UCM Resita - viata ca un perpetuum carnaval

Oare cati dintre banateni isi mai amintesc ca in 1771 la resita functiona una dintre primele uzine metalurgice din lume, infiintata cu patru ani inaintea faimoaselor uzine Krupp? Indiscutabil, carasenii nu au cum sa uite asta niciodata.

Este forma prin care patriotismul local se manifesta pregnant si constant intr-un preznet in care lipsa valorilor autentice ne obliga sa ne intoarcem privirile spre trecut.

Complexul industrial Resita, sau ce a mai rams din el, este situat in partea de S-V a Romaniei intr-o pitoreasca zona depresionara a Banatului Montan, la vest de muntii Semenic. Uzina resiteana si-a inceput productia in data de 3 iulie 1771 prin darea in exploatare a primelor doua furnale. De fapt tocmai aceste doua furnale devanseaza din acest punct de vedere renumitele Uzine krupp care au fost puse in lucru in anul 1811, dar si alte renumite uzine metalurgice concurente: Vilkovice Cehia-1828, MAN Germania - 1834, Sulzer Elvetia-1834, Donawitz Austria 1836, Burmeister & Wain Danemarca 1843 si Skoda Cehia – 1859.

Oamenii din Banatul de Munte au realizat multe lucruri demne de mentionat in istoria locului: hidro-amenajarile de pe Barzava pentru plutaritul lemnelor, barajul de la Klaus, calea ferata Oravita-Anina, hidrocentrala Grebla, fabrica de bere Ciclova, constructiile civile din Resita: Palatul Cultural, casa Muncitoreasca, Scoala Pittner si multe altele.

Istoria uzinei dateaza din perioada imediata pacii de la Rasarovitz din 1718 cand Banatul a trecut sub dominatia Imperiului Habsburgic. reorganizarea banatului a fost data in primire Contelui Claudius Florimund Mercy care a acordat o atentie deosebita reorganizarii exploatarilor miniere, a colonizarii teritoriilor cu lucratori germani renumiti pentru harnicia, atentia, precizia si seriozitatea lor, fapt care a dus la relansarea industriei miniere. 

In anul 1719 a fost construit in Bocsa primul cuptor inalt care folosea drept combustibil carbunii de lemn. In anii imediat urmatori au fost construite alte doua cuptoare inalte: in 1718 la Oravita si in 1723 la Dognecea, ambele destinate topirii minereurilor de cupru. 

Intre 1730 si 1768, uzinele de la Bocsa aufost arendate si apoi reluate in regie proprie de catre Curtea Imperiala de la Viena. Maria Tereza decisese sa dezvolte zona, dar deciziile ei au fost puse in practica mult mai tarziu deoarece padurile din imprejurimile localitatii erau complet distruse, iar caderea de apa a raului Barzava era mult prea mica pentru a permite actionarea rotilor hidraulice.

Intr-un final, inginerii si tehnicienii imperiali au propus ridicarea unor uzine metalurgice noi la resita, propunere care a fost acceptata in 1769 si pusa in aplicare cu ajutorul iobagilor si muncitorilor tocmiti si adusi de la Oravita, Sasca si Biserica Alba. Totodata au fost adusi muncitori calificati din imperiu. 

Inginerul timisorean Karl Alexander Steinlein de la Oficiul Cadastral al Banatului a proiectat in 1769 proiectul si a alcatuit devizul estimativ de cheltuieli. Pe baza planurilor sale au fost tocmiti 21 de zidari, 23 de tamplari si dulgheri adusi din Germania si 1800 de tarani romani. 

Reichenstein si Redange au proiectat cele doua furnale date in exploatare in. Tot atunci au fost ridicate patru ateliere de forje si cuptoare spatioase de incalzire, doua soproane pentru depozitarea minereului, carbunilor si materialelor finite. 

Curtea vieneza a dat uzinei spre exploatare paduri, s-au facut donatii si chiar exproprieri taranesti, astfel incat in a doua jumatate a sec 19, uzinele se intindeau pe circa 133.168 ha. Astfel, padurile din imprejurimi au fost decimate si s-a demarat transportul lemnului pe raul Barzava. Lucrarile de amenajare au inceput in 1783 si au fost finalizate in 1785. S-au construit 3 greble pentru scoaterea bustenilor la Resita, Calnic si Bocsa pentru aprovizionarea celor 3 uzine de la Resita, Bocsa si Dognecea. In 1803 s-a renuntat la trasportul bustenilor pe apa deoarece cheltuielile erau prea mari, obligand comunele sa puna la dispozita uzinelor vreme de 25 de ani un numar de 1556 de carausi. Pana in 1812 trei sferturi sin locuitorii satelor din jur au fost constransi sa isi onoreze obligatiile incarcand, descarcand si transportand carbunele de lemn, minereul de fier si fonta la uzina Resita. Uzina producea atunci unelte agricole, scule, piese turnate din fonta, sine pentru roti de caruta, cuie, tunuri si ghiulele.

Incepand cu mijlocul sec 19, activitatea uzinei a inceput sa intre in competitie cu marile uzine europene in care incepuse revolutia industriala unde munca iobagilor fusese inlocuita cu cea a meseriasilor liberi organizati in bresle, forta hidraulica cu cea a aburului, forjarea fierului cu laminarea. In aceste conditii, Curtea de la Viena a decis extinderea si modernizarea uzinei cu utilaje tehnice noi. Intre 1840 si 1848 Resita si-a modernizat turnatoria, a infiintat atelierul mecanic, atelierul de pile, cel de pudlare si laminare, inzestrat cu motoare cu aburi. 

Tot atunci s-a introdus utilizarea cocsului pentru retopirea fontei in cubilouri. In 1849 a fost ridical un furnal nou, iar cele vechi au fost utilate cu 3 masini de suflat aerul. Au urmat punerea in functiune a doua cuptoare cu flacara, doua cuptoare cupola, un cuptor creuzet, modernizarea atelierelor de cazangerie, de masini, tamplarie si instalarea a doua linii de laminare, actionate de masini cu aburi.

Uzinele Resita reprezinta cea mai veche unitate industriala din Romania si una dintre cele mai vechi din Europa. Desi la inceput activitatea a fost focusata pe sectorul metalurgic, ulterior s-a dezvoltat sectorul constructiei de masini, ajungand ca in ultimul sfert din sec 19 aceasta sa devina activitatea de baza.

Desi uzina Resita a disparut dupa Revolutie, resitenii inca vorbesc cu mult respect despre ea deoarece nu reprezinta doar istoria orasului, ci si suma anilor de experienta in constructia de masini, in transporturi si energie, industrie metalurgica si chimica cumulata de generatii intregi. Reputatia uzinei s-a bazat pe traditie, competenta, calitate, fapt care a dus la dezvoltarea si prosperarea comunitatii locale.

Uzina a avut mai multi proprietari si a parcurs etape de dezvoltare diferite. Intre 1771 si 1854, ea a apartinut fiscului austriac care isi exercita managementul si controlul prin intermediul Directiei Miniere Banatene cu sediul la Oravita. Atunci se produceau piese din fonta turtata direct de la furnale, bare forjate din fier, cercuri pentru roti si carute, scule, cuie si unelte pentru uz agricol si gospodaresc. 

Intre 1855 si 1920, uzina a apartinul companiei internationale St.E.G.“KuK Oberprivillegierte Staatseisenbahn Gesellschaft“ cu capital francez si austriac, finantat de 3 banci: Societe General du Credit Mobilier de Paris, Georg Sina din Viena si Arnstein & Eskeles tot din capitala Austriei, o societate imperiala si regala a cailor ferate de stat care avea patrimoniu proprietati miniere, metalurgice si feroviare in Banat si Boemia, o fabrica de locomotive din Viena si concesiunea unei retele de cai ferate de circa 5000 de km care se ocupa cu constructia si exploatarea cailor ferate.

Intre 1920 si 1948, dupa sfarsitul Primului Razboi Mondial si formarea Statului National Unitar Roman, in baza Decretului Regal Roman nr 2455/8 iunie 1920, patrimoniul St.E.G. de pe teritoriul Romaniei a fost transformat in societatea “Uzinele de Fier si Domeniile Resita”. Domeniile cuprindeau mine de fier si carbune,cupru, podgorii, paduri, drumuri si cariere de calcar, in vreme ce uzina detinea furnale, cocserie, otelarii, laminoare, turnatorii, forje, o fabrica de roti montate, de poduri si constructii metalice, alta de masini si utilaje petroliere, o fabrica de armament si masini electrice, alta de locomotive care scotea pe poarta 100 de locomotive pe an. Tot aici se reparau locomotivele cu aburi, se montau roti, osii, se realizau bandaje, schimbatoare de cale ferata, echipament feroviar, constructii metalice pentru cladiri si hale industriale, poduri rulante, masini electrice, generatoare, transformatoare, utilaje petroliere, armament precum tunuri antitanc si antiaeriene de 75mm licenta Vickers, tunuri pentru baterii de coasta, mine submarine, aruncatoare tip Brandt 60 si 120 mm, afete, poduri metalice si multe altele. 

Societatea era cea mai mare din economia tarii in ceea ce priveste cifra de afaceri si numarul de angajati care in 1948 se ridica la 22.892 de persoane.Produsele fabricate aici erau exportate in 40 de tari, inclusiv in cele cu veche traditie industriala. Nationalizarea UDR s-a realizat in baza Legii 119/11 iunie 1948 care a fost publicata in Monitorul oficial nr 133 bis/1948. Prin acest decret, 351 de societati au fost preluate de stat, Uzinele de Fier si Domeniile Resita fiind cap de lista.

Pana in august 1949, uzina a fost reorganizata si integrata unor noi structuri de stat astfel incat sa i se diminueze popularitatea si renumele mondial. Astfel au aparut SOVROMETAL care se ocupa de industria metalurgica si SOVROMUTILAJPETROLIFER care raspundea de industria constructiilor de masini. Intre 1954b si 1962, cele doua societati au fost reunite cu denumirea Combinatul Metalurgic Resita, iar in 1962 in Intreprinderea de Constructii de Masini. 

Dupa 180 de ani de existenta, patrimoniul a fost maturat de regimul comunist, iar revolutia post decembrista l-a transformat in fier vechi. Astfel in 1991, ICM Resita s-a transformat in Societatea Comerciala pe Actiuni. 

Uzinele au functionat neintrerupt 233 de ani, unele dintre ele fiind premiere internationale sau situate in topul progresului tehnic european. Aici au fost construite 1461 de locomotive cu aburi, 180 de poduri metalice feroviare si rutiere, 6000 de compresoare cu aer, 1.5 milioane kW motoare electrice, peste 1 milion kW de utilaje termo-energetice, 4008 perechi de boghiuri pentru locomotive magistrale, peste 9.5 milioane CP motoare Diesel pentru locomotive, generatoare, propulsie fluviala, peste 1.3 milioane CP motoare Diesel pentru propulsie nave marine, peste 200 servomotoare hidraulice mari, peste 6.2 milioane kW hidroagregate, turbine hidraulice/generatoare electrice.

Si cum viata pare sa fie un perpetuum carnaval, dupa ce istoria si-a afisat zambetul fericirii si bunastarii timp de 233 de ani, aceasta si-a scos masca si-a ranjit amar. Spectacolul pe scena lumii se incheiase. Vremuri noi trageau cortina. Nimeni nu aplauda. Se lasase tacerea. Si durerea. Si disperarea.

Buzias - gloria apusa a unui brand banatean. Statiunea si apa minerala

Chestia asta cu brand-urile a plecat dintr-o joaca, transformata mai apoi intr-o curiozitate tot mai mare. Primisem sarcina sa vin cu o propunere de rebrandind, iar eu habar nu aveam nimic despre produs. Exercitiul s-a dovedit destul de greu, nu gaseam materiale, nu stiam nici de unde sa incep cautarile, asa ca am plecat direct la sursa. M-am urcat in masina si m-am dus la Buzias. Desi statiunea era la o aruncatura de bat, zau daca aveam habar cu ce se mananca. Am ajuns intr-un orasel ca in nuvelele lui Eliade, in care timpul fie facea o bucla, fie ramasese intepenit in asteptare. Era un oras suspendat intre doua lumi, una aristocratica, dar prafuita de uitare si de asteptare, iar alta sfidatoare prin indiferenta si delasare. Dar atunci am avut o revelatie: am inteles de ce banatenii spun cu atata mandrie "Tot Banatu-i fruncea". Cand vezi lumea asta aruncata in antiteze, nu numai ca iti dai seama de adevarul spuselor lor, dar incepi sa ii intelegi si sa le dai dreptate. 

Romania detine 60% din cota de apa minerala europeana si, cu toate astea, brand-urile nationale nu sunt promovate in afara granitelor tarii. Unele dintre ele sunt total necunoscute chiar si romanilor din alte zone geografice decat cele din care fac parte. Unul dintre acestea este, fara indoiala, apa minerala Buzias, un brand caruia ii datorez curiozitatea de a afla cat mai multe despre brand-urile banatene de succes de dinainte de nationalizare si despre istoria mai putin stiuta si promovata a Banatului de odinioara. 

Romania a avut izvoare de apa minerala descoperite si folosite inca din perioada romana, cand apa era transportata in amfore de lut. Prima atestare a apei minerale in Romania dateaza din anul 1594, cand apa minerala era transportata in butoaie din stejar si carata in carute catre curtile domnesti. In lucrarea "Orase, targuri si sate din Dacia Romana" scrisa de D. Tudose exista mentiunea "avem dovezi arheologice ca in epoca romana s-au folosit in Banat si apele minerale de la Buzias, in judetul Timis. In preajma izvoarelor minerale se injghebase o mica asezare balneara dovedita prin zidarii, conducta de teracota, monede, caramizi, scularii si inscriptii din piatra".  Atunci mica asezare se numea Alibos, iar mai apoi Centrum Ponti. Apa aceasta minerala a facut deliciul curtilor imparatesti, a dezvoltat o statiune de renume in jurul ei, a cunoscut faima, a dezvoltat traditii. Localitatea este situata la 128 de metri altitudine si este situata in bazinul superior al raului Timis, chiar in locul in care campia se uneste cu poalele dealurilor Banatului, la 34 de km de Timisoara. Buzias-ul este recunoscut pentru izvoarele sale minerale bogate in dioxid de carbon liber. Numele actual al localitatii deriva din "buz" sau "buza", cuvant trac ce se traduce prin "tinut apos". 

Legenda spune ca apa minerala ar fi fost descoperita de un cioban, Mos Bizies, considersat "descalecatorul" satului, care isi pierduse bunatate de scroafa grasa impreuna cu puzderia de purcelusi, ratacita prin mlastinile de langa padure. Mare i-a fost mirarea mosului cand a gasit scroafa in buza mlastinii guitand fericita in timp ce mlastina bulbucea imprejurul ei. Batranii spun ca atunci a fost descoperit primul izvor termal care, ulterior, a dat nastere unui lac care astazi nu mai exista. Aceasta legenda are mai multe versiuni, unele dintre ele fiind consemnate in lucrarile "Date referitoare la comuna Buzias" (analele banatului II, pag 53-57), scrisa de I. Ghetea, iar altele mentionate in lucrarea "Monografia orasului Buzias", scrisa de prof. Sfetcu I Iulian. Primele atestari dateaza din sec. 18, cand regele Ungariei a predat localitatea si teritoriile Buziasului fondului religionar maghiar de la acea vreme, Buziasul fiind ales resedinta de plasa. La inceputul sec. 19, mai exact intre anii 1802-1805, satenii au gasit un izvor peste care au asezat o buturuga de lemn prin care curgea apa. 

Desi se presupune ca ar fi potolit setea pastorilor, exista dovezi ca apa nu putea fi bauta direct de la izvor, fiind prea tare datorita acidului carbonic (este vorba despre izvorul Iosif de astazi). Acesta a fost momentul care a marcat iesire localitatii din anonimat si inceperea ascensiuniiei. Potentialul apelor minerale Buzias a fost valorificat prima data in primul deceniu al sec 19, cand prof. universitar Andreas Winteri a testat calitatea apelor intr-un laborator din Viena si s-a constatat ca izvoarele contin carbon, calciu, sodiu si fier. In 1806, apa minerala Borsec era deja imbuteliata in sticle astupate cu coceni ceruiti pentru etansare si incarcate in carutele care bateau drumurile Transilvaniei, Moldovei, Valahiei si Ungariei pana in Austria imperiala. 

In 1909,doctorul Johann Bernhart Lindenmayr numea izvoarele din Banat "ape tamaduitoare". Profesorul Paul Kytaibel, mare chimist la vremea aceea, a venit de nenumarate ori aici ca sa faca analiza chimica a apei. In urma analizelor efectuate, s-a constatat ca apele detin proprietati curative, avand un continut mare de minerale, in special de fier. Specialistii vienezi deja o promovau ca fiind una dintre cele mai bune ape minerale din tara si din Europa. 

Primul sezon estival a fost inaugurat in 1811, dar localitatea a fost declarata statiune balneara in 1819. Atunci ea era arendata de catre Anton Hoffmann care, timp de 13 ani, a reusit sa investeasca si sa dezvolte statiunea transformand-o intr-un obiectiv de referinta pe harta Europei. Acesta a construit vilele Adela si Marghit, case de vacanta, hotelul Bazar. 

In 1840 a inceput imbutelierea apei, iar 10 ani mai tarziu, apa era mentionata in presa straina drept "bautura de lux ce poate si utilizata laolalta cu vinul, fiind un racoritor excelent". Atunci a fost una dintre cele mai infloritoare perioade din istoria statiunii, fiind recunoscuta la nivel european, apele ei fiind comparate cu cele din statiunea Neuheim din Germania. Datorita cererii crescande de tratamente balneare, autoritatile au decis sa imbunatateasca toate conditiile de cazare si tratament, incepand cu amenajarea bailor termale. In 1853 a fost renovata Baia Phoenix, actuala Baie 11. 

In 1856 s-au infiintat Posta si postalionul tras de cai, cu 4 locuri, care parcurgea drumul de la Timisoara la Buzias de 3 ori pe saptamana. O data pe luna ajungea aici diligenta, care facea legatura intre Sibiu - Timisoara - Buda - Viena si retur. In 30 august 1858 a fost inaugurata calea ferata Timisoara - Stamura Moravita - varset - iasenova, avand o lungime de 94.7km. Locomotivele au fost fabricate de catre Steg in Viena. Aceste doua cai ferate au facut legatura intre Buzias si Viena.

 In 1871, cantitatea de apa minerala imbuteliata ajungea la 15.000 de sticle pe an. Intre 1856 si 1881, la scoala confesionala romano-catolica si apoi scoala maghiara de stat a venit invatatorul Grand Nicoale care, in 1872, a infiintat Regionala Agricola a Banatului, cea dintai organizatie de acest fel din tara si numit in functia de inspector sef de agricultura. In 1884, el a organizat primul curs de apicultura la Buzias avandu-i ca si cursanti invatatorii e scoli primare. 

In 1875 a fost ridicata colonada acoperita, construita in stil turco-bizantin care este unica in Europa. ea face legatura intre sursele de apa si cazinou.

 Intre timp a fost renovat bazarul, au fost ridicate noi pavilioane, hoteluri si case de odihna.

 In 1873 a fost construita baia calda care a functionat cu apa izvoarelor de suprafata. In 1886 s-a organizat la Buzias primul congres al medicilor si specialistilor in stiintele naturale din Ungaria, cu participarea specialistilor din Europa si Asia, evenimet care a atras atentia lumii asupra acestei localitati. 

In 1893, statiunea a fost cumparata de Erwin Scottola care a dezvoltat rapid comertul cu apa minerala imbuteliata si a introdus pentru prima data dopurile de portelan cu garnitura de cauciuc. 

Tot la sfarsitul sec 19 a fost deschis si strandul in aer liber si au inceput lucrarile la parcul de agrement, au fost importati arbusti rari care se puteau adapta la conditiile climatice din tara.

 Statiunea, denumita "Heuheimul banatean", a fost frecventata sistematic de catre oameni politici importanti, de catre scriitori, artisti si nenumarati turisti veniti nu numai din tara, cat si din Ungaria si Serbia.

 Incepand din 1895 a fost construita calea ferata cu o lungime de 31.2km, care lega Timisoara de statiune, inaugurata in 1896. Trenul era compus dintr-un vagon de clasa I si alte 3 vagoane de clasa a doua, toate ocupate cu invitati. 

Un eveniment important la acea vreme a fost sosirea Imparatului Austro-Ungar Franz Josef si a printului Franz Ferdinand impreuna cu suita la vila imperiala, in septembrie 1898. 

Ei au venit pentru o saptamana cu campania militara avand ca scop pregatirea militara pentru angajarea trupelor in Primul Razboi Mondial. 

Pentru a onora aceasta vizita, autoritatile au facut trotuare din piatra pe langa case. In anii urmatori s-au inceput investitiile in "linia sanatatii", prin care se urmarea facilitarea transportului turistilor la apele minerale binefacatoare. Comitatul Timisoarei a donat 72.000 de florini pentru constructia caii ferate intre Timisoara si Buzias. In 1900 deja functionau Judecatoria, Cartea Funduara si perceptia. 

Tot atunci s-a exportat apa imbuteliata in Serbia, Ungaria, Rusia, Germania si Austria. In 1906, statiunea a trecut in proprietatea lui Jacob Muschong, industrias de origine germana. 

Sotia lui, Margareta, obisnuia sa se plimbe prin statiune imbracata in costum popular svabesc. Intr-o zi, vrand sa intre in casino, usierul a oprit-o spunandu-i ca nu ii este permis accesul pentru ca nu era imbracata "corespunzator". Intr-o zi, ea a aflat ca statiunea avea datorii la banca si a cumparat politele. 

O data cu intrarea in posesia noii proprietati, Muschong a demarat construirea unei fabrici de apa minerala pe care a denumit-o "Phoenix" si a continuat procesul de dezvoltare si modernizare a statiunii. fabrica a devenit functionala in 1907, avea o suprafata de 700mp si o capacitate de imbuteliere de 1 mil de sticle pe an si 1000 kg de bioxid de carbon. In fabrica lucrau 36 de muncitori, iar apa era distribuita gratuit muncitorilor din metalurgie. 

Muschong a modernizat statiunea: a construit o noua baie, care astazi este in stare de conservare, hotelul Phoenix, inclusiv linia ferata care lega gara Buzias de centrul statiunii. Ea facilita transportul de apa minerala si buteliile de dioxid de carbon de la fabrica la gara, aducand totodata si turistii in centrul statiunii. Un an mai tarziu, el a fondat Compania Privata de Cale Ferata Buzias, linie care a functionat intre 1908 si 1948, Buziasul devenind astfel prima statiune balneara din tara care a avut candva un tren, "trenul mic", si o cale ferata proprie ("Buzias - nostalgii feroviere" - Valentin Ivanescu, Ottmar Loffer si Alfred Martini). La vremea aceea, "gara mare" era amplasata in afara statiunii, iar "gara mica" in centrul ei. 

Tot atunci a fost introdus iluminatul electric. In 1922 a avut loc un fenomen rar intalnit in zona, in plin sezon de cura si tratament, in urma unei miscari seismice, a avut loc colmatarea izvoarelor, eveniment care ar fi putut distruge statiunea si genera pagube imense atat pentru locuitori cat si pentru proprietari.Muschong a adus de la Arad un specialist in foraje, care a forat la o adancime de 106 metri, mai adanc fiind imposibil datorita unui strat de roca foarte dura care nici in prezent nu a putut fi strapunsa. 

In urma forarii, s-a format un gheizer care arunca apa la peste 40 m inaltime. Astfel, izvoarele minerale au fost repornite si statiunea salvata. Vestea noului izvor s-a raspandit ca fulgerul, generand un adevarat pelerinaj. Sute de curiosi veneau zilnic sa vada momentul inaltarii si prabusirii coloanei de apa care scotea sunete bizare si speria doamnele sensibile. In cadere, apa se imprastia pe coroanele copacilor, inbracandu-le in pojghite de gheata si formand salbe si sloiuri lungi de gheata care ramaneau suspendate intre cer si pamant, generand adevarate pesteri cu reliefuri asemanatoare stalactitelor si stalacmitelor. In jurul gheizerului s-a format un lac. 

Vara se organizau plimbari cu barca, iar iarna se transforma in patinoar. Intre 1935 si 1937 s-a construit reteaua telefonica aeriana intre Timisoara si Buzias, iar in 1938, statiunea a avut primul medic balneolog roman in persoana lui Ghorghe Ciocarlan. 

El a fost autorul multor lucrari de specialitate, printre care " Efectul terapeutic al apelor minerale" si " Arta de a preveni imbolnavirile". familia Muschong prospera atragand invidia celorlalti industriasi mai mici care, invidiosi pe succesul lui, au dat foc cazinoului, fabricii de caramida si altor proprietati pe care acesta le detinea aici. Muschong a fost foarte afectat de aceasta lovitura si o perioada a neglijat afacerile pe care reusise sa le salveze din dezastru. Nu dupa mult timp a venit nationalizarea, iar astatul avea sa ii confiste toate bunurile. Comunistii au oprit imbutelierea apei, iar activitatea a fost reluata in 1956 de catre Apemin. Statiunea a continuat sa functioneze, dar aura sa aristocratica insepuse sa paleasca, cedand locul constructiilor mari si lipsite de personalitate. Pe aleile unde odinioara se plimbasera aristocratia unui imperiu, oameni de stat si artisti importanti, erau acum asediate de clasa muncitoare care deplangea luxul si risipa inutila. Apa minerala Buzias a fost premiata la concursurile internationale, castigand 8 medalii, dintre care una de aur la concursul de la Bratislava din anul 1920. 

Toate medaliile au disparut, nu se stie daca la venirea comunistilor sau dupa revolutie, au ramas doar mentionarea lor pe etichetele care au rezistat timpului. 

Pe aceleasi etichete erau mentionat si buletinul de analiza chimica al apei. Apa era buna aproape pentru orice, inclusiv pentru "problemele femeiesti". 

Dupa nationalizarea din 1948, statiunea a intrat in proprietatea statului si a primit numele de Intreprinderea Balneara Buzias pana in 1990, cand a devenit Tratament Balnear Buzias. In perioada comunista, activitatea curativa a fost intensiv modernizata, focusandu-se pe tratarea bolilor cardiovasculare. Procesul intens de dezvoltare, fluxul tot mai mare de pacienti veniti la tratament pe bani putini a condus la scaderea standardelor de calitate a serviciilor, pierzand cota de piata generata de turistii straini care erau deja clienti fideli din perioada de dinainte. Imbutelierea si comercializarea zacamantului hidromineral au ramas initial in sarcina vechilor proprietari, statul preluand doar apa minerala, pe care a gestionat-o pana in 1963, dupa care a fost trecuta in administrarea unor unitati din Timisoara pana in 1990 cand a fost cumparata si redenumita Phoenix Buzias. 

Niste concluzii se cer a fi trase: apa minerala si statiunea nu pot exista una fara cealalta. Faima lor s-a construit prin efortul lor conjugat. Nu pot decat sa sper ca odata si-odata un om de afaceri banatean care pretuieste deopotriva atat investitia cat si capitalul ei istoric si sentimental va decide sa le preia pe amandoua si sa le dezvolte in timp redandu-le statutul de "micul paradis banatean". Asta daca mai ramane ceva din ele pana atunci! Astazi statiunea este intr-o stare deplorabila, muzeul ferecat cu lacatul, plin de praf, cu tencuiala cazuta. Burlanele cad imreuna cu bucati din colonada, cazinoul este si el in paragina, arborii rari au tulpinile incrustate cu mesaje amoroase. va las pe voi sa priviti o statiune de renume odinioara, astazi aflata intr-o stare deplorabila, uitata, parasita si neglijata, pierzandu-se intr-un anonimat nemeritat.