Gustul inconfundabil al ciocolatei Vinga

Cand eram copil, nascut intr-un oras mic in imensitatea Baraganului, tata mergea in delegatii rare la Bucuresti. Inca nu stiam pe vremea aceea de Paris, dar pentru noi, copiii, era ca si cand s-ar fi intors acasa din lumea povestilor. Aducea in sacosele umplute la refuz pufuleti trasi in ciocolata, banane verzi pe care mama le invelea in foi de ziar pana se innegreau (atunci deveneau moi si dulci) si, cand avea noroc, cu ciocolata Vinga. In cutie, frumos aranjate, erau 6 bomboane mari invelite in staniol. Cand muscai din bomboana moale si parfumata, aveai impresia ca muscai o bucatica de rai. Nu stiam ca drumurile ma vor purta catre aceste meleaguri in care, desi aveam sa strabat Vinga de la un capat la altul, nu aveam sa mai gasesc neasemuitele bomboane de ciocolata cu acelasi nume.

Pentru cei necunoscatori, trebuie sa va spun ca Vinga, o localitate aflată pe drumul dintre Arad şi Timişoara, amplasată între Şagu şi Orţişoara, a fost o aşezare  care a cunoscut  privilegiile oferite  de Maria Tereza , acestea fiind evocate de un sigiliu pastrat in fastuoasa biserica a catolicilor bulgari. Comuna prospera, in care şi azi localnicii se salută in romana, bulgara, maghiara, germana, slovaca,  era cunoscuta peste hotare. Comuna in care cel mai dulce timp a fost acela cand râuri de ciocolata parfumată şi gustoasa  trasersau continente. Iar pralinele se preparau într- o fabrica ce i-a dus renumele in toata lumea: Fabrica de ciocolata Draskovits. Doar catedrala care dă identitate culturală şi spirituală asezarii a rezistat de-a lungul istoriei. Catedrala catolică a  deservit populaţia bulgară din Vinga. Maria Tereza, împarateasa care s-a ocupat şi de popularea imperiului pe care il conducea, ar fi adus în Banat câtiva bulgari pe care i-a convertit  la catolicism. Biserica din Vinga, impresionantă ca arhitectură, dar şi ca dimensiuni şi proporţii, a fost cadoul impărătesc pentru supuşii săi bulgari. Bulgarii catolici sunt o raritate şi trăiesc  numai în Banat.

Puţini mai sunt aceia care îşi mai pot aminti si povesti despre gustul inconfundabil al cremei de vanilie din ciocolata Vinga sau de celebra fabrică de ciocolată a căror produse au făcut înconjorul lumii.
declara Teodora Rădulescu, nepoata lui Teodor Draskovits. 

Ruinele fabricii de ciocolata

Numele localităţii Vinga a ajuns să fie cunoscut în mai toate ţările , datorita exporturilor facute ani la rând în Japonia, Germania şi Statele Unite ale Amerciii, rămânând azi doar o amintire. Celebra bomboană fondantă de Vinga a fost comandată în serii mari, de renumita fabrică Zvack.

Draskovits Teodor

Istoria fabricii de ciocolata din comuna se leaga de o familie de sarbi  si de numele unui renumit cofetar al vremii, Draskovits Teodor.  In jurul deceniului doi al secolului trecut, familia acestuia a pus pe picioare fabrica a caror „fondante de Vinga “ au devenit unul dintre brand-urile nationale. Bomboanele de ciocolata Vinga  aveau sa faca inconjorul lumii, unele dintre produsele de aici ajungand pana pe continentul asiatic ( marturie sunt cateva ambalaje scrise in limba japoneza ce pot fi vizualizate in colectiile private ale localnicilor comunei). “Istoria fabricii de ciocolată se leagă de o familie de sârbi şi de numele unui renumit cofetar, Teodor Draskovits. Familia acestuia a pus pe picioare fabrica a căror produse au făcut înconjorul lumii, unele dintre ciocolăţi ajungând până pe continentul asitic, iar mărturie stau câteva ambalaje scrise în limba japoneză pe care le păstrez şi astăzi”, afirmă Victor Cociuba, arhivar la primaria comunei.

“Mulţi vorbeau despre cofetarii fabricii că aceştia foloseau un ingredient cu totul special, un drog mai frumos spus, care îţi creea dependenţă. Odată ce gustai din bomboanele de ciocolată cu vanilie, era imposibil să nu-ţi doreşti să repeţi experienţa”, a explicat Victor Cociuba colecţionar în Vinga. Bărbatul se numără printre puţinii localnici care a păstrat o parte din istoria scrisă a celebrei fabrici de ciocolată. El deţine in colecţia sa personală  extrem de multe etichete, hartii de impachetat, foi din chitantiere, jocuri de carti pentru copii tiparite sub numele lui Draskovits, etichete pentru lichior, dar si acte in legatura cu nationalizarea fabricii, fotografii cu angajatii sau vederi primite pe adresa aceleiasi fabrici. Chiar si un joc de moara pe care scrie: „Fetelor ai baietilor cumparati ciocolata cu un leu bucata cari contin aceste disculete in doua culori rosi si albastre si cand sunteti intruniti veti putea juca si petrece frumos timpul vostru liber”.

Celebra fabrica de bomboane Vinga a fost infiinţată în anul 1885 printr-un spaţiu mic, de către familia Draskovits. Acolo lucrau membrii familiei, care făceau bomboane din ciocolată. Succesul pralinelor  a dus la dezvoltarea fabricii, pentru că magazine din toată ţara au început să  comande cantităţi tot mai mari  şi mai des. Fabricau diverse sortimente de bomboane: ciocolată cu alune, cu nucă, cu vanilie, cu portocale sau cu vişine. Oamenii spun că secretul succesului acestei ciocolăţi a fost crema de vanilie făcută după o reţetă proprie chiar de către Teodor Draskovits. Reţeta cremei s-a pierdut însă pentru totdeauna, fiind îngropată, în 1955, o dată cu cel care a inventat-o. "Ar fi o minune să vedem din nou în magazine praline făcute la Vinga. Nici nu mai contează dacă sunt ateliere noi, sufletul acestei afaceri trebuie să fie numele dulciurilor şi calitatea lor, care a adus renume familiei mele şi localităţii"

In perioada 1918-1920, atelierul si-a marit capacitatea de productie, iar o parte din munca manuala a fost inlocuita cu masini speciale, aduse din Germania. In 1930 la fabrica munceau 100 de angajati. 1938 a fost anul cand activitatea fabricii s-a extins prin darea in folosinta a unei sectii de fabricat cutii. Cutiile erau destinate ambalarii bomboanelor, care la inceput s-au vandut in localitate, apoi gustul dulce a prins radacini in Arad, in judetul Timis si, in final, in intreaga tara. trivit colecţionarului din Vinga , Victor Cociuba, fabrica familiei  Draskovits avea peste 100 de angajaţi care produceau drajeuri, fondante, bomboane şi diferite sortimente de ciocolată în cutie. În anul 1948, o data cu naţionalizarea,  Draskovits a fost dat afară din casa în care producea ciocolata, după o reţetă doar de el ştiută. 

Data de 11 iunie 1948 a fost ziua cea mai neagră pentru Teodor Draskovits şi famila lui: au fost somaţi să plece în 24 de ore, fără să li se permită sa işi ia cu ei decât lucrurile personale. Nepoata Teodora Rădulescu declara despre casa natală a parinţilor săi că "Are o valoare sentimentală, istorică, nu imobiliară. Vorbim de nişte ruine, nu de ceva de preţ. Aş vrea să văd că acolo se face ceva, o casă memorială, un muzeu, un nou atelier de ciocolată", spune nepoata lui Draskovits.După 1950, fabrica sa fost preluată de către Kandia şi  a funcţionat ca secţie a fabricii de ciocolată din Timişoara . Până în 1970, Kandia a produs un singur sortiment din marca “ciocolată de Vinga”, sub forma unei cutii de culoare verde, ce conţinea 10 bomboane cu cremă de vanilie. După acest an ciocolata de Vinga nu s-a mai fabricat. Reţete de ciocolată nu a fost dezvăluit niciodată de către Teodor Draskovits. Acesta a decedat în 1955, fără a lăsa vreo informaţie referitoare la modul de preparate a faimoaselor bomboane Vinga.

Reţeta miezului albal bomboanei  cu gust inconfundabil si aroma delicată de vanilie nu a fost dezvăluită nimănui, autorul acesteia luând secretul în mormânt. Bătrânii din Vinga îşi aduc aminte cu mare plăcere despre ciocolata copilăriei lor  şi spun că niciodată nu au mai mâncat bomboane aşa de bune cum se fabricau în localitatea lor. “Itefonsa, aşa se numea ciocolata care făcea furori. Se lucra doar cu ouă praf, lapte praf şi unt la kilogram. Eu de 60 de ani locuiesc exact lângă fosta fabrică de ciocolată, aşa că zilnic asistam la munca sutelor de cofetari. Ştiu că au câştigat foarte multe diplome pe care mai apoi le lipeau pe ambalajul ciocolăţii".

Familia Draskovits era zgârcită rău, îmi aduc aminte că soţia patronului, când mergea la piaţă gusta din peste zece sortimente de unt la kilogram până lua o decizie”, îşi aminteşte una dintre localnicele comunei. Familia Draskovics a avut trei copii: Tibi, Olga şi Ecaterina. Toţi au fost iniţiaţi in această  afacere de care s+au ocupat ani la rând, însă după 1960, toţi membrii familiei au părăsit ţara. In martie 2008 una dintre cele mai puternice companii producătoare de ciocolată din lume – L’atelier Chocolat din Belgia si-a trimis specialiştii  la Vinga, cu intenţia declarată  sa invie traditia pralinelor produse in perioada interbelica si postbelica la Vinga.

Pentru a-şi câştiga publicitatea, Draskovits oferea periodic cutii cu bomboane de ciocolată personalităţilor vremii sau autorităţilor. Casa Regală a fost şi ea ţinta acestor mici atenţii din partea lui Draskovits, iar în 1937 arădeanul a primit o scrisoare de mulţumire de la fostul rege Mihai, pe atunci voievod de Alba Iulia. Mihai a primit cu mare bucurie darul. Cum era bolnav şi medicii i-au interzis să mănânce dulciuri, a trebuit să înfulece pe furiş bunătăţile de la Vinga.Bomboanele de ciocolata Vinga, nu erau scumpe, aproximativ doi lei bucata. Pe vremea aceea, cea mai scumpă era ciocolata Olga care costa 5 lei. Puţinii bătrâni care mai trăiesc şi au lucrat în fabrică povestesc cum se frământa zahărul ars.

Ciocolata era ţinută la rece în pivniţa atelierului, spaţiu care ţinea locul congelatorului. Pe timp de iarnă patronii căptuşeau cu  pungi pline cu gheaţă pereţii, pentru ca ciocolata să se păstreze în condiţii corespunzătoare. Astăzi, din celebra fabrică nu au mai rămas decât ruinele. Câteva cărămizi lăsate în paragină, două geamuri sparte şi un utilaj părăsit  în curte. În prezent, la Vinga mai există doar ruinele fostei fabrici, care nu au intrat nici în ziua de azi în posesia moştenitorilor cunoscutului producător de bomboane. Timişoreanca Teodora Rădulescu, nepoata lui Teodor Draskovits, spune că tot ce-şi mai doreşte de la viaţă este să apuce ziua în care la Vinga va curge din nou ciocolată. "Mă doare sufletul când trec prin Vinga şi văd că totul s-a năruit. Oamenii care mă văd pe stradă mă întreabă şi astăzi de ce nu am continuat tradiţia bunicului, de ce nu investesc acum. Eu nu am această posibilitate, dar este tot ce-mi mai doresc acum: să văd că numele şi tradiţia bunicului sunt duse mai departe", spune Teodora Rădulescu.Victor Cociuba are şi în zi de astăzi câteva cutii în care erau ambulate bomboanele dar şi etichetele, ori pozele cu patronii fabricii. Victor Cociuba este un bătran sfătos, care povesteşte cu mare drag despre istoria acomunei sale, Vinga. A strâns în timp  acte, dovezi, documente, fotografii, ilustrate cu şi despre Vinga, în special despre familia Draşkovici, deţinătoarea renumitei fabrici de bomboane sau amănunte despre mentorul spiritual al localităţii, călugărul Eusebiu Svermengin. „Mă ocup cu această muncă de colecţionar de multă vreme şi sper că voi ajunge să înfiinţăm un muzeu al locului. Vinga a avut câteva personalităţi care au marcat acest pământ şi care au intrat definitiv în istorie.” Acasă la bătrân se deschide o lume apusă demult, a vremurilor cand numele Vinga insemna ceva in faţa lumii: poze vechi din vremuri uitate, albume in care sunt atent aranjate ambalajele si imagini ale cutiilor de ciocolată Vinga: capete blonde de copii rumeni in oraji, bucălaţi şi  sănătoşi, chipuri frumoase ale anilor ’35-40, diferite cutii de bomboane fondante sau ciocolată Vinga.

Cutiile de carton sunt bine arhivate şi păstrate , imagini cu pitici, doamne sofisticate în rochii vaporoase de epocă,  acte administrative, ştampile ale epocii, oameni importanţi ai timpurilor de atunci. La Vinga s-a făcut şi „Unicum”, o băutură delicioasă care a  rămas neegalată până în ziua de azi. Naţionalizarea a distrus totul, fabrica intrând în patrimoniul statului.Cine nu a gustat bomboana de ciocolată Vinga, a pierdut aroma uneia dintre cele mai bune bomboane din istoria ciocolatei româneşti. Graţie aportului oamenilor  de cultura Ioan Rancov, prof. Haţegan, istoria acestui brand şi importanşa sa in economia vremii nu au ramas ignorate , astfel tradiţia, istoria, folclorul, inormaţiile furnizate de săteni, vor fi punctul de plecare în realizarea unei monografii a comunei Vinga. 

Casa familei Draskovits

Kandia - gustul dulce al ciocolatei din Banat

Prima fabrica de bomboane din Banat isi are inceputurile în anul 1890, iar in 1895  deja  produceau bomboane şi ciocolată. In 1917, mica fabricuta de ciocolata de la Timisoara primeste denumirea "Kandia", preluata de la numele unei insule din arhipelagul elen. 

 Cladirea initiala a devenit în scurt timp neîncăpătoare, astfel încât în 1924 avea să se mai ridice un imobil de patru etaje langa cel vechi, dotat cu cele mai moderne utilaje existente la vremea respectivă.

Pentru că nu se aduceau dulciuri din Occident, Kandia ajunsese să producă o gamă variata de bomboane şi ciocolată , de acceasi calitate ireprosabila ca cele fabricate in alte ţări europene. În 1924, fabrica inregistra deja 300 de muncitori şi 30 de funcţionari.

La un moment dat, Kandia ajunsese cea mai apreciată marcă de ciocolată din ţară. În anul 1895 fabrica producea bomboanele cele mai simple, pentru satisfacerea cerinţelor consumatorilor ei din Timişoara şi împrejurimi. Astfel, daca la inceput mica productie era realizata cu 6-8 muncitori, ulterior s-a dezvoltat Fabrica de Bomboane, Ciocolată şi Conserve "KANDIA“, S.P.A., care lucra cu aproximativ 300 de muncitori. De aici plecau  vagoane de bomboane şi ciocolată in toata tara. Incepand cu anul 1920, după ce acest teritoriu a fost retrocedat statului român, fabrica a început să livreze produsele ei, atat in Banat şi Transilvania, cat şi în vechiul Regat, Bucovina şi Basarabia.

Fara sa resimta presiunea concurentiala, Kandia a produs bomboane din ce în ce mai rafinate, astfel incat a ajuns să fie furnizoarea celor mai fine bomboane englezeşti, bomboane umplute (foureuri) si a caramelelor in întreaga ţară. Dupa 1920, fabrica a aparţinut concernului Băncii Timişoarei (societate comercială pe acţiuni), care i-a marit capitalul social la 10 milioane de lei. Productia se realiza cu maşini moderne, chiar si ambalarea caramelelor se făcea cu maşini automate.

Batonul de ciocolată, „stramosul" popularului Rom tricolor, a apărut în 1964.

De atunci, reţeta s-a tot modificat, s-a renunţat întâi la lapte, apoi crema cu rom a fost umplută de înlocuitori. Din vechiul baton a ramas doar amintirea. Cati dintre voi isi mai amintesc de faimoasa ciocolata Pitic, care a facut deliciul copilariei noastre? Sau de banutii de ciocolata?

Desigur, nici ea nu a scapat de nationalizare, nici ea nu a avut un parcurs usor dupa Revolutia din 1989. Mi-amintesc faptul ca, prin anii 1990-2000,  eu lucram intr-un post de radio local, iar Kandia era condusa de un fond de investitii. Directorul de marketing din vremea aceea, o domnisoara care lucra din pasiune pentru ciocolata pe un salariu mizer, a venit cu ideea bomboanelor in forma de fructe de mare.

Nu avea buget pentru promovarea noilor produse cu tematica marina, dar ne dadea in schimbul difuzarilor radio, in barter, ciocolata. Vremurile erau grele si atunci, dar oamenii puneau mai mult suflet in ceea ce faceau. Ne-a promis ca, daca vanzarile merg bine, va prelungi campania in aceleasi conditii de plata. Cateva luni bune , in radio, toata lumea manca, cu o placere infinita, noile sortimente de ciocolata Kandia. Au fost vremuri dulci, nimeni nu banuia faptul ca urmau cele amare. Spoturile publicitare care au evocat perioada comunismului şi-au făcut , la timpul lor, efectul. Kandia perioadei postrevolutionare, dominata de eforturile fiecaruia de a se adapta noilor conditii de viata, intr-o democtatie despre care nimeni nu stia cum trebuie sa arate, dar fiecare si-o imagina in mod diferit si personal, brandul se straduia sa supravietuiasca. Compania care şi-a tot schimbat proprietarul după 1989, încă produce şi vinde mii de tone de „Rom Tricolor" anual. În 2005, grupul Kandia-Excelent relansează Rom-ul prin campania „Senzaţii tari din 1964".

În anul 2003, fabrica a fost cumparata de Excelent Bucuresti si productia s-a mutat in capitala, dar in 2007, gigantul Cadbury-Schweppes a plătit 100 de milioane pentru Kandia, deci si-a schimbat din nou proprietarul. În 2010, pentru a îndeplini condiţiile Comisiei Europene (privind fuziunea cu Kraft), Cadbury a renunţat la Kandia pentru 40 de milioane de euro si a revenit la Excelent. Dar niciodata in Banat! Vechea fabrica din Timisoara, goala de sufletul celor care framantau povesti dulci din ciocolata,  imbracate in poleiala aurita sau argintata sau pur si simplu aliniate in forme cuminti, in cutii de ciocolata, arata dezolant. Ramasesera doar geamurile cascate de suparare catre o lume care nu mai avea timp sa tina cu dintii de valoare. Viata o luase tuturor inainte si nimeni nu putea sa mai tina pasul cu prezentul. Din Kandia a ramas doar amintirea unui brand de succes care a facut cinste istoriei Banatului.

subiectul multor campanii de promovare, dintre care amintim: "ciocolata cu dragoste":

Imaginea visuala a campaniei, iar jos, spotul

"Topirea":

Imaginea visuala a campaniei, iar jos, spotul

"Orasul de ciocolata"

"Matase":

Spotul de lansare a campaniei de rebranding:

Astazi, din vechea fabrica nu a mai ramas nimic vizibil, doar amintirea unui alt brand in fata carora banatenii ofteaza amar. Nu pentru ca ciocolata care a facut istorie in Banat nu mai satisface gusturile iubitorilor de ciocolata astazi, ci pentru faptul ca, un brand traditional din Banat, si-a mutat productia intr-o zona in care nu are radacini.  Viata, din nou, n-a mai avut rabdare cu noi.

Regina Maria sau “Caracterul este destin”(Nietzsche)

Pe data de 29 octombrie 1875, in editia de dupa amiaza a ziarului londonez Times se anunta ca la resedinta Eastwell Park din Kent, la ora 10.30, in familia ducelui de Edinburgh si Coburg, fiul reginei Victoria si a ducesei Maria Alexandrovna - fiica tarului Alexandru al II-lea, s-a nascut mica Marie Alexandra Victoria. Regina Victoria a fost aceea care i-a zis micutei pentru prima data Missy si nimeni dintre rudele si prietenii apropiati nu i-a mai spus altfel. 

Ea avea sa devina Regina Romaniei si se nascuse cu exact 3 ani inaintea tarii pe care avea sa o imbratiseze pentru restul vietii. Capetele incoronate vorbeau despre ea ca fiind cea mai frumoasa printesa a Europei.  La 11 ani, pe cand era impreuna cu familia in Malta, Missy s-a despartit de varsta inocentei si a intrat gratios in adolescenta, indragostindu-se.

 In Malta a trait prima poveste de iubire cu varul ei, George, si a trecut pe langa sansa unui mariaj realizat din dragoste, fapt foarte rar intalnit in acea perioada, dar si pe langa palatul Buckingham ca resedinta permanenta si posibila regina a Angliei. Dupa ce mama ei a determinat-o sa refuze cererea printului George a incurajat relatia cu printul mostenitor Ferdinand din familia dinastica Hohenzollern, mostenitorul tronului Romaniei.

Cei doi s-au logodit cand Maria avea doar 16 ani, casatoria ofiindu-se la data de 29 octombrie 1892. Missy a ajuns in tara in ianuarie 1893 ca mireasa a unui barbat mai mare cu 10 ani care la vremea aceea suferea din dragoste pentru poeta Elena Vacarescu. Mariajul i-a dus catre tron si coroana, dar nu si catre iubirea impartasita in cuplu. Ferdinand a ramas devotat femeii exilate in Paris pe care a iubit-o pana la moarte.

Regina Maria a fost iubita de poporul care a numit-o “ mama regina”, “mama ranitilor” si “regina soldat”. A desfasurat numeroase actiuni caritabile, a promovat pe plan extern interesele tarii, a fost sfatuitorul cel mai apropiat al regelui Ferdinand cu care a avut o relatie de prietenie pana la decesul acestuia in 1927. 

Ferdinand si Maria au avut impreuna 6 copii: Carol (1893), Elisabeta (1894), Marioara (1900), Nicolae (1903), Ileana (1909) si Mircea (1913). Cand regele a decedat, fiul lor Carol a mostenit tronul, izoland-o complet de viata publica. 

In acelasi an in care cei doi au ajuns in tara, Maria a nascut la Castelul Peles primul lor copil care a fost botezat Carol, in onoarea regelui Carol I, iar in anul urmator s-a nascut Elisabeta care avea sa devina copilul preferat al reginei si viitoare regina in 1921 prin mariajul cu George II, fiul regelui Constantin al Greciei. 

In 1900 s-a nascut la Gotha, in Germania, printesa Marioara, alintata Mignon care s-a casatorit in 1922 cu regele Alexandru I al Serbiei cu care a avut 3 copii. 

Printesa Maria, alintata Mignon

Dupa alti 3 ani, in anul inaugurarii Castelului Pelisor, a vazut lumina printul Nicolae care a fost singurul copil al cuplului regal care a primit o educatie riguroasa la Eton, in Anglia. El a fost membru al Consiliului de Regenta si a avut o contributie importanta la intoarcerea fratelui sau de la Paris si la ocuparea tronului de care acesta sub titulatura de regele Carol al II-lea.

 In 1909, la Palatul Cotroceni, s-a nascut principesa Ileana care a devenit arhiducesa de Austria prin casatoria cu Anton de Habsburg cu care a avut 6 copii. Ileana s-a intors in Romania unde a infiintat si condus spitalul “Inima Reginei Maria” de pe domeniul Bran, in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. 

Ultimul copil, principele Mircea, s-a nascut in 1913 si s-a stins 3 ani mai tarziu de febra tifoida.

Regina Maria a fost pasionata de arta si cultura, continuand opera sociala si culturala inceputa de catre soacra ei, Regina Elisabeta (Carmen Sylva). Ea isi ocupa locul bine meritat in galeria personajelor care au marcat istoria tarii, evidentiindu-se prin latura ei enigmatica si deseori paradoxala, prin frumusetea iesita din comun, cu superbul par carliontat care puneau in evidenta ochii ei mari si albastri, prin inteligenta sclipitoare, prin sensibilitatea ei artistica, posedand o intuitie remarcabila, bazata pe o educatie aleasa.

A fost o femeie inzestrata cu un curaj uimitor, cu o inima extrem de genroasa, o mama devotata pana la sacrificiul de sine, o personalitate sclipitoare, o femeie care se urcase pe tronul unei tari careia ii jurase credinta si devotiune ajungand sa o iubeasca mai presus de fiinta ei si despre care scria in testamentul ei: “tarii mele si Poporului meu, cand veti ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tacerii vesnice, care ramane pentru noi o mare taina. Si totusi, din marea dragoste ce ti-am purtat-o, as dori ca vocea mea sa te mai ajunga inca odata, chiar de dincolo de linistea mormantului”. 

"Abia implinisem 17 ani cand am venit la tine; eram tanara si nestiutoare, insa foarte mandra de tara mea de bastina, si am imbratisat o noua nationalitate, m-am straduit sa devin o buna Romanca (...)Nimeni nu e judecat pe drept cat traieste: abia dupa moarte este pomenit sau dat uitarii. Poate de mine va veti aminti deoarece v-am iubit cu toata puterea inimii mele si dragostea mea a fost puternica, plina de avant; mai tarziu am devenit rabdatoare, foarte rabdatoare (...)Te binecuvantez, iubita Romanie, tara bucuriilor si durerilor mele, frumoasa tara care ai trait in inima mea si ale carei carari le-am cunoscut toate. Frumoasa tara pe care am vazut-o intregita, a carei soarta mi-a fost ingaduit sa o vad implinita. Fii tu vesnic imbelsugata, fii tu mare si plina de cinste, sa stai vesnic falnica printre natiuni, sa fii cinstita, iubita si priceputa".

Regina a fost preocupata de aspectul ei vestimentar, toaletele ei fiind comandate la renumite case de moda, preferata fiind “Jean Patou”. Ea purta toalete pe care le etalau marile actrite pariziene: Jeanne Hading, Bartet, Garnier, Vanda de Bonza si Marcelle Linder. 

Regina combina rochiile cu falduri lungi din crepe-de- chine cu broderii in culori auriu si albastru, croite cu maneci lungi si stramte, iar pe cap purta o palarioara neagra in forma de tricorn. Inca de cand era o tanara printesa britanica a preferat Casa de parfumerie Houbigant din Paris, imprumutandu-si imaginea pentru promovarea parfumurilor “Quelques Fleurs” si “Mon Boudoir”, ramanad una dintre clientele importante chiar si dupa urcarea ei pe tronul Romaniei.

Regele Ferdinand i-a cumparat bijuterii extrem de valoroase cum ar fi safirul celebru atat prin dimensiune, cat si prin numarul de 478 de karate care a fost vandut ulterior la Casa de llicitatii Christiea din Geneva in 2003 cu suma de 1.5 milioane de dolari. 

Gustul rafinat al reginei se regaseste in decoratiunile castelelor Pelisor si Balcic, fiind unul dintre cei mai infocati promotori ai curentului Art Nouveau.

A colectionat lucrari de arta, a pictat, a infiintat o societate artistica denumita “Tinerimea artistica” prin care promova arta tinerelor talente, avandu-i ca membri fondatori pe Stefan Luchian si Stefan Popescu, dar si artisti plastici renumiti in perioada interbelica precum Kimon Loghi, Samuel Mutzner, Elena Popea, Marius Bunescu, Calin Petrescu, A. Verona, N. Vermont, A.A.Ionescu si  Ipolit Strambu.

Regina a scris povestiri, evocari, romane, memorialistica, poezii si povestiri pentru copii. 

Aceasta femeie pasionala nu avea cum sa treaca prin viata fara sa fie observata. A fermecat multi barbati din vremea ei si a avut o viata amoroasa interesanta, condimentata cu multe relatii mai mult sau mai putin celebre. Cea mai importanta actiune politica a sa a fost misiunea neoficiala intreprinsa la Paris prin care a sprijinit dificilele negocieri din timpul Conferintei de Pace care a urmat Primului Razboi Mondial. Ea s-a intalnit cu toti conducatorii Antantei si a militat pentru recunoasterea internationala a Romaniei Mari. 

Gratie interventiei sale neoficiale pe langa ministrul francez Clemenceau, dar extrem de pretioase, ea a ajutat la formarea Romaniei Mari. Avea un singur defect: picioarele groase pe care incerca sa le ascunda sub rochiile lungi si largi. A fost inrudita cu o treime dintre capetele incoronate ale batranului continent, in grade diferite de rudenie, direct sau prin aliante. Influenta pe care a avut-o in curtile regale europene si-a exercitat-o in sprijinul si in folosul Romaniei. 

Relatiile de rudenie i-au oferit Mariei un prestigiu mai mare fata de cel al viitorului ei sot, Ferdinand, dar si fata de cel al regelui Carol I, socrul ei. Astfel s-a putut explica refuzul Mariei de a accepta constrangerile de orice fel cu care s-a confruntat si carora le-a facut fata dupa mariaj la curtea regala de la Bucuresti.

Cu toate astea, ea a invatat sa priveasca mai atenti si cu mai multa indulgenta regulile casei regale, iar Carol I a devenit mai maleabil si a acceptat unele lucruri care pana atunci pareau impozibile, precum dragostea printesei pentru echitatie. Despre relatia dintre ea si socrul ei, mentiona:” Ca una care niciodata nu am avut placere pentru restrictii, erau zile cand o viata mai simpla s-ar fi potrivit mai bine cu gusturile mele. Cu cat inaintam insa in varsta, crestea rabdarea mea, ca si intelegerea, si astfel m-am deprins sa pretuiesc valoarea acelor lucruri care adesea ma obosisera la inceput. Am patruns mai deplin in ceea ce interesa pe batranul cuminte; atatea cunostinte puteai sa castigi de la experienta lui si, daca judecata lui era uneori straina de felul meu mai aprins de a intelege lucrurile, multe le-am invatat din vorbele lui si inca mai multe sin pilda ce mi-a dat-o. N-a fost niciodata un om mai auster, mai simplu, mai fara gand de sine, traind pentru opera lui. Un sfant n-ar fi trait o viata de mai mare abnegatie. Nu eram intotdeauna de aceeasi parere, dar in fiecare an ne imprieteneam mai mult”. 

In vreme ce batranul rege si-a dorit sa obtina respectul poporului, Maria, nora lui, a dorit sa fie iubita de supusi, iar romanii au descoperit o viitoare regina chiar pe gustul lor.

In vreme ce Maria descoperea un popor si invata sa-l iubeasca si respecte, Ferdinand a continuat sa-si planga dragostea trimisa in exil si nu era un secret faptul ca-si varsa dorul in paharele cu bautura, iar mai apoi cauta alinare in bratele curtezanelor  aduse la palat de prefectul Politiei Capitalei. 

Lipsa dragostei din cuplul regal a dus la aparitia unui articol inedit, “A Queen Talks About Love”, publicat in revista Cosmopolitan. Autoarea, nimeni alta decat regina Maria, afirma: ”iubirea este cea mai mare problema in viata unei femei si, cum de la inceputul lucrurilor se pare ca ea a fost aleasa de natura sa fie purtatoare poverii, nici legile, nici morala sau exigentele societatii n-au fost vreodata in stare sa i-o rezolve”. 

Astfel ea recunostea indrazneala gestului de a se angaja intr-o casnicie fondata pe aliante si interese politice din care dragostea nu facea parte din ecuatie. Acest gol s-a straduit sa-l umple prin iubiri pasagere, iar regele sa isi asume cavalereste pretul rusinii de a nu fi tatal biologic a doi dintre copiii cuplului.

Doi barbati i-au marcat reginei viata: “printul alb” – Barbu Stirbei si aventurierul canadian – Joe Boyle. Cel din urma a ajutat-o pe regina sa recupereze bijuteriile coroanei din mainile bolsevicilor, obtinand informatii pretioase pentru Romania vlaguita de razboi. Tot el a ajutat la eliberarea ostaticilor romani aflati prizonieri la rusi si a sustinut-o pe Maria pana cand a vazut-o incoronata la Alba Iulia ca regina a tuturor romanilor. I-a fost alaturi 7 ani, inclusiv in perioada in care fiul ei, Carol al II-lea a persecutat-o dupa moartea lui Ferdinand. Joe Boyle a murit la Londra la scurt timp dupa ce a parasit Romania pe care o servise vreme de 7 ani din dragoste pentru regina. 

Ea a fost sprijinita in continuare de Barbu Stirbei cand noul rege, fiul ei, ii impusese sa se retraga din viata sociala. Cu toate ca istoricii nu au cazut de comun acord care dintre cei doi a fost marea iubire a reginei, un lucru este cert: amandoi au ocupat un loc special in sufletul acestei femei extraordinare. Printul Barbu Stirbei a fost un barbat frumos, brunet, cu ochi caprui, si tatal ultimilor ei 2 copii: Ileana si Mircea, care ii semanau izbitor. Chiar si gazetarii suspectau ca cei doi copii ar fi putut fi ai printului, iar zonurile au ajuns pana la urechile copiilor. Se zica ca, intr-una din zile, in timp ce se jucau in gradinile castelului Peles, a intrat pe poarta Barbu Stirbei, moment in care Carol i-ar fi zis Ilenei:”Vino sa-l vezi pe tac-tu”.

Ceilalti copii semanau cu Ferdinand, avand ochii albastri ca ai tatalui. Cand a fost incoronat, Carol al II-lea l-a exilat pe Stirbei si a redus aparitiile publice ale mamei lui. Aceasta s-a retras la resedinta de vara de la Balcic, desi iubea castelele Pelisor si Bran. Regina scria despre Balcic: “am avut o presimtire ca locul acesta ori ma asteptase pe mine totdeauna, ori ca eu traisem totdeauna in asteptarea lui. Nu mi se pare ca as fi fost aici pentru intaia oara”, dar doar doua dintre ele. “Balcicul si Branul sunt casele mele de vis, inima mea”.

An de an domeniul Balcic a fost infrumusetat cu constructii si gradini celebre prin frumusetea lor, iar regina a transformat acest loc intr-un loc preferat atat de catre oamenii de cultura, cat si de turistii aristocratiei romanesti. Localitatea a cunoscut un avant urbanistic extraordinar, iar satenii au iubit-o stiind ca meritul ii apartinea in totalitate si i-au zis “Sultana”. 

Cand Carol a izolat-o dupa urcarea lui pe tron, Balcicul a devenit locul ei de refugiu. In 1933, cand si-a intocmit testamentul, Maria a cerut ca inima sa sa ii fie depusa in capela pe care o construise la malul marii, Stella Maris, iar corpul sa ii fie ingropat la Curtea de Arges alaturi de ceilalti membri ai familiei regale.

In testament a transmis un miscator ramas bun poporului cu care se identificase: ”De acum inainte nu va voi mai putea trimite nici un semn; dar mai presus de toate, aminteste-ti Poporul meu ca te-am iubit si ca te binecuvantez cu ultima mea suflare”. In ultima parte a vietii a avut parte de morti care i-au marcat viata si existenta, aducandu-i mai aproape sfarsitul. 

In 1934 ginerele ei, Alexandru de Iugoslavia, a cazut rapus de gloante la Marsilia; in 1936 a murit sora ei, Ducky, si in acelasi an si-a dat duhul varul ei, George,pe care l-a iubit si caruia ar fi putut sa ii fie nevasta. Incepand din anul 1937, starea sanatatii ei a inceput sa se deterioreze si in 18 iunie 1938, regele Carol a anuntat decesul mamei lui. Pe 24 iulie 1938 au avut loc funeraliile nationale si a fost inmormantata la Curtea de Arges.

Dupa ce Bulgaria a redobandit Cadrilaterul in anul 1940,Principesa Ileana, mostenitoarea Castelului Bran, a avut grija ca inima reginei Maria sa fie mutata de la Balcic la Bran. Inima a fost pusa intr-o caseta de argint, asezata si ea la randul ei intr-o alta de aur incrustata cu pietre pretioase. In 1968, cand comunistii au venit la putere, au trecut casetele si inima reginei in patrimoniul national, iar acum se afla in cladirea Muzeului National de Istorie din Bucuresti. Ce conteaza ca regina dorea cu totul altceva? Corpul ei a ramas in cripta Manastirii Curtea de Arges alaturi de cel al sotului ei, regele Ferdinand.

Regina Maria a fost prima celebritate si primul cap incoronat care a fost folosit intr-o reclama publicitara din istoria publicitatii mondiale. Acest fapt a avut loc in 1924 cand regina si-a folosit imaginea pentru promovarea cremelor Pond’s. Datorita scaderii vanzarilor din acea perioada, compania producatoare si-a propus sa foloseasca personalitati feminine renumite si respectate in actiunile de promovare a brandului lor. Ea a fost prima care a raspuns solicitarii, realizand primul testimonial din istoria publicitatii, adresand un mesaj tuturor femeilor prin intermediul caruia lauda calitatile si beneficiile cremei Pond’s Cold. Mesajul a fost publicat in paginile unor reviste dedicate sexului frumos. Sloganul acestei campanii a fost “imaginea personala e vitala pentru succes”. 

Regina spunea ca “nici o femeie nu e atat de sus plasata incat sa isi permita sa-si neglijeze aspectul. Imaginea personala este vitala pentru succesul ei si nu poate ingadui ca semnele obisnuite de oboseala sa se vada pe chipul ei. Sunt incredintata ca frumusetea poate fi mentinuta prin folosirea zilnica a cremelor Pond’s”. Nu pot sa nu ma intreb ce impact ar fi avut o asemenea campanie asupra viitorului unei companii romanesti daca regina ar fi promovat un brand autohton.

“Orice inchipuire a frumusetii, fie o femeie, o floare, o casa, un cal, fie o minunata priveliste a naturii sau o zugraveala, de cate ori s-a apropiat de mine frumusetea, am simtit ca este un har daruit de Dumnezeu, un dar pe care cu tot dinadinsul il ursise ca sa mi-l insusesc, cel putin cu ochii daca nu si cu mainile” (fragment din “Texte ale Reginei Maria”, din filmul documentar “A Passion for Beauty – Queen Marie of Romania”).

In istoria timpului ei n-a acceptat niciodata locul secund decat in fata lui Dumnezeu. A fost sortita sa fie iubita, respectata, sa conduca poporul cu dragoste si devotament, a schimbat hotarele Romaniei, a sfintit cu prezenta ei locul, a ridicat palate, a lasat amintiri, a schimbat mentalitati si moduri de gandire, a cladit destine. 

Dar, inainte de orice, si-a scris povestea propriei sale vieti, o poveste de dragoste in timp de pace si-n vreme de razboi, despre moduri in care trebuie sa inveti sa zbori, dar si cum trebuie sa cazi cu gratie, o poveste care vorbeste despre slabiciunile cuplului si riscurile pe care fiecare trebuie sa si le asume: 

“viata mea a fost intensa si plina, experientele mele, diverse si cu siguranta deloc serbede, chiar daca lumina si umbra s-au jucat mereu cu ea. A fost viata unei femei care n-a uitat niciodata ca era femeie, desi de multe ori a avut de jucat rol de barbat."