiecare in parte, nu spunea despre nimeni, niciodata, ca e un anonim, un oarecare, un fraier, un prost. Se gandea cu mare tandrete la toti. Si, la un anumit monet dat, Nichita i se adresa omului din fata lui intr-un fel care-i ajungea drept la inima. Il facea sa se simta unic intuindu-i sufletul, intelepciunea inimii, adevarul. Avea o putere fascinanta de a rezona cu ceilalti, am vazut zeci de ori intamplandu-se acest lucru. Sau le spunea:”Batrane, iti dedic un poem. Am sa-l spun in aer, sa nu-l scrii, aceste cuvinte or sa se risipeasca in aer si poemul o sa ramana numai al tau.”

I.A.: A fost o perioada, dupa moartea lui, in care o gramada de lume se lauda cu faptul ca fusese “cel mai bun prieten al lui Nichita”. Care era, de fapt, adevarul?

D.S.: A fost o batalie lunga si prosteasca. Oamenii nu-si dadeau seama ca fiecare avea un Nichita al lui. Te marca. Il vedeai o singura data si ramaneai cu “amprenta Nichita”. Cred ca pana si faptul ca primea pe toata lumea era coplesitor. Prietenii chiar in certau, dar asa exista el.

I.A.: De ce avea nevoie de atata lume in jur?

D.S.: Mai degraba ceilalti aveau nevoie de el, iar el avea nevoie sa daruiasca, sa ofere. Orice: pe sine, poezie, incurajari. Nichita a optat foarte clar pentru viata pe care a trait-o si nu s-a multumit cu jumatati de masura, cum ni se intampla noua, oamenilor obisnuiti. El a optat total pentru poezie, neglijandu-si viata de familie, disciplina zilnica, sanatatea. Dar a fost o alegere constienta si asumata. Nu si-a construit un personaj, era un personaj. Si atrait risipind din fiinta lui. Nu putea altfel.

I.A.: Crezi ca, de acolo de unde e acum, Nichita vegheaza asupra ta?

D.S.: Tot timpul. In fiecare zi, de cand ma trezesc si pana seara, orice as face, mi vine mereu in minte ceva legat de el – ceva ce mi-a spus sau versuri – si intotdeauna cand am fost intr-un impas s-a intamplat ceva, legat tot de el, care m-a scos la liman. Au fost perioade cand nu aveam chef de nimic si deodata se intampla ca trebuia sa ma ocupt de el – de opera lui, de exemplu – si ma trezeam la viata. Ma readuce mereu la start, asta-i foarte clar! Sunt un om cu capul pe umeri si lucid, nu ma bantuie duhuri sau mai stiu eu ce, dar simt mana lui protectoare asupra mea. Un fel de continuitate a spiritului care m-a format, probabil. Practic, ma vegheaza dinauntru, nu din cer…

I.A.: Ti-a dedicat o multime de poezii, te pomenea mereu…

D.S.: Pe cele mai multe le-am oprit eu de la publicare… Sunt timida, mi-e greu sa ma cred buricul pamantului… Erau poezii de dragoste. Le-am strans. Le-am pastrat pe toate. Mi le dedica zilnic la fel cum tot zilnic ma numea altfel...Poateo sa le public intr-un volum special...Mai bine acum, decat cand o sa am 80 de ani, nu?...”

Intr-un alt interviu tot Dora marturisea: “Cu siguranta, exista foarte multe poezii inca nepublicate si asta pentru ca Nichita avea obiceiul sa daruiasca poeme zilnic. Banuiesc ca sunt sute de poeme prin tara, iar manuscrise inedite vor tot aparea de acum inainte. El spunea ca a dedica un poem e ca si cum ai darui o floare.” “Eu, personal, am poeme dedicate mie, dicate de Nichita, care au ramas intr-un dosar in arhiva mea personala si care vor intra cel mai probabil in arhivele Academiei sau ale Muzeului Literaturii Romane. Nu am numarat textele, doar le-am inventariat si le-am inchis bine alaturi de taieturi din ziare ale lui Nichita, pe marginea carora facea notatii”, a marturisit, in exclusivitate pentru EVZ, Dora Stanescu. Pentru ca fiecare carte semnata de poet era o constructie in sine, cu o structura profund personala, ele nu vor aparea intr-un volum separat, ci in editii critice. Primele poeme inedite din colectia Dorei, necunoscute si acum publicului larg, au aparut in albumul memorial sin 1984. “Nichita gasea oricui cate ceva ca sa-l incurajeze. Nu stiu cum il percepeau ei pe el. Nichita era colectionar, avea diverse lucruri pe care le strangea, inclusiv monede. Dar, pentru ca era atat de generos, daca cineva spunea ca-i place ceva, ii daruia acel lucru. Fiecare intalnire cu el era speciala. De asta multi spun ca l-au cunoscut pe Nichita. Fiecare pare a avea un Nichita al lui, - de colectie-, spune sotia poetului. Inainte de anul 1975, cand s-a mutat in apartamentul din Piata Amzei, Nichita nu a avut o locuinta stabila. Dar, imediat ce s-a mutat acolo, intregul bloc avea sa stie ca nu oricine avea sa le fie vecin. “Hic sunt leones”, in traducere “aici sunt leii”, scria mare pe panza care flutura impetuos balconul sau. Aceasta era celebra sintagma folosita de romani pe harti pentru a marca locul unde incepeau teritoriile necunoscute si periculoase. Nichita s-a amuzat, vecinii s-au enervat si cu greu a capitulat, dand jos panza ofensatoare. Calatorul curios poate descoperi astazi placa maronie care il avertizeaza” “Intr-un apartament din acest bloc a locuit si creat in ultimii ani de viata poetul Nichita Stanescu”. Incet, geniul lui a ajuns si la sufletul vecinilor, dar a vibrat in sufletul generatiilor de tineri, sclavi ai cuvantului, dar care aveau nevoie de recunoasterea maestrului. Se zice ca un vecin i-ar fi reprosat poetului: “Stii, din cauza ta m-a lasat nevasta.” femeia, neglijata, il lasase pentru altul care ii recitase deja celebra poezie:

“Daca ti-as saruta talpa piciorului

Nu-i asa ca ai schiopata putin de frica sa nu-mi strivesti sarutul?”

In curtea blocului isi ridica ramurile catre cer un plop mare care-si intindea crengile catre balconul lui. Nichita se pierdea in meditatie privindu-l si l-a botezat simplu Gica.” Gica este un copac gelos. M-a pus dracu de l-am scarpinat pe scoarta intr-o seara si nu mai scap de el defel. Venise la mine intr-o zi o distinsa doamna. Din pricina Principialitatii lui Gica, nici mana nu am apucat sa i-o sarut. Gica e un copac gelos. Excesul de grija pe care il are pentru mine, curiozitatea lui de pom care se uita mirat, ca sunt om, nu ma lasa in libertatea mea. N-avui treaba! Cine m-a pus sa-l scarpin pe scoarta, cand singuratic am venit acasa?” scria poetul despre copacul-prieten. Dupa moartea sa, primaria l-a culcat la pamant, murise si copacul, o daca cu poetul. Se uscase din rarunchii si nu mai voia sa-si schimbe frunzele. In data de 13 decembrie 1983, poetul a trecut in nefiinta n urma unui stop cardiorespirator si a unei crize de cirozala Spitalul Fundeni din Bucuresti. A fost inmormantat in Cimitirul Belu din capitala. Nichita avea propria sa viziune asupra mortii: o trata cu ironie, cu curiozitate, cu curtoazie. El ii marturisea poetului de breasla Aurelian Titu Dumitrescu: “Bre, batrane, cand o sa mor, o sa fiu curios sa vad ce simt si vreau sa spun asta!”, iar Dumitrescu comenta: “In doi ani, cat aproape am locuit in casa aia (…) cred ca a spus-o de o mie de ori. Si, printre dantelele haziase pe care le-a rostit pana sa se aseze pe patul ultimei crize, cu privirea lui plina de anectote, nespuse si tandre, care te apropiau intotdeauna intr-o candoare cu fineturi distilate, de rafinariile mari ale creierului sau, glumind aproape, s-a ridicat in sezut si, ca si cand ar fi spus un vers sau poanta la ceva ce se intampla langa el, a zis: “Verde rece!”, a sfarsit energia, viata si amurit (…) A fost o lectie a curiozitatii in fata mortii, curiozitate mai mare decat frica de moarte, si a dorintei de a transmite ceea ce simte, fara disperarea ca intra in moarte nepregatit: el chiar atunci scria! Nici macar nu si-a tras sufletul, nu si-a facut freza, inainte de a muri cu o pieptanatura potrivita”. Dupa moartea lui Nichita, Dora si-a trait discret durerea, dincolo de curiozitatea si tristetea lumii. Dupa ce s-a mutat la Paris si s-a recasatorit cu un mare sculptor,Florin Codre. Dora l-a iubit enorm pe Nichita si a incercat sa il protejeze de toata lumea, chiar si de el insusi, impotriva vointei lui. Poetul se refugia tot timpul la o carciuma langa Palatul Elisabeta, acolo unde canta Johnny Raducanu, prietenul lui de suflet. Dora i-a convins pe prietenii lor su-au alcatuit un fel de conjuratie antialcool, oficializata printr-un act semnat de toti in par, angajandu-se sa lupte alaturi de ea impotriva acestui vicuin fata caruia Nichita capitulase demult. 

Nichita avea ciroza in acea perioada, iar Dora isi perchezitiona oaspetii care, fiecare, venea cu cate o sticla de vodka. Nichita ascundea sticlute in cutia televizorului, in pendula, pitindu-le de ochiul vigilent al Dorei.

Dupa moartea lui in 1983, au fost publicate cateva volume precum: “Respirari”, “Amnitiri din prezent”, “Antimetafizica”, “Fiziologia poeziei” unde au fost adunate gandurile si confesiunile lui despre creatie, viata si prieteni. Au fost publicate scrisorile imaginare despre dragoste pentru toate fiintele pe care le pretuia si pagini de jurnal. Intr-una dintre ele, poetul si-a amintit o dimineata de iarna, in ajun de Craciun, “ca un om care n-a ras niciodata”, a pornit sa caute sub brad “ca si cum ar fi mers in intampinarea marii”, intrebandu-se ce dorinta nebuna ii determina pe oameni sa aduca bradul in casa si sa ii impodobeasca cetina cu beteala, nuci si portocale. Nichita si-a raspuns in modul sau unic si irepetabil: “An de an strangem obiecte pentru pomul care trebuie impodobit. Ne prefacem ca nu stim nimic despre el: cum a fost izbit, cum s-a opus, cum a coborat de la munte un om, cu lesul tanar, vegetal, pe umar. Vreau sa-i vad bine chipul bradului, de aceea inainte de a-l impodobi, il las singur pentru ca este prea viu pentru a purta atatea podoabe (…). Stam in jurul bradului pe care nu-l simtim cum nespus de incet moare, viata lui se scurge in lucruri si in noi, este o moarte simbolica, lasand verdele viu ca sa ne bucuram noi mai departe”. “Prin miros se cunoaste sufletul pomului , doi brazi cu acelasi miros nu exista, pomul meu de iarna este unic ca si viata pe care isi va lasa-o in lucruri. Nu cred ca pot intalni altul in padure, el e unic in casa mea, pomul de iarna e ca si un an pe care nu-l pot inlocui cu altul”. Aceasta impacare a timpului cu anotimpul si a omului cu sine de aminteste de Nichita. “Am adormit si am avut un vis (…). Se facea, asadar, ca sunt un savant atomist, intr-un binenteles halat alb si ca ma ocupam nu de sfaramarea materiei, ci de sfaramarea cuvintelor in atomii lor”. “Ca sa suradem, putem spune ca in masura in care spiritul are dinti si stomac, poezia cu poet cu tot este o hrana spirituala. dar ca sa vorbim grav, putem afirma ca fara poezie omul nu s-ar distinge de neant”. “Este un amestec ciudat de forte in Nichita Stanescu: un respect aproape religios pentru poezie si o supunere aproape cinica fata de real. Instabil si labil in viata de toate zilele, usor mitoman,, agresat de prieteni racolati din toate mediile intelectuale si disperat cand nu este agresat, actor de comedie si personaj de tragedie, destept si smecher pe un fond de inocenta totala (…) te intrebai, urmarindu-l, cum este posibil sa existe in acelasi spirit un acrobat asa de abil si un poet atat de mare si de profund?” il descria atat de bine Eugen Simion.

Incepand din  1964 i-au fost publicate volumele “O viziune asupra sentimentelor”, “Dreptul la timp”, “11 elegii”, “Rosu vertical”, “Laus Ptolemaei”, “Necuvintele”, “Un pamant numit Romania”, “In dulcele stil clasic”, “Cartea de recitire”, “Belgradul in cinci prieteni”, “Maretia frigului”, “Epica Magna”, “Opere imperfecte”, “Respirari”, “Oase plangand”, antologii si numeroase traduceri. In 1975 a primit premiul international “Gottfried von Harder”, iar 5 ani mai tarziu, 1980, a candidat la Premiul Nobel la propunerea Academiei suedeze alaturi de Elitis, Frisch, Senghor si Borges, premiu care nu i s-a acordat. Doi ani mai tarziu, a primit marele premiu “Cununa de aur” al Festivalului International “Serile de poezie de la Struga” si a inceput sa lucreze la “Antimetafizica”, carte care a fost publicata dupa 2 ani de la decesul lui. daca ar fi sa sintetizam iubirile poetului, am descoperi tipologia femeii lui: frumoasa, bruneta cu parul lung, desteapta, adica femeia potrivita pentru barbatul carismatic al carui talent subjuga cuvantul. Elogiind iubirea, el a parcurs viata fiind vesnic indragostit. “Poetul nu are biografie; biografia este de fapt propria lui opera, mai buna sau mai rea, mai mareata sau mai putin mareata.”

De ce te-oi fi iubind, femeie visatoare,
care mi te-ncolacesti ca un fum, ca o vita-de-vie
in jurul pieptului, in jurul tamplelor,
mereu frageda, mereu unduitoare?De ce te-oi fi iubind, femeie gingasa
ca firul de iarba ce taie in doua
luna varateca, azvarlind-o in ape,
despartita de ea insasi
ca doi indragostiti dupa imbratisare?...

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare caprui rasarindu-mi peste umar,
tragand dupa el un cer de miresme
cu nouri subtiri fara umbra?De ce te-oi fi iubind, ora de neuitat,
care-n loc de sunete
goneste-n jurul inimii mele
o herghelie de manji cu coame rebele?De ce te-oi fi iubind atata, iubire,

vartej de anotimpuri colorand un cer

(totdeauna altul, totdeauna aproape)

ca o frunza cazand. Ca o rasuflare-aburita de ger…

“Nu poti sa vezi zane, daca nu esti zanatic” spunea Nichita, probabil singurul poet din lirica romaneasca, cel care este cunoscut doar dupa prenumele lui.

In “Albumul memorial Nichita Stanescu” publicat in 1984, a aparut scrisoarea pe care acesta i-a scris-o mamei lui, Tatiana Stanescu:

“Draga taicutule si maicuto,

Am ajuns cu bine la Eforie unde am cautat locuinta (am un pat intr-o camera cu trei paturi). Eforia s-a schimbat uimitor, fata de cum era cand am vazut-o ultima oara (…) Tarmul este pe intreaga lungime pietruit cu un fel de piatra calcaroasa asa ca pe dig (exista si un dig construit asta iarna impreuna cu vilele colorate, restaurantul, blocurile de pe faleza sau langa faleza) ai impresia unei cetati cu o multime de cuburi si trapeze si alte forme mai complicate, catarate pe creasta zidului, care nu sunt de fapt altceva decat cladirile noi. Vremea e buna, calduroasa, dar nu atat cat in Bucuresti bunaoara. Marea e calda si uneori fara valuri. Inca nu m-am dezmeticit prea bine de multimea impresiilor noi. Deocamdata nu fac plaja decat putin (cam vreo ora) ca sa ma bronzez, caci altfel m-as arde si n-as putea sa mai vin cateva zile la plaja din pricina asta. Peste cateva zile voi obtine o cartela, deocamdata mananc impreuna cu Doina. daca vreti sa imi scrieti, trimiteti-mi scrisoarea pe adresa Doinei (Ciurea Doina, str. Mihail Kogalniceanu 37 A, Eforie) pentru ca aici fiind multi vizitatori de vreo 10 ori mai mult ca localnicii, postasii mai incurca posta, dar pe familia Ciurea o cunosc.

Va sarut mana,

Nini”

“Cantec vechi de luna noua”

Iesise-n calea sufletului meu

aiurea, din trotuare, Dumnezeu,

dar seara grea de stele si de lut

ardea pe strazi si nu l-am cunoscut.

In felinarele cu iz de scrum

ochi de pisica-mi licareau in drum

si pasul greu mi se-asternea natang

...si fluieram asa, ca sa nu plang.

Dar tot credeam ca poate viermii moi

nu cresc in ochii mei pustii si goi,

nici in surasul meu nedaruit

si tot credeam ca poate n-am murit.

iesise-n calea sufletului meu

aiurea, din trotuare, Dumnezeu

dar nu l-am cunoscut si, gol de gand

trecui asa’nainte, fluierand.

“Ce bine ca esti”

E o intamplare a fiintei mele

si atunci fericirea dinlauntrul meu

e mai puternica decat mine, decat oasele mele,

pe care mi le scrasnesti intr-o imbratisare

mereu dureroasa, minunata mereu.

Sa stam de vorba, sa vorbim, sa spunem cuvinte

lungi, sticloase, ca niste dalti ce despart

fluviul rece in delta fierbinte

ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-ma, fericire, in sus, si izbeste-mi

tampla de stele pana cand

se face coloana sau altceva

mult mai inalt si mult mai curand.

Ce bine ca esti, ce mirare ca sunt!

Doua cantece diferite, lovindu-se amestecandu-se,

doua culori ce nu s-au vazut niciodata,

una foarte de jos, intoarsa spre pamant,

una foarte de sus, aproape rupta

in infrigurata, neasemuita lupta

a minunii ca esti, a-ntamplarii ca sunt.

 “De dragoste”

Ea sta plictisita si foarte frumoasa

parul ei negru este suparat

mana ei luminoasa

demult m-a uitat, -

demult s-a uitat pe sine

cum atarna pe ceafa scaunului.

Eu ma inec in lumine

si scrasnesc in rugul anului.

Ii arat dintii din gura,

dar ea stie ca eu nu rad,

dulcea luminii faptura

mie, pe mine ma infatiseaza pe cand

ea sta plictisita si foarte frumoasa

si eu numai pentru ea traiesc

in lumea fioroasa

de sub ceresc.

“Emotie de toamna”

A venit, a venit toamna, acopera-mi inima cu ceva,

cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta.

Ma tem ca n-am sa te mai vad uneori,

ca or sa-mi creasca aripi ascutite pana la nori,

ca ai sa te ascunzi intr-un ochi strain,

si el o sa se-nchida cu o frunza de pelin.

Si-atunci m-apropii de pietre si tac,

iau cuvintele si le inec in mare.

Suier luna si-o rasar si-o prefac

intr-o dragoste mare.

“Rasu’plansu”

Pleoapa cu dinti, cu lacrima manjita,

sare cazuta in bucate,

dovada ca nu pot trai numai acum

sunt anintirile mele, toate…

Dovada ca nu pot vedea fara martoti

e copilaria, adolescenta mea,

dubland nefiinta acestei secunde

cu nefiinta ei de candva.

Ah, rasu’plansu’

ah, rasu’plansu’

ma bufneste cand spun

secundei vechi putrezind in secunda

de-acum.

Ah, rasu’plansu’

ah, rasu’plansu’

in ochiul lucrurilor reci

si-n dintele lor muscator, ca si sceptrul

neinventatilor regi.

“Vantul sfartecat de boala”

Vantul, sfartecat de noala

imi atarna greu in maini.

Plang si plang de oboseala calindand din caini in caini

Si-mi smucesc din colb calcaiul…

Pasule, de ce ramai?

Poate-i drumul tau dintaiul,

ce-ti atarna de calcai

Falcile cu scrasnitura

mi le strang si-n van asud

doar scrasnitul surd, de ura,

al maselelor l-aud.

Nu-i cantarea cea mladie

cu vedenii vechi, de mit,

...Cantule de drumetie

te urasc ca ai murit!

„Ploaie in luna lui Marte“

Ploua infernal

si noi ne iubeam prin mansarde.

Prin cerul ferestrei, oval,

norii curgeau in luna lui Marte.

Peretii odaii erau

nelinistiti, sub desene in creta.

Sufletele noastre dansau

nevazute-ntr-o lume concreta.

O sa te ploua pe aripi, spuneai,

ploua cu globuri pe glob si prin vreme.

Nu-i nimic, iti spuneam, Lorelei,

mie-mi ploua zborul cu pene.

Si ma-naltam. Si nu mai stiam unde-mi

lasasem in lume odaia.

Tu ma strigai din urma: raspunde-mi, raspunde-mi,

cine-s mai frumosi: oamenii?... ploaia?...

Ploua inferna, ploaie de tot nebuneasca

si noi ne iubeam prin mansarde.

N-as mai fi vrut sa se sfarseasca

niciodata-acea luna-a lui Marte.

“Cantec”

M-a uitat Dumnezeu, gandindu-ma,

pana cand gandul

mi-a devenit trup.

M-au uitat frunzele

adumbrindu-ma

pana cand nevazutul

mi-a devenit vazut.

Stau ca si cun cineva

ar trebui sa-si aduca aminte de mine

si-ntre timp, ros de aer si nins,

mi se stinge lumina-n oricine.

“Leoaica tanara, iubirea”

Leoaica tanara, iubirea,

mi-a sarit in fata.

Ma pandise-n incordare

mai demult. Coltii albi mi i-a infipt in fata,

m-a muscat leoaica, azi, de fata.

Si deodata-n jurul meu, natura

se facu cerc, de-a dura,

cand mai larg, cand mai aproape,

ca o strangere de ape.

Si privirea-n sus tasni,

curcubeu taiat in doua,

si auzul o-ntalni

tocmai langa ciocarlii.

Mi-am dus mana la spranceana,

la tampla si la barbie,

dar mana nu le mai stie.

Si-aluneca-n nestire

pe-un desert in stralucire,

peste care trece-alene

o leoaica aramie

cu miscarile viclene,

inc-o vreme,

si-nc-o vreme…

“Luna in camp”

Cu mana stanga ti-am intors spre mine chipul,

sub cortul adormitilor gutui

si de-as putea sa-mi rup din ochii tai privirea,

vazduhul serii mi-ar parea caprui.

Mi s-ar parea ca deslusesc, prin crenge,

zvelti vanatori, in arcuitii lei

din goana calului, cum isi subtie arcul.

O, tine-ti mana stanga catre ei

si stinge tu conturul lor de lemn subtire

pe care ramurile l-au aprins,

suind sub luna-n seve caii repezi

ce-au ratacit cu timpul, pe intins.

Eu te privesc in ochi si-n jur sa sterg copacii

in ochii tai cu luna ma rasfrang

...si ai putea, uitand, sa ne strivesti in gene

dar chipul ti-l intorn, pe bratul stang.