Personalitati banatene - familia Mocioni

Daca iesiti la plimbare intr-o seara prin parcul Central, primul lucru pe care il veti zari sunt statuile aliniate pe Aleea personalitatilor. Una dintre ele iese in evidenta atat prin forma sa diferita, cat si prin amplasamentul ei atipic: in dreapta intrarii principale. Aceea este statuia lui Alexandru Mocioni. Evident, unii isi pot pune intrebarea: cine a fost Alexandru Mocioni? Si cu regret trebuie sa recunosc faptul ca exista un grad mare de probabilitate ca multi dintre locuitorii acestui oras sa nu stie sa raspunda la intrebare. Un lucru este cert, intreaga familie Mocioni a slujit cu devotament interesele Banatului, motiv pentru care povestea lor trebuie spusa.

Istoria prescurtata a familiei Mocioni  aduce in prim planul atentiei cititorului reprezentanţi de marcă:

Petru Mocioni (1804 - 1858) - deputat al judeţului Torontal, asasinat;

Andrei Mocioni (1812 - 1880) - politician;

Anton Mocioni (1816 - 1890) - ofiţer, deputat;

Gheorghe Mocioni (1823 - 1901) - deputat;

Alexandru Mocioni (1841 - 1909) - scriitor, jurnalist, politician, deputat, compozitor;

Zeno Mocioni (1842 - 1905) - jurist, politician;

Eugen Mocioni (1844 - 1901) - deputat;

Anton Mocioni de Foen - (1882 - ) - ministru;

Ionel Mocioni (1893 – 1930) - jurist, politician, membru în Marele Sfat Naţional, deputat, prefect al judeţului Severin;

Ecaterina Mocioni - contesă de Foeni;

Ion Mocsony-Stârcea (1909 - 1992) - mareşal al Curţii Regale.

Familia Mocioni a fost implicata în lupta pentru drepturile politice ale românilor din Ungaria si a reprezentat cu cinste aristocraţia românească în fosta Ungarie. Membrii sai au fost mari politicieni, filantropi si susţinători ai culturii române.  Multi dintre Mocionesti au refuzat innobilarea lor de catre imparat, pentru ca se considerau romani, iar romanii erau cei mai asupriti dintre toate minoritatile care alcauiau Imperiul Austro-Ungar.  Mocionii au participat la Adunarea nationala de la Timisoara in 26.01.1869, prin care s-a hotarat infiintarea Partidului National al Romanilor din Banat si Ungaria. 

Ioan Mocsony-Stârca sau Ionel, cum ii spuneau apropiatii, a fost înfiat de baronul austriac Anton Mocsony de Foen.Tânărul a beneficiat de o educatie aleasa si a obținut licența în litere la Universitatea din Cambridge din Marea Britanie. În anul 1930, el a fost numit mare maestru de vânătoare al Curții Regale. La moartea baronului, Ioan Mocsony-Stârcea a intrat în posesia averii și a titlului acestuia, devenind proprietarul unui întins domeniu pe Valea Mureșului, între Deva și Arad , care cuprindea și Castelele Bulci și Săvârșin, devenind  astfel unul dintre cei mai bogați oameni din România. La Curtea Regala din Romania fost promovat apoi în funcția de mareșal al Curții Regal, ascensiune care se datora și faptului că, la începutul anilor 1940, tânărul baron vânduse castelul și domeniul contelui Hunyady de la Săvârșin din judetul Arad regelui Mihai pentru o sumă modică.  A fost arestat la 8 septembrie 1947, fiind judecat în "Procesul Maniu - Mihalache", iar in  aprilie 1954, baronul a fost condamnat la 15 ani de închisoare și i s-a confiscat intreaga avere. După eliberarea sa din inchisoare in anul 1964, guvernul comunist i-a permis să plece în Elveția, în urma răscumpărării oferite de soția sa care reusise sa fuga din tara inainte de arestarea sa.

Localitatea Capalnas din judetul Arad adaposteste unul dintre cele mai frumoase castele din tara. Prima atestare documentara a castelului  de la Capalnasdateaza din 1569, iar castelul se leaga de evoluţia ra­murii Mihai de Mocioni, care detinuse pământ, vii şi case in Tokay, Ungaria.  La a treia gene­raţie a acestei ramuri, un alt Mihai (1811-1890) s-a căsătorit, la 2 fe­bruarie 1836, cu verişoara sa, Eca­terina, din ramura de Foeni, unificând astfel cele două familii.  Între timp Ioan Mocioni de Foeni, tatăl Eca­terinei, a cumpărat, în 1853, de la conţii Alfred, Ianoş, Gyorgy şi Ca­milo Zichy, domeniul de 6000 iu­găre de pământ de la Căpâlnaş, cu suma de 260 mii florini. Acolo au ales cei doi, Ecaterina şi Mihai, să-şi stabilească reşedinţa, astfel că domeniul intră în posesia ramurii de Mocioni. Cei doi soţi vor con­strui pe acest domeniu palatul în stil francez, care va fi moştenit de ultimii doi fii ai lor, Alexandru şi Eugen. 

Cât timp a trăit, Ecaterina de Mocioni a fost figura domi­nan­tă a Căpâlnaşului, sprijinind, alături de fratele ei, Andrei, toate manifestările culturale româneşti din vremea sa, ori amenajând în una din camerele palatului, o mi­că farmacie de la care au primit me­dicamente mulţi ţărani de pe domeniu. Fiind crescuţi în spiritul muzicii clasice, Alexandru şi Eu­gen Mocioni vor da, cu prilejul re­cepţiilor de la palat, adevărate con­certe la cele două piane din sa­lon. Cei doi o acompaniau pe The­rezia Horvath, soţia lui Eu­gen, a cărei voce îi fermeca pe oaspeţi. Teodor Botiş, autorul u­nei monografii a familiei spune că „în casa ospitalieră din Căpâlnaş, pururea cu oas­peţi din apropiere şi din depăr­tări, stăpânea atmosfera de cumpăt şi disciplină a aristocra­ţiei spirituale şi o eleganţă, liberă de fasturi şi distrac­ţii risipitoare, ce ca­racterizau lumea bună de mai îna­inte”. Cei doi soţi au avut împreună doi copii: o fată şi un băiat. Fiica Maria (Mandy) a murit la o vârstă fragedă, în urma unui stupid accident petrecut în palat: s-a aplecat peste balustrada coridorului de la etaj şi a căzut prin acoperişul de sticlă al sălii de mese, murind pe loc la vârsta de 7 ani. Fiul Eugen (Bubi) a fost internat în sanatoriul neuropsihiatric de la Zam, fiind găsit de multe ori de localnici dormind pe jos, în haine zdrenţuite. El a trăit până în 1989. Sotul sau, Teleki,  era foarte iubit de localnici, pentru ca era un om cinstit, care ii platea bine si le dadea si diferite produse, in fiecare saptamana. El a murit in 1947, iar corpul lui este inmormantat in parcul castelului.

Castelul de la Capalnas poarta numele ultimei membre a familiei Mocioni, care s-a casatorit cu contele Eugen Teleki si era cunoscut ca si "Micul Trianon, deoarece  mesterii italieni care l-au construit l-au facut in stilul si dupa asemanarea  castelului de la Versailles. Vechil castel era cladire inalta, in fata caruia trona o fantana cu un cerb din piatra. In spate la castelului se deschidea parcul de opt hectare ca o adevarata oaza de verdeata.  In prezent, aici functioneaza spitalul de psihiatrie, unde cei 85 de pacienti internati aici si personalul de specialitate locuiesc in vechile camere ale grofilor, sali mari si bogat decorate, uimitor de bine pastrate. Intrarea se face pe doua trepte de marmura dispuse in forma de semicerc. Fata cladirii este decorata cu patru coloane din piatra ce se termina cu capiteluri corintice ce intregesc aspectul maiestuos.

Castelul cuprinde incaperi spatioase, la etaj fiind un luminator din sticla prin care lumina naturala patrundea intr-o sala rotunda, fara ferestre. Usile din lemn masiv au inca numele din alama, batut in cuie. Ici colo se mai zareste cate o  mobila veche, un dulap din lemn masiv, o etajera unde Eugen Teleki, ultimul proprietar, isi tinea colectia de fluturi. Despre viaţa de la castel din perioada interbelică, o interesantă relatare lasă Frederic Konig, din Timişoara, invitat de conte să-l ajute în aranjarea colecţiei de gândaci şi insecte: „În anul 1936 s-a oprit în faţa casei noastre din Ti­mişoara o maşină elegantă, Ply­mouth, un şofer în uniformă a deschis uşa maşinii şi a coborât un domn mai în vârstă cu baston şi s-a prezentat drept contele Eugen Te­le­ki din Căpâlnaş. M-a invitat la Cas­tel de Rusalii, când aveam două zile libere de la serviciu. Am sosit seara cu trenul la Săvârşin, unde m-a aşteptat şoferul în uniformă, cu maşina Plymouth. Domnul conte suferă de reumatism şi se culcă de­vreme, cere scuze că nu a venit la ga­ră. Am sosit la castel la Căpâlnaş, am fost luat în primire de un servitor în livrea, care m-a condus la etaj unde voi dormi. Să las pantofii la uşă să fie dimineaţa curăţaţi şi să aştept vreo zece minute să-mi aducă cina. A şi venit cu o măsuţă cu ro­tile, încărcată cu tot felul de bună­tăţi, friptură, şuncă, unt, miere de albină, jumere de ouă, vin roşu, ceai etc. M-a întrebat când vreau să mă scol, să-mi aducă micul dejun. Dl conte va aştepta dimineaţa la orele 9 în salon. Dimineaţa m-am aşezat într-un fotoliu în salon. Am admirat portretele pictate ale stră­moşilor, un panou cu săbii, arme, nişte albume, reviste în limba germană, franceză şi engleză. La 9 fix a coborât contele. M-a invitat să urcăm în laborator, la etajul unu. Era o cameră spaţioasă, cu dulapuri, rafturi pline cu cărţi de specialitate. Mai întâi mi-a arătat co­lecţia sa de coleoptere (gândaci), com­pusă din aproximativ 25 mii de exemplare, în mare parte specii exotice. Am rămas tablou când am vă­zut ce produce natura în Brazilia, în Africa, în Indonezia. Nişte bijuterii lucioase, de toate culorile, de până la 12 centimetri. Mi-a spus că la ora 10 plecăm cu o drezină trasă de un cal pe linia decouville, spre pădure, pentru a colecta fluturi. (Având în vedere că soţia sa era fata lui Anton Mocsonyi, maestru de vâ­nătoare al familiei regale care şi-a petrecut în repetate rânduri vara la castelul de la Săvârşin, la reforma agrară din 1921 familia Mocsonyi a putut păstra vreo 5000 hectare de pădure şi 3000 hectare de teren arabil)... Linia îngustă a trecut prin strada principală a satului. Ţăranii întâlniţi pe drum ne-au salutat respectuos ridicând pălăria de paie. Am întâlnit o căruţă cu boi, în­căr­cată cu lemne; contele a zâmbit şi-mi zice: Uite cum încearcă să se as­cundă în faţa căruţei să nu-l recunosc, dar ştiu cine este. Să fie să­nătos, mai rămân lemne destule şi pentru alţii. Ajunşi în pădure ne-am oprit într-o fâneaţă plină de flori şi am început colectarea. După ce am luat masa la 12 am mai stat până la orele 16 pe teren, după care ne-am întors la castel. Curtea castelului a fost tansformată în sală de mese, acoperită pâ­nă la etajul unu cu plafon cu geamuri. Sala de mese era elegantă , cu parchet în mozaic de diferite soiuri de lemn. O masă lungă de aproximativ 10 metri, de asemenea cu com­binaţii de figuri intarsia, nu era acoperită cu faţă de masă, ci pentru fiecare farfurie, pahar sau alt obiect era plasată o fină împletitură de paie din China. A intrat contele cu doamna, cu fiul lor, un educator al fiului, doi lorzi din Anglia şi un marchiz din Paris. Am fost prezentat ca musafir, ca egal la egal. Sca­unele erau cu spătar înalt, iar doi ser­vitori au împins scaunul fiecă­ru­ia dintre noi. Două fetiţe îmbrăcate frumos au venit cu mâncăruri şi au umplut farfuriile, mai întâi cu cior­bă, pe urmă cu felurile următoare”. Eugen Teleki era vărul mi­nistrului de externe al Ungariei, Te­leki Pal si s-a sinucis când tru­pele ungare, împreună cu cele germane, au intrat în Iugoslavia, deoarece el a semnat cu câţiva ani înainte un tratat de prietenie şi ne­agresiune cu Iugoslavia. În 1948 castelul şi moşiile au fost naţionalizate. Dupa nationalizare, castelul a  fost transformat in preventoriu pentru copii abandonati, iar apoi ca spital destinat bolnavilor psihic. „Castelul Mocioni din Căpâlnaş este cel mai frumos din judeţul Arad prin armonia desă­vâr­şită a proporţiilor şi decoraţia sim­plă dar elegantă a faţadelor” si a  fost proiectat de arhitectul vienez Otto Wagner care a ridicat castelul între anii 1876-1879. Otto Wagner a fost inspirat de Micul Trianon de la Versailles, dar nu a realizat o co­pie fidelă a  modelului.  El a plecat de la peisajulul  în care avea să construiască o operă arhitecturala.  Fatada este decorata cu patru coloane de piatra si capiteluri corintice.  Arhi­tectul vienez a folosit coloanele  prevăzute cu caneluri, care se termină cu capiteluri bo­gat ornamentate, iar  elementul de­co­rativ îl reprezintă cornişa,  artistic dantelată. Rotunjimea co­loanelor şi succesiunea lor impri­mă o anumită vibraţie faţadei scăldate în lumină. Otto Wagner a conceput două scări centrale care urcă în cute largi  catre  o terasă amplasată în mijlocul faţadei principale. În faţa terasei se află o fântână arteziană în mijlocul căreia tronează statuia unui cerb majestuos. De pe terasă se pătrunde în interior prin trei uşi, care comunică cu salonul de la parter si de unde se continua ascensiunea catre etaj pe o scara impozanta.situat in centrul satului Capalnas, comuna Birchis, la 15 km de Faget.  Ecaterina Mocioni a fost ultima descendenta a familiei si a mostenit castelul de la Capalnas. In urma casatoriei cu Eugen Teleki, el a devenit mosierul de la castel. Se spune ca sotia sa avea grija sa nu treaca nimic pe numele lui, pentru ca el a avut doi copii din flori, cu guvernanta. Sotul sau, Teleki, era foarte iubit de localnici, pentru ca era un om cinstit, care ii platea bine si le dadea si diferite produse, in fiecare saptamana. El a murit in 1947, iar corpul lui este inmormantat in parcul castelului.

In imediata apropiere a conacului de la Foeni se afla capela in care sunt ingropani o mare parte a membrilor familiei Mocioni. Capela a fost terminată în anul 1900, fiind ridicată într-un stil clasicizant sobru şi monumental, în concordanţă cu moda epocii. 

Se evidenţiază faţada principală, cu uşa masivă din metal decorat,  înconjurată de ornamente în stuc şi încadrată de două coloane impunătoare din marmura;

deasupra se află blazoanele în piatră ale celor două ramuri ale familiei Mocioni. În interior se mai păstrează şi astăzi plăcile de marmură ale mormintelor familiei, candelabrele din fier forjat şi trapa funerară din metal, gravată minuţios în spirit oriental.

Un alt castel a familiei Mocioni este laVlaicovet, in Banatul Sarbesc. Acesta a fost ridicat la jumatatea secolului al XIX-lea, de George Mocioni. Pe frontispiciu are sculptat, in piatra, blazonul familiei. Castelul a fost mostenit de contesa Lovia Bethlen, fiica cea mare a lui George Mocioni.

Familia Mocioni si-a confirmat statutul de elită prin achiziţionarea a numeroase moşii în Banat şi prin construirea aici a unor impresionante ansambluri rezidenţiale: la Foeni (jud Timiş), la Căpîlnaş şi Bulci (jud. Arad), la Birchiş (jud. Arad, ars în 1944) şi la Vlaicovăţ (in fostul Banat Serbesc).

Ceea ce ar mai trebui mentionat este faptul ca , in Timisoara, in locul unde astazi se afla Magazinul Bega, in fosta Piata Balas, vis-a-vis de Casa Mercy (fosta cladire a inchisorii),  pe vremuri se afla Casa Mocioni. Nu am gasit nici un fel de referiri care leaga familia Mocioni de aceasta casa. Este foarte posibil ca numele cladirii sa fie un omagiu adus familiei Mocioni. daca vreun membru al acestei familii a locuit sau nu in aceasta cladire, mie imi este imposibil sa va spun. Familia Mocioni a lasat in urma cinci castele. In secolul XIX familia Mocioni detinea un mare numar de resedinte,

castelul din Bulci fiind dea de-a doua ca importanta, fiind situat in apropiere de cel de la Capalnas.Conacul de la Birchis a fost realizat in stil gotic,  stil dat de cele două turnuri ale corpului etajat. Domeniul Bulci a fost cum­pă­rat în 1858 de Antoniu Mocioni de Foeni, de la baronul Fechtig-Fechtemberg cel care zidise castelul la începutul secolului. Do­me­niul şi castelul renovat în 1860 au fost moştenite de Zeno Mocioni. Ultimii proprietari au fost An­to­niu şi Ionel Mocioni Stârcea, fiul său vitreg. Carol al doilea a vizitat în repetate rânduri castelul, maestrul de vânătoare Antoniu organizând partide cinegetice de am­ploa­re.

După 1940 au fost amenajate camere pentru regina Elena şi Regele Mihai. Mai puţin impresionant decât Căpâlnaşul, castelul construit în stil neoclasic,  pastreaza inca cele două blazoane ale familiei Mocioni  pe faţadele clădirii. Conacul a fost ridicat in prima jumatate a secolului al XIX-lea, dar  primeste forma actuala in jurul anului 1860. In timpul ultimilor proprietari, castelul a cunoscut o viata intensa, aici venind la vanatoare regele Carol al II-lea si mai tarziu, Mihai I. Castelul a fost vizitat de-a lungul anilor de: Vicentiu Babes, Andrei Saguna, Franz Liszt, Carol I. Conacul l-a avut ca proprietar pe filosoful Alexandru Mocioni. Acesta a creat o biblioteca cu mii de carti de filosofie, iar la pianul din sala de muzica a compus o parte dintre lucrarile sale. Conacul a fost distrus de flacari, in urma cu 90 de ani. In 1918, mai multi tarani s-au imbatat, si, manati de un spirit revolutionar, i-au dat foc, distrugand vasta biblioteca, mobilele si toata cladirea care nu era locuita de nimeni, in acea perioada.

 Conacul de la Foeni a fost construit de Andrei Mocioni de Foeni. Chiar daca cladirea a fost  devastata in timpul Revolutiei de la 1848, aici a locuit mai departe fiul lui Andrei. Castelul a avut mai multe destinatii, sanatoriu, iar acum este casa de cultura.

 Cel mai însemnat dintre membrii familiei Mocioni a fost Andrei Mocioni de Foeni(1812-1890), care s-a remarcat în lupta pentru drepturile românilor din Ba­nat şi Transilvania. În anul 1865, când contele Zikhy, cancelarul aulic al Ungariei, transmitea  printr-un prieten al familiei Mocioni  intenţia de a propune Împăratului Franz Iosif ridicarea membrilor fa­miliei Mocioni la rangul de conţi, Andrei Mocioni i-a raspuns acestuia: „spune-i să-mi redeie cel puţin pacea, dacă nu-mi poate restitui încrederea ce mi-au răpit-o cei de sus, iar fratele lui, Antoniu, de­clara şi el: Cei de sus ne cred ne­trebnici sau nebuni şi nu ştiu că mi-ar fi ruşine a ieşi între oameni cu titlul de comite pe cât timp ţine mi­zerabila situaţiune de astăzi a naţiunii române." 

 Familia Mocioni, o renumita si instarita familie de negustori,  a fost izgonita de catre turci , in anul 1747, din localitatea Moscopolea, astazi actual teritoriu albanez.  Se zice ca marea cetate Moscopole (Voscopole), era in a doua jumatate a sec. al 18-lea al doilea oras-cetate ca marime din Balcani, primul fiind chiar orasul Istanbul. Imaginati-va ca in anul 1760 orasul  avea un numar de 70.000 de locuitori, in timp ce Atena avea  10.000. O data cu cucerirea teritoriilor de catre turci in secolul 18, intrega elita sociala moscopoleana  a luat drumul pribegiei. Ei fac parte din valul de familii macedo-române care s-au stabilit la Viena sau la Pesta. Printre acestia se numarau si membrii familiei Mocioni, o familie numeroasa de negustori priceputi. Descendentii  preotului Constantin Mocioni,  originar numiţi Mucioni, au fost cunoscuti sub numele de Mocsonyi sau  Motsony.  Preotul a avut cinci copii, dar doar Mihai si Andrei Mocioni, au fost  innobilati de imparatul Iosif al II-lea, dupa ce Banatul a intrat in componenta Imperiului Austro-Ungar. Cei doi fii sunt intemeietorii celor doua ramuri ale familiei: “de Mocioni” (sau “de Tokay” ) si “de Foen”. Mihai a cumparat viile de la Tokay pe care le-a lasat mostenire impreuna cu titlul nobiliar fiilor lui: Petru, Dimitrie, Gavril, Ioan si Mihaiu. Ei au cumparat proprietati noi  in Ungaria, la Komoron, Teteny, Tarczal, casa in Pesta, case si vii in Tokay.

 Unul dintre descendentii sai, Alexandru Mocioni, s-a implicat in lupta pentru emanciparea romanilor din Banat si Ardeal. Impreuna cu alti membrii din familia sa, el a creat Partidul National al Romanilor din Banat si Crisana. In istoria Banatului este mentionat faptul ca era pasionat de filosofie, detinea o biblioteca impresionanta pentru acea perioada  in castelul de la Buirchius , a fost un iubitor si compozitor de muzica clasica, un pianist desavarsit si un vast om de cultura. Alexandru Mocioni scria frecvent  în presa contemporana, articolele sale fiind publicate in  ziarul vienez „Zukunft” sau „Politik” din Praga. In 1893 a infiintat la Timisoara  ziarul "Dreptatea".Cel mai mic dintre fiii preotului,Andrei, a obtinut de la imparatul Iosif al II-lea mosia Foieni din judetul Timis , mosie mostenita dupa asasinarea sa de catre fiii lui, Petru, Constantin, Ioan si Naum. Si aceasta ramura si-a sporit averea cumparand proprietati la Vlaicovat (Banatul Sarbesc), Birchis, Bulci, Prisaca, Capalnas si Foeni. Barbatii din familia Mocioni au fost casatoriti cu femei de religii si nationalitati diferite - maghiara, sarba sau germana-, nici unul dintre ei nu a renuntat la religia ortodoxa. Ei au respectat noua lor patrie si au luptat pentru  aspiratiile si nazuintele poporului roman.

 Istoria mentioneaza faptul ca , in timpul tratativelor si negocierilor care aveau ca obiectiv trasarea frontierelor de stat de la Yalta din februarie 1945, dupa primul razboi mondial, Antoniu Mocioni , unul dintre urmasii acestei ramuri, pentru a-si mentine proprietatea de la Foeni in limitele Banatului romanesc - a pus degetul pe harta si pe langa acesta s-a conturat frontiera. Si astazi, in popor, acest teritoriu este denumit „punga de la Foeni”.

Beraria "Carul cu Bere" si reteta mititeilor adevarati

Barbatul meu a venit saptamana trecuta acasa fluturand o coala A4 cu entuziasm. Gasise reteta mititeilor din anul 1929, asa cum se preparau la celebra berarie Carul cu Bere. Cand am citit reteta, am fost tare dezamagita. L-am intrebat in gol, fara sa astept raspunsul: si cine o prepara? Eu! a venit raspunsul lui entuziast. Am crezut ca glumeste, dar sambata trecuta, constiincios, a luat reteta si ne-am dus la cumparaturi. A ales carnea cu grija, exact asa cum era scris in retetar, am alergat dupa mirodenii pana am obosit, iar in final, ne-am amintit de "Camara cu mirodenii"din centru unde am gasit si anason-ul stelat, si chimion-ul turcesc, si restul mirodeniilor enumerate acolo. Cand ne-am intors acasa, s-a apucat de preparat, urmand , pas cu pas, reteta lasata de berarul pofticios. Inclusiv framantatul ala in serii interminabile. Duminica dupa masa (v-ati prins, timpul nu l-am respectat intocmai, pofta era mare!) am facut micii. NEBUNIE! Iata reteta care a adus faima berariei Carul cu Bere. Dar care ne-a convins si pe noi de faptul ca micii cumparati din supermarket sunt orice, dar numai mici NU sunt.

Este dificil sa iti imaginezi un alt produs care sa fie atat de drag gurmanzilor de natie romana, un produs care este cautat si degustat si-n zilele de sarbatoare, si la targuri, si la iarba verde, pe terase sau in berarii.  Atat de indragit este produsul, incat Romania l-a inregistrat ca brand national. In folclorul bucurestean se sustine faptul ca denumirea ar fi fost data de  umoristul Nae Orăşanu la cârciuma Iordache, de pe strada Covaci , amplasata in vechiul centru istoric al Bucureştiului pe  zona Lipscani. Carciuma apartinea  lui Iordache Ionescu, ardelean get beget, care, spune legenda, ar fi ramas fara  maţe pentru cârnaţi, astfel incat, bucatarul ar fi pus direct pe gratar compozitiafara invelis.

 Dar istoria consemnata ne duce catre alta sursa, de unde practic provine si reteta de fata, la faimoasa berarie „Carul cu Bere”. Bucătărul şef, cel care a nascocit reţeta, sustinea  în anul 1920 mititeii sunt de originea sârbească . Cine naiba sa-i mai inteleaga si pe istoricii astia? Si , pentru ca noi nu suntem bucuresteni, iar Banatul e la o aruncatura de bat de sarbi, am crede multe dintre mâncărurile sârbeşti aduc cu preparatele  romanesti, dar asta pentru ca si ei, si noi, am fost sub ocupatie turca timp de 164 de ani. Si aici fac referire la un preparat cunoscut noua, banatenilor, catalogată de unii ca mâncare naţională, Ćevapčići. Sa nu mai vorbim de Plescavita sarbeasca ce se vinde cu succes in ca in coltul facultatii de Medicina 2, vis-a-vis de Palatul Bega.  Cei care ati fost clienti ai litoralului turcesc cunosc si gustul si forma renumitului deja kebap. Dar, de la kebab, cum ii spunem noi, romanii, pana la mici este cale lunga. Ce-i drept, amestecul de mirodenii ne cam da de gandit, iar carnea de vita, atat de putin consumata de romani si astazi ar putea ridica unele semne de intrebare. Dar un lucru este cert, ca MICUL, acest preparat caracterizat in analele timpului ca „ un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru”este produsul cu care romanii se lauda in fata lumii si nimeni nu a avut nici puterea, nici curajul de a –l adjudeca.

Onorate Domnule Ofiter!

Pentru caci fiecare vizita a Domniei voastre, ca si cu 20 ani in urma cele ale tatalui Domniei voastre, dimpreuna cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe langa onoare, si un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc sa dau la randu-mi dovada de cavalerism, impartasindu-va la dorinta onoratei Dumneavoastra sotii, Doamna Mariuta Baciu, retetariul de preparare ai mititeilor nostri, care,dupa cum bine stiti, sunt cei mai laudati din tot Bucurestiul..
Astfel dau dovada de incredere in Domnia voastra spre a nu trada nicidecum secretul deliciosilor nostri mititei, secret pe care la randul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom, D-l Tica Preoteanu, antemergatoriul meu la conducerea bucatariei Carului.
Adresez aceiasi rugaciune si onoratei Dumneavoastra sotii, Doamnei Mariuta, celei mai desavarsite amfitrioane pe care sunt bucuros sa o fi cunoscut. Perfectiunea seratelor de cina din casa Domniilor voastre, la care, multumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotararea sa va divulg taina celui mai de pret preparat culinar care ne cinsteste numele in capitala, in tara intreaga si in strainatate.
Mititeii sunt un produs culinar din carne de vita, in stare finita de sapte pana la opt centimetri si la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare intre mese la o halba de bere, ori ca entree, ori ca fel de mancare de sine statatoriu. Ei isi au originea in Balkan, provenind din Serbia, dar se intalnesc si in Grecia si Turcia, de unde au fost preluati de bucataria romaneasca. Cum le spune si numele, sunt niste rulouri mici, fiind si numiti astfel: mici, in Regat, din carne cu mirodenii, avand menirea sa incante gustul mesenilor. Se servesc numai proaspat prajiti pe gratar de jar, fie cu tacam, ori la scobitoare sub forma de gustare.
Se ia carnita de vaca de la gat, fara a se indeparta grasimea si se da de doua ori prin masina, pentru a se marunti cat mai bine si cat mai uniform. Daca va fi carnea prea slaba, se va adauga ceva seu de vaca sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 pana la 150 de grame pe fiecare kilogram cantarit de carne. Nu se va lua in nici und caz slaninuta, costita sau carne de porc, care nu fac decat sa strice gustul si sa ia din minunata savoare a mititeilor.
Se fierbe o zeama din oase de vaca cu maduva, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.
Se pregatesc pentru fiecare kilogram de carne, mirodenii si condimente dupa cum urmeaza:
8 grame de piper proaspat pisat marunt
12 grame de cimbru uscat cat mai proaspat pisat marunt
4 grame de enibahar pisat marunt
2 grame de coriandru pisat marunt
2 grame de chimion turcesc pisat marunt
1 gram de anis stelat pisat marunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 lingurita de zeama de lamaie
1 lingura de untdelemn
1 capatana buna de usturoi aromat si nu din cel iute
La cantitati mai mari de cinci kilograme, se va aduga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, cate o masura mai mult din mirodeniile pomenite.

Procedura

Se framanta carnea intru-n vas pe masura timp de un ceas, adaugand la inceput bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lamaie. Jumatate din zeama de oase si toate celelalte condimente, afara de usturoi, se adauga treptat, uniform si putin cate putin. Amestecul se acopera si se da la ghetar o zi si o noapte, dupa care se scoate, se lasa cateva ceasuri la dezmortit si se mai framanta o data pret de o jumatate de ceas cu restul de zeama de oase dezmortita. Se face un mujdei de usturoi cu apa calduta dintr-o capatana pentru fiecare kilogram de carne, care se lasa la tras o jumatate de ceas. Se stoarce mujdeiul de usturoi intr-un tifon, se adauga sucul de mujdei si se mai framanta odata amestecul pret de un sfert de ceas. Se da din nou la ghetar pana a doua zi. Pret de trei ceasuri inainte de a fi prajiti si serviti mititeii, se scoate amestecul de la ghetar, pentru a se incalzi si muia; dupa trei ceasuri sau cand s-a dezmortit amestecul, se formeaza mititeii ca de de un deget mare lungime si ca de doua degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate partile si la capete si se lasa sa stea la zvantat un ceas.
Se prajesc pe jar iute de lemne sau carbune, ungandu-se din cand in cand cu mujdei, asa ca sa prinda o crusta rumena de jur imprejur. Gratargii nostri intorc fiecare mititel doar de trei ori pana este prajit. La prajit mititeii vor scadea putin, de unde si denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasa sa se patrunda, ca sa nu se usuce sucul care contine savoarea condimentelor. Daca se prajesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usuca, lapada tot sucul aromat si devin seci. Se servesc alaturi de chifle proaspete ori felii de franzela, cu Mutard de Dijon sau mustar picant si aromat, dupa preferinta si cu sare si ciusca.
Doar si numai asa veti obtine mititei savurosi cum se zice ca numai la noi sunt. Cunosc multi din asa numitii gastronomi prin birturi si bodegi mai ales prin mahalale, care din nestiinta ori din spirit de falsa economie inmultesc aluatul de mititei cu alte soiouri de carne de porc, cal ori oaie. Afara ca scad mai putin la prajit decat cei de carne de vaca, nu au pe departea gustul si savoarea mititeilor adevarati. O greseala mare mai este si zgarcenia la condimente, mai ales la usturoiu si piperu. Mai cu seama usturoiul este partea dominanta a gustului atat de specific al mititeilor.
Sunt fericit sa dezvalui Doamnei Mariuta acest mic secret, pe care stiu ca nu il va da mai departe, asa cum nici eu nu-l voi dezvalui decat urmasului meu Maitre Cuisinier cand imi va lua locul la Caru cu Bere! Mititeii preparati de Dansa sunt extrem de gustosi, dar simtul meu gustativ mi-a dezvaluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat si al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Mariuta vor fi inegalabili!
Va astept luna viitoare cind va intoarceti cu regimentul din manevre, dimpreuna cu Domnuii Ofiteri Dinu si Vatache spre a savura o tava de mititei si cateva halbe impreuna!
Dorindu-va sanatate, voie buna si noroc, va rog a-i transmite umile sarutari de maini Doamnei Mariuta, cea mai desavarsita gospodina si Doamna din inalta societate!
Dumnezeu sa va ajute!

Cu respect si devotiune, al Dumneavoastra,

indescifrabil

Evident ca in istoria gastronomica sunt mentionate mai multe retete, printre care si cea a lui Pastorel.

Retea a fost publicata în "Glasul Patriei" din 20 decembrie 1962,  la paginile 271-272 din "De Re Culinaria", ediția din 1977. Iata si aceasta reteta, mult mai simpla si parca nu la fel de gustoasa ca prima:

Mititei: 

Carne de vită de la ceafă sau de la coadă, sau pulpa – capacul. La 1 kg de carne, ¼ seu gros și curățat de piele. Carnea, împreună cu seul, se trece de două ori prin mașina de tocat. Se adaugă în carne miez de franzelă (de mărimea unei lămâi), muiat în mujdei de usturoi, sare, o linguriță de mirodenii: enibahar, chimen (dacă vrei), piper și o jumătate linguriță bicarbonat. Frămânți, până se face o pastă omogenă. Uzi cu apă un fund de lemn și palmele. Sucești câte o bucată pe masă până obții forma cilindrică știută. Tai în bucăți potrivite și-i așezi umezi pe-o farfurie. Îi pui la rece câteva ore. Pui grătarul încins, pe care ai așezat un rând de mititei, la foc moale. Cât stau la foc, îi învârtești mereu, până se întăresc. După ce s-au prăjit o serie, se servesc în vas acoperit și încălzit (altfel se sleiesc din cauza seului). În timp ce se consumă o serie, se pune la foc seria următoare. Prăjirea trebuie să se facă încet, ca să nu se pripească la exterior, rămânând cruzi la mijloc.

De la un alt gurmand,  Al. O. Teodoreanu, ne-a ramas o reteta a micilor ardelenesti:

1 kg carne de vaca (gat, coada, antricot), 500 g carne porc (pulpa), 1 varf de cutit de chimen pisat, 1 lingurita de boia, 1 lingurita de cimbru uscat, 1 varf de cutit de ienibahar, 1 capatana de usturoi, sare, piper, dupa pofta, 2 linguri de smantana nefermentata (frisca), 4 linguri de supa carne.
Se toaca repetat carnea, de 3-4 ori, se sareaza, se lasa sa respire la rece 5 ore. Se amesteca carnea cu restul bunatatilor (mai putin frisca) si se mai toaca o data si iar se lasa 1 noapte, la rece, sa se primeasca intre ele. Se freaca cu frisca neindulcita, indelung, sa se infoaie, si se lasa la hodina si-o noapte – acum sunt numai buni de jar, iar ca fagul de Nasaud nu stiu vreun lemnut sa arda. Se dau la masa cu pita si hrean.

Dar cum in Ardeal palinca sau rachia este la mare cautare, oare micii ardelenesti cu ce se äsorteaza"?
Nu ar fi frumos din partea mea daca nu as mentiona-o si pe mama tuturor bucatarilor nepriceputi, pe Sanda Marin, care propune si ea o reteta de mici:

Marii mititei

1 kg ceafa de vitel (manzat), 500 g ceafa de porc, 250 g pulpa de miel, 2-3 oase mari de vita, 1 lingura de sare, piper (dupa gust), 1 ceapa mare, 1 morcov mijlociu, 1 capatana de usturoi, 1 ardei iute, 1 legatura de cimbru, 1 lingurita bicarbonat, 1 lingurita praf miroase: ienibahar, rozmarin, chimen, 250 g muschiulet de cal (nu e obligatoriu, dar candva asa se faceau micii).
Se toaca carnea marunt (dar cine a sti s-o toace cu satarul, castig ar avea). Se framanta bine cu sarea, piperul, bicarbonatul, miroasele, ardeiul iute si usturoiul tocate marunt (pana devin pasta), cimbrul macinat praf, pana e totul un aluat. Intre timp, oasele de vita sparte au fiert impreuna cu toate zarzavaturile vreo doua ore, pana cand din doi litri de apa s-a ales doar o jumatate litru supa. Strecuram supa si-o racim, apoi o framantam bine impreuna cu carnea. Amestecatura asta se lasa sa-si revina din ce-a patit cateva ore bune la frigider. Micii se rotunjesc fie in mana, udand-o mereu, sa nu se lipeasca, fie prin teava de carnati a masinii de tocat. Nu tigaia e rostul micului, ci gratarul si focul corespunzator, de lemn si carbuni.
Demancare veche, luata de prin podisurile Anatoliei si prefacuta pe romaneste, cu carne de porc, micul s-a desprins de profet si s-a lipit de Miorita si prin faptul ca se bea, se bea temeinic.
Dar nu se bea bere, cum zic unii, ci un vin sec si vesel de sud, de unde se retine ceva usor, o Rosioara de Dolj, – vin vag „rozé”, de nisip – mai ales daca a fost un an cu ceva ploaie, sa fie mai zemos ca vine din seceta Dabulenilor, bietul… Sau, pentru zilele mai friguroase, o Cramposie indesata de Dragasani, culeasa tarziu, imediat dupa ce a cazut prima bruma si dusa a fost amintirea verii. Ori o Feteasca Alba, subtirica si rea, de Furculesti si Zimnicea.
N-as uita, la un mititel pufos, chiar si cu bautura alaturi, o ciusca domesticita in otet de vin, un mustar frecat cu hrean sau un mujdei in care s-au presarat trei tocaturi de verdeata: marar, leustean si patrunjel.

Smecher

 Am gasit pe facebook la pagina "Clubul prieteniei" aceasta postare, care mi-a placut foarte mult, motiv pentru care mi-am propus sa o impart si cu cei care nu sunt pasionati de facebook.

Etimologia cuvantului SMECHER.
Era o vreme când sașii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor șapte cetăţi: Braşov, Bistriţa, Sebeş, Sibiu, Sighișoara, Mediaș și Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale și ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meșteşugărie, pe care sașii le produceau de o calitate recu...noscută în toată Europa.
Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii sași. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum sașii nu erau obișnuiţi cu băutura (ei erau obișnuiţi cu munca), se „amețeau” repede, iar când începeau negocierile pentru prețul produselor, erau aproape beți și nu mai reușeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste și din ăla și din ăla și din ăla… și imediat negustorii sași se „pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preț mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.
Când au ajuns în „cele 7 cetăți”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) și-a dat seama că negustorii sași au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate și au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile și și-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe sași apoi negociau cum vroiau ei. În anul următor au pornit din nou negustorii sași spre podgoria Drăgășani pentru a face schimb de produse și pentru a aduce vin în Transilvania. Și, la fel ca și anul precedent, negustorii au fost ospătați și au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai țineau pe picioare, au început să negocieze și să facă afaceri. Oltenii îșș frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când sașii îşi arătau produsele și oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: „Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică „cel care gustă”. Toţi îl respectau și nici unul nu-i ieșea din vorbă. Dintre toți el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat prețul de vânzare a produselor meșteşugăreşti, el a gustat vinul și a fixat preţul de cumpărare și a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruțe. Astfel sașii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerț cinstit cu oltenii.
Aceasta este originea adevărată a cuvântului „şmecher”, chiar dacă acum înseamnă altceva....( așa ne spune Ioan Muntean )

ȘMÉCHER, -Ă, șmecheri, -e, adj. (Adesea substantivat) Care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat; șiret, șarlatan. – Din germ. Schmecker „persoană cu gust rafinat”.Sursa: DEX '98See More

Evita, femeia din umbra lui Juan Peron

Maria Eva Duarte de Peron sau simplu Eva Peron, alitata cu diminutivul Evita, a fost cea de-a doua sotie a presedintelui Argentinei Juan Domingo Peron si prima doamna a Argentinei din 1946 pana la moartea ei in 1952. Evita s-a nascut in data de 7 mai 1919, in colonia agricola La Union, un orasel din apropiere de Los Toledos.

Pe numele sau real, Maria Eva Duarte, ea a fost fiica nelegitima a unei servitoare din Pampas si a unui proprietar de terenuri, destul de bogat. La inceput, fetita este crescuta la ferma, impreuna cu surorile ei bastarde, separat de copiii legitimi. Dupa moartea tatalui, ea se muta impreuna cu mama in oraselul Junin, unde deschid o pensiune familiala. 

Fiica din flori, Eva, cunoscuta si sub numele de Evita, a parasit scoala cand avea 15 ani si si-a fugit la Buenos Aires impreuna cu iubitul sau, Augustine Magaldi, un cantaret de tangouri, care era insurat, si care-i promite ca o va face actrita.

Cand acesta o paraseste, Evita ajunge sa-si castige existenta prin metode mai mult sau mai putin promiscue, intretinand legaturi cu diversi barbati.

Obtine pana la urma si roluri in piese de teatru si filme. In anul 1940, capata o slujba modesta la postul de radio privat Radio Belgrano si apoi la El Mundo. Ambitioasa si tenace, dobandeste o emisiune proprie. Evita cucereste o popularitate atat de mare, incat este supranumita "Senorita Radio”.

La o licitatie de binefacere pentru ajutorarea victimelor cutremurului care a zdruncinat regiunea San Juan, l-a intalnit pe colonelul Juan Peron, cu care s-a casatorit in data de 21 octombrie 1945.

Astfel, la 22 ianuarie 1944, cu ocazia unui concert organizat in scopul colectarii de fonduri pentru victimele cutremurului, acesta o cunoaste pe Eva, care face o mare pasiune pentru el.

Ii devine amanta si, totodata, aliata indispensabila, prin interventiile radiofonice. La randul sau, Peron este cucerit de gratiile si de personalitatea deosebita a Evei. “Era o femeie cu o infatisare fragila, dar cu o voce puternica, par lung, blond, lasat pe spate si ochii aprinsi”, povesteste acesta despre femeia care l-a fermecat. Eva devine amanta colonelului si ministrului de razboi Juan Peron. Povestea de iubire dintre cei doi a fost una controversata mai ales ca cei doi proveneau din clase sociale diferite, Eva fiind fiica unei menajere. Evita si Juan au inceput o relatie impreuna si ea l-a ajutat sa castige simpatia poporului.

Popularitatea lui l-a dus la arest in 1945, dar Evita a declansat o manifestatie de amploare pentru a-l elibera. Pe 21 octombrie 1945, Evita si Juan s-au casatorit.Peron a participat la alegerile prezidentiale din 1946, iar Evita a fost ucel mai activ militant in campania sa, un lucru fara precedent in politica argentiniana. Ea a facut apel la grupurile de muncitori cei mai asupriti din Argentina, spunandu-le ca le intelege si le sustine cauza. Juan Peron a iesit invingator, iar Evita a continuat sa joace un rol activ in viata politica a tarii.

Si-a tinut promisiunile facute clasei muncitoare si actiona ca si Secretar al Muncii, fara a avea insa acest titlu in mod oficial, sprijinand cresterea salariilor si incercand sa aduca beneficii sociale mai mari si mai multe. 1945, Evita si Juan s-au casatorit.

Peron a participat la alegerile prezidentiale din 1946, iar Evita a fost ucel mai activ militant in campania sa, un lucru fara precedent in politica argentiniana. Ea a facut apel la grupurile de muncitori cei mai asupriti din Argentina, spunandu-le ca le intelege si le sustine cauza.

Juan Peron a iesit invingator, iar Evita a continuat sa joace un rol activ in viata politica a tarii. Si-a tinut promisiunile facute clasei muncitoare si actiona ca si Secretar al Muncii, fara a avea insa acest titlu in mod oficial, sprijinand cresterea salariilor si incercand sa aduca beneficii sociale mai mari si mai multe.

Era iubita de clasele sociale defavorizate, dar detestata de catre cei bogati datorita originii sale modeste, povestilor din trecutul sau, cat si implicatiilor sale in domeniul politic. Ea si-a atras antipatia clasei privilegiate  prin campania ei care avea ca scop obtinerea  dreptului femeilor la vot. Femeile argentiniene au primit drept la vot din 1947.

Organizeaza muncitorii in sindicate si multiplica masurile sociale in folosul defavorizatilor. Eva incepe o campanie in sprijinul copiilor saraci din Argentina. Pune bazele unei fundatii cu scopul de a imparti haine, alimente si case sarmanilor. In septembrie 1946, promoveaza o lege in favoarea drepturilor civile pentru femei. Cu aceasta ocazie ea a anuntat ca va candida ca vice-presedinte la alegerile din 1951. Candidatura ei nu a fost acceptata de fortele militare.

Cu toate ca proba Evita ar fi invins in final, probleme ei de sanatate au dus la renuntarea la candidatura. María Eva Duarte a avut o viata tumultoasa si absolut fascinanta. A fost femeia care a starnit pasiuni si simpatii, dar si uri si antipatii. Cameleonica in comportament, incalca regulile, dar le si respecta in acelasi timp. Evita cea umana isi conducea periplul prin viata ca un sex-simbol pentru a se face mai tarziu remarcata politic. Desi farmecele ei au starnit pasiuni in multi barbati, Eva il cunoaste la 24 de ani pe viitorul sau sot Juan Peron, colonel si ministru de razboi de care se indragosteste cu o pasiune nebuna.

A fost devotata acestuia, standu-i alaturi la bine si la rau. In autobiografie. Eva Duarte sustine ca il “diviniza” pe sotul sau. Trei ani mai tarziu, apare momentul decisiv din viata ei. In iunie 1943, ofiterii favorabili dictaturilor fasciste din Europa preiau puterea, pentru a impiedica guvernul democratic argentinian sa angajeze tara alaturi de aliati. Este instaurata o junta, in sanul careia postul de subsecretar de stat si ministru de razboi este ocupat de colonelul Juan Domingo Peron, care luptase in Italia si vazuse cum isi facuse loc in frunte Mussolini.

Cea care se proclama “una din popor” se infatisa in mijlocul acestuia exercitandu-si calitatile oratorice in haine elegante, insotite de bijuterii valoroase, uneori extravagante.

Se spune chiar ca atata timp cat a fost prima doamna a tarii, obisnuia sa viziteze orasele sarace in costume Dior, asortate cu bijuterii Bvulgari a carui imagine a fost. In periada anilor 1940 si 1950, ea atrage atentia intregii lumi politice asupra Argentinei. Cand Juan este arestat, Eva provoaca o adevarata greva care a condus la eliberarea acestuia. Eva devine sprijinul politic numarul 1 a Lui Peron. Era nu doar femeia din spatele unui om puternic, ci omul sau cel mai de incredere si are o contributie importanta in numirea acestuia ca presedinte a Argentinei. Gurile rele spun ca energia si forta sa erau atat de covarsitoare incat manipula cu o usurinta extraordinara pe cei din jur.

“Peron a avea o personalitate dubla, iar eu a trebuit sa ma adaptez lui. Cateva zile pe saptamana sunt Eva Peron, sotia Presedintelui, a carei munca este simpla si agreabila si in cea mai mare parte a timpului sunt Evita, sotia celui care conduce oameni care si-au indreptat catre el toata increderea, speranta si iubirea”, obisnuia sa spuna aceasta. A simpatizat cu clasa muncitoare din care provenea si dorinta sa de a imbunatati viata celor nevoiasi era autentica. Se spune chiar ca lua copii vagabonzi de pe strada si ii adapostea in casa pentru a-i imbaia si a-i pune la masa. A pus bazele unei fundatii pentru ajutorarea saracilor si a infiintat un partid feminist. A avut o activitate politica foarte activa si diversa. Nutrea in schimb admiratie ascunsa pentru fascisti si impartasea admiratia sotului pentru Italia lui Mussolini, pentru Germania lui Hitler si mai ales pentru Spania lui Franco.

Eva Peron  a murit 26 iulie 1952, in varsta de 33 de ani. Sase ani a fost prima doamna a Argentinei si a fost iubita ca nimeni alta. Desi iubita ca o zeita, a murit in plina tinerete si frumusete, din cauza cancerului ovarian care nu a cedat in fata niciunui tratament. Moartea sa a indurerat inimile intregului popor argentinian, iar funeraliile dedicate Evei au provocat multa suferinta la nivel national. In istoria lumii, doar Evia si printesa Diana au stiut sa atraga simpatia si admiratia poporului lor .