Brancusi - Inainte sa fii statuie, ai fost femeie

Ce fericiti trebuie sa fie acei tineri care, dupa ce si-au onorat asteptarile pornesc la drum sa uimeasca lumea. Ce binecuvantare si ce elan nebun trebuie sa ai cand visele o iau inaintea realitatii si te simti in stare sa fugi dupa ele si sa le prinzi. Sau ce minune trebuie sa fie cand, dorind sa vorbesti in soapta sinelui, sa amuteasca lumea ascultandu-te. Asta presupune sa ai har. Sa fii uns cu talent  Ei bine, habar nu am cu este sa fii unul dintre alesii lui Dumnezeu, dar imi place la nebunie sa ma bucur de toate reusitele oamenilor care ne-au promovat tara si ne-au dat o farama din renumele ca noi sa ne mandrim ca suntem co-nationalii lor. Motiv pentru care incerc sa intru in intimiteatea vietii lor ca sa pot sa inteleg masura artei lor. 

Unul dintre personajele pe care le admir este Constantin Brancusi. Considerat unul dintre pionierii de marca ai artei moderne, unii numindu-l parintele sculpturii moderne, este artistul care a dus numele Gorjului si implicit al Romaniei cu sine si le-a promovat pe tot mapamondul. Nascut in 1876 in satul Hobita, jud Gorj, a fost cel de-al 5-lea copil al lui Nicolae si al Mariei Brancusi, o familie de tarani obisnuiti. La 17 ani, pe cand era baiat de pravalie, a construit o delicata vioara din scandurile unei lazi de portocale. 

Dupa ce a terminat scoala de meserii, a plecat la Viena si a lucrat intr-un atelier de tamplarie, S-a intors dupa un an in tara, a inceput sa sculpteze si sa-si vanda lucrarile ca sa poata sa-si plateasca studiile la Scoala Nationala de Arte Frumoase din capitala.

Dupa cativa ani, Brancusi a plecat pe jos spre Paris ca sa urmeze cursurile lui Antoine Mercie, profesor la Scoala de arte din capitala Frantei.

Captivat de opera lui Auguste Rodin ale carui opere ii entuziasmau pe avangardisti si-i indignau pe academicieni, Brancusi a sculptat in lemn, in piatra si metal, fiind acceptat de catre Rodin ca ucenic in atelierele lui. Dar Brancusi a refuzat sa lucreze cu el rostind o fraza ajunsa celebra: “rien ne pousse a l’ombre des grands arbres” (in traducere, “la umbra marilor copaci nu creste nimic”), si a plecat incercand sa isi descopere propria identitatea in arta.

Acestei perioade i se datoreaza prietenia cu Ezra Pound şi Henri Pierre Roche, cu poetul Guillaume Apollinaire şi cu artişti celebri precum  Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp cu care, de altfel, a si lucrat. Sculpturile sale reprezinta suma dintre simplitatea si naivitatea artei populare romanesti si eleganta si rafinamentul pretios al avangardei pariziene. 

El reinventeaza forma pozitionata in toate planurile perceptiei vizuale, scaldata de lumina care sa o puna in valoare. “Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce numesc ei abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor.”

Dar subiectul de astazi nu este Brancusi artistul, ci omul ascuns dupa barba netunsa, lasata sa creasca in modul cel mai rebel cu putinta, iubitor al filozofiei lui Platon si care aprofunda principiile filosofiei orientale, mare iubitor de muzica, arta si literatura.

Avea succes la femei si nu gresesc atunci cand afirm ca nu se stie inca daca iubea mai mult FEMEIA decat il iubeau femeile pe el. Multora dintre iubirile sale pasagere le-a furat chipul si fiorul, transformandu-le in delicate statui. Multe i-au incalzit asternuturile, dar el nu avea inima decat pentru arta sa careia ii daruia totul, pentru ca ele nu au primit niciodata ceva in schimb. Brancusi a iubit FEMEIA, si prea putin femeile – pasagere prin gara sufletului lui. 

In 1922, un jurnalist de la revista Vanity Fair scria: “ O masa gatita de Brancusi este un eveniment special si plin de spectacol. Sunt invitati trei prietenim iar maestrul gateste pentru ei la focul sobei construita chiar de el in atelier. Unul dintre oaspeti este o femeie si el asaza masa chiar in fata ei. Cu gesturi galante, aranjează tacâmurile, farfuriile şi pune şi un vas cu flori, care amestecă fabulos nuanţe ce amintesc de Matisse şi Redon. E un mare connoisseur de vinuri şi lichioruri fine. Poartă saboţi din piele, pantaloni de culoarea pământului, o cămaşă verde-pădure şi aşază pe masă fripturi care pot fi măsurate în metri". In tinerete, prin atelierul sau au trecut multe parizience frumoase, elegante, bogate,  iubitoare si colectionare de arta moderna. Dar nu toate s-au transformat in iubiri.

Prima dintre ele este Margit Pogany cea imortalizata in „Domnisoara Pogany“ care reprezinta povestea sculptata a domnisoarei cu chip suav, usor aplecat, cu mainile delicate impreunate, care ascunde o dragoste care a durat vreme de 26 de ani, Artistul a cunoscut-o pe pictorita de nationalitate maghiara in 1909 si careia i-a cerut sa ii pozeze pentru un bust. “Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare data incepea si termina un nou bust (in lut). Fiecare era frumos, minunat de real. Eu il rugam sa-l pastreze ca varianta finala, dar el izbucnea mereu in ras si arunca bustul inapoi, in lada cu lut din coltul atelierului – spre marea mea dezamagire”. Cand si-a contemplat prima data chipul in marmura cioplita, aceasta a spus: “Am realizat ca eram chiar eu, desi capul nu avea niciuna dintre trasaturile mele. Era tot numai ochi. Insa, privind inspre Brancusi, am observat ca ma privea pe furis, in timp ce vorbea cu prietenii mei. I-a facut o enorma placere sa constate ca am reusit sa ma recunosc”. Margit a fost cautata su redescoperita in 19 lucrari intitulate: “Domnisoara Pogany” pe care le-a realizat vreme de 20 de ani. Dupa ce Margit Pogany s-a stabilit in Australia, cei doi au corespondat intens, ramanand in relatii prietenesti. Acesteia i-a urmat fiica Printului Roland Bonaparte si a Mariei Felix Blanc, Marie Bonaparte.

Marie, moștenitoare a unei mari averi, era casatorita cu Printul George al Greciei și Danemarcei. Marie i-a fost muza lui Brancusi pentru controversata lucrare „Printesa X”, care a provocat un scandal imens. Considerata o lucrare pornografica, datorita asemanarii lucrarii cu un falus,  in 1919, cand artistul a expus-o la Grand Palais,  a fost obligat sa o retraga din expozitie. Desigur, artistul nu si-ar fi insultat nici macar in gluma modelul, dar exista si un adevar care nu a fost dezvaluit decat ulterior acestui incident: printesa Maria Bonaparte era obsedata de falus tocmai datorita faptului ca era frigida.  Insa sensul lucrarii ere diferit, dupa cum insusi Constantin Brancusi declara revistei „L’ère nouvelle”: „Statuia mea, intelegeti domnule, este femeia, sinteza insasi a femeii, eternul feminin al lui Goethe redus la esenta (…) Cinci ani am lucrat, si am simplificat, am facut materia sa spuna ceea ce nu se poate rosti. si ce este in fond femeia? Un zambet intre dantele si fard pe obraji? (…) Nu asta este femeia! Pentru a degaja aceasta entitate, pentru a aduce in domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. si cred ca, biruind in cele din urma, am depasit materia. De fapt e chiar pacat sa strici frumusetea unei materii sfredelind mici gauri pentru ochi, (sculptand) parul, urechile. si materia mea e atat de frumoasa prin liniile acestea sinuoase, stralucind ca aurul curat si care rezuma intr-un singur arhetip toate efigiile feminine de pe pamant“.

La sirul lung al iubitelor sale s-a adaugat Eileen lane, o frumoasa americanca de origine irlandeza care se refugiase in Europa ca sa uite o logodna rupta recent. Ca multe alte tinere, si ea era fascinata de personalitatea lui Brancusi. Insa Eileen era plina de prejudecati si rigida in modul ei simplist in care percepea lumea, motiv pentru care nu l-a inteles pe artist si nici invitatia lui care avea scopul sa-i aline suferintele si ranile sufletesti:”De ce nu vii cu mine in Romania? Asta iti va schimba ideile. Nu trebuie sa iti faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”. Tanara era mai mica decat el cu vreo 20 de ani, a acceptat invitatia de a vizita Romania, dar nu a inteles faptul ca Brancusi nu avusese niciodata intentia sa o ia de nevasta, motiv pentru care a rupt relatia si s-a intors in America unde s-a maritat. “Doresc sa-ti multumesc pentru zilele petrecute impreuna, ii scria ea mai tarziu. M-a durut insa sa te vad suferind, la fel cum m-a intristat teama de a nu-ti putea arata o afectiune pe care nu mai am dreptul sa ti-o impartasesc”. Brancusi a imortalizat-o in lucrarea care ii poarta numele, dupa care a intors foaia iubirilor perene si a urmat alta la rand. Jurnalista Agnes Ernst meyer, prima femeie-reporter angajata la “New York Sun”, a fost aceea care i-a inspirat lucrarea “La Reine Pas Dedaigneuese” realizata din marmura neagra.

 Aceasta l-a cunoscut pe Brancusi prin intermediul sotului ei, Eugene Isaac Meyer, directorul Ziarului "The Washington Post".  

Agnes l-a promovat pe artist aducandu-i in atelier multi colectionari importanti. “Va veni cu mine si Miss Beckett pe care cred ca ti-o amintesti. Este o prietena buna a lui Steichen si a doamnei Picabia, Aduc cu mine si o sticla de sampanie, Te rog sa nu lucrezi inainte de venirea noastra. Vreau sa te ajut cu toate si de-abia astept sa facem impreuna gratarul”.

Se spune ca nu doar Agnes i-a incalzit patul artistului pentru o scurta perioada, ci si Florence, una dintre cele trei fiice ale lui Agnes, care venise la Paris incercand sa se lanseze ca dansatoare. Daca relatia cu mama sa a fost una de scurta durata, artistul a considerat ca Florance era pe placul sau, motiv pentru care relatia lor incredibila a durat 16 ani.  Se spune ca lucrarea „Miracle” a fost inspirata de Florence Meyer. Iata cateva citate din scrisorile trimise de Brancusi, din care se deduce natura relatiilor dintre ei.

Lucrarea “Miracle” a fost inspirata de Florence meyer, iar natura relatiei dintre cei doi a fost speculata din corespondenta celor doi: “Nu demult am dejunat cu Favorita. M-a intrebat daca am stiri de la dumneavoastra si i-am spus ca v-am scris o scrisoare aproape de dragoste si ca n-am primit raspuns, la care ea a afirmat ca ati fi fost indignata daca v-as fi scris altfel…” (22 februarie 1933).

Iti multumesc mult pentru fotografii, nu sunt rele deloc. Ai perfecta dreptate sa spui ca dansatorii sunt fenomene si nu rezultatul unei evolutii, in toate artele este exact la fel, scoala nu ne invata decat ceea ce stim, Drumul inainte este necunoscut, dar noi oricum mergem pe el, impinsi de nevoia inerenta tuturor lucrurilor: iata la ce ma gandeam cand spuneam ca facem ceea ce trebuie sa facem si nu ceea ce bunul plac ne poate conduce sa vrem sa facem. Si aceasta nevoie profunda care ne macina in permanenta e ca o piatra pretioasa, bruta, pe care trebuie s-o lucram cu rabdare si metoda. Nu te omori cu dansul…Cauta sa nu te obosesti, caci oboseala excesiva descurajeaza, iar descurajarea repetata ucide increderea in noi insine. Or n-avem decat credinta spre a ne ghida, draga mea Florence” (31 iulie 1933). “In seara premierei voi fi printre aceste flori, pentru a sarbatori triumful tau. Floarea pe care ti-o trimit e miraculoasa. Priveste-o cand esti in dificultate si ea te va salva” (22 decembrie 1936)

“Am gasit cercelul tau printre pietrele mele si ma bucur ca e in siguranta. M-am gandit si ma gandesc mult la tine, tot timpul…Te imbratisez din adancul inimii si te astept cu cea mai mare dragoste” (7 august 1938), “Foarte, foarte draga Florence, ma gandesc mult la tine si as vrea sa fiu acolo, sa te alint. Te imbratisez de aici, cu spiritul si inima, si-ti trimit multa dragoste” (22 decembrie 1938).

In mod cert, fiecare femeie credea ca este unica, dar niciuna nu a inteles ca toate aveau o singura rivala de temut: arta. Poate ca nu toate au suferit atunci cand s-au despartit de artist si poate nici Brancusi n-a oftat dupa toate, dar cateva au reusit sa isi graveze numele in sufletul si memoria lui.

A urmat Nancy Cunard din “fetiscana sofisticata”, o scriitoare nonconformista, o militanta infocata impotriva rasismului si fascismului. nascuta intr-o familie de milionari londonezi, toata viata ei Nancy a negat valorile in care a crescut. A fost una dintre cele mai rebele si avangardiste personalitati feminine ale perioadei interbelice. Ea avea pe post de prieten, aghiotant si amant perpetuu un pianist de culoare si toata lumea o admira pentru curajul cu care se afisa cu el la toate petrecerile si mondenitatile vremii. Nancy a fost sursa de inspiratie pentru multi artisti:Lewis Wyndham, Aldous Huxley, tristan Tzara, Ezra Pound, Henry Crowder, Louis Aragon, Ernest Hemingway, James Joyce, Langston Hughes, man ray, William Carlos William, Constantin Brancusi si cel putin jumatate dintre cei mentionati i-au fost iubiti. In viata lui Brancusi a intrat in anul 1923, moment pe care acesta l-a descris astfel:"Era Ajunul Crăciunului şi l‑am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde", povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu Brâncuşi. Acesta i-a dedicat două lucrări: "Jeune Fille Sophistiquée" şi "Negresa blondă".

Nancy traia cu pianistul in continuare, iar acesta nu parea sa fie deranjat de faptul ca femeia lui avea relatii amoroase simultan cu mai multi barbati. Brancusi i-a dedicat doua lucrari” June Fille Sophistiquee’ (O fetiscana sofisticata) si “negresa blonda. 

Singura femeie careia i-a permis sa se apropie de sufletul lui a fost pictorita Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins sa isi redacteze testamentul prin care sa clarifice cine va trebui sa aiba grija de operele sale de arta si atelier. In insemnarile ei s-au gasit referiri la intalnirile dintre Brancusi si o misterioasa femeie numita “vrajitoarea”.

Aceasta era pianista Vera Moore pe care artistul a cunoscuta la unul dintre concertele sustinute de ea. Aceasta era o neozeelandeza evreica nascuta intr-o familie de muzicieni. Povestea lor a durat 4 ani si a dat nastere unei pasiuni puternice din care a rezultat nasterea unui baiat, John, unicul copil pe care l-a avut Brancusi, cu toate ca nu l-a recunoscut niciodata. Artistul ii povestise Soniei ce putere extraordinara exercitase Vera asupra luiincat, dupa sfarsitul relatiei lor, nu a mai fost atras de nimeni altcineva, nici fizic, nici psihic: “La o intalnire de cateva ore din studioul lui Brancusi, el mi-a povestit ca dupa Vera nu a mai existat nimeni in viata lui, nu a mai atins nici o femeie. De buna voie si nesilit de nimeni a devenit un ascet. Aceasta transformare a fost remarcata de toti, insa nimeni nu a pus-o in legatura cu Vera”. Dar Brancusi probabil incerca sa mangaie vanitatea femeii care ii statea alaturi la batranete, pentru ca este stiut faptul ca dupa Vera au mai existat cel putin alte doua femei: Maria Tanase in 1938 si Peggy Guggenheim, supranumita “amanta modernismului” (mistress of modernism).

Peggy Guggenheim era mostenitoarea unei averi fabuloase dupa tata, un negustor evreu bogat c are decedase in timpul naufragiului vasului Titanic. Cand a venit la Paris avea 20 de ani si isi dorea cat mai multe aventuri amoroase cu artisti la moda. Peggy investea in arta moderna care se vindea la preturi mici.

Intr-o zi ea a dat buzna in atelierul lui Brancusi si a cerut sa cumpere o versiune a “pasarii in vazduh pentru care artistul a cerut 4000 de dolari, dar Peggy si-a propus sa-l seduca si sa obtina un pret mai mic. Artistul ii spunea Peggyta”, iar ea il caracteriza numindu-l “un amestec de taran viclean si Dumnezeu adevarat”. In Bibliografiile sale, Peggy nota: “Brancusi obisnuia sa se imbrace frumos si sa ma scoata in oras atunci cand nu-mi gatea. Avea un complex al persecutiei si intotdeauna era obsedat ca oamenii il spioneaza. Ma iubea foarte mult…”

In 1940, cand a inceput razboiul, Peggy s-a intors in America. Inainte de plecare, i-a platit 4000 de dolari pentru lucrarea “pasarea in vazduh”: “El mi-a adus “Pasarea” la masina, cu lacrimile curgandu-i pe obraji. Nu stiu daca plangea pentru ca nu voia sa se desparta de sculptura lui sau pentru ca nu ma va mai vedea niciodata.”

In aceasta galerie trebuiesc mentionate si alte nume. Una dintre ele este Milita Petrascu, o rebela naravasa din Chisinau, care facea parte din miscarea dadaista, amica lui Lenin, Tristan Tzara, dar si cu Brâncuşi. S-a indragostit atat de tare de artist, incat , pe parcursul celor sase ani cat a durat idila lor, Milita se comporta ca si cand ar fi fost mereu la dispozitia lui, motiv pentru care si-a permis sa aiba si alte relatii sentimentale. Istoricii spun ca Milita este una dintre cele mai importante sculptoriţe din România, dar că potenţialul ei nu a fost pus in valoare. Se spune ca il iubea atat de tare pe Brnacusi, incat, in 1937, a primit oferta de a realiza complexul monumental de la Târgu Jiu, dar ea i l-a cedat lui Brâncuşi.

Leonie Ricou, p pariziana divortata si foarte cultivata, strangea in salonul ei de arta toti artistii vremii: Guillaume Apollinaire, Palbo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio Gonzales, Amedeo Modigliani si Constantin Brancusi. “Madame L.R.” este lucrarea inspirata de ea. Relatia, daca a existat vreuna, nu a spart rutina artistica, motiv pentru care nu exista foarte multe informatii cu privire la acest personal. 

A urmat Baronesa Renée Irana Frachon, o femeie cu trasaturi persane,  care a fost imortalizata in „Muza adormita” in care artistul, ca in toate lucrarile sale, de altfel, s-a focusat asupra exprimarii totale a trairii declansate de modelele sale feminine. 

Dar artistul a avut iubite celebre si in tara, El a cunoscut-o pe celbra pianista Cella Delavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea, in 1922 in atelierul lui. tanara care venise la Paris la un concert a ajuns in atelierul lui insotita de un prieten miliardar grec care era si mare colectionar de arta. “Eram la Paris in anul 1922. Primavara intarziata izbucnise in luna iunie pe coama copacilor ingraditi de zidurile marilor care particulare de pe strada Varenne, aliniate in mandrul stil Ludovic al XIV-lea. La coltul strazii se desfasoara esplanada palatului Invalizilor cu mareata simplitate a unei armonii rar intalnite chiar in acest oras-minune. Intr-unul din aceste hotel particulier locuia un vechi prieten al meu, grec de origine, amator de arta. Fiind la dejun la el, imi arata doua noi achizitii: un cap de barbat din lut ars, presupus a fi de Houdon, si o coloana de bronz cam de 60 cm, pe un soclu din acelasi metal, cu doua reliefuri rotunde.

“Ghici ce reprezinta si cine e autorul?” N-am putut sa raspund. “Este portretul unei printese si autorul este Brancusi, sculptor roman, un om foarte original. N-ai vrea sa il cunosti?” Ciudata opera imi starnise curiozitatea si dupa cateva zile ne aflam amandoi intr-o curte prafoasa, cu ateliere de lemn cu usi deschise, prin care se zareau blocuri de piatra, marmura, ciment, cativa barbati cu tichie de hartie pe cap, lucrand sumar imbracati. In fund, pe stanga, era atelierul lui Brancusi. Ne astepta. El ne-a deschis usa. Doi ochi mici, albastri, mi-au sfredelit privirea sin umbra orbitelor adanci. Siretenie, banuiala, si o sclipire de ostilitate jucau in ei. M-a intampinat cu un glas cantarit:

- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cînţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sînt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, cînd le joc, nu mă întrece nimeni.
Intrasem în casă. Odaia era mare, cu pereţi daţi cu var şi o imensă vatră unde atîrna pe pirostrii un ceaun negru. O masă rotundă taiată dintr-un trunchi gros de copac, în jurul ei butuci la fel, pe trei picioare, dădeau încăperii un caracter primitiv. Brâncuşi mă examină fără indulgenţă. Totul era vioi în el, barba sură, părul lung lăsat în voie, haina de lucrător, mîinile agere.

De pe diferite polite de caramida, varuite intre ele, se inaltau ca trestiile alamurile cioplite in felurite forme si pe un scrin niste pepeni ovidali, din acelasi material, luceau atat de tare incat mi s-a parut ca le aud vibratia de violoncel. N-am putut sa ma stapanesc si am spus:

-      Ce vii sunt!

Brancusi a suras. Dintr-o data eram mai apropiati.

-      Da, le slefuiesc cu mainile luni de zile pana sunt insufletite. Asta e portretul unei domnisoare. Si mi-a pus degetul pe unul din pepeni, pe care aparea desenul simplificat al unui ochi exoftalmic. In fata mea, taiata ca un fierastrau, o bucata voluminoasa de alama domina vertical celelalte obiecte. Brancusi m-a intrebat:

-      - Ce zici de asta, iti place? Daca vei ghici ce reprezinta, te voi pofti la pranz si ai sa mananci ciuperci pregatite de mine.

Am privit si in urechi mi-a rasunat de departe un glas ragusit. „Cucurugu gagu, canta cocosul“, am raspuns. Ochii lui Brancusi au stralucit deodata in cutele pleoapelor trase intr-un suras malitios.

-      Bravo! Nimeni n-a simtit pana acum ca alama asta canta. Vra sa zica, n-am gresit. Dumneata imi dovedesti ca am izbutit. Iti multumesc...Am sa-ti pregatesc un pranz grozav. Ma bucur sa te primesc la masa si sa stam doi doi de vorba. Cand vrei sa vii? dar mai intai spune-mi, cum de ai ghicit?

-      Pentru ca ai taiat profilul alamei in zig-zag de unghiuri, echivalente pentru auzul meu cu intervale de quarta ale strigatului de cocos. Brancusi era mirat. Se imblanzise. Imi arata niste cutite facute de el, vatraie si alte fierarii iesite din mana lui, foale mari atarnate de vatra, si la urma, un caiet de schite de o mare siguranta tehnica. Era vesel ca un copil care-si arata jucariile. Banuiala se topise. Ne-am despartit dupa ce am hotarat ziua dejunului“. Cella Delavrancea nu a mai declarat nimic despre ceea ce s-a intamplat dupa acel dejun.

Dupa Cella Delavrancea a urmat Maria Tanase cares-a aruncat cu pasiune intr-o relatie care mistuia atunci cand nu era bulversata de gelozii, certuri, scene de furie, urmate de altele de iubire. Multe lucruri ii uneau si tot la fel de multe ii desparteau. Ea avea 25 de ani, iar el implinise varsta de 62 de ani. El era excesiv de posesiv, iar ea era un spirit liber si nestapanit. Maria ii amintea de tineretea lui. Doua temperamente vulcanice, olteni amandoi, artisti desavarsiti, dragostea lor a avut forta mistuitoare:”Cand te ascult cum le zici, Marie, as fi in stare sa daltuiesc pentru fiecare cantec de-al nostru cate o “Pasare maiastra”.” Maria tanase avea succe fulminant, mai ales dupa ce ii cantase lui Kranklin Roosvelt, presedintele american de-atunci, piesa “Tine, Leano, curu’zvelt!”

Cand l-a parasit, Brancusi spunea cu ironie:”Nu-i o cantareata, ba, ci o bocitoare!” “Locul ei predestinat se afla la inmormantari, iar nu la ospete. Sa incerce sa cante la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucuresti” – noteaza Petre pandrea si continua: “Maria Tanase l-a plans cu lacrimi fierbinti si in bocete adevarate. Dupa cateva luni de durere s-a dus la arhitectul Octav Doicescu si l-a implorat sa-i faca planurile pentru o scoala de muzica folclorica la Targu Jiu. Dorea sa se aseze acolo pentru ultimii ani ai vietii sale agitate si sa creasca generatii noi de cantarete, de fetite aduse de pe plaiurile provinciei natale, la inceput”.

Este imposibil de stiut care dintre toate aceste femei a dost dragostea vietii sale sau pe care dintre ele a iubit-o cel mai mult. Eu cred ca fiecare a fost muza lui la un anumit moment dat care astazi bucura sufletele iubitorilor de arta peste arcul timpului. Si, dincolo de imperfectiunea naturii umane, el a fost si este unul dintre cei mai mari artisti modernisti ai lumii. Si a fost roman!

George Enescu: 'Pentru mine a iubi este grav si, mai ales, este definitiv.'

Pentru mine, perioada interbelica este o sursa inepuizabila de subiecte despre care as putea povesti la nesfarsit. Este epoca in care barbatul trebuia sa fie charmant sau handsome, iar femeia, chic ori o lady. Este perioada in care Romania avea tarani autentici, imbracati in port traditional, mandru de pamantul lui si de avutia pe care si-o incropea. Era vremea in care doamnele, chiar daca se imbracau dupa moda pariziana, erau educate si stilate. Iar barbatii, chiar daca faceau politica si atunci, inca isi gaseau timp sa fie romantici, cultivati, mai putin misogini si mai sensibili la gratiile feminine. Lumea inca se lasa prada pasiunilor si, chiar daca pare desuet, unii inca se indragosteau pana isi pierdeau capul sau viata. Este perioada in care  oamenii, chiar daca nu isi consumau viata in tihna, incercau macar sa o traisca in modul cel mai frumos cu putinta. Arta era apreciata, cultura avea o importanta majora in societatea romaneasca, valorile erau respectate la nivel macro-social, iar diferenta dintre rau si bine era corect determinata. Evident ca in cercurile sociale inalte se consumau drame, barfele  faceau deliciul intalnirilor din  saloane, iar lumea buna isi consuma energiile in polemici cordiale. Astazi am sa vorbesc despre un subiect mai putin cunoscut: despre iubirea care a legat laolalta trei destine:  prinţesa Cantacuzino, George Enescu şi filosoful Nae Ionescu. 

Daca cei doi protagonisti sunt cunoscuti cititorilor, despre printesa Cantacuzino, considerată pe drept cea mai frumoasă printesa aristocrata a vremii, nu se stiu foarte multe. Maruca Rosetti Tescani s-a nascut in 1878 intr-o familie renumita de boieri moldoveni, tatal sau fiind Dimitrie Rosetti Tescani , iar mama sa, Alice Tescani, născută Jora. Cand viitoarea printesa a implinit 18 ani toata lumea vorbea deja despre graţia şi frumuseţea sa, fara sa omita insa usurinta cu care trecea de la strarea depresiva la veselia exuberanta. 

Toti o descriau ca pe o “tanara timida cu parul negru-aramiu, inalta si cu ras cristalin”, inteligenta si una dintre cele mai culte tinere de la Curtea regala.  Dar ceea ce multi nu intelegeau, desi pe toti ii fascina,  era aplecarea ei asupra magiei, a lumii ciudate plasate sub puterea vrajilor si a spiritismului. Tocmai aceasta latura ciudata atragea, ca un magnet, atentia celor aflati in jurul ei. Insasi regina Maria recunoastea aceasta atractie deosebita intr-o mentiune consemnata in jurnalul sau personal: 
"Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Maruca avea manii, şi una dintre ele era gustul de a sta aproape în întuneric... Îi plăcea să ne adune acasă la ea... Ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii". 

De-a lungul vietii sale, ea a fost iubita si sotia prinţului Mihail G. Cantacuzino, iubita filosofului Nae Ionescu si a muzicianului Dinu Lipatti, si, in final, soţia marelui compozitor George Enescu. La un an dupa casatoria ei, la 1 martie 1889, la Ateneul Roman avea loc prima auditie a Poemei Romane, interpretata de autorul ei , un tanar in varsta de 17 ani, nimeni altul decat George Enescu pentru care acea seara urma sa fie momentul crucial care i-a schimbat intreaga viata. In cadrul acelui eveniment avea sa fie aplaudat de elita societatii bucurestene si recompensat cu o receptie in saloanele fastuoase ale Hotelului Continental.

 Aici a intalnit-o Enescu prima data pe Maruca.  Dupa ce a implinit 20 de ani, Maruca Tescani s-a casatorit cu printul Misu Cantacuzino, personalitate politică de referinta a secolului 20, reusind astfel sa intre in grupul elitist si exclusivist al marilor familii aristocrate europene. Sotul sau a fost ministru de Justiţie in 1910, in guvernele conduse de catre Petre Carp, Titu Maiorescu, Ionel I.C. Brătianu, fiind membru al Partidului Conservator condus de catre Take Ionescu. In societatea bucuresteana era recunoscut ca un bărbat sarmant, puernic, cu influenta in spatiul politic, economic si social, dar si un mare admirator al sexului frumos si un consumator impatimit de vin bun, motiv pentru care toti cunoscutii lor banuiau ca la baza acestui mariaj se afla o intelegere tacita a celor doi soti cu privire la regulile care girau aceasta alianta. Deci nu este de mirare ca mariajul sau cu tanara enigmatica reprezenta o investitie in capitalul sau de imagine, nicidecum un partener de viata. 

Tanara sa sotie a venit cu incredere si sperante in aceasta casnicie, dar aventurile sotului ei nu au facut altceva decat sa ii inroseasca ochii de plans si sa alunge somnul in noptile de asteptare. Momentul in care l-a gasit pe Misu in pat impreuna cu sora sa Nellie, Maruca a cerut divortul, dar ulterior a cedat insistentelor sotului ei de a pastra aparentele unui mariaj decent de dragul copiilor pe care ii aveau impreuna. 

Cand l-a cunoscut pe Enescu, era deja maritata cu cel mai bogat barbat din Romania de 9 ani, cu care avea deja doi copii. “Libertatile” pe care si le tolerau reciproc cu timpul au socat elita bucuresteana, deoarece relatia ei cu celebrul compozitor s-a derulat cu consimtamantul sotului ei. Inca nu se stie sigur daca cei doi s-au reintalnit din intamplare in Sinaia sau chiar regina Carmen Sylva i l-a prezentat pe Enescu la finalul unui concert pe care acesta l-a sustinuat la Palatul Regal. Cert este faptul ca Enescu (pe care ulterior il numea in intimitate Pynx sau “copil drag”) s-a indragostit imediat  de "prinţesa iubită"  si ca i-a ramas fidel cat timp a trait. Desi s-au cunoscut in 1907, legatura lor a inceput in 1914, cand compozitorul avea deja un nume consacrat, avea un succes incredibil si era un barbat curtat. In memoriile ei, intitulate "Umbre şi lumini", 

Maruca descria astfel intalnirea lor:"Bărbat, zeu sau demon este această siluetă de titan ieşită din trăsnet, zveltă, dar compactă ca de jasp negru? Destinul în persoană. Înaintează spre mine fatal, irezistibil, pe când eu merg, ca o somnambulă, în întâmpinarea lui. Cu o strânsoare fierbinte, mi-a luat mâinile pe care i le-am întins cvasi inconştient... Ce s-a petrecut mai apoi? Ştiu doar că salonul s-a golit aproape imediat şi că am rămas singură cu el până dimineaţa. Până la sfârşitul toamnei, când Enescu trebuia să se întoarcă la Paris, Maruca şi Pynx s-au aruncat fără rezerve într-o poveste de dragoste pe care ea nu va ezita să o compare cu "legenda lui Tristan şi a Isoldei". În memoriile sale, prinţesa povesteşte: "Un singur om umplea şi-mi schimba universul la unison, cu care eu mă simţeam ca într-o veritabilă stare de transă, în vreme ce iubirea lui devenea fanatică cu fiecare oră care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strângere de mână".Cu toate aceste atu-uri, el a devenit un personaj prezent la toate petrecerile organizate de Maruca. Surprinzator este modul in care acest barbat fascinant a trecut prin toate fazele penibilului, a trecut peste orgoliul sau personal, pentru a petrece cat mai mult timp cu iubita sa, sub privirile indiferente, dar tolerante,  ale sotului inselat. Pentru ca toti invitatii stiau despre relatia amoroasa dintre Printesa Cantacuzino si George Enescu. Sotii Cantacuzino au avut doi copii: Ana care  a devenit poet şi Bâzu care a fost unul dintre cei mai remarcabili piloţi din Primul Război Mondial. Dragostea celor doi a cunoscut diferite etape si a fost supusa la multe incercari.

 După război, Enescu a plecat timp de mai multi ani intr- un turneu european, perioada in care compozitorul şi Prinţesa Cantacuzino si-au scris asiduu scrisori incarcate de pasiune si s-au intalnit sporadic prin orasele Europei. Maruca a fost socata de golul lasat de plecarea lui pe care l-a descris astfel: "Tăcerea din casă mă apăsa ca o placă de plumb. Am fost primită cu grija pe care o arăţi unui bolnav sau unui rănit. M-am băgat în pat, nefiind în stare să fac cel mai mic gest, străină faţă de toţi, ostilă faţă de cei care voiau să mă îngrijească. Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este răul sacru care se numeşte dragoste! Este pasiunea oarbă şi surdă la tot ce nu are legătură cu ea"."În ajunul plecării mele, am primit de la Pynx o scrisoare care m-a stupefiat. Într-un şir lung de reproşuri, mă acuza cu violenţă că i-am trădat credinţa jurată, pentru Matila Ghyka, oaia lui neagră, pe care îi promisesem să nu-l mai văd. "Mincinoaso, mincinoaso, ca oricare altă femeie, când eu am văzut în tine o zeiţă", spunea el în încheiere în această scrisoare (...) care m-a indignat. În aşa hal, că am dat imediat ordin să se anuleze biletele pentru Paris şi să mi se ia altele pentru Italia." În memoriile sale notează temerile, dar si suspiciunile cu privire la  prezentele feminine posibile in viata lui Enescu. Dar, deşi era înconjurat de admiratoare, Enescu nu se gandea decat la ea. “Stiu din experienta ca cel mai bun, singurul mijloc de a cunoaste pe cineva este sa-l iubesti.'spunea George Enescu. 'Eu, cand iubesc ceva, se graveaza aici... pentru totdeauna. Vreau sa spun pentru toata viata, aici... In inima.” Relaţia lor era "febră şi pasiune", care ii epuiza pe fiecare. "În decursul acestor ani incandescenţi, de multe ori am fugit ca să respir, în afara acestei arşiţe, să încerc să mă regăsesc... Fugeam, dar obsesia lui nu mă slăbea, mă urmărea şi ea cu viteză..."

Dupa decesul sotului ei intr-un accident de masina in anul 1928, Maruca s-a retras in salonul casei sale unde a organizat cel mai important salon de cultura bucuresteana din perioada interbelica. Acesta a fost momentul in care viata amoroasa a celor doi amanti a fost zguduita de prezenta unui tanar filozof, casatorit, dar separat de nevasta,  de care Maruca se indragosteste imediat. "Nae Ionescu a intrat în viaţa mea ca trimis extraordinar al sferelor înalte ale gândirii şi ale metafizicii spre care mi-a deschis calea, pe de o parte, dar tulburându-mi, pe de altă parte, existenţa, în totalitate" nota ea in memoriile sale. „Anturajul select a făcut-o să beneficeze de cea mai înaltă instruire în spiritul filosofiei şi al artei. Aşa l-a cunoscut de fapt pe marele Nae Ionescu, alături de care a trăit o iubire devastatoare”, povesteşte istoricul Dan Falcan. 

Acesta era Nae Ionescu. Desi mai mare decat el cu 13 ani, Maruca il fascina, motiv pentru care cei doi au devenit inseparabili. Maruca era atat de indragostita, incat il aducea cu ea pe tanarul filozof inclusiv la vila lui Enescu. Iar acesta, bolnav de durere, astepta sa ii treaca si sa se intoarca la el. Maruca a petrecut sapte ani in compania lui Nae Ionescu, pana cand acesta s-a indragostit de o pianista deosebit de talentata, Cella Delavrancea. 

Celebra pianista isi descria in termeni laudativi rivala: “Frumoasa, desteapta si originala - scrie Cella Delavrancea despre Maruca - fermeca prin puterea exaltanta a simpatiei daruita tuturor si avand o actiune imediata asupra tuturor...” “Fiecare apariţie a Mărucăi era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt care i-a declanşat aceste stări depresive”, explica istoricul Falcan. Dupa despartirea de Nae Ionescu, singurul care a ramas alaturi de ea in toata aceasta perioada si a sustinut-o deopotriva emotional si financiar, a fost George Enescu.  

El s-a intors imediat in capitala, a cumparat o vila pe Calea Victoriei in care s-au mutat impreuna. Dupa doi ani de framantari, in 1937,  Maruca a acceptat , dupa 30 de ani de iubire, cererea în casatorie a marelui compozitor. Copiii ei l-au renegat pe compozitor. In „Destăinuri despre George Enescu” Ilie Kogalniceanu mentioneaza:

 “O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis uşa apărand Alice, fiica Marucăi. Făra a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu care-i întindea mana, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa. Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă”. 

Dupa casatoria lor, Maruca a avut mai multe relatii extraconjugale, printre care si cu Dinu Lipatti, dar iubirea lui Enescu era mult mai mare decat singur isi inchipuia. Astfel incat, el trece cu vederea excapadele sotiei sale. Dupa un timp, cei doi au parasit Romania si s-au stabilit la Paris, unde, in 1955, George Enescu a decedat.  Dupa moartea sa, Maruca s-a mutat in Elvetia si a mai trait inca 13 ani. Amândoi sunt înmormântaţi alături, în Cimitirul Pere Lachaise din Paris. Pe piatra de mormant sta scris: “George Enescu si Maria Enescu, nascuta Rosetti Tescanu” .

 Istoria consemneaza caderile psihice ale Marucai, ingrijorarea copiilor sai care au cerut expertize psihiatrice, rapoarte in care medicii afirmau incapacitatea acesteia de a-şi administra singură averea. Matila Ghyka in  "Schite a trei femei de odinioara" ( mai exact Martha Bibescu, Maruca Enescu si Elena Sutu) scria “Maruca Cantacuzino, acum Doamna George Enescu, era inalta, subtire, cu niste ochi negri minunati sub niste sprancene pe care nu le poti numi decat distinse si un ten frumos, usor roz; se stia ca era de o frumusete impunatoare, bizantina, pe care o sugerau la fel de bine numele si caracterul ei, orgolios si fantast. Trebuie sa aduc imediat corectii acestor doua adjective: orgoliul ei nu avea nicio legatura cu vanitatea sau snobismul si era, mai curand, sentimentul de a fi diferita de toata lumea, ceea ce era evident, si era de aceeasi natura cu orgoliul unei acvile, al unui leu sau al unui armasar. Latura fantasta provenea in parte din 'unicitatea' ei; nu s-ar fi gandit sa faca cuiva vreo grija sau vreo suparare si era, dimpotriva, buna si generoasa, dar in schimb nu admitea ca ceva sa stea in calea libertatii ei sau a modului special in care isi oranduise viata. 'si nu stiu daca trei femei in acelasi timp atat de frumoase si atat de inteligente au mai existat vreodata, in aceeasi epoca, in societatea unei tari mici ca Romania. [...] Deasupra acestei triade domnea printesa mostenitoare, Maria, prietena cu fiecare dintre ele, dar mai ales, poate, cu Maruca Cantacuzino, una blonda si cealalta bruna, frumusetea lor punandu-se minunat in valoare cand erau impreuna.” 

Ilie Kogalniceanu se-ntreba in “Destainuirilor despre George Enescu”:  ''Era frumoasa Maruca?” , iar mama sa, Nineta Duca, prietena apropiata celor doi indragostiti ii raspundea. “Elle n'etait pas jolie, elle etait belle”. Tot din descrierile prietenilor aflam ca Maruca avea ochi ochi frumosi, patrunzatori, gatul lung sprijinit pe umerii usor adusi, maini frumoase cu degete subtiri si ingrijite, care purta pantofi cu toc si rochii lungi, ce o faceau sa para mai inalta decat era in realitate.   Insusi Mircea Eliade in “Jurnal” povestea un dialog pe care l-a avut cu aceasta femeie fermecatoare: “A urmat inevitabila discutie generala despre mistica, religie, ocultism, extaze [...] Maruca vorbeste in majuscule: Absolut, Viata, Ideal. Spirit de observatie, expresii surprinzatoare si, ceea ce ma incanta, vanitatea femeii care vrea cu orice pret sa ramana superioara inconjurandu-se exclusiv cu oameni superiori, dirijand discutiile catre culmi.” In vreme ce Alice Voinescu, in “Jurnal”-ul sau, consemna: “Maruca - o revelatie de simtire si gandire inalta, directa, bogata, autentica. Ea e facuta pe o masura mare. Asta trebuie sa il si fi atras pe Enescu. Are o vitalitate - pana la setea de infinit. Scrie spendid fiindca scrie cu sufletul. Expresii formidabile, fiindca directe, fara a fi cernute prin ratiune. Stil inspirat, dar fara exaltare usoara si ieftina, mare putere evocatoare de adancuri. In ea, ceva dincolo de ea.”Probabil ca multi dintre voi se intreaba: Maruca ce parere avea despre toate aceste intamplari care i-au tulburat viata de-a lungul timpului? Raspunsul se gaseste in volumul sau 'Umbre si Lumini - Amintirile unei Printese” in care noteaza impactul pe care l-a avut intalnirea ei cu Enescu: (la sfarsitul unei serate) “Mihai se ridicase sa plece, ca in fiecare seara, la cazinou, cand un zgomot puternic ne-a tintit pe loc. Trasnetul cazuse la cativa pasi de casa, peste unul dintre cei mai frumosi copaci din gradina. In aceeasi clipa usile salonului s-au deschis de o parte si de alta si [valetul] anunta: 'Domnul George Enescu'. Barbat, zeu sau demon este aceasta silueta de titan iesita din trasnet, zvelta, dar compacta ca de jasp negru? Destinul in persoana. Inainteaza spre mine fatal, irezistibil, pe cand eu merg, ca o somnambula, in intampinarea lui. Cu o stransoare fierbinte, mi-a luat mainile pe care i le-am intins cvasi inconstient... cazusem parca intr-o prapastie, cu o minunata senzatie de prabusire. Ce s-a petrecut mai apoi? Stiu doar ca salonul s-a golit aproape imediat si ca am ramas singura cu el pana dimineata. El? Cine, el? Aceasta fiinta extraordinara care continea tot universul, in care se intalneau trecutul, prezentul si viitorul. Luminos sau intunecat? Iti mai pui intrebarea sub impresia unei astfel de lovituri? ...in mine bucuria deschidea aripi imense, care m-au dus departe, foarte departe de tot ceea ce fusese, spre regiuni absolute de a caror existenta nu avusesem macar habar. 

Cand ne-am despartit, la poarta gradinii, mi-a spus, cu vocea lui profunda, muzicala, careia nu-i rezistau nici oameni nici animale: 'Veniti, nu-i asa, la orele 11, la Peles, sa ma auziti cantand pentru regina Elisabeta. Vorbea incet, fara sa ma priveasca... Fiecare cuvant al sau rezona in pieptul meu ca si cand misterul insusi ar fi vorbit... fiinta sa, nelinistitoare prin bogatie si complexitate... aceasta fiinta fabuloasa, care ducea cu ea trasnetul si toata bucuria universului... Ghiceam ca in adancul lui mocnea puterea furtunilor si a primejdiilor, cu o amenintare latenta, cu marea atractie extraordinara pe care o emana.. Singuri noi vom fi de acum inainte, in Cosmos, el si cu mine. Si unul prin altul vom participa la tot ceea ce este bucurie sau durere pe pamant si dincolo de el.  In acea prima dimineata a iubirii noastre , nu am cunoscut decat marea felina, Sfinxul, in mijlocul asprelor singuratati ale geniului si ale pasiunii sau fenomen de temut al naturii. Mult mai tarziu il voi descoperi pe copilul bland al oamenilor, sufletul sensibil, disperat si inima adorabila cu fibre feminine, de care m-am legat incetul cu incetul, cu o tandrete dureroasa din cauza intensitatii sale. [...]'Vino, te iau pentru totdeauna in viata mea', i-am spus inca o data, surprinsa sa-i vad ochii rataciti linistindu-se ca prin farmec sub privirea mea si umplandu-se din nou de spatiul marin si de acea tandrete exaltata ce parea ca vine din adancul timpului. Intalnindu-ma, George Enescu gasise un port pentru inima lui, innebunita de singuratatea din mijlocul multimilor si al lumii mondene pe care o frecventa datorita carierei sale. Langa mine mai gasea nu ceea ce se numeste in mod obisnuit 'inspiratie' - un geniu nu se inspira decat din el insusi - dar si climatul propriu acestui geniu al lui si un teren propice germenilor creatiei sale. In acest prim timp al legaturii noastre, frumos ca legenda lui Tristan si a Isoldei, nu a fost deloc vorba nici de climat, nici de creatie. Existau doar bucuriile grave, sacre prin amploarea si intensitatea lor Asta este fericirea?... Nu, nu-i fericirea, este raul sacru care se numeste dragoste! Un singur om umplea si-mi schimba universul la unison, cu care eu ma simteam ca intr-o veritabila stare de transa, in vreme ce iubirea lui devenea fanatica cu fiecare ora care trecea, cu fiecare privire, cu fiecare strangere de mana. In decursul acestor ani incandescenti, de multe ori am fugit ca sa respir, in afara acestei arsite, sa incerc sa ma regasesc... Fugeam, dar obsesia lui nu ma slabea, ma urmarea si ea cu viteza.” Si tot ea scria “prin acceptare nu inteleg resemnare, capitulare, ci adaptare, identificare cu propriul destin si cu imprejurarile, ca sa le stapanesti mai apoi si sa le transformi sau sa transfigurezi durerile in bucurii.” “Casa mea este pretutindeni unde sunt eu, ferestrele ei dau spre univers si usile spre viata mea interioara. Ea exista in esenta mai mult decat in substanta (se face, se desface si se reface, adevarat cort de nomad, dupa elementele de care dispun), nu este stabila decat ca atmosfera si semnificatie [...] In acest spatiu mare sau restrans este intotdeauna muzica in asteptare si iubire gata sa tasneasca , asa ca intri aici cu fervoare, cum se cuvine sa faci in locurile in care iubesti si te rogi.'” “Fiecare apariţie a Mărucăi era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt care i-a declanşat aceste stări depresive”, explica istoricul Falcan.