Conacul Atanasievici din Valeapai, jud Caras

Localitatea Valeapai , in urma războiului dintre Austria şi Imperiul Otoman , din 1716-1718 , cand Banatul a intrat sub stăpânirea habsburcica, a aparţinut de districtul Ciacova. Denumirea localitatii provine de la indeletnicirea locuitorilor acestor locuri care cultivau in lunca (in valea) Pogoniciului paioase, de unde si numele de Valea-Pai. Când imparateasa Maria Tereza a cedat Banatul Ungariei, localitatea a trecut in subordinea comitatului Caraş, care isi avea reşedinţa la Lugoj. In perioada 1820-1830, această parte a Banatului a fost dăruită familiei Atanasievici, o familie de nobili sarbi , care a intrat în posesia acestor pamanturi. Fratii Marcel si Emil Atanasievic au decis in 1840 sa inceapa constructia unui castel nobiliar, amplasat in centrul satului. Conacul se afla in imediata apropiere a bisericii ortodoxe din centrul satului. Pentru asta, ei au adus mesteri - constructori din Serbia si Italia. Palatul a fost ridicat in stil baroc. 

Ansamblul era format din cladirea principala, cladiri anexe, o ghetarie si o moara.  Cladirea conacului are o forma uitara, de dimensiuni impresionante. Cladirea, ridicata in stil neoclasic,  a fost realizata din caramida si era acoperita cu o sarpanata cu structura din lemn, care ulterior s-a prabusit.

Cladirea este  compusa dintr-un demisol cu bolte cu functii anexe si un etaj  pentru locuit. Cele doua sectoare sunt legate prin doua scari, una care lega cele doua nivele si una care facea legatura intre etaj si pod. 

Ferestrele de la etaj sunt umbrite de obloane din lemn cu decoratiuni realizate din tencuială şi stuc alb. Clădirea a fost organizata in trei registre : al soclului, cel median și cornișa. Fatada principala, dispusa simetric fata de axul de compozitie, marcheaza zona de acces principal pentru invitati. Intrarile sunt puse in valoare prin frontoane cu arcaturi si pilastri cu capiteluri toscane. Initial, fatada principala era evidentiata printr-un portal care astazi nu mai exista. Desi este declarat monument istoric, acesta s afla intr-o stare deplorabila. Peretii se surpa sub privirile localnicilor si turistilor deopotriva.

Dupa ce conacul a fost ridicat, acesta a fost mostenit de catre nepoata fratilor Atanasievici, fiica Ioanei Atanasievici si a contelui Baiky de Varadia, care era casatorita cu Tallian Bela. Sotul ei a arendat mosia unui nobil desfranat, Ambrozy Bela, care a ipotecat terenul imediat dupa ce l-a luat in arenda. Neputand returna banii, dupa Primul Razboi Mondial, proprietatea a fost cumparata de familia Riesz, dar a fost confiscata de catre statul roman imediat dupa nationalizare. In timpul comunismului, conacul a fost folosit pe post de Casa de Nasteri, sediu CAP, loc de cazare pentru muncitorii sezonieri, iar, dupa revolutie, conacul a fost abandonat.

Castelul de la Banloc - cel mai frumos castel baroc al timpului sau din Banat

„La 50 km de Timisoara și la numai 7,5 km de Deta, într-un parc cu specii valoroase de copaci, castelul Banloc așteaptă, precum Frumoasa din Pădurea Adormită să se trezească la viață. Castelul a avut parte de o existență dramatică, trecând de la un pro­prietar la altul, prin momente de glo­rie, dar și de abandon, până la cu­tremurul din iulie 1991.”

Conacul de la Banloc este cel mai cunoscut dintre toate conacele din judetul Timi. Desi unii istorici sustin faptul ca aici ar fi fost sediul Pasei de la Timisoara in timpul ocupatiei turcesti, se presupune ca a fost ridicat prin anul 1759, in stil Renaissance, si renovat in anul 1793 de catre contele  Lázár Karátsonyi. 

Cladirea si parcul au facut obiectul unor lucrari de amploare care s-au desfasurat pe parcursul secolului 19 si inceputul secolului 20.  

Intrarea in conac se facea pe Poarta Andrássy sau Poarta leilor, nume dat dupa cel al Carolinei Andrássy, sotia contelui Karátsonyi Jenõ (Eugen), drum care continua pe o alee de 500de metri , flancata de-o parte si de alta de pini din specia Pinus Nigra, care ating astazi o inaltime de peste 20 de metri.

Acestui drum, locuitorii comunei i-au dat numele  de “Drumul Andrasului”. Poarta nu mai exista in zilele noastre, neputand fi admirata decat in fotografiile de epoca.

Pitit printre pini, pavilionul rotund, prevazut cu bancute, oferea adapost impotriva soarelui torid sau a ploii.

Conacul a fost proiectat in forma de U, cu ziduri groase de 1.25m din caramida arsa. Fatada principala, realizata in stil Renaissance, este orientata spre sud, iar curtea de onoare, terasata, este delimitata de cele doua laturi orientate spre nord.

Pe fatada principala, mai exact pe atic, se alfa blazonul din piatra al familiei Karátsonyi, ca unic ornament. Acest simbol era reluat si pe mozaicul din curtea de onoare a conacului. Spre deosebire de fatada principala, fatada de nord avea mai multe elemente decorative: ferestre in stil baroc, motive heraldice, inspirate din mitologia greco-romana, feroneria specifica secolului 18, lampadare din fier forjat inscriptionate cu anul de fabricatie 1793.

Castelul era format din: pivnitele de la subssol, parterul, etajul si podul.  Atat parterul, cat si etajul, erau organizate la fel: in centru, o sala  pozitionata perpendicular pe fatada, care avea de-o pare si de alta doua alte camere. In aripile est si vest erau amplasate cate 3 odai, legate printr-un coridor in fiecare aripa. In colturile intunecate erau montate scarile, iar in partile nordice au fost construite baile. Frumusetea podului era data de cele doua ferestre de inspiratie baroca. Intrarile la demisol , realizate in rezalid, erau alcatuite dintr-o arhitrava sprijinita pe imitatii de coloane dorice.  Usile erau din lemn, cu elemente de feronerie specifice. In zid, exista cate un altorelief diferit pentru fiecare intrare si care indica destinatia fiecarei pivnite in parte.

De exemplu, altorelieful de deasupra intrarii in pivnita cu vin era ilustrata de prezenta unui amoras care daruia un ciorchine de strugure unei tinere reprezentata sezand. Intrarea in pivnita de lemne este reprezentata de zeul Pan care canta la nai.

Dupa o calatorie in Egipt facuta de catre nepotul lui Lázár, Jeno Karatsonyi (1861-1933), acesta a decis ca fatada castelului sa fie incadrata de doua porti principale, o combinatie interesanta de elemente din antichitatea egipteana.  

În afara acestora, mai existau alte doua porti:  o poartă de acces, în stil neogotic englezesc, amplasată pe latura de nord a parcului,

si a patra poartă decorată cu grifoni (Poarta Andrássy) care facilita accesul în parc pe latura de est. 

Tot in acea perioada, el a decis construirea unei cladiri in parcul castelului, denumita “camera egipteana” , decorata cu obiecte de arta specifice culturii egiptene.

Parcul, o veritabila gradina englezeasca, decorat cu multe pavilioane, a fost amplasat in fata conacului. In parc au fost asezate statui in marime naturala, care reprezentau personaje  din mitologia greaca, in ipostaze cat mai naturale.

 

O gradina se afla si  în spatele castelului, amplasata pe axul principal al clădirii, cunoscuta sub denumirea  de „gradina franceză”. Parcul era format din spații florale deschise, aranjate în figuri geometrice, arbescuri si rondouri impecabil realizate.

In parc se afla si glorieta de grădină, numită de localnici  cele„cinci picioare”. Glorieta era un pavilion compus din cinci coloane cu capitel doric, unite între ele de arcade frante. Intre arcade erau amplasate cinci busturi lucrate în piatra alba.

Monumentul era ridicat pe o colină , la care aveai acces urcand 7 sau 8 trepte. In timpul primului razboi mondial, soldatii sarbi au distrus busturile despre care nu se mai stie nimic in prezent.

Impovarat de datorii, ultimul urmas al contelui Karatsonyi, Keglevich Imre, a vandut în anul 1935 printesei Elisabeta de Grecia (sora Regelui Carol al II-lea) cu 22 de milioane de lei ceea ce mai ramasese din domeniu (castelul si parcul), iar aceasta a transformat cladirile in castel regal. 

Printesa Elisabeta a fost proprietara castelului, dar si a suprafete mari de pamant formate din orezarie, pescarie, herghelii cu cai, parcuri si gradini.

Printesa a iubit noul domeniu regal si multe dintre elementele de décor ale castelului din Banloc au  reprezentat surse de inspiratie in decorarea Palatului Elisabeta din Bucuresti.  

Alteta Sa pastrase multe elemente de decor de la familia Karátsonyi: grifonul înaripat, de pe blazonul familiei, piese de mobilier în stil Empire sau specifice epocii de renaștere spaniolă , dupa care s-au realizat cópii ce pot fi admirate in  prezent în palatul din Bucuresti. Alteta Sa a locuit la Banloc pana in 1948, cand a fost obligata sa ia calea exilului. Imediat dupa plecarea printesei si alungarea slujitorilor, parcul a fost devastat, statuile sparte, biblioteca arsa, iar multe dintre valorile care ramasesera in conac au fost furate de catre noua putere instalata in tara.  Din Conacul de la Banloc nu au mai ramas decat ruinele. Se pare ca doar ruinele mai pot sa stea drepte in aceasta tara. Pana cand?

Bibliografie: Banaterra.ro
Imaginile NU imi apartin si sunt luate de pe net. Ele sunt folosite doar cu scopul de a promova acest obiectiv turistic din Banat. Si de a sensibiliza autoritatile care ar trebui sa protejeze aceste edificii care reprezinta parte din spiritul banatean.

Ducesa Mileva si conacul San Marco de la Comlosu Mare

Dupa dezamagirile acestui inceput de iunie, in care Romania dovedeste ca adaposteste o mare de locuitori cu memorie scurta, m-am decis sa ma intorc in vremurile in care tara arata altfel. Avea valoare, prestanta si oameni demni de a fi luati in seama. Patriotismul era  o stare de fapt, iar cultura era la mare cautare. Si pentru ca Romania de azi nu ma mai surprinde cu nimic, am sa va povestesc despre Romania de odinioara.

Despre Conacul  San Marco de la Comlosu Mare. Comuna este situata la cativa kilometri de granita cu Serbia si este una dintre cele mai instarite localitati din Banat. 

Domeniul familiei Naco (Nacu sau Nákó, in ungureste), a fost administrat in comun de doi frati si cuprindea mosii in Sannicolau Mare si Teremia, din care facea parte si Comlosul Mare. In momentul in care acestia au  fost innobilati cu rangul de mosieri (nemesi) de Sannicolau Mare, cei doi au hotarat sa-si imparta bunurile comune prin tragere la sorti. Astfel,  mosia din Sannicolau Mare le-a ramas urmasilor lui Cristofor (despre castelul Nako de la Sannicolau am vorbit intr-un material mai vechi), iar cea din Teremia - Comlos, fiului lui Ciril, Iosif Naco. La randul sau, Iosif Naco avea un fiu, Ioan, care traia impreuna cu fiica si sotia lui la Viena si la Pesta. In 1840, familia lui Ioan Naco si-a mutat resedinta in  conacul ridicat in Comlos. Atunci nobilul a expropiat casele locuitorilor din vecinatate, iar in locul acestora a amenajat un parc luxuriant,  devenit in scurt timp cea mai frumoasa gradina de acest fel din Banat.

Pentru ingrijirea ei, Naco a adus gradinari experti din strainatate care sa desavarseasca frumusetea conacului. Portile din fier forjat, care dadeau in curtea interioara, au fost realizate in atelierele vieneze si aduse aici, dar astazi se mai pastreaza doar o mica parte din gardul de fier care inconjura parcul. Deasupra portii principale, pazite odinioara de un majordom in uniforma, era cioplit blazonul familiei. Aleile erau pietruite cu pietre marunte de marmura alba si erau maturate de slujitori care mergeau cu spatele pentru a nu lasa urme.

Domeniul familei Naco era format din doua aripi separate de o poarta monumentala, o sala de teatru si cladirile administrative destinate slujitorilor. Dintre acestea, cea mai mare era hambarul, dupa cum povestea calatorul german Franz Xaver Eckert, in 1857. Naco era un barbat galant , cu o tinuta impecabla:  frac si manusi albe, iar pe cap un "tilindru", dupa moda timpului.  El fost mare iubitor de teatrul si muzica simfonica, motiv pentru care si- a construit propria sa sala de spectacole in spatele aripii drepte a conacului. A fost primul teatru de acest gen din istoria Banatului. Sala avea o scena si o loja special ridicate pentru mosier, dotate cu toate accesoriile necesare desfasurarii spectacolelor.  Naco a angajat o trupa de artisti si o orchestra din care faceau parte 21 de muzicieni din Boemia care trebuiau sa asigure spectacole permanente pe mosie. Acestora le era asigurata locuinta, cu incalzire si iluminare, precum si un salariu lunar in bani si cereale. Capelmaistrul primea pe langa remineratiile acordate artistilor si o parte din banii incasati pentru biletele de intrare la spectacol. Orchestra putea sa cante la petrecerile din comuna, dar numai cu acordul mosierului. La spectacolele de la conac se aduna toata aristocratia din imprejurimi, cat si functionarii mosiilor din jur. Satenii aveau acces si ei la spectacole, doar daca plateau o taxa de intrare. Inclinaţia lui Ioan Naco pentru fast l-a adus in pragul falimentului. Moşia de la Teremia-Comloş a fost pusă sub supraveghere fiscală pentru recuperarea datoriilor acumulate in timp. Din pricina acestor greutati, Ioan Naco a parasit Banatul si s-a stabilit in palatul său de la Viena, unde a şi decedat. 

In “Cronica familiei Naco”, scrisa de profesorul Hans Diplich, din 1983, se spunea despre nobil ca "a fost un iubitor al fastului, inclinat spre risipire, a carui pasiune spre jocuri costisitoare a inghitit sume uriase”.

In 1838, sotia contelui a adus pe lume o fetita, pe care parintii au botezat-o Mileva. Din pacate, alti copii nu au mai avut, motiv pentru care Mileva avea sa fie ultima descendenta a lui Ciril Nacu. Mileva nu avea o avere mare, motiv pentru care , la 18 ani, parintii i-au aranjat casatoria cu un nobil care sa ii asigure un statut nobiliar. Astfel, in 1856, ea s-a casatorit cu ducele italian Giulio Capece Zurlo Duca di San Marco, un barbat muolt mai in varsta decat ea, care isi tocase averea cu femeile si jocurile cu noroc . Mileva era o femeie deosebit de frumoasa, care facuse furori la curtea imperiala din Viena. Legendele care s-au tesut in jurul acestui personaj spun ca insusi imparatul Franz Josef , care facuse o pasiune pentru frunoasa ducesa, i-a facut cadou la casatoria ei cu ducele italian parcul din jurul conacului. Parcul, se pare, ca era o copie in miniatura a unei renumite gradini vieneze si construit dupa tehnicile vremii de catre specialisti adusi din capitala imperiului. Toate aleile parcului se uneau intr-un rondou central. Tot in parc erau ridicate doua stabilimente unde, de sarbatori, se dadeau spectacole pentru invitati si sateni. Casatoria a fost una formala care s-a incheiat in 1888, cand ducele a murit. Mileva a ramas vaduva la 50 de ani, fara sa aiba copii si a trait la conac pana la 88 de ani, cand a murit. Ducesa a lasat prin testament conacul statului roman cu conditia ca primaria localitatii sa functioneze in aripa dreapta a conacului. Un gest nefericit, de altfel, pt ca, ulterior, primaria a decis sa modifice cladirea, sa scoata gardul din fier forjat, blazonul a fost spart, iar parcul defrisat.

Despre Mileva, localnicii spun ca isi iubea extraordinar de mult caii. Pe patul de moarte, ea a decis ca toti caii sai sa fie împuşcaţi. Dupa parerea sa,  caii cu sange nobil nu trebuiau sa cunoasca greutatea plugului. Dupa decesul contesei, acestia au fost incineraţi, iar cenuşa a fost presărată prin parcul castelului.


Ii multumesc lui Horatiu Adrian pentru efortul sau de a-mi cauta si de a-mi permite sa  postez imaginile de epoca in materialul meu.