Beraria "Carul cu Bere" si reteta mititeilor adevarati

Barbatul meu a venit saptamana trecuta acasa fluturand o coala A4 cu entuziasm. Gasise reteta mititeilor din anul 1929, asa cum se preparau la celebra berarie Carul cu Bere. Cand am citit reteta, am fost tare dezamagita. L-am intrebat in gol, fara sa astept raspunsul: si cine o prepara? Eu! a venit raspunsul lui entuziast. Am crezut ca glumeste, dar sambata trecuta, constiincios, a luat reteta si ne-am dus la cumparaturi. A ales carnea cu grija, exact asa cum era scris in retetar, am alergat dupa mirodenii pana am obosit, iar in final, ne-am amintit de "Camara cu mirodenii"din centru unde am gasit si anason-ul stelat, si chimion-ul turcesc, si restul mirodeniilor enumerate acolo. Cand ne-am intors acasa, s-a apucat de preparat, urmand , pas cu pas, reteta lasata de berarul pofticios. Inclusiv framantatul ala in serii interminabile. Duminica dupa masa (v-ati prins, timpul nu l-am respectat intocmai, pofta era mare!) am facut micii. NEBUNIE! Iata reteta care a adus faima berariei Carul cu Bere. Dar care ne-a convins si pe noi de faptul ca micii cumparati din supermarket sunt orice, dar numai mici NU sunt.

Este dificil sa iti imaginezi un alt produs care sa fie atat de drag gurmanzilor de natie romana, un produs care este cautat si degustat si-n zilele de sarbatoare, si la targuri, si la iarba verde, pe terase sau in berarii.  Atat de indragit este produsul, incat Romania l-a inregistrat ca brand national. In folclorul bucurestean se sustine faptul ca denumirea ar fi fost data de  umoristul Nae Orăşanu la cârciuma Iordache, de pe strada Covaci , amplasata in vechiul centru istoric al Bucureştiului pe  zona Lipscani. Carciuma apartinea  lui Iordache Ionescu, ardelean get beget, care, spune legenda, ar fi ramas fara  maţe pentru cârnaţi, astfel incat, bucatarul ar fi pus direct pe gratar compozitiafara invelis.

 Dar istoria consemnata ne duce catre alta sursa, de unde practic provine si reteta de fata, la faimoasa berarie „Carul cu Bere”. Bucătărul şef, cel care a nascocit reţeta, sustinea  în anul 1920 mititeii sunt de originea sârbească . Cine naiba sa-i mai inteleaga si pe istoricii astia? Si , pentru ca noi nu suntem bucuresteni, iar Banatul e la o aruncatura de bat de sarbi, am crede multe dintre mâncărurile sârbeşti aduc cu preparatele  romanesti, dar asta pentru ca si ei, si noi, am fost sub ocupatie turca timp de 164 de ani. Si aici fac referire la un preparat cunoscut noua, banatenilor, catalogată de unii ca mâncare naţională, Ćevapčići. Sa nu mai vorbim de Plescavita sarbeasca ce se vinde cu succes in ca in coltul facultatii de Medicina 2, vis-a-vis de Palatul Bega.  Cei care ati fost clienti ai litoralului turcesc cunosc si gustul si forma renumitului deja kebap. Dar, de la kebab, cum ii spunem noi, romanii, pana la mici este cale lunga. Ce-i drept, amestecul de mirodenii ne cam da de gandit, iar carnea de vita, atat de putin consumata de romani si astazi ar putea ridica unele semne de intrebare. Dar un lucru este cert, ca MICUL, acest preparat caracterizat in analele timpului ca „ un produs culinar din carne de vită, în stare finită de şapte până la opt centimetri şi la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare între mese la o halbă de bere, ori ca entrée, ori ca fel de mâncare de sine stătătoru”este produsul cu care romanii se lauda in fata lumii si nimeni nu a avut nici puterea, nici curajul de a –l adjudeca.

Onorate Domnule Ofiter!

Pentru caci fiecare vizita a Domniei voastre, ca si cu 20 ani in urma cele ale tatalui Domniei voastre, dimpreuna cu cinstitul Conu Iancu Caragiale este, pe langa onoare, si un deosebit eveniment pentru localul nostru, vroiesc sa dau la randu-mi dovada de cavalerism, impartasindu-va la dorinta onoratei Dumneavoastra sotii, Doamna Mariuta Baciu, retetariul de preparare ai mititeilor nostri, care,dupa cum bine stiti, sunt cei mai laudati din tot Bucurestiul..
Astfel dau dovada de incredere in Domnia voastra spre a nu trada nicidecum secretul deliciosilor nostri mititei, secret pe care la randul meu l-am primit de la marele Maestru Gastronom, D-l Tica Preoteanu, antemergatoriul meu la conducerea bucatariei Carului.
Adresez aceiasi rugaciune si onoratei Dumneavoastra sotii, Doamnei Mariuta, celei mai desavarsite amfitrioane pe care sunt bucuros sa o fi cunoscut. Perfectiunea seratelor de cina din casa Domniilor voastre, la care, multumesc lui Dumnezeu, am fost poftit, mi-au determinat hotararea sa va divulg taina celui mai de pret preparat culinar care ne cinsteste numele in capitala, in tara intreaga si in strainatate.
Mititeii sunt un produs culinar din carne de vita, in stare finita de sapte pana la opt centimetri si la o grosime de cam trei centimetri, ce se servesc ori ca o gustare intre mese la o halba de bere, ori ca entree, ori ca fel de mancare de sine statatoriu. Ei isi au originea in Balkan, provenind din Serbia, dar se intalnesc si in Grecia si Turcia, de unde au fost preluati de bucataria romaneasca. Cum le spune si numele, sunt niste rulouri mici, fiind si numiti astfel: mici, in Regat, din carne cu mirodenii, avand menirea sa incante gustul mesenilor. Se servesc numai proaspat prajiti pe gratar de jar, fie cu tacam, ori la scobitoare sub forma de gustare.
Se ia carnita de vaca de la gat, fara a se indeparta grasimea si se da de doua ori prin masina, pentru a se marunti cat mai bine si cat mai uniform. Daca va fi carnea prea slaba, se va adauga ceva seu de vaca sau din lipsa acestuia chiar de oaie, ca la 100 pana la 150 de grame pe fiecare kilogram cantarit de carne. Nu se va lua in nici und caz slaninuta, costita sau carne de porc, care nu fac decat sa strice gustul si sa ia din minunata savoare a mititeilor.
Se fierbe o zeama din oase de vaca cu maduva, care se scade bine, din 500 grame de oase la fiece kilogram de carne.
Se pregatesc pentru fiecare kilogram de carne, mirodenii si condimente dupa cum urmeaza:
8 grame de piper proaspat pisat marunt
12 grame de cimbru uscat cat mai proaspat pisat marunt
4 grame de enibahar pisat marunt
2 grame de coriandru pisat marunt
2 grame de chimion turcesc pisat marunt
1 gram de anis stelat pisat marunt
8 grame de bicarbonat de sodiu
1 lingurita de zeama de lamaie
1 lingura de untdelemn
1 capatana buna de usturoi aromat si nu din cel iute
La cantitati mai mari de cinci kilograme, se va aduga pentru fiecare alte cinci kilograme de carne, cate o masura mai mult din mirodeniile pomenite.

Procedura

Se framanta carnea intru-n vas pe masura timp de un ceas, adaugand la inceput bicarbonatul de sodiu, care se stinge cu zeama de lamaie. Jumatate din zeama de oase si toate celelalte condimente, afara de usturoi, se adauga treptat, uniform si putin cate putin. Amestecul se acopera si se da la ghetar o zi si o noapte, dupa care se scoate, se lasa cateva ceasuri la dezmortit si se mai framanta o data pret de o jumatate de ceas cu restul de zeama de oase dezmortita. Se face un mujdei de usturoi cu apa calduta dintr-o capatana pentru fiecare kilogram de carne, care se lasa la tras o jumatate de ceas. Se stoarce mujdeiul de usturoi intr-un tifon, se adauga sucul de mujdei si se mai framanta odata amestecul pret de un sfert de ceas. Se da din nou la ghetar pana a doua zi. Pret de trei ceasuri inainte de a fi prajiti si serviti mititeii, se scoate amestecul de la ghetar, pentru a se incalzi si muia; dupa trei ceasuri sau cand s-a dezmortit amestecul, se formeaza mititeii ca de de un deget mare lungime si ca de doua degete grosime, se ung cu untdelemn pe toate partile si la capete si se lasa sa stea la zvantat un ceas.
Se prajesc pe jar iute de lemne sau carbune, ungandu-se din cand in cand cu mujdei, asa ca sa prinda o crusta rumena de jur imprejur. Gratargii nostri intorc fiecare mititel doar de trei ori pana este prajit. La prajit mititeii vor scadea putin, de unde si denumirea lor, sau cea de mici. Nu se lasa sa se patrunda, ca sa nu se usuce sucul care contine savoarea condimentelor. Daca se prajesc la foc prea mic, mititeii scad prea tare, se usuca, lapada tot sucul aromat si devin seci. Se servesc alaturi de chifle proaspete ori felii de franzela, cu Mutard de Dijon sau mustar picant si aromat, dupa preferinta si cu sare si ciusca.
Doar si numai asa veti obtine mititei savurosi cum se zice ca numai la noi sunt. Cunosc multi din asa numitii gastronomi prin birturi si bodegi mai ales prin mahalale, care din nestiinta ori din spirit de falsa economie inmultesc aluatul de mititei cu alte soiouri de carne de porc, cal ori oaie. Afara ca scad mai putin la prajit decat cei de carne de vaca, nu au pe departea gustul si savoarea mititeilor adevarati. O greseala mare mai este si zgarcenia la condimente, mai ales la usturoiu si piperu. Mai cu seama usturoiul este partea dominanta a gustului atat de specific al mititeilor.
Sunt fericit sa dezvalui Doamnei Mariuta acest mic secret, pe care stiu ca nu il va da mai departe, asa cum nici eu nu-l voi dezvalui decat urmasului meu Maitre Cuisinier cand imi va lua locul la Caru cu Bere! Mititeii preparati de Dansa sunt extrem de gustosi, dar simtul meu gustativ mi-a dezvaluit imediat lipsa coriandrului, a anisului stelat si al chimionului turcesc. Cu aceste mirodenii, mititeii Doamnei Mariuta vor fi inegalabili!
Va astept luna viitoare cind va intoarceti cu regimentul din manevre, dimpreuna cu Domnuii Ofiteri Dinu si Vatache spre a savura o tava de mititei si cateva halbe impreuna!
Dorindu-va sanatate, voie buna si noroc, va rog a-i transmite umile sarutari de maini Doamnei Mariuta, cea mai desavarsita gospodina si Doamna din inalta societate!
Dumnezeu sa va ajute!

Cu respect si devotiune, al Dumneavoastra,

indescifrabil

Evident ca in istoria gastronomica sunt mentionate mai multe retete, printre care si cea a lui Pastorel.

Retea a fost publicata în "Glasul Patriei" din 20 decembrie 1962,  la paginile 271-272 din "De Re Culinaria", ediția din 1977. Iata si aceasta reteta, mult mai simpla si parca nu la fel de gustoasa ca prima:

Mititei: 

Carne de vită de la ceafă sau de la coadă, sau pulpa – capacul. La 1 kg de carne, ¼ seu gros și curățat de piele. Carnea, împreună cu seul, se trece de două ori prin mașina de tocat. Se adaugă în carne miez de franzelă (de mărimea unei lămâi), muiat în mujdei de usturoi, sare, o linguriță de mirodenii: enibahar, chimen (dacă vrei), piper și o jumătate linguriță bicarbonat. Frămânți, până se face o pastă omogenă. Uzi cu apă un fund de lemn și palmele. Sucești câte o bucată pe masă până obții forma cilindrică știută. Tai în bucăți potrivite și-i așezi umezi pe-o farfurie. Îi pui la rece câteva ore. Pui grătarul încins, pe care ai așezat un rând de mititei, la foc moale. Cât stau la foc, îi învârtești mereu, până se întăresc. După ce s-au prăjit o serie, se servesc în vas acoperit și încălzit (altfel se sleiesc din cauza seului). În timp ce se consumă o serie, se pune la foc seria următoare. Prăjirea trebuie să se facă încet, ca să nu se pripească la exterior, rămânând cruzi la mijloc.

De la un alt gurmand,  Al. O. Teodoreanu, ne-a ramas o reteta a micilor ardelenesti:

1 kg carne de vaca (gat, coada, antricot), 500 g carne porc (pulpa), 1 varf de cutit de chimen pisat, 1 lingurita de boia, 1 lingurita de cimbru uscat, 1 varf de cutit de ienibahar, 1 capatana de usturoi, sare, piper, dupa pofta, 2 linguri de smantana nefermentata (frisca), 4 linguri de supa carne.
Se toaca repetat carnea, de 3-4 ori, se sareaza, se lasa sa respire la rece 5 ore. Se amesteca carnea cu restul bunatatilor (mai putin frisca) si se mai toaca o data si iar se lasa 1 noapte, la rece, sa se primeasca intre ele. Se freaca cu frisca neindulcita, indelung, sa se infoaie, si se lasa la hodina si-o noapte – acum sunt numai buni de jar, iar ca fagul de Nasaud nu stiu vreun lemnut sa arda. Se dau la masa cu pita si hrean.

Dar cum in Ardeal palinca sau rachia este la mare cautare, oare micii ardelenesti cu ce se äsorteaza"?
Nu ar fi frumos din partea mea daca nu as mentiona-o si pe mama tuturor bucatarilor nepriceputi, pe Sanda Marin, care propune si ea o reteta de mici:

Marii mititei

1 kg ceafa de vitel (manzat), 500 g ceafa de porc, 250 g pulpa de miel, 2-3 oase mari de vita, 1 lingura de sare, piper (dupa gust), 1 ceapa mare, 1 morcov mijlociu, 1 capatana de usturoi, 1 ardei iute, 1 legatura de cimbru, 1 lingurita bicarbonat, 1 lingurita praf miroase: ienibahar, rozmarin, chimen, 250 g muschiulet de cal (nu e obligatoriu, dar candva asa se faceau micii).
Se toaca carnea marunt (dar cine a sti s-o toace cu satarul, castig ar avea). Se framanta bine cu sarea, piperul, bicarbonatul, miroasele, ardeiul iute si usturoiul tocate marunt (pana devin pasta), cimbrul macinat praf, pana e totul un aluat. Intre timp, oasele de vita sparte au fiert impreuna cu toate zarzavaturile vreo doua ore, pana cand din doi litri de apa s-a ales doar o jumatate litru supa. Strecuram supa si-o racim, apoi o framantam bine impreuna cu carnea. Amestecatura asta se lasa sa-si revina din ce-a patit cateva ore bune la frigider. Micii se rotunjesc fie in mana, udand-o mereu, sa nu se lipeasca, fie prin teava de carnati a masinii de tocat. Nu tigaia e rostul micului, ci gratarul si focul corespunzator, de lemn si carbuni.
Demancare veche, luata de prin podisurile Anatoliei si prefacuta pe romaneste, cu carne de porc, micul s-a desprins de profet si s-a lipit de Miorita si prin faptul ca se bea, se bea temeinic.
Dar nu se bea bere, cum zic unii, ci un vin sec si vesel de sud, de unde se retine ceva usor, o Rosioara de Dolj, – vin vag „rozé”, de nisip – mai ales daca a fost un an cu ceva ploaie, sa fie mai zemos ca vine din seceta Dabulenilor, bietul… Sau, pentru zilele mai friguroase, o Cramposie indesata de Dragasani, culeasa tarziu, imediat dupa ce a cazut prima bruma si dusa a fost amintirea verii. Ori o Feteasca Alba, subtirica si rea, de Furculesti si Zimnicea.
N-as uita, la un mititel pufos, chiar si cu bautura alaturi, o ciusca domesticita in otet de vin, un mustar frecat cu hrean sau un mujdei in care s-au presarat trei tocaturi de verdeata: marar, leustean si patrunjel.

Smecher

 Am gasit pe facebook la pagina "Clubul prieteniei" aceasta postare, care mi-a placut foarte mult, motiv pentru care mi-am propus sa o impart si cu cei care nu sunt pasionati de facebook.

Etimologia cuvantului SMECHER.
Era o vreme când sașii din Siebenburgen, cum i se mai spune Transilvaniei (adică regiunea celor șapte cetăţi: Braşov, Bistriţa, Sebeş, Sibiu, Sighișoara, Mediaș și Cluj), treceau Carpaţii pentru schimburi comerciale și ajungeau şi în zona Drăgăşanilor, de unde cumpărau vin. Ofereau la schimb articole de meșteşugărie, pe care sașii le produceau de o calitate recu...noscută în toată Europa.
Oltenii din Drăgăşani au găsit repede o modalitate să-i păcălească pe negustorii sași. Cu ospitalitatea caracteristică, ei îi invitau în case, le dădeau să mănânce, apoi le serveau vinul cel mai tare pe care-l aveau. Cum sașii nu erau obișnuiţi cu băutura (ei erau obișnuiţi cu munca), se „amețeau” repede, iar când începeau negocierile pentru prețul produselor, erau aproape beți și nu mai reușeau să vândă la preţ bun. Pe când cumpărau vinul, oltenii le dădeau să guste și din ăla și din ăla și din ăla… și imediat negustorii sași se „pileau” la loc. Când încărcau vinul târguit, pe lângă faptul că era cumpărat la un preț mult peste cel normal, vinul bun era înlocuit cu cel mai rău zaibăr şi tulburel.
Când au ajuns în „cele 7 cetăți”, adică în Transilvania, Burgermeisterul (adică primarul) și-a dat seama că negustorii sași au fost păcăliţi: au vândut ieftin produse de calitate și au cumpărat scump vin prost. I-a întrebat cum au decurs negocierile și și-a dat seama de strategia oltenilor: îi îmbătau pe sași apoi negociau cum vroiau ei. În anul următor au pornit din nou negustorii sași spre podgoria Drăgășani pentru a face schimb de produse și pentru a aduce vin în Transilvania. Și, la fel ca și anul precedent, negustorii au fost ospătați și au băut cot la cot cu oltenii, din vinul cel mai tare. Apoi, când abia se mai țineau pe picioare, au început să negocieze și să facă afaceri. Oltenii îșș frecau mâinile că iară i-au păcălit pe saşi. Pe când sașii îşi arătau produsele și oltenii vinul, dintre negustorii transilvăneni s-a ridicat unul, căruia toţi îi făceau loc: „Das ist der Schmecker”, au spus ei, adică „cel care gustă”. Toţi îl respectau și nici unul nu-i ieșea din vorbă. Dintre toți el era singurul care nu a pus strop de băutură în gură. El a fixat prețul de vânzare a produselor meșteşugăreşti, el a gustat vinul și a fixat preţul de cumpărare și a vegheat ca vinul de calitate să fie încărcat în căruțe. Astfel sașii, numai după ce au adus cu ei un Der Schmecker, au putu face un comerț cinstit cu oltenii.
Aceasta este originea adevărată a cuvântului „şmecher”, chiar dacă acum înseamnă altceva....( așa ne spune Ioan Muntean )

ȘMÉCHER, -Ă, șmecheri, -e, adj. (Adesea substantivat) Care știe să iasă din încurcături, pe care nu-l poți păcăli; abil; isteț, dezghețat; șiret, șarlatan. – Din germ. Schmecker „persoană cu gust rafinat”.Sursa: DEX '98See More

Evita, femeia din umbra lui Juan Peron

Maria Eva Duarte de Peron sau simplu Eva Peron, alitata cu diminutivul Evita, a fost cea de-a doua sotie a presedintelui Argentinei Juan Domingo Peron si prima doamna a Argentinei din 1946 pana la moartea ei in 1952. Evita s-a nascut in data de 7 mai 1919, in colonia agricola La Union, un orasel din apropiere de Los Toledos.

Pe numele sau real, Maria Eva Duarte, ea a fost fiica nelegitima a unei servitoare din Pampas si a unui proprietar de terenuri, destul de bogat. La inceput, fetita este crescuta la ferma, impreuna cu surorile ei bastarde, separat de copiii legitimi. Dupa moartea tatalui, ea se muta impreuna cu mama in oraselul Junin, unde deschid o pensiune familiala. 

Fiica din flori, Eva, cunoscuta si sub numele de Evita, a parasit scoala cand avea 15 ani si si-a fugit la Buenos Aires impreuna cu iubitul sau, Augustine Magaldi, un cantaret de tangouri, care era insurat, si care-i promite ca o va face actrita.

Cand acesta o paraseste, Evita ajunge sa-si castige existenta prin metode mai mult sau mai putin promiscue, intretinand legaturi cu diversi barbati.

Obtine pana la urma si roluri in piese de teatru si filme. In anul 1940, capata o slujba modesta la postul de radio privat Radio Belgrano si apoi la El Mundo. Ambitioasa si tenace, dobandeste o emisiune proprie. Evita cucereste o popularitate atat de mare, incat este supranumita "Senorita Radio”.

La o licitatie de binefacere pentru ajutorarea victimelor cutremurului care a zdruncinat regiunea San Juan, l-a intalnit pe colonelul Juan Peron, cu care s-a casatorit in data de 21 octombrie 1945.

Astfel, la 22 ianuarie 1944, cu ocazia unui concert organizat in scopul colectarii de fonduri pentru victimele cutremurului, acesta o cunoaste pe Eva, care face o mare pasiune pentru el.

Ii devine amanta si, totodata, aliata indispensabila, prin interventiile radiofonice. La randul sau, Peron este cucerit de gratiile si de personalitatea deosebita a Evei. “Era o femeie cu o infatisare fragila, dar cu o voce puternica, par lung, blond, lasat pe spate si ochii aprinsi”, povesteste acesta despre femeia care l-a fermecat. Eva devine amanta colonelului si ministrului de razboi Juan Peron. Povestea de iubire dintre cei doi a fost una controversata mai ales ca cei doi proveneau din clase sociale diferite, Eva fiind fiica unei menajere. Evita si Juan au inceput o relatie impreuna si ea l-a ajutat sa castige simpatia poporului.

Popularitatea lui l-a dus la arest in 1945, dar Evita a declansat o manifestatie de amploare pentru a-l elibera. Pe 21 octombrie 1945, Evita si Juan s-au casatorit.Peron a participat la alegerile prezidentiale din 1946, iar Evita a fost ucel mai activ militant in campania sa, un lucru fara precedent in politica argentiniana. Ea a facut apel la grupurile de muncitori cei mai asupriti din Argentina, spunandu-le ca le intelege si le sustine cauza. Juan Peron a iesit invingator, iar Evita a continuat sa joace un rol activ in viata politica a tarii.

Si-a tinut promisiunile facute clasei muncitoare si actiona ca si Secretar al Muncii, fara a avea insa acest titlu in mod oficial, sprijinand cresterea salariilor si incercand sa aduca beneficii sociale mai mari si mai multe. 1945, Evita si Juan s-au casatorit.

Peron a participat la alegerile prezidentiale din 1946, iar Evita a fost ucel mai activ militant in campania sa, un lucru fara precedent in politica argentiniana. Ea a facut apel la grupurile de muncitori cei mai asupriti din Argentina, spunandu-le ca le intelege si le sustine cauza.

Juan Peron a iesit invingator, iar Evita a continuat sa joace un rol activ in viata politica a tarii. Si-a tinut promisiunile facute clasei muncitoare si actiona ca si Secretar al Muncii, fara a avea insa acest titlu in mod oficial, sprijinand cresterea salariilor si incercand sa aduca beneficii sociale mai mari si mai multe.

Era iubita de clasele sociale defavorizate, dar detestata de catre cei bogati datorita originii sale modeste, povestilor din trecutul sau, cat si implicatiilor sale in domeniul politic. Ea si-a atras antipatia clasei privilegiate  prin campania ei care avea ca scop obtinerea  dreptului femeilor la vot. Femeile argentiniene au primit drept la vot din 1947.

Organizeaza muncitorii in sindicate si multiplica masurile sociale in folosul defavorizatilor. Eva incepe o campanie in sprijinul copiilor saraci din Argentina. Pune bazele unei fundatii cu scopul de a imparti haine, alimente si case sarmanilor. In septembrie 1946, promoveaza o lege in favoarea drepturilor civile pentru femei. Cu aceasta ocazie ea a anuntat ca va candida ca vice-presedinte la alegerile din 1951. Candidatura ei nu a fost acceptata de fortele militare.

Cu toate ca proba Evita ar fi invins in final, probleme ei de sanatate au dus la renuntarea la candidatura. María Eva Duarte a avut o viata tumultoasa si absolut fascinanta. A fost femeia care a starnit pasiuni si simpatii, dar si uri si antipatii. Cameleonica in comportament, incalca regulile, dar le si respecta in acelasi timp. Evita cea umana isi conducea periplul prin viata ca un sex-simbol pentru a se face mai tarziu remarcata politic. Desi farmecele ei au starnit pasiuni in multi barbati, Eva il cunoaste la 24 de ani pe viitorul sau sot Juan Peron, colonel si ministru de razboi de care se indragosteste cu o pasiune nebuna.

A fost devotata acestuia, standu-i alaturi la bine si la rau. In autobiografie. Eva Duarte sustine ca il “diviniza” pe sotul sau. Trei ani mai tarziu, apare momentul decisiv din viata ei. In iunie 1943, ofiterii favorabili dictaturilor fasciste din Europa preiau puterea, pentru a impiedica guvernul democratic argentinian sa angajeze tara alaturi de aliati. Este instaurata o junta, in sanul careia postul de subsecretar de stat si ministru de razboi este ocupat de colonelul Juan Domingo Peron, care luptase in Italia si vazuse cum isi facuse loc in frunte Mussolini.

Cea care se proclama “una din popor” se infatisa in mijlocul acestuia exercitandu-si calitatile oratorice in haine elegante, insotite de bijuterii valoroase, uneori extravagante.

Se spune chiar ca atata timp cat a fost prima doamna a tarii, obisnuia sa viziteze orasele sarace in costume Dior, asortate cu bijuterii Bvulgari a carui imagine a fost. In periada anilor 1940 si 1950, ea atrage atentia intregii lumi politice asupra Argentinei. Cand Juan este arestat, Eva provoaca o adevarata greva care a condus la eliberarea acestuia. Eva devine sprijinul politic numarul 1 a Lui Peron. Era nu doar femeia din spatele unui om puternic, ci omul sau cel mai de incredere si are o contributie importanta in numirea acestuia ca presedinte a Argentinei. Gurile rele spun ca energia si forta sa erau atat de covarsitoare incat manipula cu o usurinta extraordinara pe cei din jur.

“Peron a avea o personalitate dubla, iar eu a trebuit sa ma adaptez lui. Cateva zile pe saptamana sunt Eva Peron, sotia Presedintelui, a carei munca este simpla si agreabila si in cea mai mare parte a timpului sunt Evita, sotia celui care conduce oameni care si-au indreptat catre el toata increderea, speranta si iubirea”, obisnuia sa spuna aceasta. A simpatizat cu clasa muncitoare din care provenea si dorinta sa de a imbunatati viata celor nevoiasi era autentica. Se spune chiar ca lua copii vagabonzi de pe strada si ii adapostea in casa pentru a-i imbaia si a-i pune la masa. A pus bazele unei fundatii pentru ajutorarea saracilor si a infiintat un partid feminist. A avut o activitate politica foarte activa si diversa. Nutrea in schimb admiratie ascunsa pentru fascisti si impartasea admiratia sotului pentru Italia lui Mussolini, pentru Germania lui Hitler si mai ales pentru Spania lui Franco.

Eva Peron  a murit 26 iulie 1952, in varsta de 33 de ani. Sase ani a fost prima doamna a Argentinei si a fost iubita ca nimeni alta. Desi iubita ca o zeita, a murit in plina tinerete si frumusete, din cauza cancerului ovarian care nu a cedat in fata niciunui tratament. Moartea sa a indurerat inimile intregului popor argentinian, iar funeraliile dedicate Evei au provocat multa suferinta la nivel national. In istoria lumii, doar Evia si printesa Diana au stiut sa atraga simpatia si admiratia poporului lor .

Hunderwasser si Gaudi in stil dambovitean

Eu cred ca nu s-au uitat cu atentie la operele niciunui arhitect dintre cei mentionati. Imitatia este imitatie. Opera a carei valoare este incontestabila transmite emotie, te umple de bucurie, irisul canta in explozia de culoare.

Oare cine zicea ca "Romania este o tara frumoasa, dar pacat ca este locuita"?

Am afirmat deseori ca sunt mare admiratoare a operelor lui Friedensreich Hunderwasser si Antonio Gaudi. Si nu fac un secret din faptul ca arhitectura nu este domeniul in care eu sa pot emite pareri pertinente, fundamentate pe o pregatire de specialitate. Dar niciodata nu m-am abtinut sa am pareri personale. Astazi am citit un articol pe net potrivit caruia, o distinsa doamna profesor universitar la o facultate renumita (din Romania), si-a construit un bloc cu apartamente menite sa fie inchiriate. Si nu oriunde, intr-una dintre cele mai luxoase zone din Bucuresti, in zona Aviatorilor. Distinsa doamna, mare admiratoare a celor doi arhitecti, si-a dorit un bloc in stilul operelor create de acestia. Chiar daca, din punct de vedere urbanistic, cladirea pica... ca nuca in perete. Nimic nou pe frontul romanesc. Si, pentru ca personajul in cauza, nu vroia să construiască un colos din sticlă , care se incadra mai bine in arhitectura zonala, a preferat o structură clasică din beton, mai rezistentă la cutremure, "ceva mai special, că altfel ar arăta ca o şcoală", si-a spus ea. Dincolo de faptul ca superlativul absolut nu suporta grade de comparatie, ca i se face lehamite din punct de vedere lingvistic, tot clientul si-a exprimat cu inocenta un gand care nu trebuia spus cu voce tare: "N-am dat chix. Pentru că putea să iasă un kitsch mare". Asa sa fie oare? Poate nu e foarte mare, dar unul mic tot este. Pentru ca atat Gaudi, cat si Hunderwasser folosesc liniile curbe, care creeaza sentimentul turistului de "acasa", Gaudi se joaca cu formele, cu culorile, dandu-le "viata" . In ceea ce il priveste pe Hunderwasser, el creeaza o simbioza intre forma arhitecturala si natura. El adapteaza constructia mediului, nu o elimina, ci danseaza cu structura de beton in jurul naturii si imprumuta din energia ei vie pentru a da viata artei sale. El se joaca atat cu materialele, cat si cu formele. Atat ale cladirii pe care o ridica, dar si cu cele amplasate in jurul edificilui.

Arhitectii au cam fugit cand au auzit de cerintele clientilor. Bravo lor! Nu pot decat sa ii respect. Nu te poti lauda cu o facatura pe care sa o mai adaugi si in portofoliul cu lucrari personale. Oamenii isi cunosc si masura, si valoarea. Trebuie sa stii cand sa te iei la lupta cu titanii. Dar firmele de constructii s-au aruncat, pentru ca, na, banul trebuie sa circule. 

Am ramas mirata ca arhitectul capitalei are aceeasi atitudine cu arhitectul Timisoarei. E drept, ei iau kitsch-ul drept arta, in timp ce noi credem ca palatele tiganesti se incadreaza perfect in arhitectura Art Nouveau a orasului.

Cetatea Timisoarei

Cetatea Timisoarei a fost cea mai mare cetate bastion din sud-estul Europei si ramane unul dintre simbolurile orasului. In perioada Huniazilor, cetatea avea 4 porti:  Poarta Ardeleana, Poarta Lipovei sau Praiko, Poarta Aradului si Poarta Turnului de Apa. In timpul ocupatiei turcesti, cetatea era organizata in 3 cartiere: cetate, orasul si suburbiile. Suburbiile erau si ele impartite in orasul rascian (adica sarbesc) si insula. In centru se afla castelul unde locuia guvernatorul turc.

In fata castelului era amplasat turnul de apa, care era dotat cu 4 turnuri de aparare si legat de cetate printr-un zid. De jur imprejurul orasului se afla zidul de aparare, cu palisandre inalte si un rand de santuri umplute cu apa raului Timis. In acea perioada, erau 5 porti: Azab Kapi spre sud, Poarta Cocosului sau OrosCapisi sau Horros Kapi spre nord, Poarta Apei sau Vizi Kapu sau Soukapi si Parti Kapu. Fiind sub ocupatie turca, in cetate se aflau 8 moschee, deoarece in oras nu locuiau decat turcii. In centru se afla Bazarul, care reprezenta sufletul comertului local. Catolicii si ortodocsii traiau in suburbii, unde aveau propriile lor lacase de cult.

Dupa cucerirea Timisoarei de catre armatele austriece, conduse de printul Eugen de Savoya,  s-a inceput reconstructia fortificatiilor turcesti. In 1723, sub conducerea guvernatorului Mercy, s-a demarat procesul de modernizare a cetatii. Deoarece vechea cetate otomana era dificil si costisitor de intretinut, s-au facut mai multe proiecte de reamenajare a cetatii. Unii istorici sustin ideea ca au existat trei randuri de fortificatii si doua santuri cu apa in jurul cetatii. In perioada  aceea, se punea in aplicare noul plan urbanistic de modernizare a cetatii: mlastinile si baltile au fost asanate,  canalul Bega a devenit navigabil , incepe sa se dezvolte industria si comertul: pe Bega a inceput  transportul a  importante cantitati de marfuri si pasageri, fapt care ca continua  pana dupa al doilea razboi mondial cand navigatia pe Bega a incetat. Deoarece apa care trecea printre cele doua santuri ale cetatii deteriora zidurile , s-a deviat cursul apei prin cunete, urmand doar ca in caz de asediu, santurile sa fie reumplute cu apa. In fata portii se afla un pod cu o parte mobila, iar drumul traversa un ravelin, doua cazemate, o contragarda si un pod. Astfel, de-a lungul istoriei sale, pe tot parcursul istoric al cetatii, de cand a fost ridicata si pana a fost demolata, nici un inamic nu a atacat cetatea. Singurul asediu pe care cetatea l-a inregistrat a fost acela al revolutionarilor maghiari, din 1848. In 1727 a aparut un Regulament de Constructii pentru Timisoara, care impunea niste reguli clare si precise de amplasare si construire de noi edificii. In perioada ocupatiei austro-ungare, cetatea avea urmatoarele bastioane: Carol, Francisc,

Theresia (cel care inca poate fi admirat si astazi), Iosef, Hamilton, Castel, Mercy, Eugeniu, Elisabeth si 4 porti monumentale, frumos decorate, denumite dupa orasele catre care se indreptau drumurile: Poarta Viena sau Poarta Aradului sau Poarta Mehalei care ducea spre Mehala (si ale carei ruine mai pot fi vazute langa Clinicile noi),

Poarta Petrovaradin sau Poarta Belgradului sau Poarta Iosefina aflata intre bastioanele Castelului (dreapta) si Mercy (in stanga), prin care se putea intra direct in castel si care era amplasata in fata Teatrului National,

Poarta Transilvania sau Poarta Ardeleana sau Poarta Lugojului care ducea spre Fabric si, mai tarziu

, Poarta Forforosa sau Poarta Printului Eugeniu de Savoya.

Celelalte trei porti duceau catre Palanca Mare. Portile Petrovaradinului, Vienei si Transilvaniei au fost demolate in 1891. Portile erau prevazute cu poduri mobile, interzicand accesul pe timpul noptii in fortareata. 

Cazarma Transilvania sau Cazarma cu cazemate sau Cazarma Franz Joseph (1859) este amplasata in Piaţa Mărăşti nr.2. In anul 1752 s-a construit Cazarma Vienei, formata din parter şi un etaj, cu contur inchis pe toate cele patru laturi. Fatada era construita in stil baroc austriac si era indreptata spre Piata Marasti.

Poarta principală avea un turn inalt de strajă, frumos, care era folosit ca observator. In anul 1729, cazarma era o cladire extrem de lunga, in spatele careia, spre exteriorul orasului, a functionat un port. Pana in anul 1732 , cetatea a cunoscut reale transformari: s-au ridicat 9 bastioane, 9 raveline, 9 contragarzi, 27 anvelope si cateva cazemate. Din loc in loc cazarma avea turnulete, legate cu galerii de corpul principal, care erau pozitionate deasupra unui canal sau al apei din port. Acestea erau toaletele.

Cazarma Transilvania sau Cazarma cu cazemate, in anul 1729, era o cladire extrem de lunga, in spatele careia, spre exteriorul orasului, a functionat un port.

La sfarsitul secolului 19, autoritatile au luat decizia ca cetatea sa fie largita, motiv pentru care s-au inceput demolarile. Doar un singur bastion a scapat si a ramas pana astazi in picioare, deci inca mai gasim si azi fragmente din alte doua bastioane. Dupa 1892, atat zidurile cat si portile cetatii au devenit obstacole reale care stateau in calea dezvoltarii orasului, motiv pentru care regele a fost de acord sa se darame zidurile si o parte dintre porti.

In imediata apropiere a cazarmii s-au inaltat bisericile catolica si sarba, in viitoarea Piata Unirii. Initial se numea Piata Losonczy, dupa numele comitelui Stefan Losonczy, ucis la 1552, cand cetatea a fost cucerita de turci.

Până în anul 1716 suprafaţa actuală a pieţei era străbătută în diagonală, din coltul de sud-est până în cel de nord-vest, de valul de apărare al oraşului interior. Fortificaţia era executată din pământ, protejată spre exterior de o palisadă din trunchiuri masive din temn, tencuite cu var. In fata valului spre exterior se afla santul principal al cetatii. Avariat in timpul asediului din 1716, valul era ulterior reparat.Dupa 1733 s-au facut multe proiecte de reamenajare a acestei piete, dar abia dupa 1740, cand valul de aparare incepe sa fie demolat, s-a trecut la pavarea pietei cu piatra naturala. Ultimile semne ale fortificatiilor au rezistat in piata pana prin 1745-46. Prima casa atestata in Piata Unirii dateaza din anul 1758. Dupa 1786, frontul pietei a fost complet construit si piata a devenit un spatiu inchis.

După 1849 s-a reconstruit o nouă cazarmă cu trei niveluri, formata din parter şi două etaje, dupa un  plan în forma de U deschis spre nord, cu deschidere spre Piata Mărăşti.

 În 1923 aici functiona Scoala Militara de Artilerie, iar la mijlocul sec. al XX-lea cladirea adapostea depozite. Stil arhitectural este cel specific cazărmilor austriece construite în perioda 1850 – 1860, constructii masive, impunatoare, formate din parter si etaj.  Cea mai mare parte a decoratiilor de fatada au fost distruse, ca de altfel intreg edificiul. Cazarma era poziţionată la marginea cetăţii, în faţa Poartii Viena, care  asigura accesul spre nord-vest, catre Szeged – Budapesta – Viena. Din cazarma de altadata, au ramas doar zidurile, ale caror geamuri se casca spre un oras care i-a uitat rolul si valoarea istorica. Timisorenii trecatori se uita cu tristete si dezamagire spre un alt edificiu al carui proprietar asteapta ca timpul sa naruie si zidurile care se incapataneaza sa reziste inca. Nu peste mult timp, probabil, aici se va inalta o cladire moderna care isi va scoate investitia din chirii. O alta cladire care se va potrivi ca nuca in perete intr-un loc in care istoria inca isi cere drepturile. Timisorenii vor mai face un compromis cu sufletul lor si vor mai ascunde o durere. Pentru ca personalitatea lor dainuie prin istorie. Iar cladirile lor sunt parte din personalitatea lor. Poate vor intelege si autoritatile acest fapt pana la urma.